Arhive etichetă: ORDINE CAVALEREŞTI medievale si rolul lor social in epoca

Provenind din familii nobiliare influente în Europa medivală, membrii ordinelor cavalerești au cuntribuit decisiv la obținerea unui prestigiu fără precedent de către acestea, mai ales că se aflau sub patronajul papei și acționau sub autoritatea Vaticanului.

Simbolistica ordinelor cavalerești medievale.

Autor Michael Riche-Villmont, Copyright 2019

În contextul temei noastre,simbolul este un obiect, un gest, semn, literă, cifră, o mișcare, etc., care  are o anumită semnificație pentru receptorul uman și prin care se transmit idei, sentimente, cunoștințe, reguli cutumiare, atitudini tradiționale,ș.a.

Simbolistica (și nu simbolism, care are altă semnificație) este, deci, un mijloc de descifrare, descoperire și transmitere de noi  idei, cunoștințe, tradiții, etc.

Analizând istoria, spiritualitatea, filosofia ordinelor cavalerești medievale/nobile, observăm o simbolistică deosebit de complexă, fiecare obiect folosit de cavalerii medievali, gest, atitudine, aveau o semnificație bine definită pentru ei, în majoritatea cazurilor ocultă. Simbolistica o regăsim în statutele fiecărui ordin cavaleresc medieval enunțat în partea introductivă, atât de profundă și totuși subtilă, de practică și omni prezentă în viața cotidiană, încât ne sirprinde prin influența ce a avut-o și o are chiar și astăzi, în timpurile moderne.

Să analizăm câteva exemple de simbolistică.

* Apreciem că simbolistica cea mai profundă, cu cel mai profund mesaj, o are Rugăciunea. Pentru cavalerii medievali, Rugăciunea, ca formă de manifestare a credinței,  era nu numai o metodă de mențineren a înaltei spiritualități creștine și a unui bun moral militar, dar și esenta existenței și a vieții cavalerești-monahale, în dubla ei calitate.

         *Codul vestimentar al cavalerilor medievali

Înfățișarea membrilor ordinelor cavalerești și regulile lor igienice stricte au dus la menținerea unei stări de sănătate perfecte pentru acele timpuri, mai ales în zonele climatice dificile  ale orientului apropiat. Ei erau obligați la o deplină curățenie nu numai interioară, ci și la curățenia exterioară  prin purtarea hainelor curate, tuns și bărbierit, îmbăiere zilnică. Nu puteau participa la cele patru slujbe religioase zilnice dacă nu erau spălați și curați. De exemplu, cavalerii templieri aveau o tunsoare scurtă, cu păr mai lung în jurul capului (model preluat de la călugării cistercieni) în forma coroanei de spini a lui Isus.

Mantia a fost preluată din vestimentația monahală, culoarea mantiei având o semnificație aparte pentru fiecare ordin cavalertesc. Pentru cavalerii templieri, tunica și mantia de culoare albă semnifica puritatea morală și spirituală a purtătorului, dar și curățenia exterioară, corporală, de comportament și atitudine.(Sergenții templieri purtau mantie maro, iar cavalerii casătoriți, mantie neagră). Pe matia albă erau cusute două cruci roșii, cu brațele egale, semnificând sângele lui Isus și sângele vărsat în lupte de membrii ordinului

Membrii ordinului ospitalier purtau tunică neagră și mantie roșie (din anul 1278) ambele având cusută  o cruce albă în opt colțiri (amalfitană). Mantia roșie semnifica sângele vărsat de Isus și de cavalerii ospitalieri pentru apărarea credinței, iar cruce albă, semnifica puritatea cavalerilor.  

         Cavalerii teutoni purtau mantie albă a purității și crucea neagră, în semn de doliu pentru cavalerii căzuți în lupte.

           *Înarmarea cavalerilor

           – Sabia/spada are una din cele mai complexe semnificații. Sabia este, în primul rând, simbolul înobilării și al rangului de nobiliar, respectiv cel de cavaler. Cu sabia se face înobilarea de către suveran și cu sabia se apără onoarea de cavaler. Sabia/spada este un simbol al puterii militare/cavalerești,  atât în caz  de apărare, cât și de pedepsire a dușmanului. Această semnificație a fost preluată din cărțile sfinte.

          Sabia, cu simbolul ei de protecție și de pedeapsă prin sabie, o regăsim în multe din organizațiile oculte ezoterice, cum este masoneria. În ritualurile masonice sabia apare ca mijloc de apărare a templului, de inițiere, etc.

          Simbol al rangului nobiliar, sabia este  în același timp și un simbol al respectului, supunerii, loialității față de suveran. De aceea se prezintă onorul suveranului cu sabia înălțată, cu vârful în sus, strălucitoare în lumina soarelui, devenind simbol al razei solare ce luminează, dar și arde, când este nevoie. Această semnificație a sabiei/spadei a fost preluată, imitată în epoca modernă și în republici, ca semn extern de respect față de comandant.

          Unii autori consideră că, în viziunea ezoterismului cavaleresc, sabia ridicată este un  simbol al axis mundi, axa lumii,  care unește cerul cu pământul,sfera inferioară cu sfera divină, drum al sufletului spre cer.  Suntem de acord cu această interpretare, având în vedere că toți cavalerii voiau să moară cu sabia în mână, fapt devenit un adevărat cult cavaleresc. Sabia este unul din obiectele de regalia cele mai spectaculoase ale ritualului ezoteric, ca esență a spiritului cavaleresc.

          * Scutul este o armă defensivă, în formă de triunghi, destinată să apere pieptul, inima luptătorului. Expresie a cifrei trei, Sfânta Treime, care-l apără pe om împotriva răului, amintește cavalerului că așa cum el luptă pentru apărarea credinței creștine, și Sfânta Treime îl apără de dușman, îi apără inima de ispite. Călăreții foloseau pentru apărare și scuturi mai mici rotunde, cu aceeași semnificație: în geometria sacră, cercul semnifică sfera divină, Templu al Domnului, de unde își apără fiii luptători pentru credință.

          * Calul. Alături de spadă și împreună cu aceasta, calul simbolizează rangul nobiliar al luptătorului cavaler. Calul simbolizează dubla calitate a cavalerului, cea socială, morală, spirituală de nobil/cavaler și cea de luptător pentru credința lui, vitejia, neînfricarea și loialitatea. Calul însuși este un animal curajos, rezistent și loial. Însă pentru cavaler, calul este mult mai mult decât un animal:este un spirit venit să completeze puterea și calitățile unui cavaler, este cel mai apropiat camarad al cavalerului, membru al familiei sale. Cavalerul nu era cavaler fără sabie și cal, simboluri ale nobleței, onoarei și loialității. Calul alb este simbol stelar, al binelui și măreției, iar calul negru semnifică puterea distructivă asupra dușmanilor.

            * Drapelul ordinului cavaleresc[1] . …”Steagul, drapelul de luptă era parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Drapelul avea și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară, reprezenta demnitatea, onoarea, credința membrilor ordinului cavaleresc. Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.
Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii ,cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului. Non nobis Domine………”.

               *Deviza ordinului[2]. Deviza ordinului cavaleresc semnifică esența vieții cavalerului. Deviza este Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu. În același timp, deviza însemnă aceea mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii, dar și în viața lui de zi cu zi, în străduința de a învinge viciile capitale. Deviza sintetiza și scopul, misiunea ordinului cavaleresc. Deviza ordinului ospitalier (de Malta) este  ”Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum/ Păstrarea credinței și ajutorarea nevoiașilor”, Deviza cavalerilor templieri :   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”, Deviza cavalerilor teutoni: ”Onoare,Credinta,Fratie”.

             * Sigiliul cavalerilor. Cartierele generale ale ordinelor cavașerești au folosit sigilii pentru secretizarea înscrisurilor, sigilarea încăperilor, depozitelor, etc. Sigiliul era un semn heraldic al ordinului și/sau al marelui maestru, fiecare mare maestru putând folosi propriul sigiliu, ca însemn oficial. Însemnul sigiliului era turnat sau tăiat sub forma unei matricii metalice și se aplica folosind ceară topită. Deși s-a încercat, nu s-a reușit, în evul mediu, uniformizarea sigiliilor ordinelor cavalerești, mulți demnitari ai ordinelor folosind propriile lor semne heraldice ca sigilii. Acest lucru a făcut ca simbolistica sigiliilor să fie diversă, însă fiecare sigiliu/semn heraldic avea o semnificație spirituală reprezentând simbolul familiei nobiliare din care provenea deținătorul semnului heraldic.

          În privința cavalerilor templieri, a fost folosit temporar un sigiliu reprezentând doi călăreți pe un cal. Unii autori consideră că însemnul semnifică modul ascet, sărac în care trăiau cavalerii templieri. Nu credem în această semnificație, având în vedere că înainte de anul 1128/29, puținii cavaleri templieri, sub 100 persoane, aveau o relativ bună stare materială, ceea ce le permitea să dețină mai mulți cai, scutieri  si servitori. După 1129, Carta Latină stabilea numărul de cai pe care-l folosea un cavaler: 3-4 cai, din care unul antrenat pentru lupte, ceilalți de transport. O altă semnificație a imaginii celor doi călăreți pe un cal este aceea că în cadrul detașamentele de luptători templieri, în marșurile lor spre câmpul de luptă, fiecare cavaler lua un turcopol pe cal, astfel se asigura o deplasare mai rapidă.

             * Codurile și secretizarea comunicărilor ordinelor cavalerești. În evul mediu, limba oficială a nobilimii europene, a Bisericii și, deci, a ordinelor cavalerești era limba latină. În paralel, se folosea limba țării de origine a cavalerilor (pentru cavalerii ospitalieri erau opt regiuni distincte). În toate înscrisurile oficiale și private se folosea latina. Între comanderiile dintr-un stat se folosea și limba statului respectiv. În toate instituțiile statale, comunicările erau cifrate, cu atât mai mult în cadrul ordinelor cavalerești, comunicările militare, organizatorice, convocările militare, erau cifrate folosind diverse tipuri de cifruri. Se știe că ordinele cavalerești aveau un sistem de informații foarte performant, care folosea mesaje bine secretizate, greu de înțeles persoane străine ordinului. Poate de aceea documentele cavalerești din arhive sunt greu de înțeles și în zilele noastre.Codurile foloseau, în epocă, atât litere, cât și cifre scrise după un anumit algoritm, dar și semne, desene, forme geometrice denumite simboluri, care aveau semnificații precise pentru expeditor și destinatar, mai ales comunicările trimise de spioni.

            Se discută în prezent, sporadic, despre existența unui alfabet templier. Nu s-a găsit nici o bază credibilă științifică, istorică despre un astfel de alfabet. Deși cavalerii templieri erau oameni instruiți, marea majoritate a membrilor ordinului erau analfabeți proveniți din toate statele europene.Ar fi însemnat că orice nou demnitar numit într-un post trebuia alfabetizat. Desigur, speculații s-au făcut și se vor mai face pe această temă.

        

           *Codul geometric și arhitectural. Un aspect pe care-l aducem în atenție se referă la arhitectura și sistemele de construcții cavalerești, bazat exclusiv pe geometria sacră și coduri de simboluri, aspect pe care-l vom descrie în continuarea articolului.

           * Simbolistica, arhitectura medievală și  geometria greacă antică/sacră.

           …” Secretele[3] realizării construcțiilor erau bine păstrate în rândul acestor ateliere şi bresle profesionale, care foloseau simboluri şi ritualuri pentru a-şi proteja tainele meseriei. Rezultă faptul că, beneficiind de dezvoltarea arhitecturii laice, cu atât mai mult stilul gotic s-a dezvoltat în interiorul Ordinului Cistercian, stil care a răspuns exact cerinţelor Cartei Caritatis și Cartei Latine templiere. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că membrii ordinelor cavalereşti au fost nu numai luptători şi călugări, ci şi eminenţi constructori. Ei au ridicat nenumărate forturi de apărare, cetăţi şi castele, în special în ţinuturile orientale, la graniţele regatului Ierusalimului, dar şi în ţările creştine europene. Intermediarul răspândirii secretelor arhitecturii şi ale ştiinţelor construcţiei în interiorul ordinelor cavalereşti, liantul dintre cavaleri şi constructori, a fost ordinul cistercian, deţinătorul secretelor ştiinţelor religioase, spirituale, mistice şi, poate, chiar ezoterice. Această legătură să fie, oare, explicaţia dispariţiei subite a cavalerilor templieri francezi şi a tezaurelor acestora în 1312 (1307), când ordinul lor a fost desfiinţat în regatul Franţei? Ar trebui să schimbăm termenul de dispariţie cu cel de transformare a lor în călugări şi constructori privilegiaţi?”…

           Arhitectura medievală cisterciană a revoluționat arhitectura medievală, bazându-se pe geometria antică greacă Geometria sacră a demonstrat că atât lumea materială, cât și lumea (locicii și) spirituală se bazezează pe matrici geometrice ascunse, nedescifrate, formate din simboluri aritmetice și sisteme complexe matematice. Fiecare număr are o semnificație proprie, o simbolistică și o corespondență în lumea materială, dar și reprezentare axiomatică în lumea spirituală. Așadar, o matrice geometrică din lumea materială are o corespondentă în lumea spirituală și reciproc, matricele spirituale au corespondență în lumea materială. Sistemul axiomatic grec în care au exelat filosoful Platon și Arhimede, dezvoltat de școala pitagoreică, îl regăsim ca element de bază al arhitecurii medievale. Castelele și forturile de apărare, bisericile și catedralele ridicate de toate ordinele cavalerești împreună cu arhitecții Bisericii, ascund secrete de construcție nedescifrate încă, o precizie și rezistență care sfidează epoca.  Cum au fost păstrate și folosite cunoștințele arhitecturale și de construcție ale ordinelor cavalerești, cum au fost ele transmise succesorilor fără a putea fi cunoscute de lumea laică? Singura explicație este că au fost codificate prin simboluri aritmetice și geometrice, prin însemne și texte codificate la rândul lor și prin comunicări verbale ritualice. Fapt ce a fost descoperit pe toate construcțiile medievale ridicate de ordinele cavalerești.

        

        *Ritualul. Denumirea vine de la latinescul ritus, ceremonie sau cult religios şi desemnează, în esenţă, o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice  momentului de desfăşurare (botez, căsătorie, iniţirea  într-un cult, iniţierea copiilor care devin bărbaţi, etc), scopului  ceremoniei (acceptarea într-o societate iniţiatică, chemarea ploii,etc), celebrarea unor sărbători religioase, laice sau ezoterice, sau comemorarea tradiţională a unor vechi evenimente din viaţa comunităţii.

         Ritualul cavaleresc, bazat pe tradiţie şi simbolismul religios şi militar, cuprinde multe momentele simbolice cu o mare încărcătură emoţională şi spirituală; prin întreaga sa desfăşurare exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică, elitisto-nobiliară, cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie.

            Ritualul medieval era și este este specific fiecărui ordin cavaleresc. În același timp și ritualul cavaleresc este diferit după momentul de desfășurare și  scopul desfășurării lui, fiecare din mișcările participanților, gesturi, cuvinte au o semnificație aparte foarte bine marcată și foarte bine cunoscută. Fiecare obiect din regalia, inclusiv sabia și fiecare cântare au, la rândul lor semnificația specifică, tot acest ansamblu fiind o ceremonie, un adevărat spectacol simbolistic ce transmite o succesiune de mesaje  cu conținut istoric-tradițional specific ordinului, spiritual, militaro-religios și, prin repetativitate, este un mijloc de transmitere de idei, învățăminte, concepții tradiționale cavalerești.

Prin ritual se transmit valor spirituale, cutume cavalerești, reguli ale fraternității. Așadar, una din  cele mai complexe simbolistici ezoterice, istorice și religioase o regăsim în ritualul cavaleresc. Tradiția cavalerească a fost transmisă, în epoca feudală, prin ritual ca formă practică a statutului, a regulilor și cutumelor nobiliare cavalerești. Fiindă ordine cavalerești/nobiliare[4] au fost înființate de monarhi suverani aflați pe tron (inclusiv Suveranul Pontif) și unele încă mai ființează în epoca modernă ca ordine cavalerești monarhice onorifice, în statele cu regim monarhic. În statele republicane, odată cu desființarea clasei nobiliare, au fost desființate și ordinele cavalerești. Spiritul cavaleresc, noblețea cavalerismului este un curent spiritual tot mai apreciat în toată lumea.

    

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

 

 

 

 

 

 

[1] http://michaelvillmont.eu/blog/2018/12/01/drapelul-templier-simbolistica-si-spiritualitate/

[2] https://michaelvillmont.eu/blog/2016/10/04/semnificatiile-devizei-templiere-non-nobis-domine/

[3] Fragment din ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2015, autor Michael R.Villmont. Fragmentul este publicat în http://michaelvillmont.eu/blog/2015/03/05/stilul-cistercian-si-cel-templier-in-arhitectura/

[4] Vezi maim mult în articolul publicat aici: http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

Ordinele cavaleresti medievale. Spiritualitate cavalerească

Spiritualitatea cavalerască a fost principalul mijloc de motivare a tânărului nobil de a deveni un bun luptător și lider militar, de determinare pentru a lupta în bătălii cu prețul vieții. Spiritualitatea cavalerească, extinsă asupra tuturor militarilor din ordin, a devenit esențială pentru menținearea unui moral ridicat permanent, având în vedere condițiile deosebit de grele de viață și luptă în zona orientului apropiat. Cu excepția turcopolilor, care luptau ca angajați cu soldă, (dar și ei aveau propria lor spiritualitate și morală, bazată pe propria credință religioasă și loialitate).

Spiritualitatea ordinelor cavalerești, ca un ansamblu de credințe religioase, de cultură specifică, de sentimente interumane,  era bazată pe creștinismul catolic, religia membrilor acestor ordine. Cu atât mai mult cu cât membrii ordinelor cavalerești erau atât călugări, cât și luptători. În orientul apropiat a fost o tradiție, adusă din perioada primilor creștini, preluată de la credincioșii iudaici,  de a apăra credința cu sabia în mână, atunci când era nevoie, având în vedere conflictele permanente cu agresori din imperiul selgiucid și, apoi, salazinii.

Așadar, principala componentă a spiritualității cavalerești era credința creștină, iar membrii ordinelor cavalerești, indiferent de categoria, rangul și demnitatea lor, cavaleri, segenți, capelani, aveau o bogată viață spirituală.  Viața monahală a  membrilor ordinelor cavalerești se desfășura permanent,  indiferent de locul unde se aflau, în comanderii sau în campanii militare, după canoanele bisericești, slujbele religioase fiind conduse de capelani. Fiecare comanderie avea o biserică sau capelă și o sală capitulară pentru activități religioase, sărbători religioase  și activități administrative.

Spiritualitatea în comanderii nu se limita doar la slujbele religioase, mai ales pentru cavaleri și sergenți. Ei erau adepții muzicii sacre corale, pe care o intonau în ritualuri, pe timpul slujbelor religioase sau în alte împrejurări, cum ar fi pe timpul campaniilor militare, înaintea luptelor. Muzica sacră consta în rugăciuni cantante precum „Non Nobis Domine…”, devenită deviza templieră.

Cavalerii ordinelor cavalerești nu erau izolați de situația religioasă, politică, geostrategică, științifică, artistică a timpului; majoritatea lor provenind din rândul nobilimii și aveau o bogată cultură generală, familiile lor partricipau efectiv la toate evenimentele politice ale timpului, în regatele în care  trăiau. Ele încurajau și finanțau dezvoltarea științelor și artelor, fiind la curent cu toate noutățile în domeniu.

Spiritualitatea cavalerească specifică fiecărui ordin cavaleresc și fiecărei națiuni de proveniență a membrilor ordinelor, urmărea consolidarea virtuților creștine și a valorilor morale creștine promovate de clasa nobiliară. Dar și formarea unor corpuri militare creștine foarte puternice care să asigure apărarea teritoriile orientale ale creștinismului, de  interpunere la pericolul expansiunii musulmane spre Europa prin asigurarea securității navigației pe mare, esențială  pentru expansiunea comercială europeană.

Exemplificativ pentru formarea unei spiritualități cavalerești creștine este statutul/regulamentul Carta Latină, întocmit de abatele Bernard de Clairvaux, în anul 1128 și prezentat  în 13 ianuarie 1129, la Troyes, unde a avut loc  Conciliul ecumenic, în scopul recunoașterii ordinului Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici. Regulamentul a fost un adevărat manual al vieții cotidiene pentru membrii ordinului templier, cu accent pe spiritualitatea creștină și doctrina filosofică monahal-militară.

Mai multe precizări la Carta Latină în privința misiunilor și spiritualității cavalerilor templieri, același prelat Bernard, devenit ulterior  patron al ordinului templier, le-a făcut într-o altă lucrare, publicată ca scrisoare deschisă adresată tuturor nobililor și prelaților. „…Scrisoarea este cunoscută sub denumirea de Liber ad milites Templi, de laude Novae militia. În comparaţia ce o făcea între cavalerii templieri şi cavalerii laici, descria modul de viaţă ascet, obedient, în profundă credinţă, al templierilor, considerându-i adevăraţii şi bunii cavaleri, în timp ce laicii erau cavalerii răi, supuşi păcatului. Prin aceste laude şi descrieri, Bernard aducea şi precizări în completarea Cartei latine, asupra modului de viaţă şi misiunile templierilor, cu accent pe locurile ce le aveau în apărare, în Ţara Sfântă[1]…”

La rândul său, Frère Gérard, întemeietorul ordinului ospitalier în 1099, format inițial (din anul 1047) din călugări doctori și sanitari, a descris în statutul ordinului (recunoscut de Papa Pascal al II-lea în anul 1113), viața spirituală monahală pe care membrii ordinului, călugări- cavaleri și sergenți se obligau să o adopte sub jurământ. Valorile spirituale și morale ale ordinului, descrise de Frère Gérard sunt respectate și astăzi de către membrii ordinului cavalerilor de Malta, ordin cu existență neîntreruptă de la înființare și până în prezent.

 

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

[1] Michaël   Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele Cavalereşti”, ed 2015, ISBN  978-606-671-769-4

 

Ordinele cavalerești medievale-strategie militară

După eliberarea Ierusalimului în anul 1099 de către participanții la prima cruciadă creștină și înființarea Regatului Latin al Ierusalimului, concomitent cu înființarea comitatelor/principate creștine Edessa, Tripoli și Antiochia, nobilii creștini, cu sprijinul Bisericii, au pus bazele unor ordine cavalerești militare și monahale, care să sprijine armata regatului în apărarea teritoriilor nou cucerite de la imperiul turcilor selgiucizi. În anul 1099[1] a fost înființat ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, apoi, în același an 1099, s-a reorganizat ordinul ospitalier al Sfântului Ioan Botezătorul (autorizat de Papa în 1113); în 1118 nouă cavaleri au pus bazele ordinului cavalerilor templieri, urmat mult mai târziu, în 1190 de înființarea ordinului cavalerilor teutoni, de sorginte germanică. Începând cu anul 1147, în Peninsula Iberică au fost înființate mai multe ordine cavalerești, după modelul ordinului cavalerilor templieri, pentru lupta împotriva imperiului maur. În Portugalia, au fost înființate Orden de San Benito de Avis, în 1166;  Ordem Militar de Sant’Iago da Espada,  în anul 1170. Alte ordine au apărut  în Spania[2]: Orden de Santiago, înființat în anul 1170, Orden de Alcantara, înființat în anul 1167, Orden de Calatrava, înființat în anul 1164, etc.

În decursul anilor, aceste ordine cavalerești/nobiliare  au devenit forțe militare care s-au impus în fața Vaticanului și al regilor creștini  din Europa, marcând istoria medievală. Adevărat fenomen social, militaro-religios al apocii medievale și nu numai, ordinele cavalerești[3]/nobiliare  au depășit domeniul militar și scopul  în care au fost înființate, nu numai prin prestigiu militar continental, dar și prin fundamentarea unei adevărate doctrine, filosofii și spiritualități cavalerești, care să le susțină doctrinar, religios, moral și spiritual, atât în rândul membrilor lor, în interiorul ordinelor,  cât și față de protectori (Vaticanul și regatele creștine) și față de dușmanii declarați-imperiul turco-arab al vremii.

Ca instituție nouă socială și militar-religioasă, ordinul cavaleresc[4]/nobiliar trebuia să-și creeze o strategie militară, o doctrină filosofică și o spiritualitate proprie, în dubla  calitatea membrilor săi: cea de militari și cea  monahală. Calități care, până atunci, erau separate, distincte prin scopul existenței lor, dar care, de acum, se întâlneau în aceași persoană, în filosofia de viață, morala și spiritualitatea aceleiași persoane.

Strategia militară, doctrina filozofică și spiritualitatea cavalerească s-au dezvoltat și s-au manifestat în mod natural, logic, printre altele și prin simbolistică, legende, alegorii, fabule, pilde biblice, îmbinate armonios și reunite în ceea ce numim cavalerism, noțiune ce exprimă întreg setul de valori umane/ creștine ideale.

* Strategia militară a ordinelor cavalerești a fost definită prin  însuși scopul înființării lor, acela de apărare a credinței creștine, a Locurilor Sfinte din orient și a pelerinilor pe drumurile lor spre Locurile Sfinte.  Ulterior, în strategia de apărare au intrat   Marea Mediterană și întreaga Europă, amenințată de expansiunea imperiului turc, în special Peninsula Iberică.    Această strategie militară a determinat adoptarea unei structuri ierarhice interioare și a unei structuri administrativ teritoriale corespunzătoare pentru organizarea și desfășurarea acțiunilor de luptă, cu dotarea și tacticile militare ale vremii: 1.comanderii, ca formă organizatorică de bază, cu destinații și misiuni precise : de aprovizionare (ferme agricole, creșterea animalelor, creșterea și dresarea cailor și câinilor de luptă, țesătorii, etc); comanderii navale, comanderii de luptă înființate în teritoriile din linia întâi a bătăliilor,etc; 2.balivate zonale; 3.priorate/corespunzătoare statelor creștine și marilor provincii; 4.cartierul general, în Ierusalim.

Comandanții structurilor organizatorice/ierarhice cavalerești proveneau din rândul nobilimii, oameni educați și pregătiți în mod deosebit pentru a deveni buni luptători, ca o tradiție a clasei nobiliare. De aceea a fost relativ ușor să stabilească un set de reguli și principii militare de bază, pe care să le aplice, inspirate de codul nobiliar, ca tactici de luptă adaptate  specificului fiecărei bătălii.[5]

În procesul de educarea și pregătire a copiilor nobililor pentru a deveni conducători militari, proces ce începea de la vârsta de 6-7 ani, ca paji, apoi scutieri de la 11-12 ani, un rol important l-a avut simbolistica, prin explicarea semnificațiilor militare, religioase, chiar legendare ale obiectelor militare: semnificația sabiei, importanța și semnificația drapelului de luptă, importanța calului de luptă ca cel mai apropiat sprijin, ajutor esențial  al luptătorului, semnificația scutului, etc. Semnificațile au fost  preluate de la luptătorii antici și transmise prin cutumele nobiliare  și ritualurile cavalerești de inițiere și/sau înobilare.

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

[1] Michael R.Villmont, Ordinele cavalerești/nobiliare. Noțiune și evoluție istorică, 2019, http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

 

 

[2] Vezi și Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015,   ISBN  978-606-671-769-4

 

[3] [3]Wikipedia, Enciclopedia liberă,  https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry

 

[4] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

 

 

[5] Jean Mesqui, Châteaux forts et fortifications en France, Flammarion, 1997,

Ordinele cavalerești medievale-doctrină filosofică

Doctrina filosofică specifică ordinelor cavalerești  a fost creștinismul, completat cu filosofia feudală a războiului și științele militare ale vremii. Și pentru ordinele cavalerești filosofia era modalitatea de înțelegere a lucrurilor, a lumii și societății, a realității imediate dar, mai ales de a înțelege natura umană, binele și răul, viața și moartea, lumina și întunericul.

– Preocuparea filosofică a membrilor ordinelor cavalerești este explicabilă, având în vedere că în conducerea lor au fost, încă de la început, nobili bine educați, cu o cultură generală mult peste medie, buni cunoscători ai celor șapte arte liberale, ai istoriei, geografiei militare. Mentorii religioși ai ordinelor cavalerești, Bernard de Clairvaux și Frère Gérard au fost mari personalități ale Bisericii. Bernard de Clairvaux a revoluționat gândirea monahală, dogmele religioase prin Ordinul său Cistercian, iar Frère Gérard a înființat congregația ospitalieră încă din 1047, în cadrul ordinului benedictin din Ierusalim. Ordinul ospitalier/ Ordo Hospitalis Sancti Johannis Hierosolymitani (ordinul cavalerilor de Malta, de mai târziu), a avut ca preocupare înțelegerea esenței umane în complexitatea celor două componente esențiale,  spiritul și materialul și și-a stabilit ca misiune de bază îngrijirea creștinilor/pelerinilor, preocupându-se de sănătatea lor psihică (prin credință) și fizică (prin mijloace medicale orientale) în așezăminte speciale, denumite l’hospitales. Regulile de bază ale ordinului înființat în 1099 au fost inspirate de învățămintele lăsate de Sfântul Augustin și Sfântul Benedict despre virtuțile creștine.

– Întâlnirea cavalerilor creștini și a tuturor creștinilor europeni  cu științele și filosofia orientală a fost o adevărată revoluție culturală. Științele și cultura arabă din orient, continuatoarele  școlilor filosofice, ale științelor și culturii, ale gândirii anticilor greci și romani,  mai avansate decât cele ale Europei occidentale, a însemnat o reconsiderare a viziunii Bisericii asupra științelor și culturii, concomitent cu o amplă dezvoltare culturală europeană. Dacă ne gândim doar la preluarea elementelor gnostice, la preluarea numerologiei arabe, a sistemului organizatoric universitar, a celor șapte arte/științe liberale, etc., realizăm marele impact cultural asupra societății creștine.

– Școala de gândire/religia gnostică a adus elemente de noutate pentru cavalerii creștini în privința înțelegerii naturii umane și a societății. Gnosticismul[1] oriental este o structură, un ansamblu de credințe religioase, potrivit căruia lumea materială, răul,  ar fi fost creată de un Dumnezeu imperfect, deasupra căruia se află Dumnezeul perfect, spiritul suprem,  greu de cunoscut. Omul ar fi un spirit bun închis într-un corp material rău, imperfect și de aici ar apare conflictul dintre corp și spirit, dintre bine și rău. Ieșirea din această dilemă spirit-corp material, bine-rău constă în cunoaștere. Eliberarea se produce prin cunoașterea ezoterică, ritualică, spirituală a Dumnezeului bun.

– Cele șapte arte/științe liberale antice[2] („gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia și muzica”) au  rolul de eliberare a spiritului prin însușirea și practicarea lor. Fiecare din aceste șapte științe, care prin exersare devin adevărate arte, ajută spiritul să depășeasă obstacolele pe ca lumea materială le ridică împotriva gnososului.Cele șapte arte au câte un corespondent în cele șapte virtuți creștine care-i facilitează spiritului uman apropierea de  Dumnezeul bun, greu dar posibil cognoscibil. Așadar, ezoterismul înseamnă cunoașterea interioară, spirituală, spre deosebire de exoterism, care semnifică o cunoaștere exterioară, a lumii înconjurătoare, materială. Gnosticii au creat o serie de ritualuri și ceremonii de inițiere, de confirmare și înaintare în grade superioare de dezvoltare spirituală, ceremonii dedicate evenimentelor astrale, sărbătorilor religioase, pe timpul unor catastrofe naturale, etc. Aceste ritualuri și ceremonii au fost preluate, cel puțin în parte, de ordine cavalerești și societăți ezoterice.

Pentru gnostici, moartea era o eliberare a spiritului, bun, din corpul material rău, spirit care se ridica în sfera divină. Această credință, confirmată de cea creștină potrivit căreia spiritul bunului luptător creștin era primit în Împărăția Domnului, i-a făcu pe cavaleri atât de temerari, încât mergeau bucuroși în luptă, fără teamă pentru viața lor.

Gnosticimul îl întâlnim și în Europa, în secolele 12-14, în Italia de nord și regiunea Langerdoc din Occitania/Franța, sub denumirea de catharism, ajuns aici prin Imperiul Bizantin.

Potrivit credinței catare, Spiritul are acces spre cunoaștere în etape, pe măsură ce-și însușeșete cunoștințe tot mai ascunse, mai complexe. Trecerea de la o etapă la alta se face prin inițiere ezoterică, cel de-al șaptelea grad de cunoaștere fiind cel suprem și deschide drumul spiritului spre secretele Dumnezeului bun.

– Un impact la fel de mare asupra cavalerilor ordinelor creștine l-a avut întâlnirea acestora cu vasta și complexa cultură ebraică, cu istoria și credința iudaică. În secolil 12, învățații evrei din sudul Franței, isnspirați de catarism, pun bazele cabalei, prin apariția Cărții lui Zohar. Mult mai complexă, mai subtilă și înconjurată de secrete bine păzite, Cabala, deținătoarea unei înțelepciuni dincolo de spirit și de imaginația lui, arată calea spre trezirea spirituală, spre relevarea spiritului spre  misterele divine. În Cabala, Dumnezeu este unul și bun, regăsit în spiritul  fiecărui om, spirit care stă într-un corp păcătos, supus ispitelor. Această trezire spirituală se face prin lucrare spirituală, ezoterică, în diferite grupuri aspiraționale și în etape corespunzătoare gradurilor de elevare spirituală, grade parcurse și confirmate prin inițieri ezoterice. Plină de secrete și coduri cifrate, Cabala ar putea dezvălui celor înțelepți, cei din ultimul grad de elevare,  viitorul, ceea ce duce la unirea cu Creatorul, cum îl numește Cabala pe Dumnezeu. Numele de Creator, sau Marele Creator va fi preluat, mai târziu, de majoritatea societăților ezoterice.

 

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[2] Ibidem, https://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_liberale

„Liberal Arts: Encyclopedia Britannica Concise”. Encyclopedia Britannica.

Eseu …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

     Vezi pagina din librăriehttps://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                Copyright 2016 Autor MIchael Riche-Villmont,toate drepturile rezervate autorului

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.

Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de

operă.

Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.

                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

RECENZIE: Lucrarea „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autorul cărţii: Michael Riche-Villmont                                                                                 

               Editura Sfântul Nicolae , 2015                                                

La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam despre contribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză şi română.

Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

*  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

* După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

* Ca român, m-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

* Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

* Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

– Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

– În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

– În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

– Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european

Scriitorul Michaël (Miguel) Riche-Villmont

Michaël (Miguel) Riche-Villmont, autor de literatură hispano-franceză, a scris şi publicat în limbile spaniolă, franceză şi romană, lucrări, romane  şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic. Totodată, el este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.

Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.

Şi, folosind ca pretext prezentarea unor aspecte de viaţă din zilele noastre, ale urmaşilor vechilor cavaleri, autorul pune în oglindă valorile spirituale şi modul de viaţă tradiţionale, cu cele de astăzi, lăsând cititorul să le aprecieze, să le accepte sau să le respingă.
Păstrând caracterul de romane poliţiste şi cavalereşti, autorul descrie adevărate poveşti de dragoste, cu eroi cavaleri şi castelene, cu urmaşii lor, poveşti misterioase în care, din nou, apar magia şi paranormalul.

Multe din întâmplările descrise în cărţi, multe din personajele istorce, au o bază reală, ceea ce face romanele şi mai atractive. Autor franco-hispanic, Michaël (Miguel) Riche-Villmont pune în evidenţă istoria bogată, eroică, a ţinuturi iberice şi france, a locuitorilor acestora, a familiilor nobiliare care au participat la scrierea istoriei.

Şi nu în ultimul rând, mulţi din eroii cărţilor lui Michaël (Miguel) Riche-Villmont sunt animăluţe, simpatice, iubitoare, care luminează şi însufleţesc atmosfera domestică a prietenilor lor, oamenii.

Interesante, atractive, chiar documentare, romanele autorului te cuceresc de la primele pagini, iar surprizele şi neprevăzutul te ţin în tensiune, purtându-te de la sentimente şi trăiri dramatice, la mari satisfacţii, alături de eroii principali. Eroi care devin parte din trăirile şi amintirile tale şi după ce ai terminat de citit, oricare din cărţile acestui autor.

Deşi romanele autorului sunt cărţi de ficţiune, prin elementele documentare, istoric atestate, ele se constituie o cronică a primei cruciade creştine, a înfiinţării ordinelor cavalereşti(Ordinul templier şi Ordinul cavalerilor de Malta), fiind cărţi de referinţă în acest domeniu.

Cărţi de viaţă, de dragoste şi acţiune, ce determină sentimente şi trăiri profunde, romanele autorului Michaël (Miguel) Riche-Villmont devin parte a vieţii sociale din locurile unde se desfăşoară acţiunea. „Fantomele din Tarragona”, de exemplu, a determinat organizarea unor trasee turistice în provincie, care se derulează pe urmele eroilor Melissa şi Lὀpez. De asemena, „Dragoste şi mister în Barcelona” se constitie ca un adevărat ghid la frumosului şi misteriosului oraş Barcelona, cu legendele lui urbane.

De aceea, cărţile lui Michaël (Miguel)Riche-Villmont nu trebuie să lipsească din biblioteca personală, ele devin, prin personajele lor, parte din trăirile cititorului oriunde s-ar afla el, frumoase, misterioase, pline de neprevăzut.
Câteva din cărţile publicate de autor în limbile spaniolă, franceză şi română:

* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,
Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues, 2015, Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o carte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor.

Admin,  2014
Actualizat 2015, Admin.

Actualizat 2016, Admin.

Recenzie romanul „Chemarea templului secret”

                                                   Seria „Cavalerii Templieri”
   Autor Michael Riche-Villmont
„Chemarea templului secret„ este un thriller modern, dramatic,  istoric şi  poliţist în acelaşi timp , o carte de dragoste, în care magia orientală, ezoterismul templier, eroii umani şi spiritele, crează un subiect de excepţie.  O carte de acţiune, al cărei subiect îl constituie fapte petrecute în vechiul Templu al lui Solomon din Ierusalim, cu urmări nebănuite în zilele noastre,  cu acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur, determinate de practicile oculte,  de magie, ale templierilor din Evul mediu.

Este o carte care se prezintă singură, fără recenzie, doar prin titlu şi poate, este mai bine să o citeşti fără nici o idee anterioară, preconcepută despre subiectul ei. Să descoperi singur, pagină cu pagină, ceea ce se petrece în universul ascuns în cuvinte şi printre rânduri. Văzând cine este autorul, te gândeşti că intriga romanului începe în evul mediu şi se clarifică în zilele noastre. Aşa şi este. Ceea ce a început în secolul al doisprezecelea, continuă şi astăzi, cu aceleaşi mistere care-şi aşteaptă dezlegarea. Unele, descifrate chiar în această carte. Acţiunea poliţistă din zilele noastre, ce se petrece în Nice, este urmarea unor alte acţiuni din evul mediu, pline de mister, magie şi paranormal. Manifestări cu reguli proprii, ce transced timpul şi spaţiul.
Dacă în romanul anterior, ”Misteriosul templier Hugues”, aflăm date inedite despre prima etapă a vieţii misterioase a cavalerului templier Hugues de Payens, inclusiv momente dramatice din timpul primei cruciade creştine, în această a doua carte aflăm despre acţiunile cavalerului, desfăşurate în Regatul Ierusalimului, după terminarea cruciadei. Alături de el şi de ceilalţi luptători din frăţia lor cavalerească, am participat şi eu la cele mai importante momente care au dus la înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri.

Tocmai acesta este subiectul romanului: înfiinţarea ordinului templier. După ştiinţa mea, este una din puţinele cărţi beletristice, care descriu, bazându-se pe fapte reale, conjunctura şi etapele înfiinţării misteriosului ordin templier, sub multiplele sale aspecte: ca frăţie cavalerească precursoare a ordinului templier, aspectul militar al ordinului, caracterul religios şi, cel mai puţin cunoscut, aspectul spiritual şi ezoteric al acestuia.
Citind cartea, am avut două sentimente contradictorii. Astfel, am avut satisfacţia descoperirii unora din misterele acelei frăţii cavalereşti, care unea unii dintre cei mai mai curajoşi cavaleri, iubitori de aventură, loiali până la sacrificiu, prin faptele şi spiritul lor comun. Fiindcă, aflăm că ordinul templier avea două laturi: una publică, la vedere, expusă cunoaşterii de către cler şi regalitate şi alta ocultă, plină de secrete, ce se apropia de mistic şi magie. De aici, vine şi al doilea sentiment, cel de profundă curiozitate şi, poate, puţină nemulţumire pentru că nu reuşeam să aflu multe altele din secretele templiere. După ce început să parcurg cartea, am avut satisfacţia aflării unora din tainele lor, ale templierilor, ascunse oamenilor obişnuiţi, dar câteva pagini mai departe, au început să-mi apară referiri la alte secrete şi mi-am pus o mulţime de întrebări, rămase fără răspuns.
Am remarcat că spiritul templier a fost şi rămâne, în mare parte, indescifrabil. Lucru frustrant, atunci când interesul devine tot mai mare. Probabil la fel s-a simţit şi Hugues de Payens atunci când a început să cunoască doar o mică parte din secretele orientale despre fiinţa umană, despre divinitate, despre cer şi pământ. Cunoaşterea marilor secrete a resimţit-o ca pe o adevărată chemare, iar apariţia aproape naturală a ocaziilor şi împrejurărilor de a pătrunde în lumea misterioasă a învăţăturilor înţelepţilor arabi, i-au indus întrebări despre predestinarea sa pentru fapte deosebite. Fapte materiale şi transformări spirituale.
Chemat de seniorul său Hugue, conte de Champagne, să-l însoţească într-un pelerinaj la Ierusalim, cavalerul Hugues de Payens simte tot mai mult că are o anume misiune în acele ţinuturi. Reia legăturile cu reprezentanţii sectei ismailite, salbahiţii şi-şi continuă pregătirea, instruirea ezoterică începută pe timpul cruciadei, pătrunzând în lumea necunoscută a fiinţelor şi lucrurilor, accesibilă doar celor aleşi. Simte, în acelaşi timp, tot mai acut chemarea Locurilor Sfinte, simbolizate prin Templul lui Solomon. Legendarul Templu al credinţei, mai mult decât misterios, este tocmai templul secret care-l cheamă pe Hugues să-şi îndeplinească misiunea de apărare a pământului unde a apărut credinţa în Yahve, în Dumnezeu.


Este misiunea pe care Hugues o acceptă, după cum afirmă el însuşi: „Să fie acesta Templul care ne cheamă? Gândul acesta i-a dat fiori lui Hugues. „Nu cred că mă înşel, simt, cu toată fiinţa mea această chemare! Implinirea viziunilor, a destinului!”
De la rabinul Samuel, Hugues află poveştile, legendele şi textele cărţilor sfinte despre Templu şi spiritul lui, despre latura materială, reprezentată de ruinele construcţiei şi despre latura spirituală a Templului Divin, pe care se va fundamenta doctrina templieră. Fiindcă ordinul templier a fost nu numai un ordin militar şi religios, ci şi un fenomen social şi spiritual, cu reverberaţii peste secole, care au generat restudierea, poate şi regăsirea spiritului templier, a valorilor spirituale ale acestora. Asta pentru că, susţine autorul, templierii au preluat şi înţeles foarte bine dualitatea templului lui Solomon, latura materială şi cea spirituală a credinţei. Ei au dezvoltat legenda Templului, regăsită şi în unele din vechile lor ritualuri secrete, legendă ajunsă, sub diferite forme, până în zilele noastre.


Aflăm că Hugues de Payens şi cavalerii lui, necunoscând tainele templului, au intrat în catacombe nepregătiţi, fiind atacaţi de spiritele vechilor apărători ai moscheii Al Aqsa, iar salvarea a venit de tot din lumea spiritelor. A spiritelor vechilor apărători iudei. Din acel moment, cititorul intră, cu teamă, în lumea spiritelor, alături de templieri, pe care o descoperă, doar în parte. Şi ia parte la ritualul ezoteric, pe care o lume întreagă a încercat, secole la rând să-i afle tainele.
Dar, cartea este şi rămâne un roman de ficţiune, de dragoste şi acţiune. Regăsim în carte descrierea puterilor magice ale pumnalului-talisman salbahit, simbol al ştiinţelor oculte orientale, aşa cum au fost prezentate în primul roman despre Hugues. Întâlnim, de asemenea, lumea spiritelor care protejează templul secret, lume în care, conform credinţei lor, templierii ajung după moarte. O lume care conlucrează cu lumea pământeană pentru ca binele să învingă întotdeauna. La fel ca în toate legendele antice şi medievale.
Accentuând misterul, cartea descrie că puterile magice ale lumii oculte, necunoscute se manifestă şi în zilele noastre prin pumnalului-talisman, care-l apără pe unul din urmaşii templierilor, Granier de Gérvémond, prins într-o acţiune poliţistă. Acţiune ce are legătură tocmai cu magicul pumnal, sustras atunci când urma să fie prezentat la cunoscutul festival cavaleresc de la Biot, de lângă Nice.
Fiul templierului Granier, tânărul Alain, are o mare implicare în acţiunea poliţistă la care acesta participă în Marseille. Implicare dirijată de un necunoscut atotputernic, Monseniorul, care-l invită pe Alain la Ierusalim, pentru a participa la un ritual specific, ultrasecret. Ritual la care participă…persoane pe care le cunoaşte, vag, doar din tablourile de epocă. Şi va avea, ca şi cititorul, de altfel, de mari surprize în privinţa participanţilor la ritualul de iniţiere.
Îmbinând acţiunile cavalereşti medievale, ale primilor templieri, cu cele poliţiste din zilele noastre, într-o manieră cursivă, cartea ne poartă prin timp şi spaţiu între două lumi, două civilizaţii şi ne lasă libertatea de a călători cu gândul şi a participa emoţional la evenimente dramatice, în atmosfera de capă şi spadă, de suspans şi neprevăzut. Şi cu satisfacţia citirii unei cărţi mai mult decât interesante şi atractive.
Eu o voi reciti cartea în vacanţă, pe litoralul mediteraneean, acolo unde se petrece o parte din acţiune. Şi mă voi gândi că romanul „Chemarea templului secret” este un adevărat univers, ca orice carte, iar eu am privilegiul de a-l cunoaşte, de a călători între cele două lumi istorice, doar citind-o. Şi să aflu, mental şi sentimental, dacă pot aparţine vreuneia din ele. Fiindcă sfârşitul cărţii, uluitor prin sugestiile sale, îmi lasă întredeschisă poarta marii călătorii imaginare, în care ghidul meu este, desigur, unul din spiritele templiere. Unul pe care-l cunosc doar din tablouri de epocă.

Recenzie: Medalionul ospitalier

Autor Michael Riche-Villmont

„Medalionul ospitalier” este un roman istoric şi, în acelaşi timp, un roman poliţist, avînd ca subiect acţiunile militare specifice cavalerilor ospitalieri ai ordinului de Malta, desfăşurate de-a lungul secolului al XII-lea, cu urmări până în zilele noastre. Este, aşadar, un bun Thriller cu şi despre cavalerii ospitalieri de Malta.
Fiind interesat de ordinele cavalereşti, cele de ieri şi cele de astăzi, nu puteam pierde ocazia de a citi această carte. Cu atât mai mult, cu cât este o continuare a romanului „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, care descrie împrejurările în care ordinul ospitalier a fost înfiinţat de Sfântul Gerard. Subiectul romanului „Medalionul ospitalier”, la fel ca şi al cărţii precedente, îl constituie acţiunile membrilor familiei De Chamont, din Provence, ce se desfăşoară pe două planuri temporale: în trecut, prin participarea cavalerilor de Chamont la activităţile Ordinului cavalerilor ospitalieri, în secolul al doisprezecelea şi în prezent, prin implicarea urmaşilor acestora într-o acţiune poliţistă, legată tot de cavalerism. Cele două planuri temporale se întrepătrund, transced timpul şi spaţiul şi prezintă continuitatea, prin veacuri, a unei familii provensale, bazată pe puternice legături sentimentale între generaţii, pe tradiţie şi înalte valori morale, aşa cum le-au păstrat cavalerii de Malta. Este o saga a familiei de Chamont, a cărei istorie este strâns legată de momentele importante din istoria cavalerilor ospitalieri, la care vechii cavaleri de Chamont au participat semnificativ.
Prin localizarea în timp şi spaţiul geografic a momentelor din trecutului acestei familii, romanul încearcă să fie o cronică a ordinului cavalerilor ospitalieri, pe parcursul a aproape un secol, din anul 1124 şi până în anul 1187. Astfel, este descrisă evoluţia ordinului şi participarea cavalerilor ospitalieri (cavalerii Ioaniţi), la principalele evenimente militare şi politice din Regatul Ierusalimului, până la cucerirea acestuia de către turcii sarazini.


Evenimentele importante la care au participat cavalerii ospitalieri ospitalieri, sau ioaniţi, cum mai erau numiţi, sunt prezentate în atmosfera specifică evului mediu, cu fapte eroice cavalereşti şi cu aspecte din viaţa personală a cavalerilor vremii, ajutându-ne să înţelegem o parte a modului de viaţă din acea perioadă.
La fel şi evenimentele ce sunt localizate în prezent, acţiunea poliţiei de prindere a unor jefuitori de artefacte, în care a fost implicat, fără voia sa, unul din urmaşii vechilor cavaleri, sunt detaliate cu aspecte din viaţa personală, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, făcând cartea interesantă, atractivă.
Am remarcat de nenumărate ori, cu satisfacţie, faptul că romanul este o adevărată cronică a celor mai importante evenimente istorico-militare ce au avut loc în secolul XII, în Regatul Latin al Ierusalimului şi în comitatele creştine din Orientul Apropiat: Comitarul de Edessa, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiochia. Evenimente ce sunt văzute cu ochi de cavaler şi analizate prin prisma marilor maeştri ai ordinului ospitalier. Descrierea evenimentelor este făcută în ordinea cronologică a desfăşurării lor, căutând, în acelaşi timp, să arate şi legăturile cauzale dintre ele. Citind cartea, am participat, alături de cavalerii ospitalieri la bătălia de la Ascalon (1153), Lupta de la Cresson (1187), Bătălia de la Hattin (mai 1187), căderea Ierusalimului (1187) şi am văzut eroismul, curajul şi sacrificiul făcut de generaţii întregi de cavaleri medievalii. Fiindcă, la aceste lupte, au participat cavalerii tuturor ordinelor nobiliare ale vremii, alături de armata regală.
Autorul face descrierea acelor evenimente militare aşa cum au fost ele văzute şi înţelese de dr. Phillip de Chamont, descendent al unuia din fondatorii ordinului ospitalier. Dornic să afle trecutul familiei acesta pleacă într-o vizită în Israel, pe urmele înaintaşilor săi şi trece prin toate locurile unde aceştia au trăit, luptat şi iubit. Deoarece cavalerii medievali au trăit la fel ca oricare alt nobil al timpului său, cunoscând sentimentele de dragoste, de iubire şi dor faţă de soţiile lor şi faţă de cei apropiaţi. Din acest punct de vederea, cartea este un adevărat roman de dragoste şi avem posibilitatea să cunoaştem modul în care şi-au arătat ei dragostea faţă de fiinţele iubite, atât acei cavalerii din vechime, cât şi cei din zilele noastre. Aflăm, de asemenea şi lucruri interesante despre obiceiurile vechi de nuntă, sau, de exemplu, despre obiceiuri provensale ocazionate de sărbătorile de iarnă.
Aş putea, de asemenea, descrie cartea ca un adevărat ghid turistic, autorul purtându-ne într-un circuit turistic prin Ţara Sfântă. Ne sunt descrise vechile locuri unde s-au sacrificat cavalerii medievali: Ierusalim, Ascalon, Tiberias, Hattin, etc., aşa cum au fost aşezările în acea vreme şi cum devenit ele în zilele noastre, moderne, frumoase, în plină dezvoltare, purtătoare a unei istorii de invidiat. Istorie veche, tumultoasă şi, în acelaşi timp, eroică, marcată de valori spirituale cum nu găseşti în nici un alt loc din lume. Valori care, prin credinţa creştină, ne-au marcat viaţa permanent, chiar şi în zilele noastre.
Îmbinând ficţiunea cu date reale, atestate istoric, autorul ne ajută să înţelegem istoria cavalerismului, cu luminile şi umbrele sale, ceea ce ne ajută să întrevedem viitorul cavalerismului modern.

Cartea este scrisă într-un stil  cursiv, momentele de tensiune şi cele relaxante făcând-o atractivă, mai mult decât interesantă atât pentru pasionaţii de acţiune, cât şi pentru iubitorii stilului romantic.

Recenzie romanul „SCEPTRUL CAVALERILOR OSPITALIERI”

                                                                       Autor Michael Riche-Villmont

Romanul este un Thriller cu şi despre Cavalerii de Malta, cei din Evul mediu şi cei din zilele noastre, un roman de dragoste, poliţist, de acţiune, cu mistere şi paranormal. În acelaşi timp, este o saga a unei vechi familii nobiliare, din evul mediu,  până în zilele noastre. Dar şi un roman istoric, despre prima cruciadă, despre cavalerism, valori morale şi sacrificiu, despre secretele înfiinţării Ordinului ospitalier de Malta.

Autorul Michael Riche-Villmont ne-a obişnuit, prin cărţile sale, cu subiecte care transced timpul, localizate temporal în vremuri diferite, despărţite de secole, dar prezentate într-o continuitate şi logică uimitoare, ce sfidează legile spaţio-temporale. Dar nu şi pe cele spirituale, deoarece tocmai asta asigură o legătură naturală între evenimente, întâmplări şi intrigi din secole diferite. Autorul foloseşte căile spirituale, sentimentele şi emoţiile pentru a ne facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate astea se adaugă şi documentarea profundă asupra perioadelor descrise, asupra personajelor reale şi a evenimentelor istorice pe care le acceptăm ca aparţinând parcă zilei de ieri, nu veacurilor trecute.
Romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri” este una din cărţile cu o astfel de localizare a acţiunii, pe două planuri temporale, diferite. Este, în acelaşi timp, o saga a unei vechi familii franceze, ale cărei generaţii participă la principalele evenimente istorice ale secolului al doisprezecelea, dar şi la viaţa socială din vremurile noastre, prin urmaşii lor. Istoria acestei familii provensale nu se opreşte la evenimentele arătate în roman, ea, istoria, continuă şi este descrisă şi în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte. Povestea începe în zilele noastre. Domeniul familiei de Chamont, situat în Provence, este locul unde se produce o tentativă de furt a unui sceptru, copie a Sceptrului cavalerilor ospitalieri. Tânărul doctor Phillip de Chamont desfăşoară cercetări, alături de poliţie, pentru a găsi autorul moral al acelei tentative, soldată cu victime. Este momentul în care ei îşi pun întrebări în legătură cu adevăratul sceptru al ordinului ospitalier de Malta, iar tânărul Phillip începe documentarea în legătură cu acel valoros simbol al ospitalierilor. Pe parcursul documentării, tânărul primeşte confirmarea că străbunii săi au fost cavaleri ospitalieri şi, mai mult, află că primul senior de Chamont, Simon, a contribuit direct la înfiinţarea renumitului ordin cavaleresc. Cititorul participă, alături de personajele principale, la toate etapele înfiinţării acestui ordin prestigios al Cavalerilor de Malta, care fiinţează şi în zilele noastre. Este, cred, printre extrem de puţinele cărţi care descriu în detaliu, romanţat, pe înţelesul tuturor, împrejurările înfiinţării renumitului ordin militar nobiliar.
Viaţa primului senior de Chamont, cavalerul Simon, este un demn subiect de roman, sau de film. Simon a fost fiul unei servitoare de la curtea conţilor de Provence şi a rămas orfan înainte de a intra în adolescenţă. Nevoit să crească la grajdurile castelului, a fost luat în îngrijire de unul din grăjdari, care s-a ocupat şi de educaţia lui. Educaţie rezervată familiilor nobiliare, la care copilul Simon a avut acces numai prin bunăvoinţa acelui îngrijitor de cai. Datorită meritelor şi comportamentului său loial, tânărul Simon câştigă simpatia stăpânilor, contele şi contesa de Provence, care-l acceptă în garda lor personală. Din nou se remarcă prin fapte deosebite, salvând viaţa fiicei acestora şi atrage, astfel, atenţia uneia din doamnele de onoare, Melanie, ea însăşi membră a unei familii nobiliare. Cei doi tineri nu-şi pot stăpâni sentimentele, în ciuda diferenţelor sociale dintre ei, astfel că se îndrăgostesc şi tânăra rămâne însărcinată. În mod inexplicabil, misterios chiar, beneficiază de clemenţa seniorilor şi primesc încuviinţarea de a se căsători. Totodată, pentru a preîntâmpina oprobiul curţii, Simon primeşte atât titlul de cavaler, cât şi domeniul de Chamont. Îndatorat, el îl însoţeşte pe contele de Provence la prima cruciadă şi participă la cucerirea Ierusalimului, având ca misiune apărarea vieţii stăpânului său.
Subiectul este deosebit de interesant şi atractiv, o succesiune de drame pline de suspans, în care misterul şi magia marchează principalele momente din viaţa personajelor. Sfârşitul cărţii este de o profunzime şi un dramatism cu totul dosebit, care aduce o clarificare a întâmplărilor din întreaga viaţă a cavalerului Simon de Chamont. Dar şi din viaţa familiei de Chamont din zilele noastre.
Aş putea spune că autorul, prin descrierea modului de viaţă a celor două generaţii ale familiei de Chamont, pune în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsându-ne pe noi, cititorii, să alegem, din ambele civilizaţii, valorile pe care le apreciem. Avem totodată şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila.
Titlul cărţii, păstrat şi în română, nu a fost ales întâmplător, autorul evidenţiind semnificaţia noţiunii de sceptru: “demnitate, autoritate, putere,etc”(Dex). Cărţi care au ca subiecte sceptrul, au mai fost scrise, s-au făcut şi filme, în care sceptrul era căutat pentru marile lui puteri magice. Dar această carte este, cred eu, singura care arată că sceptrul este în fiecare din noi. Că fiecare suntem un sceptru. Devenim un adevărat sceptru al moralităţii atunci când avem realizări remarcabile în comunitatea din care facem parte. Atunci când ajungem oameni de valoare, de bună educaţie, moralitate, pregătire, devenim noi înşine sceptrul moral al familiei şi al comunităţii. În acest fel accedem la acea veche nobleţe, la care visează o mulţime de oameni
Şi o mică remarcă. Un plus de culoare, de viaţă îl aduc subiectului cărţii personajele necuvântătoare, căţelul Brice, care înfrumuseţează viaţa prietenilor săi, oamenii şi calul Aris, care i-a salvat viaţa camaradului său de luptă, cavalerul Simon. Noi, oamenii trebuie să le ocrotim şi iubim fiindcă este iubirea pe care le-o datorăm acestor fiinţe credincioase, ca răspuns la iubirea lor totală şi dezinteresată.
Cartea mi-a plăcut şi am două exemplare, pe care le păstrez în bibliotecă. Unul pentru noi, părinţii şi unul pentru copii, ca să înţeleagă mai bine ce îmseamnă familia, buna educaţie şi tradiţiile morale. Şi să înveţe, pe de altă parte, că orice carte este un univers, care aşteaptă să fie descoperit. Să afle ceea ce vechile familii de intelectuali aveau, unele din ele, înscris pe blazon: Nobilitas Librum! Nobleţea Cărţii! Fiindcă de acolo vine Nobilitas Spiritum, din nobleţea universului cunoaşterii! Din nobleţea celor care scriu mergând pe calea cunoaşterii şi a înţelepciunii şi-i îndrumă, după puterile, voia şi ştiinţa lor şi pe cei aflaţi la început de drum. Pe acei începători curioşi şi interesaţi, aşa cum sunt înşişi autorii şi mulţi dintre noi, cititorii şi cum aş vrea să fie şi copiii mei!

Vezi şi www. michaelvillmont.eu
Alex, Braşov