Arhive etichetă: ordinul templier

Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului -clarificări istorice

                      

             Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului 

articolul prezintă clarificări și date inedite din istoria ordinului cavalerilor templului, care răspund unora din întrebările esențiale despre ordin        

Fragment din lucrarea „Saint bernard de Clairvaux si ordinele cavaleresti”

Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei sale, datorită personalităţii lui Bernard  de Clairvaux şi a doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor organizaţii înfiinţate în epocă.  Vorbim de organizaţii ce aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi  credinţa creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene, primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă cistercieni.

Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara, Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos, Portugalia,  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du  Templiers).

În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea, având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid turc.  În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa, Antiochia şi Tripoli.[1]

După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele  egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru că  armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar  şi de Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip militia Cristi.

Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a reluat activitatea şi s-a consolidat  Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin călugăresc. Misiunea lui era  ajutorarea şi îngrijirea pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile regatului, fiind recunoscut ca atare în anul  1113, de către Papa Pascal al II-lea[2]. Existenţa şi acţiunile acestui ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,  insuficiente.

Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului  provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au  stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[3].

Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei. Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul 1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul viitorului ordin templier.

Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier. Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai mult cavalerismul şi formele de luptă.

Textul cartei  iniţiale a noului ordin cavaleresc religios, cuprindea doar câteva reguli monahale, religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.

1.O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt.

Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a început prima cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria, considerând-o  adevărata patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

2.Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[4] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[5] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea  pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată în  momentul îndeplinirii efective a ritualului.

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.  

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.  Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, în  prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

3.Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine.

Barcelona, sept 2015

     Autor Michael Riche-Villmont

Copyright©2015 Toate drepturile apartin autorului. Varianta de baza este in limba spaniola


[1]  René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin,‎ 1936, édition 2006 en 3 volumes.

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

[3]Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud,‎ 1843

[4]Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN2-02-o11554-9

[5] Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I,  ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2014.

Lumini și umbre în istoria ordinului Templului din Ierusalim-grave greșeli inexplicabile

                    

  1. Partea introductivă       

         Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/ Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a avut o istorie glorioasă în întreaga lui existență de două secole. Alături de celelalte ordine cavalerești medievale cu caracter militar și religios, înființate după anul 1100,  ordinul Templului și-a îndeplinit în mare parte  misiunea și scopurile pentru care a fost creat: lupta împotriva musulmanilor pentru apărarea credinței creștine, apărarea Țarii Sfinte și a pelerinilor creștini. Spunem că scopul în care ordinele cavalerești au fost înființate după constituirea Regatului Latin al Ierusalimului, în 1099, a fost realizat în parte, deoarece ele au apărut și au acționat din rațiuni politico religioase, poate mai mult politice și militare. Vaticanul și regatele creștine din Europa au fost întotdeauna interesate să controleze Marea Mediterană și ținuturile din jurul acesteia, pentru extindere economică și comercială,  controlând totodată și drumurile spre orientul apropiat și Asia.

          Existența Regatului Ierusalimului și a principatelor creștine din estul Mediteranei servea tocmai acestui scop, care se plia total pe activitatea Vaticanului de răspândire a creștinismului în orient și Asia. Ordinele cavlerești au fost înființate și au acționat sub protecția Vaticanului, ceea ce le-a creat o relativă independență față de regatele europene, le-a adus o serie de privilegii economice, militare, chiar sociale, ținându-le departe de interesele politice divergente ale regatelor. Acest lucru a fost necesar deoarece toate regatele europene, cu excepția regatelor iberice, erau în concurență economică în ceea ce privește Regatul Ierusalimului și întreg orientul, concurență susținută adesea prin mijloace militare.

          Ordinele cavalerești militare religioase – ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, ordinul Sfântul Lazăr, ordinul cavalerilor  teutoni (la începuturile sale)- își aveau cartierul general în Ierusalim, Vaticanul  coordonându-le acțiunile miliare, considerându-le ca fiind  adevărate armate creștine sflate sub autoritatea Papei.

         În acest context, ordinele cavalerești medievale erau în relații de autonomie și colaborare cu Regatul Ierusalimului și cu regii creștini europeni, deși aveau sute de comanderii pe continent.

         Cu toate acestea au existat numeroase tentative ale unora din regatele europene de a folosi sau de a-și subordona, mai mult sau mai puțin, ordinele cavalerești, prin cooptarea lor în diverse acțiuni militare locale sau regionale. Explicația constă în faptul că fiecare regat creștin, mare sau mic, avea interesa economico militare și politice proprii, iar ordinele cavalerești constituiau forțe militare de elită, ce puteau fi folosite fără cheltuieli de război.

          În același timp, ordinele cavalerești, prin conducătorii lor, au încercat să determine adoptarea unor decizii politice sau doar să influențeze decizii  ale regatelor creștine. Mai ales în ceea ce privește acțiuni politice, alianțe politico militare, sprijinirea principatelor creștine din orient, etc. Atitudine și acțiune firească din partea ordinelor cavalerești, care aveau o privire de ansamblu, neutră și calificată asupra situației complexe din Țara Sfântă în acea epocă.

         Ordinul cavalerilor Templului nu a făcut exceptie de la cele expuse mai sus. Forță militară de excepție, cu răspândire teritorială mare, din orientul mijlociu până în regatele creștine din Europa centrală și Peninsula Iberică, având proprietăți și mijloace financiare proprii uriașe, era o puternică organizație multinațională, de temut, dar și de invidiat.

         Pe lângă majoritatea decizilor militare, politice și economice pozitive, benefice pentru statele creștine din orient (Regatul Ierusalimului, Comitatul de Edessa, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatul de Tripoli), ordinul cavalerilor templieri a luat și unele decizii care s-au dovedit, în timp, eronate, cu consecințe grave.

          Partea 2. Lumini și umbre. Greșeli grave inexplicabile în istoria templierilor

         In istoria de două secole a existenței ordinului cavalerilor Templului, au fost momente, acțiuni ce constitue pagini luminoase, de glorie și virtute militară, de apărare și protecție a oamenilor aflați în nevoi.  Dar au fost și greșeli cu impact și rezultate negative asupra ordinului și a unor evenimente  importante din epocă. Chiar dacă au fost excepții în activitatea ordinului,  greșelile unor conducători templieri au avut urmări grave. Greșeli care s-au datorat orgoliului personal al unor conducători, necunoașterea situației militare și politice concrete, încrederea nejustificată, naivă  în  atitudinea unor personalități ale vremii, etc.

          Să nu uităm că tentația de a interfera în acțiuni politice s-a manifestat de-a lungul istoriei din partea tuturor celor aflați în afara sferei de decidenți politici.

          Este dificil să analizăm, fără a judeca, acțiunile, mentalitatea conducătorilor templieri, împrejurările concrete istorice prin prisma mentalităților de astăzi, la secole distanță de epoca întâmplărilor. Epoca medievală și epoca din zilele noastre  sunt două lumi diferite, cu oameni, valori, cultură diferite, grad de civilizație necomparabil, care determină și atitudini diferite.

          Nici ordinul cavalerilor Templului nu a fost ferit de astfel de greșeli.

Spre exemplificare, prezentăm câteva evenimente din istoria templierilor, așa cum s-au desfășurat ele, aprecierea noastră fiind, desigur, subiectivă.

         * Asediul cetății Ascalon[1]/Așkelon, august 1153

         Luna august 1153, în Țara Sfântă. Orașul cetate Ascalon/Așkelon, situat la cca 43 mile (cca. 70km) sud vest de Ierusalim, pe malul Mării Mediterane, era asediat de armata regelui Ierusalimului, Baldouin al III-lea[2]. La asediu participau și ordinele cavalerești (ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazăr, ordinul ospitalier și ordinul cavalerilor templieri). Templierii din comanderiile Ierusalim și Gaza, cca 300 luptători,  (cetatea Gaza a fost donată cavalerilor templieri de către rege în 1150 pentru a fi reconstruită ca avanpost de apărare împotriva trupelor egiptene din Ascalon, care făceau dese incursiuni în regat), erau comandați de marele maestru  Bernard de Tramelay.

       Asaltul cetății începuse în luna iunie, dar puternica apărare egipteană a respins toate acțiunile de cucerire din partea armatei creștine, ceea ce a creat nemulțumire în rândul comandanțilorintenționând chiar  să renunțe la asediu. La mijlocul lunii august[3], în ziua de 16, unul din turnurile de asalt ale templierilor a fost incendiat și a căzut peste zidul de apărare, distrugându-l pe o lungime de câțiva metri. Marele maestru Bernard de Tramelay, fără a cere sprijinul trupelor regale, în mod imprudent a pătruns în cetate prin porțiunea de zid distrusă, urmat de aproape patruzeci de cavaleri și sergenți templieri. Cu tot eroismul lor, au fost copleșiți de sutele de egipteni și uciși. Pierderea comandantului a făcut ca templierii să acționeze tot mai impulsiv, fără o bună coordonare, ceea ce a provocat mari pierderi în rândul lor. Ulterior, templierii au susținut că Bernard de Tramelay a cerut ajutor, dar ostașii armatei regale, demoralizați, au refuzat să-l urmeze în incinta cetății.

         Întâmplarea de la Ascalon, din 1153, s-a repetat, aproape identic, mai târziu, peste 20 de ani, ceea ce denotă că templierii se bazau în luptă, adesea, mai mult pe forță, decât pe strategie. Să nu uităm ca marii maeștri ai ordinelor cavalerești erau comandanți de oști și făceau parte din elita nobiliară a lumii creștine.

         Notă. Noul mare maestru al ordinului temlier a fost ales André de Montbard[4], unul din fondatorii ordinului, alături de Hugues de Payens. El era  unchiul abatelui Bernard de Clairvaux[5], cel care a obținut recunoașterea papală a ordinului Templului (Troyes, 1129). Din nefericire pentru André de Montbard și pentru toți templierii, unul din marii lor susținători, patronul ordinului, abatele Bernard de Clairvaux s-a stins din viață a doua zi, în 20 august 1153, la mănăstirea cisterciană din Clairvaux, comitatul de Champagne.

            * Conflictul politic din Regatul Ierusalimului[6], 1185-1187

            La moartea regelui Ierusalimului Baldouin Leprosul, survenită în primăvara anului 1185, succesiunea la tron a generat o luptă dură între pretendenți, fiicele sale Sibylla și Isabella I, fiecare cu susținătorii ei. Datorită faptului că Baldouin Leprosul l-a numit succesor la tron pe fiul de cinci ani al surorii sale Sibylla, acesta a fost înscăunat sub numele de Baldouin V-lea și se afla sub regența contelui de Tripoli, Raymond al III-lea. La nici un an, în 1186, copilul rege a murit, iar contele de Tripoli a propus-o ca succesoare pe Isabella I de Ierusalim, sora Sibyllei. (Sikylla era  căsătorită cu Guy de Lusignan, un om fără personalitate, influențabil, fără experiență militară).

           Cele două posibile succesoare la tron aveau susținere, fiecare, nu numai din partea nobililor și marilor cavaleri locali, ci și din partea ordinelor cavalerești. Cunoscând intrigile Sibillei și mediocritatea soțului ei, Guy de Lusignan, pe care-i considera incapabili să conducă regatul în contextul ofensivei lui Saladin, marele maestrului ospitalier Roger de Moulins a susținut-o pe Isabella. In contradicție cu acesta, marele maestru templier Gérard de Ridefort[7] i-a susținut pe Sibylla și pe Guy de Lusignan, cerând încoronarea, pe tronul regatului. Unii cronicari au apreciat că susținerea lui Guy de Lusignan pentru încoronare se datora faptului că Sibyla și Guy puteau fi mult mai ușor de controlat de impulsivul Gérard de Ridefort. În privința succesiunii la tronul Ierusalimului, cei doi conducători ai ordinelor cavalerești au intrat în conflict personal deschis, ceea ce a afectat conlucrarea militară a membrilor celor două ordine.

           Imediat după înmormântarea copilului rege, în absența regentului Raymond al III-lea, Sibylla i-a cerut patriarhului Ierusalimului să o încoroneze, fapt ce s-a întâmplat în 1186. Câteva zile mai târziu, era  încoronat și soțul, Guy de Lusignan.

           După încoronare,    Guy de Lusignan l-a susținut deschis pe unul din nobilii locali,  Renaud de Châtillon, care  jefuia frecvent caravanele turcești și egiptene, provocându-l pe Saladin și determinându-l să grăbească pregătirile pentru cucerirea Ierusalimului.

           Dezacordul dintre cele două ordine cavalerești au influențat negativ politica regatului, apărarea acestuia împotriva ofensivei turcești și desfășurarea evenimentelor catastrofale din anul următor, 1187.

        * Bătălia de la Cresson[8] , 1 mai 1187

         În luna martie 1187, Renaud de Châtillon, unul din puternicii nobili ai regatului Ierusalimului, care deținea feudă în estul regatului, la granița cu imperiul musulman, a atacat caravanele turcești, încălcând tratatul existent la acea dată. Ca represalii, Saladin a trimis o armată de cca 6000-7000 de ostași, spre Nazaret, în scop de jaf. La sfârșitul lunii aprilie, detașamentul turcesc a trecut prin Tiberias, oraș de pe teritoriul Comitatului de Tripoli, condus de contele Raymond al III-lea, cu acceptul acestuia. Contele Raymond a trimis imediat mesageri spre Ierusalim prin care înștiința garnizoanele din zonă și regența din Ierusalim despre prezența turcilor în zona.

         Acolo, în zona Nazaret-Tiberias, singurii disponibili pentru intervenție imediată erau marele maetru al ordinului ospitalier, Roger de Moulins, cu un  detașament de circa 60 de cavaleri și sergenți, marele maestru al cavalerilor templieri, Gérard de Ridefort, cu circa optzeci de cavaleri și sergenți din două mici garnizoane și câteva zeci de ostași regali de la Nazaret. Cei doi comandanți abia au reușit să adune 150-200 de luptători

             Cu toată opoziția maestrului ospitalier Roger de Moulins,  maestrul templier Gérard de Ridefort, descris în cronici ca fiind o personalitate colerică, impulsiv și egoist, nu a renunțat la decizia sa de a angaja lupta cu cei 6000 de turci. Roger de Moulins l-a urmat cu ospitalierii săi pentru a nu fi acuzați de lașitate.

             În dimineața de 1 mai 1087, la doar câțiva kilometri de Nazaret spre Tiberias, la fântâna  de la Cresson[9], detașamentul creștin a căzut în cursa întinsă de turci și au fost masacrați. Se spune că au supraviețuit doar câțiva cavaleri, grav răniți, printre care și maestrul templier Gérard de Ridefort. Templierii repetau greșeala gravă făcută la Ascalon, în anul 1153.

             Dezastrul de la Cresson a influențat moralul trupelor creștine din Țara Sfântă, prevestind un alt dezastru politico-militar ce va avea loc două luni mai târziu: pierderea orașului Ierusalim, pentru o lungă perioadă de timp.

          * Bătălia de la Hattin, 4 iulie 1187

              Vizirul Egiptului, Alepului și Damascului, Saladin, a organizat, după anul 1185, cea mai puternică forță militară din  orientul apropiat, realizând unificarea teritoriilor musulmane sub conducerea sa. În acest timp, regatul Ierusalimului era divizat în două tabere: regele Guy de Lusignan și   Sibylla, susținuți de  puternicul  nobil Raynald de Châtillon și de Gerard de Ridefort, marele maestru templier; de cealaltă parte erau contele de Tripoli, Raymond al III-lea și   Roger de Moulins, maestrul cavalerilor ospitalieri, mort  la 1 mai 1187 în lupta de la Cresson, apoi  Ermengard d’Aps, maestrul ad interim al cavalerilor ospitalieri. Conflictele dintre cele două tabere au diminuat substanțial puterea politică și militară a regatului creștin.

            Profitând de această situație și de victoria de la Cresson, desfășurată cu două luni în urmă,  Saladin a început el însuși asediul cetății Tiberias, la sfârșitul lunii mai 1187, având pregătită o armată de peste patruzeci de mii de ostași.

          Regele Guy de Lusignan  a hotărât să adune armatele regatului și cele ale comitatelor creștine din orientul apropiat (Tripoli, Antiohia, Edessa) pentru a-l înfrunta pe Saladin, contrar opoziției ridicate de Raymond al III-lea și maestrul ordinului ospitalier.

          Astfel, a reușit să adune o armată de aproape douăzeci de mii de ostași, cu care a pornit spre Tiberias, cu scopul de a opri înaintarea armatei turco-egiptene.

          Cele două armate au ajuns față în față,  la vreo patru mile de Tiberias, pe valea largă de la Hattin și au ocupat poziții de așteptare. Era în 2 iulie 1187.

          Seara, Consiliul regal a hotărât ca armata creștină să aștepte pe o poziție de apărare, în apropierea unor izvoare de apă, pentru odihna oamenilor și a cailor. La insistențele maestrului templier Gerard de Ridefort ( refăcut după rănile primite în lupta de la Cresson), susținut de  nobilul Raynald de Châtillon, regele  Guy de Lusignan a hotărât pe timpul nopții să atace armata turco-egipteană chiar a doua zi, dimineață.

              Ziua de 3 iulie era, la fel ca zilele precedente, o zi toridă, cu peste 40 de grade, iar valea Hattinului dezolantă, cu iarba uscată, fără nici o sursă de apă pe mile întregi. Atacul declanțat în acea zi, cu o armată obosită, aflată în minoritate, fără rezerve de apă și hrană, era o gravă greșeală, inexplicabilă. Cu atât mai mult cu cât consecințele unei înfrângeri erau dezastroase, la nivel istoric.

            În cursul zilei, pierderile armatei creștine au fost uriașe, iar noaptea, turcii au incendiat iarba uscată. În dimineața de 4 iulie,  dezastrul suferit de armata creștină era vizibil: din douăzeci de mii de ostași, au spraviețuit un număr nesemnificativ de luptători, care au fost făcuți prizonieri, în frunte cu regele Guy, maeștrii ordinelor cavalerești și nobilii regatului.Au reușit să scape doar 200 cavaleri, care s-au refugiat spre Ierusalim.

         Cavalerii din ordinele militare au fost uciși, ostașii creștini fiind luați în robie. Maestrul templier Gerard de Ridefort și-a negociat eliberarea predând unul din forturile templiere de graniță.

         Armata regatului Ierusalimului a fost decimată, lăsând regatul și comitatele creștine fără apărare în fața ofensivei lui Saladin, care s-a îndreptat spre cetatea Ierusalimului. În data de 2 octombrie, cetatea Ierusalimului s-a predat, iar regatul a fost, practic, desființat.

          Regatul Ierusalimului nu se putea opune, singur, expansiunii puternice a imperiului musulman, Papa și regatele europene având, alte preocupări politico-militare decât apărarea teritoriile creștine din orient. Însă dezastrul de la Cresson, urmat de cel de la Hattin, au grăbit evenimentele, cel mai important find pierderea Ierusalimului.

             *

          Desființarea ordinului Templului[10]

          După pierderea cetății-port Acra, în 1291, ultimul bastion creștin din orientul apropiat, ordinele cavalerești, printre care și ordinul Templului, și-au mutat cartirele generale din peninsulă. Ordinul templier și-a stabilit cartierul general în Limasol, în Insula Cipru.

          Situația ordinului templier devenise dificilă. Teritoriile creștine din orientul apropiat, care trebuiat apărate și de ordinele cavalerești, au fost pierdute, fiind ocupate de imperiul turco-egiptean.  În acest context, ordinele cavalerești și-au pierdut scopul pentru care au fost create, chiar rațiunea de a mai exista. Singurul spațiu geografic în care ordinul templier putea acționa conform misiunilor sale, era Peninsul Iberică, unde luptau împotriva arabilor. Dacă ordinul ospitalier avea comanderii spitalicești și activități umanitare în toată Eropa, fiind în continuare sprijinit de papalitate, ordinul templier rămăsese cu comanderiile productive, singura lui activitate fiind cea financiar-economică, deci o instituție bogată. În plus, era o forță militară care speria regalitatea europeană.

            Conștient de realitatea în care se găsea ordinul templier, Papa Clement V, aflat în palatul din Avignon, la discreția regelui Filip IV al Franței, a propus în anul 1305, ca acesta să fuzioneze cu ordinul ospitalier. Nici unul din marii maeștri, Jacques de Molay, maestrul templier și  Fulk de Villaret, maestrul ospitalier, nu au fost de acord.

          În 1306, Papa a chemat la o negociere cei doi maeștri, dar s-a prezentat doar Jacques de Molay, abia în 1307. Cu această ocazie au discutat despre acuzațiile de erezie și practici oculte pe care regele Franței le-a adus templierilor. Ele au fost respinse în totalitate de Jacques de Molay.

          Nu se cunosc motivele pentru care Jacques de Molay a respins propunerea de fuziune cu ordinul ospitalier, acesta nejustificând niciodată poziția sa. Poate că fuziunea ar fi salvat ordinul de la dizolvare, în 1312 (după arestările masive din 1307).

          Jacques de Molay era conștient că ordinul templier nu mai avea niciun viitor militar. În plus, cunoscându-l pe regele Filip IV, ca fire egoistă, răzbunătoare, aflat în criză financiară profundă, nu a luat măsuri pentru a-și salva ordinul. Cu atât mai mult, cu cât Jacques de Molay era rudă cu Filip IV, el botezându-i fiul, Charles, decedat la vârsta de doi ani. Iar cu o zi înainte de arestare, fusese împreună cu regele la înmormântarea cumnatei acestuia, iar din atitudinea distantă a regelui, putea înțelege intențiile acestuia.

         Justificări se pot găsi, dar motivele reale nu au fost niciodată arătate de templieri. Majoritatea istoricilor sunt de acord că ordinul templier a fost acuzat de fapte false, inventate și desființat în condiții tragice din propria vină. În acele condiții dificile a dovedit lipsă de viziune, flexibilitate și diplomație, dar și de acțiune pentru a-și salva oamenii, adoptând o poziție rigidă. Se știe că templierii aveau informații clare despre planurile distructive al regelui Filip și ale Vaticanului.

                  *

           Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a fost și rămâne in istorie ca unul dintre cele mai importante ordine medievale  cavalerești militare și religioase, un exemplu de organizare și acțiune, devenind o adevărată instituție social-militară a epocii. Valorile morale și spirituale ale membrilor ordinului (cavaleri, sergenți, capelani, frați laici), sintetizate în spiritualitatea templieră ( cunoscută ca templarism), sunt parte importantă a istoriei europene creștine, și temă permanentă de studiu istoric, cu multe enigme încă nedescifrate.

         Faptele conducătorilor lor și evenimentele la care au participat și pe care, astăzi, le considerăm greșeli tactice, nu umbrește cu nimic meritele lor istorice.

         Septembrie 2019

         Autor Michael Riche-Villmont

       Copyright©2019 Toate drepturile aparțin autorului Michael Riche-Villmont   


[1] Vezi ”Medalionul ospitalier, ed.2016, pag 161, ș.u.,autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990

[2]William de Tyre. A History of Deeds Done Beyond the Sea. Edited and translated by E. A. Babcock and A. C. Krey. Columbia University Press, 1943.

[3] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[4][4] Vezi ”Chemarea templului secret”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015, ISBN 978-606-671-861-5

[5] Vezi lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015,

ISBN  978-606-671-769-4

[6] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[7]Norman Housley,  Contesting the Crusades, Blackwell, 2006.

[8] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[9] Vezi ”Medalionul ospitalier”, pag 257 ș.u., autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990

[10]Wikipedia, Enciclopedia Libre

Cavalerii templieri. Semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                                      de Michael Riche-Villmont

Copyright©2015,Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont. Varianta de bază în limba franceză

                   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”

Este cunoscuta deviză şi rugăciune  a “Ostaşilor săraci ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”, din Ierusalim, pe scurt, cavalerii templieri. Deviză adoptată la începututile existenţei ordinului templier, în secolul al 12-lea  şi preluată de toate ordinele care se proclamă continuatoarele tradiţiilor templiere.

 

NON NOBIS DOMINE, NON NOBIS

Dar ce semnifică această expresie, folosită în limba latină şi cum au ajuns templierii medievali să o adopte ca deviză şi crez spiritual?

Fraza  de mai sus nu este o expresie inventată de cavalerii templieri, ci Psalmul 113.9, cu următoarea formulare completă: “ Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău”[1]. De la prima cântare a acestul Psalm şi până la adoptarea lui ca deviză a cavalerilor-călugări creştini, au trecut 2000 mii de ani, iar adoptarea acestei devize nu s-a făcut întâmplător, ci în mod natural, în contextul  unei evoluţii spirituale parcă predestinată pentru temerarii ostaşi ai creştinătăţii.

Mai întâi, să vedem ce este Psalmul. Psalmul este o rugăciune de smerenie, de pocăinţă, sau de  laudă adusă Lui Dumnezeu, spusă în forma în care este scrisă în Cartea Cântărilor- Psaltirea. Cele mai vechi rugăciuni, sau cântări religiose creştine sunt psalmii, preluaţi din cultul iudaic. Psalmii, în număr de 151, sunt grupaţi în 5 secţiuni, aşa cum au fost ei categorisiţi în cartea ebraică Tora, grupare făcută după ceea ce ei exprimă: laudă, pocăinţă, durere, tristeţe. De aceea, Psaltirea a mai fost denumită şi Cartea sufletului.[2]

Psalmii, în limba ebraică, înseamnă Cartea Laudelor, fiindcă acestea laudă Lucrarea Domnului şi grija Lui faţă de toate fiinţele. Autorii Psalimilor au fost marii învăţaţi ai vechilor vremuri, adevăraţi iniţiaţi în ştiinţele spirituale, printre care şi religia: David, Solomon, Etan,Moise, Ezechia, ş.a. Regele David a scris peste 70 de Psalmi, Solomon a scris 18 Psalmi, printre care, se pare că şi Psalmul 113. Marii preoţi evrei nu au făcut altceva decât consemneze şi să grupeze Psalmii, ultimul grup de Psalmi, al 5-lea, fiind denumit PERFECTIUNEA ŞI LAUDA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. Din această secţiune face parte şi Psalmul 113: 9: cu formularea pe care am arătat-o: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău

Aşadar, Psalmul 113.9 arată că Gloria Lui Dumnezeu este atât de mare, încât nu numai oamenii îi cântă slava, ci şi marea, munţii, pământul şi râul Iordan. Şi această mare Glorie trebuie slăvită mereu, spusă şi cântată fiindcă mereu se manifestă Lucrarea Domnului. Pentru evrei, Psalmul are o semnificaţie deosebită, prin el îşi amintesc  mereu că Dumnezeu i-a salvat din Egipt, învăţându-l pe Moise ce să facă pentru a-I  elibera din robie.

Religia creştină a preluat Psaltirea de la evrei şi a introdus Psalmii în toate slujbele religioase, după criterii şi moment bine alese. Psalmul 113, de exemplu,  se cântă în săptămâna  Patimilor, înaintea Paştelui. Dar nu numai. Atât vechii evrei, cât şi preoţii şi călugării creştini cântau acest Psalm ori de câte ori se întâmpla ceva miraculous, neobişnuit sau obţineau un mare succes  în activitatea lor. Îl considerau o laudă adusă Domnului pentru măreţia şi bunătatea Lui în raport cu cererea şi neînsemnătatea omului faţă de Divinitate. În acelaşi timp, creştinii mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Fiul său a preluat păcatele omenirii şi că l-a înviat a treia zi după răstignire.

Mai târziu,  Psalmul a fost  spus şi cântat, ca rugăciune de mulţumire, de către creştini  atunci când au obţinut victoria în luptele pe care le purtau frecvent, atât în regatele  creştine, cât şi împotriva  celor de alte religii. Se considera  că biruinţa putea fi obţinută numai prin voia Domnului şi de aceea Îi aduceau cânturi de slavă. Din diferite surse documentare, aflăm că  Psalmul 113 a fost cântat frecvent de capelanii care însoţeau armatele creştine în prima cruciadă, astfel că rugăciunea, în forma pe care o ştim, “Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo da Gloriam!”  a devenit bine cunoscută şi cântată de ostaşii cruciaţi. Sau, mai bine spus, de atunci a început să fie des utilizată ca formă de mulţumire pentru orice victorie, mare sau mică.

Unul din momentele semnificative ale primei cruciade, în care cruciaţii au mulţumit Domnului rostind Psalmul 113.9, a fost lupta de la Cetatea Antiochia. Fiind în inferioritate numerică, după cucerirea cetăţii, în iunie 1098, armatele cruciate trebuiau să respingă un contraatac al armatei musulmane. Mobilizaţi de ştirea că în biserica cetăţii a fost găsită Lancea Sfântă, cruciaţii i-au învins pe musulmani.  Victoria cruciaţilor a făcut ca Psalmul să fie considerat o rugăciune foarte puternică , ce aducea  biruinţa creştinilor, iar după cucerirea Ierusalimului, în august 1099, a devenit un adevărat motto al noii frăţii cavalereşti, “Ordinul Sfântului Mormânt”. Templierii au adoptat acest motto-ul datorită faptului că cinci din cei nouă fondatori au fost, după unele date, cavaleri ai Sfântului Mormânt. Motto-ul a fost acceptat şi de Sain Bernard de Clairvaux, care considera, în lucrarea sa…. Că singurii adevăraţi cavaleri sunt membrii ordinelor militare religioase. Poate şi de aceea, acest motto-ul  a fost unul dintre cele mai cunoscute, cu semnificaţii şi efecte dintre cele mai profunde.

În perioada feudalismului târziu, după desfiinţarea oficială a ordinului, regăsim motto-ul pe multe construcţii din Anglia şi Scoţia, ceea ce denotă continuitatea existenţei şi manifestării spiritului templier.

Care este semnificaţia acestui motto?  Credem, în primul rând, că prin adoptarea acestui Psalm ca motto, templierii şi-au exprimat Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Pornind de la faptul că Psalmul ar fi fost făcut de Solomon sau de David, după cum susţin mai mulţi cercetători, o altă semnificaţie ar fi aceea de continuitate a operei spirituale a celor doi regi. Căutarea Luminii şi Adevărului  Lui  Dumnezeu.  Regele David a primit mesajul Domnului pentru construirea Templului, iar fiul lui, regele Solomon,  l-a pus în practică, a ridicat magnificul Templu, care îmbină cele două laturi: cea materială şi cea spirituală. Rugăciunea de glorificare a Domnului întăreşte spiritual luptătorului, al templierului, renăscut în Templul lui Solomon ca nobil cavaler al lui Hristos. El, luptătorul,  apără credinţa creştină nu numai pe câmpul de luptă, ci şi spiritual, începând cu propria sa elevare spirituală.

Putem aprecia ca fiind o importantă semnificaţie a Motto-ului preluat din Psalm şi aceea de mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii. Starea de spirit a luptătorului a fost şi este cea mai important armă a oricărui ostaş în bătălie, care asigură obţinerea victoriei, iar rugăciunea avea tocmai rolul mobilizator în luptă.

Un aspect interesant este şi modul de exprimare a rugăciunilor. Psalmii şi, în general rugăciunile creştine, erau spuse ca poezii rimate, poezii cu rima albă sau cântări. De fapt, mai mult de o treime din aceste rugăciuni erau cantate, uneori şi acompaniate de instrumente rudimentare, de epocă. Este o mare diferenţă între cântec şi cântare. Cântarea, foarte melodioasă,  conţine  în textul său  pilde sau postulate cu o mare încărcătură de înţelepciune. Însăşi noţiunea de Cântare înseamnă  „luminare” sau „înțelepciune”, ceea ce explică de ce Psalmii au fost numiţi şi Cântări.[3]

Aspectul nu  a scăpat atenţiei marilor compozitori care au compus muzică pentru diferiţi Psalmi. Psalmii, ca lucrare muzicală, au o armonie cu totul deosebită prin marea încărcătură spirituală şi muzicalitatea specifică rugăciunilor religioase.

Psalmul 113.9 este o cântare, la fel ca celelalte rugăciuni din Psaltire, cu o melodică   inconfundabilă.

Recitat, scris sau cântat, motto-ul  templier a fost şi rămâne o expresie plină de semnificaţii, de înţelepciune, care a transces timpului şi vremurilor, poate şi datorită simbolismului său complex. 

   Copyright©2015,Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont. Varianta de bază în limba franceză         

Cărţi publicate de autorul Michael R.Villmont, cu şi despre templieri, aici:https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

 

 

[1] Catholic Encyclopedia, Psalms

[2] Lea Mazor, 2011, „Cartea Psalmilor”, Berlin

[3] Oxford Dictionary of the Judaic religion,  Oxford University Press

RECENZIE: Lucrarea „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autorul cărţii: Michael Riche-Villmont                                                                                 

               Editura Sfântul Nicolae , 2015                                                

La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam despre contribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză şi română.

Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

*  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

* După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

* Ca român, m-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

* Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

* Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

– Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

– În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

– În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

– Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european

Scriitorul Michaël (Miguel) Riche-Villmont

Michaël (Miguel) Riche-Villmont, autor de literatură hispano-franceză, a scris şi publicat în limbile spaniolă, franceză şi romană, lucrări, romane  şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic. Totodată, el este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.

Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.

Şi, folosind ca pretext prezentarea unor aspecte de viaţă din zilele noastre, ale urmaşilor vechilor cavaleri, autorul pune în oglindă valorile spirituale şi modul de viaţă tradiţionale, cu cele de astăzi, lăsând cititorul să le aprecieze, să le accepte sau să le respingă.
Păstrând caracterul de romane poliţiste şi cavalereşti, autorul descrie adevărate poveşti de dragoste, cu eroi cavaleri şi castelene, cu urmaşii lor, poveşti misterioase în care, din nou, apar magia şi paranormalul.

Multe din întâmplările descrise în cărţi, multe din personajele istorce, au o bază reală, ceea ce face romanele şi mai atractive. Autor franco-hispanic, Michaël (Miguel) Riche-Villmont pune în evidenţă istoria bogată, eroică, a ţinuturi iberice şi france, a locuitorilor acestora, a familiilor nobiliare care au participat la scrierea istoriei.

Şi nu în ultimul rând, mulţi din eroii cărţilor lui Michaël (Miguel) Riche-Villmont sunt animăluţe, simpatice, iubitoare, care luminează şi însufleţesc atmosfera domestică a prietenilor lor, oamenii.

Interesante, atractive, chiar documentare, romanele autorului te cuceresc de la primele pagini, iar surprizele şi neprevăzutul te ţin în tensiune, purtându-te de la sentimente şi trăiri dramatice, la mari satisfacţii, alături de eroii principali. Eroi care devin parte din trăirile şi amintirile tale şi după ce ai terminat de citit, oricare din cărţile acestui autor.

Deşi romanele autorului sunt cărţi de ficţiune, prin elementele documentare, istoric atestate, ele se constituie o cronică a primei cruciade creştine, a înfiinţării ordinelor cavalereşti(Ordinul templier şi Ordinul cavalerilor de Malta), fiind cărţi de referinţă în acest domeniu.

Cărţi de viaţă, de dragoste şi acţiune, ce determină sentimente şi trăiri profunde, romanele autorului Michaël (Miguel) Riche-Villmont devin parte a vieţii sociale din locurile unde se desfăşoară acţiunea. „Fantomele din Tarragona”, de exemplu, a determinat organizarea unor trasee turistice în provincie, care se derulează pe urmele eroilor Melissa şi Lὀpez. De asemena, „Dragoste şi mister în Barcelona” se constitie ca un adevărat ghid la frumosului şi misteriosului oraş Barcelona, cu legendele lui urbane.

De aceea, cărţile lui Michaël (Miguel)Riche-Villmont nu trebuie să lipsească din biblioteca personală, ele devin, prin personajele lor, parte din trăirile cititorului oriunde s-ar afla el, frumoase, misterioase, pline de neprevăzut.
Câteva din cărţile publicate de autor în limbile spaniolă, franceză şi română:

* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,
Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues, 2015, Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o carte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor.

Admin,  2014
Actualizat 2015, Admin.

Actualizat 2016, Admin.