Arhive etichetă: cavalerism

Cavalerii de Malta, Spiritualitate – Anotimpurile vieţii…

Autor Michael Riche-Villmont, Copyright

…Barcelona, într-o frumoasă după amiază de iunie. Mă îndrept, cu maşina, spre   Palau de la Música Catalana, situat în cartierul gotic, vechiul şi misteriosul cartier;  misterios datorită nenumăratelor legende urbane, unele romantice, altele pline de tragism, înfricoşătoare.

Privesc prin geamul maşinii clădirile, strada  şi trotuarul plin de turişti. Veseli, curioşi, căutând din priviri clădirile ridicate de genialii arhitecţi catalani.  Ajungem  pe Av. de Litoral, în stânga se vede marea, iar în dreapta se întinde Parc de la Nova Icària. Privesc, pe rând, albastrul inconfundabil al mării, cu zecile de bărci şi iahturi ce pleacă sau intră în Portul olimpic şi verdele plantelor din parc; marea şi uscatul, iar departe, spre est, cerul şi pământul. Privesc ceasul şi constat că până la ora începerii simpozionului, este încă destul timp pentru o oprire. Şoferul opreşte în parcare, cobor din maşină şi mă aşez pe o bancă liberă, dornic să admir, încă odată, marea. Şi orizontul, poartă spre necunoscut. Privesc şi oamenii ce se plimbau pe Passeing, gândindu-mă că, acum, la mijlocul lunii iunie,  vara este abia la început.   Spre bucuria lor, turişti şi localnici, deopotrivă.

Iunie, luna care mă duce cu gândul la vacanţă, la timp liber, la locuri exotice, cu distracţie şi relaxare, unde întâlneşti mereu persoane interesante. Într-un cuvânt, iunie este luna când începe vacanţa de vară, aşteptată aproape un an întreg. Aici, în Barcelona, la fel ca în  toate oraşele turistice, atmosfera de vacanţă s-a instalat de mult, spiritul estival regăsindu-se peste tot, în natură şi, mai ales, la oameni. Invazia turistică, binevenită dar, uneori, obositoare şi stresantă, a început încă de la sfârşitul lunii mai, accentuând  sentimentul de oraş cosmopolit pe care metropola îl degaja.

Însă luna iunie are o simbolistică, o  spiritualitate aparte, care, la rândul lor, scot în evidenţă valorile şi modul de viaţă specifice, trăirea tradiţională a vechilor şi adevăraţilor barcelonezi. Este specificul  vechilor familii catalane, care ştiu cum să-şi conserve şi să-şi arate cu mândrie spiritualitatea proprie, orgoliul permanenţei şi profunzimea credinţei, frumuseţea tradiţiilor şi puterea vechilor lor obiceiuri, devenite valori ale spiritualităţii universale, ca parte a bogatei spiritualităţi iberice.

Luna iunie are profunde  semnificaţii spirituale nu numai pentru vechii catalani, ci şi pentru toţi creştinii, printre care şi membrii ordinelor cavalereşti, în special nobilii membrii ai Ordinului cavalerilor ioaniţi, de Rhodos şi de Malta.

Acum, în 21 iunie, oamenii marchează, după vechile tradiţii precreştine, solstiţiul de vară, începutul verii astrale, când ziua are durata maximă şi lumina soarelui devine atotstăpânitoare, în timp ce  lumina spirituală măreşte optimismul şi buna dispoziţie a naturii şi a oamenilor.

În antichitate, solstiţiul era asociat cu pământul şi feminitatea, cu roadele pământului, ale naturii, vechii locuitori ai ţinuturile Galice sărbătorind zeiţa Eponia, zeiţă a fertilităţii. Şi, închinându-se zeului Soare, oamenii aprindeau focuri în aşezările lor şi la intersecţii de drumuri, pentru a le lumina atât locurile unde trăiau, cât şi drumurile şi călătoriile.

Solstiţiul de vară este considerat ca un moment propice pentru manifestările magice, ezoterice şi vrăjitoreşti, accentuând puterile farmecelor. De aceea este celebrat, prin manifestări dintre cele mai diferite, de vechile şi noile curente spirituale, de ezoterişti, de vraci şi vrăjitori.

Importanţa acestui eveniment astral, solstiţiul de vară,  este reliefată în zilele noastre şi prin declararea zilei de 21 iunie ca Zi mondială a Soarelui, în semn de recunoştină pentru cel căruia i se datorează viaţa.

Simbolistica solstiţiului de vară a fost fundamental îmbogăţită prin preluarea, de către  credinţa creştină, a unora din tradiţiile precreştine,  asociind începutul anotimpului vara cu sărbătoare naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în 24 iunie, unul din cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii. Pentru cavalerii Ioaniţi, sărbătoarea are un simbolism cu totul aparte: Sfântul Ioan Botezătorul este patronul ordinului cavaleresc al cavalaerilor Ioaniţi, numele sfântului pe care aceştia îl poartă, exprimând întreaga lor gratitudine şi devoţiune.

Mă gândesc la faptul că solstiţiul de vară, ca eveniment calendaristic anual şi cu atât mai mult spiritual, simbolistic şi ezoteric, nu este izolat, ci face parte din cele patru diviziuni ale anului, stabilite, conform dicţionarului Dex, „în funcţie de caracterele specifice de climă şi lumină”. Deci, în funcţie de soare, de luminozitatea şi de puterea cu care acesta încălzeşte pământul, aflat în mişcarea lui circulară în jurul astrului-lumină, ceea ce face ca întreaga natură să-şi regleze şi desfăşoare ciclul de viaţă potrivit acestor patru diviziuni ale  anului: primăvara – germinarea seminţei şi trezirea la viaţă a  plantelor; vara – dezvoltarea roadelor; toamna – maturizarea şi culegerea roadelor naturii; iarna – moartea plantelor şi alchimia întregii naturii, pregătirea pentru reluarea ciclului vieţii.

Nimic nu este la întâmplare, totul se desfăşoară după legile neschimbate ale naturii, încă  de la facerea lumii, într-o interacţiune permanentă şi deplină a tuturor elementelor cerului şi ale pământului, creaţii ale Domnului. Marea Creaţie a Domnului, aşa cum ne arată „Geneza”, constă în facerea universului, a cerului şi pământului, a vieţii şi a legilor universale.

Gândundu-mă la „Geneza”, îmi amintesc de Haydn şi muzica lui. Ştiu că,  pentru înţelegerea Creaţiei,  nimic nu poate fi e mai interesant, mai frumos, decât să asculţi Oratoriul „Creaţia”, al lui Joseph Haydn care, prin acordurile sale muzicale, cu adevărat divine, prin mijloace simfonice, ne poartă cu gândul la haosul cosmic, apoi, la crearea Cerului şi a pământului, a uscatului, cu munţi şi câmpii, a apelor mărilor şi a râurilor, la crearea naturii şi a vieţii, iar în final, la crearea omului.Toate creaţiile sunt supuse legilor universului, legi în baza cărora viaţa este generic  eternă şi  neîntreruptă, dar individual, ciclică, reînnoită periodic în alţi şi alţi purtători ai vieţii.

Ciclicitatea vieţii pe pământ, cercul vieţii, sunt marcate prin trecerea timpului, ca etape ale naşterii, dezvoltării, maturizării şi morţii individuale a tot ceea ce poartă viaţă. Pentru natură, cercul vieţii este împărţit în etape (sezoane-anotimpuri) anuale, pentru oameni şi animale, cercul vieţii este divizat în etape delimitat de stări biologice, adevărate anotimpuri şi ele. Aceste etape ale omului sunt  sinonime cu cele ale plantelor, ale vegetaţiei, ale naturii, omul fiind, la apariţia sa pe pământ, parte integrantă a naturii. Ca şi în această etapă a evoluţiei omenirii, de altfel, doar că acum omul ar vrea, în egocentrismul său,  să devină stăpânul naturii, să controleze mediul şi fenomenele naturale, viitorul planetei, fără a se întreba dacă îi este permis acest lucru. Înalta spiritualitate reliefează adevărul, acela că omul nu este Creatorul, ci este el însuşi creat, operă a marelui Creator. Raţiuniea, gândirea, sufletul şi spiritul i-au fost date pentru a cunoaşte binele şi frumosul, pentru a evolua şi a se autodepăşi, în armonie şi mediu prietenos, nu pentru autodistrugere. Iar pentru acest lucru, omul  trebuie să înceapă cu autocunoaşterea, cu  descifrarea misterelor propriei sale vieţi.

Similitudinea dintre ciclul vieţii umane şi ciclul vieţii naturii a fost remarcată şi reflectată prin diverse manifestări spirituale, artistic rudimentare, muzical iniţiatice, şamane, mistice, încă din perioada homo sapiens, a primelor grupări sociale de tipul familial, apoi al gintelor şi cele tribale. Fiindcă omul, prin structura lui mentală, spirituale, sentimentală, a fost şi este atras de misterele vieţii, a propriei lui vieţi şi a căutat mijloace şi metode a pătrunde aceste mistere, chiar şi parţial. Sau, cel puţin, crede că descifrează misterele vieţii, aliniind totul după propria lui capacitate de înţelegere şi propria viziune, transformate, ulterior, în adevărate ştiinţe de cercetare: psihologia, filozofia, sociologia, etc.

Dar, cel mai simplu şi, în acelaşi timp, mai profund mod pentru om de a-şi exprima viziunea asupra vieţii,  este arta. Arta, considerând şi muzica tot o formă artistic de exprimare.

Gândindu-mă doar la perioada renaşterii, a barocului, perioada clasică, romantică, profunzimea reprezentărilor etapelor vieţii naturii şi a omului, complexitatea acestora, frumuseţea reprezentărilor ne uimesc. Ne uimesc şi ne explică înalta spiritualtate umană, profunzimea şi marea importanţă a valorilor morale, spirituale, tradiţiile pe care omul şi-a clădit viaţa personală şi cea socială de-a lungul timpului, ani şi  secole la rând.

Acceptând, ca un fenomen inexorabil,  trecerea implacabilă a timpului şi, în acelaşi timp, a propriei sale vieţi, trecere remarcată prin diviziunile timpului şi prin momentele importante de  viaţă, prin etapele vieţii văzute ca adevărate anotimpuri,  omul  a simţit nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele, imortalizându-le, alături de cele mai importante momente sau întregi etape de viaţă. Şi, cei mai talentaţi oameni, şi-au exprimat sentimentele prin geniale opere de artă, lucrări muzicale, edificii (cele antice, de exemplu). Au pus suflet în aceste opere, arătându-ne că dacă partea materială care susţine  viaţa, vehiculul terestru, corpul, moare şi se transformă prin procese alchimice, partea spirituală, sufletul, este nemuritor.

Tocmai aceste două fenomene, contradictorii la prima vederea, moartea corpului şi nemurirea sufletului, arată complexitatea misterioasă, de neînţeles pentru om, a vieţii, a continutăţii, a permanenţei acesteia, dincolo de noi, de percepţia, de înţelegerea, de universul nostru personal, individual. Şi este valabil în întreaga natură, pentru tot ceea ce poartă sau este viaţă. Permanenţa şi continuitatea vieţii florei sunt conservate în sămânţă, iar pentru om, în copii şi nepoţi, în procreere.

Poate la aceste adevăruri s-au gândit şi marii artişi, compozitori, într-un cuvânt, creatori ai spiritualităţii umane, atunci când şi-au imortalizat gândurile în picturi sau prin divine compoziţii muzicale.

Cu gândul la muzică, privesc marea. Şi am impresia că zgomotul valurilor şi strigătul pescăruşilor se pierd, iar în minte îmi răsună acordurile Simfoniilor londoneze ale lui Franz Joseph Haydn,  simfonii pe care le-a compus privind apele Thamisei. Malul Tamisei a fost locul unde şi-a găsit inspiraţia,  privind apele zilnic, de dimineaţa până seara. Poate de aceea   sentimentele, gândurile şi le-a pus pe note muzicale în piese pe care le-a numit[1] Dimineaţa (Simfonia 6), Amiaza( 7), Seara (8). Gânduri profunde, despre viaţă şi misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor.

Aceleaşi gânduri şi le-a pus pe acorduri muzicale în Oratoriul Anotimpurile, lucrare în care descrie cele patru anotimpuri ale naturii în consonanţă cu reflecţiile şi trăirile lirice despre  vieaţa liniştită de la ţară. Fiecare anotimp este descris de Haydn, folosind mijloace muzicale, prin ceea ce este specific. Primăvara, prin glasul păsărilor, vara, prin zgomotele unei furtuni, toamna, prin culesul roadelor, sau cântece pastorale, ca expresie a bucuriei de a trăi aproape de natură. Viaţa simplă şi curată din mediul rural este descrisă şi prin atitudinea şi bucuria vieţii exprimată de ariile personajelor principale ale oratoriului: Luca, tânărul ţăran, îndrăgostit şi fericit, Hanna, frumoasa ţărancă şi tatăl ei,  bătrânul Simon, om cu o filosofie simplă, practică, în armonie cu natura.  De aceea, „Anotimpurile” lui Haynd este  o lucrare monumentală, pe care aş asculta-o la nesfârşit, cu bucurie şi cu gândurile lăsate să zboare spre acele vremuri idilice.

La fel cum aş asculta la nesfârşit şi „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi[2], lucrare de o armonie , complexitate şi profunzime filozofică, spirituală,  aparte. Fiecare anotimp este  descris de Vivaldi atât de expresiv, încât ascultătorul îl recunoaşte fără să-l mai fi ascultat vreodată. De la dansul florilor şi cântecul păsărilor, primăvara, la nostalgia iernii, pe care o simţi atunci când auzi sunetul vântului rece, fiecare anotimp trece prin întreaga fiinţă a ascultătorului. Simţi vibraţile fiecărui anotimp dincolo de armoniile muzicale, ca o magie care te copleşeşte şi în care descopri însăşi viaţa, viaţa ta: primăvara este copilăria ta, cu bucuria renaşterii naturii şi descoperirea frumuseţii acesteia, de care devi conştient odată cu trecerea timpului, a zilelor, a săptîmânilor, apoi, a anilor. Primăvara este  începutul vieţii tale când descoperi, cu surprindere, ce înseamnă fiecare lucru care-ţi va marca viaţa.

Magia verii lui Vivaldi  este magia tinereţii, a focului dragostei, a pregătirii pentru  părăsirea cuibului părintesc. Este vârsta sentimentelor tumultoase, furtunoase, greu de stăpânit, a zborului spre noi ideauri, a viselor îndrăzneţe. Vise pe care, dacă nu le-ai împlinit, le vei realiza în toamnă, toamna maturităţii tale, când culegi roadele coapte la focul nerăbdării tinereşti, roadele bunei educaţii, a pregătirii profesionale. Toamna-maturitate este anotimpul recunoaşterii personalităţii tale, a consacrării ca om, ca membru al comunităţii, ca pater familias. Apoi, pe nesimţite, se instalează senectutea, iarna corpului fizic cu experienţa unei vieţi întregi, cu înţelepciunea care te ajută să-ţi pregăteşti trecerea într-o altă lume.

Vivaldi, în Anotimpurile sale, ne ajută să înţelegem trecerea de la o etapă a vieţii la alta, trecere lină prin moartea simbolică a etapei de viaţă precedente, ce ne lasă doar experienţa şi înţelepciunea acceptării inevitabilului transfer ce survine odată cu trecerea anilor. O etapă de viaţă, un anotimp al vieţii moare şi renaşte următorul, pe nesimţite, ca printr-o magie care ne farmecă şi ne distrage atenţia de la drumul propriei vieţi. Şi ne trezim în iarna melancolică a vieţii noastre, neştiind când au trecut anii, anii noştri, pe care, tot simbolic, îi putem retrăi prin copii şi prin nepoţi.

Nimeni nu a descris, la fel  ca Vivaldi, fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp, percepute şi filtrate  prin sufletul omului, care, speriat de fenomenele naturale, încearcă să le înţeleagă şi să se adapteze acestora, pentru a supravieţui. La fel ca plantele, păsările şi animalele, al căror exemplu îl urmează. Şi tot ca ele se bucură de lumina şi căldura soarelui ce răsare din nou după înspăimântătoarea furtună. Sentimentele de teamă şi bucurie, de tristeţe şi melancolie sunt atât de bine reflectate de Vivaldi, încât ai impresia că natura rezonează cu omul, preluându-i şi accentuându-i simţămintele, sentimentele. Este tocmai armonia dintre natură şi om, care stă la baza supravieţuirii specilor. Este armonia pe care Vivaldi ne-o dăruieşte, izvorâtă din sufletul lui.

Daruri nepreţuite, alături de darurile pe care ni le-au făcut mulţi alţi compozitori de geniu, printre care şi Beethoven, Ludwig van Beethoven, omul trist, neadaptat vremurilor sale, care şi-a luat energiile creatoare de la natura-mamă.

Misterul renaşterii sale permanente, în şi din natură, ni l-a descris în compoziţile sale despre armonia dintre om şi mama-natură, în Simfonia a 6 Pastorala, Sonata Primăverii pentru vioară şi pian, Sonata  28 Pastorala, Sonata  53 Aurora, şi multe alte lucrări sau părţi din renumitele lui lucrări muzicale.

Astfel, Beethoven vede şi descrie natura ca o expresie a trăirilor şi sentimentelor sale, pe care ea i le schimbă în bine. El descrie elementele, scenele şi fenomenele naturii aşa cum le simte, imaginile le filtrează prin suflet şi, apoi, pune în note muzicale sentimentele, nu imaginile unei naturi nude. Se apropie de natură cu tristeţe, cu dezamăgirea vieţii sale, preia optimismul şi frumosul naturii şi descrie scene idilice, romantice de-a dreptul, în care se regăseşte propria transformare, propria lui stare de spirit marcată de bucurie. Astfel se explică şi denumirea părţilor simfoniei şi ale scenelor descrise: Bucuria sosirii la ţară, Petrecere veselă ţărănească, Furtuna, etc. Simfonia Pastorală este o poezie lirică, ce ne duce spre pictarea scenei, cu totul altfel decât la Haydn, care ne poartă, în Anotimpurile, de la pictură la poezie.

Beethoven era preocupat de viaţa şi destinul omului, analizate  prin prisma propriei sale vieţi, viaţă pe care o considera ca o parte a naturii, a universului înconjurător, a societăţii, însă relativ independentă, liberă să-şi realizeze idealurile, chiar dacă mediul social îi era neprielnic, ostil. Binele şi bucuria, unitatea oamenilor  şi pacea pe pământ,   erau văzute ca valorile  indispensabile vieţii omului, în fiecare anotimp al său, de la copilărie, până la senectute. Acest lucru ni-l arată Beethoven în  Simfonia a 9-a Corala, numită şi Oda bucuriei. Începând cu haosul universal,  Beethoven ne conduce spre o stare meditativă, de reflecţie asupra vieţii, cu dezamăgirile, neliniştile şi tristeţea ei, cu întrebări asupra destinului şi puterea omului de a-şi schimba viaţa. Este momentul în care Beethoven însuşi triumfă asupra tristeţii şi dezamăgirii prin imnul închinat bucuriei. Imn universal al bucuriei libertăţii umane, pe care trebuie să-l învăţăm toţi oamenii, fiindcă este dedicat atât libertăţii, cât şi responsabilităţii fiecăruia din noi.

 

Am privit din nou turiştii care se plimbau, liniştiţi, veseli, pe promenadă. Se vedea bucuria vacanţei  pe feţele lor şi era bine acest lucru. Erau acolo copii, părinţi, bunici, ca exemple ai generaţilor prezente şi viitoate, anotimpuri ale vieţii. Şi eu m-am simţit bine, chiar bucuros,  gândindu-mă la simpozionul ospitalier, care se desfăşura în acea seară. Da, am ales un subiect frumos pentru expunerea mea. Voi  conferenţia pe tema  „Anotimpurile vieţii…”, aşa cum le-am simţit şi gândit, influenţat de spiritualitatea ospitalieră  aici, în Barcelona, pe malul mării, în ziua solstiţiului de vară.

M-am grăbit să plec spre Palau de la Música Catalana, să-mi întâlnesc amicii, să intru în atmosfera distinsă a spiritualităţii ospitaliere, a nobleţei cavalereşti, a celor care răspândesc spiritul umanitar al lui Frère Gérard L’Hoslitalier.

*

Spiritualitatea şi nobleţea ospitalieră, care caracterizează întreaga mişcare cavalerească din jurul Ordinului cavalerilor de Malta, au fost transmise de-a lungul secolelor, ca valori tradiţionale cavalereşti, generaţiilor de cavaleri, asigurând  continuitatea spiritului cavaleresc. Spirit trasmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând momentele importante din cercul existenţei Ordinului Ioanit, de la înfiinţarea acestuia, în 1113 A.D.(Recunoaşterea) şi până în zilele noastre.

Lanţul unităţii şi transmiterii acestor valori ospitaliere, din generaţie în generaţie, l-am descris în două din cărţile mele, dedicate cavalerilor ospitalieri: „ Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi Medalionul ospitalier” şi care se constituie ca adevărate cronici ale anilor de început al existenţei ordinului.

Înainte de a face câteva aprecieri asupra subiectului primei cărţi, m-am întrebat în ce categorie să o încadrez. Vei vedea de ce încep cu asta. M-am gândit că ar putea fi o carte istorică, deoarece se referă la evenimente din secolul al XII-lea, la prima cruciadă creştină, la apariţia Regatului Ierusalimului, înfiinţarea ordinului ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ar putea fi, la fel de bine,  o carte de acţiune şi mister, pentru că viaţa cavalerilor vremii se caracteriza prin acţiuni militare, cavalereşti, misterioase, cu viziuni şi vise premonitorii. Sau ar putea fi o carte poliţistă, pentru că o mare parte din subiect îl constituie o acţiune poliţistă desfăşurată în zilele noastre. Acţiune determinată de vechiul sceptru, simbol al cavalersimului. Şi, ca dilema să fie şi mai mare, evenimentele istorice, acţiunile cavalereşti şi cele poliţiste sunt descrise sub…sceptrul dragostei şi al nobleţei. A iubirii care uneşte personajele principale şi familiile lor, pe soţi, pe copii şi pe urmaşi, prin şi peste timp. Ar putea fi, deci, o carte de dragoste, având ca eroi cavalerii vechi şi noi, care participă la evenimente istorice prin acţiunile lor cavalereşti şi poliţiste, desfăşurate în veacuri diferite, şi legate unele de altele prin aceleaşi valori spirituale, prin legături de familie şi dragoste filială. Fiind o adevărată saga a familiei de Chamont, din Provence.

Am folosit, în scrierea cărţilor, căile spirituale, sentimentele şi emoţiile, pentru a facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate acestea se adaugă şi multe date reale, atestate istoric, asupra perioadelor descrise, asupra personajelor şi a evenimentelor istorice pe care le percepem ca aparţinând parcă  zilei de ieri, nu veacurilor trecute.

Romanul „Sceptrul  cavalerilor ospitalieri” este o saga a unei vechi  familii franceze, care  participă la principalele evenimente ale acelui secol al doisprezecelea. Spun asta deoarece istoria familiei continuă şi ea este descrisă şi  în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte.

Cele două planuri temporale ale acţiunilor, trecutul şi prezentul, în succesiunea lor  naturală, ne aduc în atenţie modalităţile prin care familia îşi asigură continuitatea în timp. Şi anume, prin valorile spirituale  pe care le promovează bunicii şi părinţii şi-şi educă descendenţii, prin realizările lor aduse în folosul comunităţii, pe care generaţiile, una după alta, le consolidează şi le amplifică, consolidând renumele, prestigiul şi valoarea fiecăruia dintre descendenţi. Este mesajul pe care-l aduc din  mijlocul şi în numele vechilor familii, exemplificând cu cele provensale.

Aş putea spune că, prin descrierea modului de viaţă al generaţilor familiei de Chamont, încerc să pun în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsând cititorii să aleagă, de la aceste civilizaţii depărtate în timp, valorile pe care le apreciază. Avem toţi şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila, de a le transmite mai departe, copiilor şi nepoţilor noştri, trecând prin Anotimpurile vieţii.

Barcelona, iunie 2016

 

Copyright©2016 Toate drepturile rezervate autorulzui Michael Riche-Villmont. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale

[1] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

[2] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

Eseu …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

     Vezi pagina din librăriehttps://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                Copyright 2016 Autor MIchael Riche-Villmont,toate drepturile rezervate autorului

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.

Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de

operă.

Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.

                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.