Arhive etichetă: cavalerii ioaniţi

Eseu: Cavalerii de Malta. Gânduri despre Educaţie… Nobleţe…

Librăria unde găseşti cărţile cu şi despre cavalerism şi nobleţe:https://www.setthings.com/ro/e-books/cavalerii-de-malta-spiritualitate-si-noblete-ospitaliera-eseuri/

                                  de  Michael Riche Villmont

Avionul a atins altitudinea de croazieră şi mi-am întins fotoliul, căutând o poziţie relaxantă pentru citit. Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia mea, Cornelia, pregătindu-şi şi revistele cu subiecte turistice. De fapt, toţi ocupanţii fotoliilor din salonul cursei Barcelona-Paris făceau acelaşi lucru, fiecare căutând ceva agreabil de făcut pentru cele două ore ale zborului. Mergeam la Paris, pentru o săptămână, urmând să participăm la două activităţi caritabile, organizate de ospitalierii  din marele oraş.

Am ales două cărţi, pe care le-am pus pe măsuţă şi, dintre  revistele pe care le-am luat cu mine, ultimul număr al revistei Journal Hospitalier şi am început să citesc articolele, deosebit de interesante pentru mine. Mai ales unul din articole, cu referire la educaţia noilor membrii ai ordinului, după anul 1798, când Arhipelagul Malta a fost cucerită de Napoleon Bonaparte şi Odinul a fost obligat să părăsească insula. O perioadă grea pentru ospitalieri, nevoiţi să accepte protecţia Ţarului Rusiei, când se punea problema supravieţuirii şi a continuităţii. Şi totuşi, în acele condiţii dificile, membrii ordinului nu au făcut rabat de la  reguli, principii şi ritualurile specifice, de la valorile spirituale cavalereşti şi educaţia nobiliară. Nu au  renunţat la nobleţea lor cavalerească, de militari şi nici la nobleţea ospitalieră, de apărare a credinţei creştine şi de ajutare a bolnavilor.

Când am terminat de citit articolul, am lăsat revista şi am privit-o pe Cornelia, care mi-a zâmbit, arătându-mi că se simte foarte bine. I-am răspuns cu un zâmbet, apoi  am închis ochii, lăsându-mi gândurile să zboare. Spre alte vremuri, spre cavalerii ospitalieri şi viaţa lor dură, riguroasă, dar atractivă pentru acele timpuri, când curajul, hotărârea, loialitatea şi sacrificiul, compasiunea erau trăsături de caracter care făceau, deseori, diferenţa dintre situaţiile de viaţă şi de moarte. Vremuri de înaltă spiritualitate, de glorie ospitalieră, de nobleţe… Dar şi de adevărată modestie, cel puţin în privinţa nobililor din ordinele cavalereşti.

M-am gândit la dedicaţia şi loialitatea cavalerilor în Regatul Ierusalimului, apoi, în timpul retragerii la Acra, în insula Rhodos, în Cipru şi în Malta. Membrii ordinului cavaleresc  nu s-au retras pentru odihnă şi refacere, ci pentru a continua lupta de apărare a creştinătăţii. Au luptat adesea răniţi, bolnavi, singuri, fără ajutorul regilor ale căror regate le apărau. Istorie neştiută, sau uitată. Şi totuşi, şi-au păstrat nobleţea gândurilor, a conştiinţei şi a faptelor, nobleţea spiritului cavaleresc. Sau, am putea spune un spirit al nobleţei? Parcă ar fi mai aproape de adevăr.

Nobleţe…o noţine care te duce cu gândul la acei vechi nobili, la educaţia, atitudinea, comportamentul  lor, la o stare de spirit, o caracteristică îndepărtată, pierdută de-a lungul vremii, inaplicabilă epocii moderne.  Te gândeşti ca la o noţiune incompatibilă cu epoca modernă, care şi-a găsit alte repere morale. Noi repere şi principii, unele artificiale,  greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. Cred că noi, oamenii,  în epoca modernă, suntem în căutarea, cu ipocrizie, a unor noi valori morale, dar am făcut doar primul pas, adoptând numai reperele, neconfirmate de spiritualitatea umană. Fiindcă, pentru a deveni  valori, noile repere comportamentale trec prin filtrul gândirii, al convingerilor spirituale şi morale formate de-a lungul timpului. Şi intră în contradicţie cu valorile morale, spirituale, consolidate secole la rând: credinţa, cinstea şi loialitatea, buna educaţie, sagrada familia, compasiunea, altruismul, modestia, etc.

Şi totuşi, ce înţelegem prin  nobleţe? Conform dicţionarului [1]lingvistic, prin nobleţe se înţelege „Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. „

Aşadar, dicţionarul  notează că nobleţea este o caracteristică a celor care deţin un titlu nobiliar, caracteristică ce presupune un înalt standard de educaţie, având la bază valori morale, spirituale, de atitudine şi comportament, cum ar fi: politeţe, distincţie, eleganţă, înalt prestigiu datorită rangului, compasiune pentru cei defavorizaţi, spiritul de binefacere, etc.

Familiile nobiliare, cu excepţiile inerente, au considerat ca o obligaţie izvorâtă din titlu şi poziţia socială, educarea copiilor lor în spiritul înaltelor valori ale timpului, valori cuprinse într-un adevărat cod de comportare nobiliar. Ştiu bine acest lucru.   Codul onoarei nobiliare este un cod al spiritualităţii elevate şi a existat secole la rând ; într-o formă sau alta, adaptat la actualitatea vremurilor,  codul este învăţat şi aplicat  şi în zilele noastre de familiile aristocrate, tradiţionaliste. Se ştie că, până la începutul erei industriale, copiii familiilor nobiliare aveau profesori personali, fiind pregătiţi pentru statutul lor social pe care-l dobândeau prin moştenire. Atât preluarea prin moştenire a titlului nobiliar de câtre tineri, cât şi înnobilarea celor din familii modeste, dar merituoşi, se efectua printr-un  ritual[2] specific, nobiliar şi religios. Printre calităţile care i se cereau unui nobil, erau: o bună cultură generală, cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii, o bună pregătire militară pentru cei cu rangul de cavaler, o bună educaţie, credinţa creştină,  curaj, hotărâre,  loialitate, curtoazie, respectarea  şi apărarea femeilor, copiilor şi familiei, a celor nevoiaşi, protecţia celor neînarmaţi, respectarea legilor locului, ale  feudei şi ale statului, etc.

Secole la rând, respectarea codului nobiliar era, desigur, o cerinţă, dar de multe era încălcat, ceea ce atrăgea aplicarea unor pedepse drastice, chiar pedeapsa cu moartea. Pedeapsa se putea aplica de oricare alt nobil care constata încălcarea codului prin fapte reprobabile.

Membrii ordinelor cavalereşti jurau să respecte regulile stricte ale ordinului de care aparţineau, ceea ce a făcut ca ei să devină exemple de nobleţe şi cavalerism.

În ultimile secole, regulile codului nobiliar au suferit modificări şi adaptări la timpurile moderne, dar principiile şi valorile spirituale şi cele morale ale educaţiei, conduitei şi atitudinii aristocrate au rămas aceleaşi, fiind copiate, unele din ele, de familiile burgheze şi de marea  intelectualitate. Noţiunea de nobleţe a dobândit un conţinut elevat, distins, ca ideal de educaţie şi comportament faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, titlul nobiliar consemna şi constata, practic,  o înaltă educaţie care era pusă în evidenţă prin atitudinea celui în cauză, faţă de membrii societăţii.

Deschid ochii privesc pe hublou cerul senin al după amiezii şi mă gândesc la amicii, la cunoştinţele noastre din Paris, din Barcelona şi din multe alte locuri. Oameni de diferite profesii, cu grade diferite de  pregătire şi cu educaţie tradiţională, primită la şcolile consacrate. Oameni buni, pe care te poţi baza şi, înainte de toate, oameni educaţi, amabili şi binevoitori. Mă reîntorc, apoi, cu gândul la educaţie, la nobleţe…

Virtuţile unui spirit nobil, (dobândite printr-o aleasă educaţie), ale nobleţei în  gândire, atitudine şi comportament,   nu sunt apanajul doar al celor cu sânge nobil, ci pot aparţine tuturor  oamenilor, fără titlu de nobleţe, dar  educaţi în spiritul acestor înalte valori morale. Poţi avea o nobleţe spirituală autentică,  o gândire plină de nobleţe, o atitudine, un comportament distins, plin de curtoazie, fără a proveni dintr-o familie nobiliară, fiindcă  înaltele valori morale, spirituale, atitudinea, comportamentul formate prin educaţia în spiritul disticţiei, eleganţei, politeţii, compasiunii, modestiei, constituie o adevărată nobleţe. Este tocmai nobleţea spiritului.

Educaţia poate fi apreciată ca mijlocul prin care un om dobândeşte nobleţea, dacă privim  nobleţea ca un ideal al gândirii şi atitudinii umane. Educaţia şi  autoeducaţia, care încep de la naşterea copilului, în familie, continuată şi completată în şcoală (cu formele şi  gradele de şcolarizare,  învăţământ şi instruire şcolară), în anturaj şi mediul social al tânărului, în mediul profesional, cultural, artistic.

Educaţia, pregătirea omului pentru a face faţă cu hotărâre  şi distincţie încercărilor vieţii, se desfăşoară toată viaţa, în şi pentru familie şi viaţa socială, societatea în care omul  îşi găseşte locul ce i se cuvine şi se integrează ca membru al categoriei sociale pentru care este educat şi pregătit. Psiho-sociologic vorbind, comunitatea umană, societatea, este structurată, ca o consecinţă istorică, în categorii sociale după ocupaţie, nivelul de pregătire profesională, starea materială, etc. Ne dăm seama cu uşurinţă că educaţia şi pregătirea intelectuală determină poziţia socială a persoanei, în ultimă instanţă, modul şi nivelul vieţii cotidiene în care aceasta se integrează.

Lipsa de educaţie a copilului, devenit tânăr, apoi adult, duce la integrarea acestuia într-un  mediu marginal, în care vor creşte, mai târziu  şi copiii acestuia.

Înţelegem astfel că  educaţia, buna educaţie,  este esenţială pentru formarea caracterului, a personalităţii viitorului adult şi integrarea lui într-un mediu social elevat. Buna educaţie  este misiunea,  rolul familiei, părinţii fiind cei care deschid drumul în viaţă al copilului, îl sprijină, îl îndrumă pentru dezvoltarea personalităţii acestuia, conform principiilor şi valorilor morale pe care ei înşişi şi le-au însuşit.

Este adevărat că şi autoeducaţia are un mare rol în dezvoltarea personalităţii umane. Autoeducaţia, care-l ajută pe om, încă din copilărie, să înveţe, să-şi depăşească permanent condiţia şi să devină o personalitate, plină de nobleţe.

Atingerea unui înalt nivel de gândire şi comportament duce la ccea ce se numeşte nobleţe a spiritului, cum am mai spus,  un sumum de mari valori umane, pe care le-am enumerat anterior. Un om de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, este un om cu spirit nobil, beneficiar  şi, la rândul lui, creator de bine şi frumos pentru el şi pentru societate. Elitele intelectuale, artistice, profesionale, sunt, de regulă,  şi spirite nobile, ele oferă, dezinteresate, ajutor, bunăvoinţă, protecţie semenilor lor aflaţi în nevoi. Un suflet nobil, cu cât este mai mare, cu atât se manifestă mai modest şi înţelegător cu ceilalţi.

Nu am făcut niciodată diferenţă între oameni, doar că remarc rolul decisiv şi hotărâtor al educaţiei, pentru dezvoltarea intelectuală, spirituală a fiecăruia. Dar ea, diferenţa, există şi se manifestă; este diferenţa între profesii, nivel de pregătire intelectuală şi profesională, nivelul de educaţie, etc.  Depinde de fiecare din noi dacă acestă diferenţă dintre oameni este mai mare, sau mai mică şi să nu ducă la discriminare şi prejudecăţi.

Îmi arunc ochii pe măsuţa de lângă fotoliu, unde am pus cele două cărţi. Una din ele este romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ce are ca subiect istoria membrilor unei vechi  familii franceze, din  Provence, de lângă Marseille şi care fac parte din ordinul ospitalier, de la înfiinţarea acestuia, până în zilele noastre. Generaţie după generaţie, membrii familiei de Chamont şi-au transmis unii altora virtuţile ospitaliere şi nobleţea cavalerească, nobleţea spiritului  lor. Ei  au trecut prin situaţii primejdioase, pline de mister, de întâmplări paranormale, ajutaţi tocmai de educaţia pe care au primit-o, prin curaj, hotărâre şi loialitate. Iar  misterele vechi, de la începuturile existenţei ordinului  ospitalier, sunt dezlegate în zilele noastre.  Tradiţiile şi vechile obiceiuri locale arată tocmai importanţa familiei tradiţionale, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea spiritului de nobleţe. Deci şi cărţile pot avea o nobleţe a lor, atunci când mesajul educativ este elocvant şi formativ. Da, voi reţine această expresie, nobleţea cărţii, pe care o voi folosi ca moto al meu şi al cărţilor mele.

Cea de-a doua carte pe care am luat-o cu mine este „Fantomele din Tarragona”. Un roman istoric despre viaţa, dramele şi bucuriile nobilei Melissa de Gadara i Salou, o adevărată Ioana D’Arc iberică, participantă la războiul de Reconquista, după ce fusese răpită de mauri. O carte despre credinţă, educaţie, loialitate şi speranţă, despre familie şi tradiţiile catalane.  Şi, desigur, despre spiritualitate şi educaţie, o carte cu personalitate, care-şi arată nobleţea de la primele pagini.

Două cărţi, despre două locuri diferite, Tarragona şi Marseille, despre oameni diferiţi, dar cu un numitor comun: rolul educaţiei în spiritul valorilor, virtuţilor morale, al tradiţiilor şi continuităţii lor, al nobleţei spirituale specifice oamenilor acestor locuri  şi nu numai.

Nobleţea…prin educaţie, autoeducaţie… Noţiuni mult mai complexe, mai cuprinzătoare decât par la prima vedere. Desemnează  o stare de spirit, un mod de gândire, un mod de viaţă. Semnifică un ideal al omului civilizat.

Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce. Prin staţia avionului, pasagerii sunt anunţaţi că trebuie să se pregătească de aterizare. Tresar şi-mi privesc ceasul. Ce repede a trecut timpul! Purtat de gândurile mele, am făcut o lungă,  frumoasă şi interesantă călătorie spirituală, pentru  regăsirea şi definirea unui ideal  al spiritului uman, nobleţea. Şi simt o bucurie, bucuria că sunt aici, în avion, împreună cu Cornelia, bucuria că am primit prietenia unor oameni deosebiţi, purtători ai nobleţei ospitaliere.

„Am călătorit bine”, a spus Cornelia, zâmbind. „Ştii, aş vrea să revăd, înainte de  întoarcerea la Barcelona, Insula Malta. Fortul, catedrala, palatul marelui maestru. Şi să simt atmosfera, atmosfera medievală din La Valetta.  Nobleţea oraşului. Ce spui?” m-a întrebat arătându-mi  splendidele fotografii din revista de turism, pe care o citise. Ce puteam spune?

Ceva mai târziu, acolo, pe aeroport,  poarta Parisului,  de unde încep toate călătoriile spre lumea largă, remarc din nou deplina libertate a spiritului, libertatea de a călători oriunde, dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul autocunoaşterii, spre porţile divinului.

       Barcelona, august 2016

[1] Dex 98

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, Misteriosul templier Hugues de Payens, 2016, ed. Set things,

Cavalerii de Malta – de la călugări sanitari, la corp militar de elită Nobleţea ospitalieră

Autor Michael Riche-Villmont

 

Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim –Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit  mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta, este unul din cele mai cunoscute şi mai longevive ordine cavalereşti, înfiinţate în perioada medievală. Membrii ordinului   şi-au  desfăşurat activitatea umanitară neîntrerupt, până în zilele noastre. Istoria ordinului este atât de complexă, cu o contribuţie remarcabilă la apărarea regatelor creştine medievale, încât face parte din însăşi istoria medievală a Europei şi Orientului Apropiat. Activitatea umanitară desfăşurată de membrii ordinului a fost recunoscută de toate organismele internaţionale, inclusiv de ONU, fiind apreciată ca una din cele mai utile asociaţii non profit cu structură mulţinaţională. Vorbim, evident, de ordinul original, cu sediul la Roma, recunoscut de Vatican, fiindcă există multe alte asociaţii care şi-au luat denumirea vechiului ordin cavaleresc.

              Perioada  anilor 600-1099 A.D.[1] (Înainte de prima cruciadă creştină)

Originile ordinului cavalerilor ospitalieri, sau cavalerii Ioaniţi, cum erau denumiţi, sunt consemnate  cu mult înainte de recunoaşterea lui de către papalitate, în anul 1113, A.D.

Din mai multe documente istorice aflăm că prin anii 600 A.D., regatele şi principatele creştine europene, în special cele din Peninsula Latină, Provence şi estul Peninsulei Iberice, cu ieşire la mare, şi-au dezvoltat substanţial comerţul cu populaţia arabă din  Orientul Apropiat. Acest lucru  a făcut ca un număr tot mai mare de   comercianţi şi pelerini creştini să meargă în Ţara Sfântă, un loc îndepărtat şi periculos în acele timpuri. Ca urmare, Papa Gregoriu[2]  a trimis un călugăr la Ierusalim, cu misiunea de a construi un lăcaş creştin, care să aibă în compunere şi han pentru odihna pelerinilor şi tratarea călătorilor bolnavi.

Într-un timp destul de scurt (anii 605-610), a fost construită de către călugării benedictini, o mănăstire, în Ierusalim, aproape de Biserica Sfântului Mormânt. Biserica mănăstirii a primit hramul Sfintei Maria, fiind cunoscută ca biserica Sfânta Maria Latina. Aşezământul din jurul bisericii avea construite mai multe chilii pentru odihna pelerinilor şi tratarea celor care se îmbolnăveau pe timpul pelerinajului. Călugării care le îngrijeau sfletele şi trupurile pelerinilor au început să fie cunoscuţi sub denumirea de călugării ospitalieri.

În anul 637, Ierusalimul a fost cucerit de arabii califului egiptean  Omar I, care a garantat libertatea de credinţă a tuturor locuitorilor, deci şi a creştinilor, ceea ce a permis dezvoltarea aşezământului prin construirea de noi săli de odihnă.

Prin anii 800 A.D., regele Carol cel Mare[3] al francilor a trimis bani şi oameni  care au ridicat alte construcţii, în beneficiul miilor de pelerini. Interesul lui Carol cel Mare era acela de a-şi mări numărul comercianţilor franci, dar fiind că stăpânea o mare parte a Europei şi căuta să facă o alianţă cu egiptenii. Iar pentru asta, trebuia să-şi asigure în orient un cap de pod.

În anul 1023 A.D., califul Egiptului, Ali az- Zahir,  care avea în stăpânire şi  Oraşul Sfânt, a autorizat reconstruirea aşezământului  creştin şi a hanului, care fuseseră distruse, la fel ca şi celelalte lăcaşe de cult din Ierusalim, de către califul Hakim, în 1006. Reconstrucţia a  fost făcută de către comercianţii şi navigatorii din Amalfi, care aveau privilegii comerciale cu Egiptul şi, în acelaşi timp, transportau pelerini în Oraşul Sfânt.  Aşezământul  a fost reconstruit  în apropierea fostei biserici Sfânta Maria Latina, pe locul unde înainte de distrugerea bisericilor, era o mică Biserică ce purta hramul  Sfântului  Ioan Botezătorul.  Noul aşezământ avea aceeaşi destinaţie: loc de reculegere, odihnă şi tratament a pelerinilor[4]. Câţiva ani mai târziu, Califul Zahir a autorizat reconstruirea tuturor celorlalte biserici şi mănăstiri în Ierusalim, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt [5]şi a bisericii Sfânta Maria Latina (ridicată pe vechiul ei amplasament).

Reconstrucţia bisericilor a continuat mulţi ani, prin 1040-1050 lucrările fiind plătite de împăratul bizantin Constantin al IX, famille bogate din Amalfi şi  comercianţii creştini din zona Orientului Apropiat. Cele două aşezăminte creştine, cu hanuri pentru pelerini, Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul, situate unul  lângă celălalt, în vecinătatea Bisericii Sfântului Mormânt, au fost administrate, ca şi până atunci, de călugării ordinului Benedictin. Aşezământul Sfânta Maria Latina a devenit, cu timpul, han şi spital pentru femeile pelerine, iar aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, a fost destinat pelerinilor bărbaţi. Din lucrări care tratează perioada secolului X a Ierusalimului, aflăm că aşezământul destinat femeilor (Sf.Maria Latina) era condus, în anii 1098-1099, de sora Agnes, venită din Peninsula Latină, iar aşezământul pentru bărbaţi, Sfântul Ioan Botezătorul, era condus de călugărul Gérard (de Soussa), venit din Amalfi.[6] Călugării şi călugăriţele ambelor aşezământe erau cunoscuţi în rândul pelerinilor drept călugării ospitalieri, (cei care-i  ospitau şi îi îngrijeau pe timpul pelerinajului în Oraşul Sfânt).

De remarcat faptul că încă din perioada anilor 1024-1037, în cadrul primului aşezământ ospitalier, Sf. Maria Latina, s-a  realizat o specializare medicală a călugărilor şi a fraţilor  laici stabiliţi în aşezământ, cele două categorii medicale, doctorii (empirici) şi sanitarii, învăţând de la doctorii arabi secretele medicinei orientale, mai avansată decât cea europeană.

După anul 1050, odată cu ridicarea noilor chilii cu banii trimişi de împăratul bizantin, au fost refăcute şi unele dintre cele vechi, mărindu-le suprafaţa  şi realizând adevărate saloane pentru bolnavi. În acele chilii mari, au fost amenajate şi  altare, unde călugării ţineau slujbe religioase, de patru ori pe zi,  pentru bolnavii imobilizaţi. Tot atunci, călugării au început să folosească şi crucea bizantină, crucea cu braţele egale, adoptată mai târziu de ordinul ospitalier ca simbol distinctiv, iar îmbrăcămintea lor era cea tradiţională: sutană şi pelerină neagră. Călugării sanitari şi doctorii purtau haine de culoare albă, cu pelerină neagră.

Prin anul 1080, în aşezământul Sf. Ioan Botezătorul a fost construit un corp de clădire nou, cu destinaţie ca spital, modern pentru acele timpuri, ceea ce a constituit o premieră  în gândirea medicală a vremii.

Până la prima cruciadă, 1096-1099, renumele călugărilor benedictini ospitalieri din Ierusalim s-a răspândit în lumea creştină prin pelerinii reveniţi în Europa, însuşi papa având cuvine de apreciere la adresa lor.

Călugării din Ordo Sancti Benedicti erau adepţii unei vieţi modeste, bazată pe muncă şi rugăciune, ora et labora, pe sărăcie şi obedienţă, viaţă pe care o puneau în slujba oamenilor. Purtau haine modeste,  de culoare neagră şi mantale cu glugă. Membrii acestui ordin călugăresc trăiau în mai multe aşezăminte din Locurile Sfinte încă din anii 600-650 A.D., ( ordinula fost înfiinţat  de către Benedict din Nursia, în anul 529, în Monte Cassino). Pentru a beneficia de aportul unor meşteşugari laici (tâmplari, zidari, agricultori, doctori, sanitari, etc.), ordinul benedictin a acceptat o nouă categorie de călugări, fraţii laici, care aveau mai puţine obligaţii călugăreşti.

Mulţi din călugării acestui ordin s-au preocupat de construirea lăcaşelor de cult cu destinaţie ospitalieră, atât în Europa, cât şi în orient.

                    Perioada de după  anul 1099, (cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi   

                                        înfiinţarea Regatului Ierusalimului[7] )

            Oraşul Ierusalim a fost cucerit de cruciaţii creştini în august 1099, după trei luni de asediu dificil şi lupte grele. Pe timpul asediului, cruciaţii ducelui Godefry de Bouillon, Raymond de Provence ş.a.,  au trecut prin momente dramatice, măcinaţi de boli, fără apă, alimente şi furaje pentru cai. Din dorinţa de a-i ajuta pe cruciaţi, călugărul Gérard şi câţiva din călugării lui ospitalieri, au aruncat cruciaţilor pâine de pe ziduri, faptă pentru care au fost reţinuţi de egipteni şi schingiuiţi.

Eliberaţi de cruciaţi, ospitalierii şi-au deschis porţilor aşezământului pentru tratarea militarilor  răniţi, indiferent de armată şi credinţă şi a populaţiei locale.

În toamna anului 1099, odată cu înfiinţarea de către Godefroy de Bouillon şi cei doi fraţi ai săi, a Ordinului Sfântului Mormânt, ordin religios şi cavaleresc,  călugărul Gérard a început organizarea călugărilor benedictini ospitalieri ai celor două aşezăminte, într-un ordin religios-cavaleresc[8], de sorginte benedictină, el însuşi devenind magister(Învăţător-conducător) al ordinului. Baza ordinului o constituiau cei aproape două sute de călugări şi activitatea lor ospitalieră. În ordin au fost primiţi câţiva din cavalerii cruciaţi, care doreau să rămână în Ierusalim, pentru a continua lupta de apărare a creştinilor şi a locurilor sfinte. Era nevoie şi de luptători în ordin, mai ales că regatul Ierusalimului abia îşi constituia mica armată şi era expus atacurilor armatei Califatului Egiptului.

În decursul a doi, trei ani, ordinul ospitalier avea deja un statut şi o mică trupă de cavaleri şi sergenţi bine instruită. Dar baza ordinului o constituiau cei câteva sute de călugări, care au început să ridice aşezăminte ospitaliere în principalele aşezări ale regatului.

Abia în anul 1113,[9] papa Pascal al II-lea a aprobat, prin bulă papală, înfiinţarea ordinului ospitalier, „Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani”, sub directa autoritate a papei, cu misiunea de a îngriji şi apăra pelerinii, locuitorii creştini şi Regatul Ierusalimului (inclusiv principatele creştine din orient). În acelaşi timp,   le-a acordat membrilor ordinului mai multe privilegii materiale şi  de circulaţie prin regatele creştine.

Acesta a fost momentul decisiv pentru dezvoltarea ordinului ospitalier,  care şi-a organizat aşezăminte în toate regatele europene, în special  în localităţi-porturi la Marea Mediterană.

Între-timp, armata regală a regelui Baldouin I a ajuns la  vreo şase mii de oameni, chemaţi să lupte aproape permanent împotriva armatelor imperiului turcilor selgiucizi în est şi a califatului egiptului, în sud. Incursiunile dese ale inamicilor regatului au adus pagube importante şi pierderi de vieţi omeneşti, încetinind dezvoltarea economică a noului regat.

În anul 1120, magister Gérard a încetat din viaţă, în locul lui fiind ales, ca magister generalis, cavalerul Raymond de Puy, un nobil curajos  şi foarte inteligent. El a înţeles situaţia militară dificilă a regatului şi a început transformarea ordinului din unul călugăresc, într-un ordin militar şi religios, punând accent pe dezvoltarea laturii militare. A  completat statutul ordinului şi l-a supus aprobării papale, a organizat ordinul în cavaleri, sergenţi şi ostaşi luptători, menţinând în acelaşi timp activitatea ospitalieră. În acest scop, a primit în ordin câteva sute de cavaleri şi simplii ostaşi.

Magister Raymond de Puy a reuşit să îmbine educaţia benedictină a călugărilor, bazată pe sărăcie, caritate, modestie, obedienţă şi castitate, cu educaţia nobililor cavaleri, bazată pe curaj, vitejie, onoare, cunoscători ai artei militare şi ai ştiinţelor vremii. În acest fel, cavalerii ospitalieri au devenit un exemplu de conduită şi atitudine nobiliară, marile familii nobiliare din Europa au făcut donaţii substanţiale şi chiar şi-au încurajat fiii să intre în ordin. Prestigiul nobililor cavaleri ospitalieri de Malta este bine cunoscut şi în zilele noastre, membrii ordinului fiind apreciaţi în toate cercurile sociale.

În secolul al 12-lea, sub conducerea maestrului Raymond de Puy, membrii luptători ai ordinului ospitalier au participat la toate luptele de apărare a regatului, alături de cavalerii ordinului Sfântului Mormânt şi ai ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat de Hugues de Payens şi alţi opt cavaleri, în 1118.

         Procesul de transformare a ordinului ospitalier într-un ordin militar de elită a continuat[10] şi în anii şi secolele următoare, determinat de situaţia militară conflictuală din orient şi eşecul celor nouă cruciade creştine.

Astfel, cavalerii ospitalieri (Ioaniţi) au participat la luptele de la Ascalon- 1153, lupta de la Hattin-1187, luptele de apărare a Ierusalimului-1187, evenimente pe care le-am descries detaliat în romanul “Medalionul ospitalier”.

După căderea Ierusalimului, în anul 1187, membrii celor trei ordine cavalereşti luptătoare  au părăsit Ţara Sfântă şi s-au retras în Acra, până în 1291, când s-au retras în Insula Cipru.

În anul 1310, ordinal ospitalier şi-a stabilit cartierul general în Insula Rhodos, preluând în totalitate insula şi devenind ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan de Ierusalim şi de Rhodos.

Cavalerii ospitalieri au rămas pe Insula Rhodos până la cucerirea insulei de către turci, în anul 1522. În anul 1530, s-a oficializat stabilirea lor în Insula Malta, locaţie oferită de regele Charles Quint, unde rămân până în 1798, când insula a fost cucerită de Napoleon Bonaparte. Datorită faptului că membrii ordinului erau nobili cavaleri şi prin asta contaveneau principiilor revoluţiei franceze (egalitate, libertate, fraternitate), cavalerii de Malta au fost obligaţi să părăsească insula.

Insula Malta, ca sediu general al cavalerilor ospitalieri, a fost un bastion de apărare a Europei împotriva expansiunii maritime a imperiului otoman, ceea ce a făcut să predomine caracterul militar al ordinului. Odată cu părăsirea insulei, s-a pierdut şi caracterul practic militar al ordinului ospitalier, acesta revenind la prima lui misiune: caritate şi bineface. Dar şi-a păstrat caracteristica nobiliară a membrilor săi.

Din anul 1834, Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta are cartierul general la Roma, fiind sub autoritate papală.

Rolul cavalerilor de Malta în dezvoltarea asistenţei medicale în evul mediu şi ulterior, a fost enorm, contribuţia lor în acest domeniu fiind reliefată într-un alt articol.

Sub aspect cavaleresc însă, prin activitatea lor spirituală, prin credinţa, loialitatea, curajul, modestia şi nobleţea pe care o au dovedit-o şi o dovedesc şi în zilele noastre, sunt un exemplu pentru societate. Ne referim, desigur, la cavalerii de Malta autentici, membrii ai ordinului original, cu sediul în Roma şi cu reprezentanţe diplomatice în toată lumea. La cei care întreţin spiritul de nobleţe, caritate, binefacere, de ajutare a oamenilor aflaţi în suferinţă. Într-un cuvânt, este spiritual cavalerilor de Malta, a cărui nobleţe vine atât din originea nobilă a membrilor ordinului, cât şi din nobleţea misiunilor lor caritabile! Spirit preluat şi de alte asociaţii caritabile, de bună credinţă,  care poartă acestă denumire.

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă,www. History of Jerusalem during the Middle Ages

 

[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Muristan

[3] (Adrian J. Boas, Jerusalem in the Time of the Crusades: Society, Landscape and Art in the Holy City under Frankish Rule, (Routledge, 2001)

 

[4] Slavik, Diane. 2001. Cities through Time: Daily Life in Ancient and Modern Jerusalem. Geneva, Illinois: Runestone Press.

[5] Singh, Nagendra. 2002. „International Encyclopedia of Islamic Dynasties”‘

 

[6] W. Caoursin: Stabilimenta Rhodiorum militum, Ulm, 1496. In: E.J. King: The Knights Hospitallers in the Holy Land. 1st ed. 1931, Methuen, London,

[7] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed.2015

[8] Ibidem

[9] J. Delaville Le Roulx, Les Hospitaliers en Terre sainte et à Chypre, 1100-1310, Ernest Leroux éditeur, Paris, 1904

[10] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015