Arhive categorie: Uncategorized

Eseu : ” Doamnele si ordinele cavaleresti, în evul mediu (Tortosa, sărbătoarea Virgen de la Cinta)”

Dezvoltând subiectul, trebuie să facem referire la doamnele membre ale ordinelor cavalerești medievale. Deși, în cadrul ordinelor cavalerești ca cel templier, ordinul ospitalier/ioanit, ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazarus, și celelalte ordine militare religioase, femeile îndeplineau sarcini administrative și sanitare, ceea ce nu este puțin lucru. Le regăsim atât în campanii militare, cât și în forturi, castele și cetăți aflate în prima linie de apărare a creștinătății. Mai ales aici, în Peninsula Iberică, pe întreaga perioadă a războiului de Reconquista și după aceea.

………………

După cucerirea castelului Zuda, în 1148,  de către contele de Barcelona, Ramon Berenguer  IV, cu ajutorul cruciaților creștini plecați în cea de-a doua cruciadă, castelul a fost dat spre administrare contelui de Montcada și cavalerilor templieri. Treptat, castelul cetate a fost renovat, întărit cu noi ziduri de apărare și s-au construit alte anexe necesare garnizoanei templiere.

La un an de la cucerirea castelului de cruciați, maurii au organizat o incursiune pentru recucerirea cetăţii Suda de Tortosa şi, pe cale de consecinţă,  controlarea  întregii zone, Taifa. Astfel, în octombrie 1149, o armată puternică a pătruns în oraşul Tortosa, lipsit de apărare, iar pupulaţia civilă, majoritatea fiind femei şi copii, s-au refugiat în cetatea Suda.

În cetate, garnizoana formată din un număr redus de ostaşi şi locuitorii oraşului, au ocupat poziţiile  pentru apărare,  hotărâţi să lupte până la unul pe zidurile cetăţii. De la posturile lor de luptă, au urmărit îngrijoraţi cum asediatorii, după ce au înconjurat cetatea, s-au pregătit pentru  cucerirea acesteia de la primul asalt, ştiind că forţele de apărare erau insuficiente.

În momentul în care a început asaltul, din cetate s-au auzit zgomote deosebit de puternice, zăngănit de arme, strigăte de luptă, dominând atmosfera specifică de război. Auzind aceste zgomote aproape înfricoşătoare, comandanţii mauri au înţeles că apărătorii creştini erau în număr foarte mare şi că le-au întins o cursă, iar ca să evite o catastrofă, au ordonat retragerea şi părăsirea regiunii.

Ce se întâmplase de fapt? Legenda spune că fina [4]contelui Ramón, Melissa Isabela, a organizat o mică armată formată din femeile ce locuiau în Tortosa. Femeile şi copii au adus din oraş, de la casele lor, toate obiectele casnice din metal (tablă), iar când ostaşii de pe zidurile cetăţii şi-au lovit scuturile cu săbiile, încurajându-se la începerea asaltului, femeile şi copii au lovit obiectele din metal, generând un zgomot asurzitor, care i-a derutat pe atacatori. Nu se ştie cine a avut ideea acestei ingenioase stratageme de derutare a adversarului, poate contele de Montcada, poate cavalerii templieri, poate eroina Melissa de Salou. Strategia apărătorilor din Tortosa a devenit, cu timpul legendă, la fel ca multe fapte de eroism ale locuitorilor provinciei. La fel ca şi legenda Melissei Isabela de Salou. Fac o mică paranteză și vă relatez legenda Melissi, așa cum a descris-o, în cartea dedicată acesteia, Don Michael, oaspetele nostru.

…Pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarragona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută de mauri  în robie.În asediul pentru cucerirea cetății La Zuda dec către Contele Taymond, Melissa Isabela a fost călăuza armatei creștine și, după cum se spune, ea a inițiat planul de apărare a cetății, un an mai târziu, pe timpul atacului armatei maure.

Impresionat de ingeniozitatea femeilor din Tortosa, de curajul și sacrificul lor, contele de Barcelona, Ramón Berenguer al IV-lea, a înființat un ordin cavaleresc, sub denumirea „La Orden de las Damas de Tortosa[5]”, sau „Orden del Hacha”, în 1149. Ordinul cavalerilor femei instituia aceleași privilegii ca și ordinele cavalerești ce aveau ca membrii bărbații: scutiri de taxe, onoruri spirituale,  recunoaștera caracterului nobiliar al ordinului și a membreleor sale, dreptul la o parte din bunurile capturate de la dușmanii mauri, dreptul descendenților cavalerilor femei de a deveni, la rândul lor cavaleri ai ordinului, etc.  De remarcat că acesta a fost printre primele ordine cavalerești feminine din lume, ceea ce arată rolul important al femeilor luptătoare în Reconquista. Dar și marea însemnătate a evenimentelor eroice din 1148 și 1149 de la Tortosa, ca exemplu pentru femeile iberice în secolele care au urmat.

………..

Istoria cunoaște și alte ordine onorifice destinate exclusiv femeilor, a intervenit Dona Estera de Rontana. În anul 1792, regele Charles al IV-lea al Spaniei a înființat ordinul dinastic La Real Orden de Damas Nobles de María Luísa[6], mare maestru fiind regina  Maria Luisa de Parma. Titlu de membră a ordinului și distincția aferentă se acordau exclusiv femeilor nobile pentru realizări excepționale și servicii aduse regatului. Ordinul se bucură de un mare prestigiu și în zilele noastre.

În secolele 17 și 18 au fost înființate mai multe ordine nobiliare onorifice religioase ce aveau și au ca membri doamnele, femei nobile. Printre  aceste ordine  sunt  La Orden del Amaranta, La Orden de las Damas Esclavas de la Virtud, La Orden de las Damas para Honrar a la Cruz și altele.

– Așadar, vorbim despre ordinele cavalerești medievale, nu despre cele de astăzi. Pentru că cele din zilele noastre trebuie văzute și analizate într-o altă manieră, mai complexă. Societatea modernă și-a pus amprenta și asupra ordinelor cavalerești nobiliare tradiționale, care au existență neîntreruptă  din evul mediu până astăzi. Doamnele  din Peninsulă au fost și sunt o prezență activă în peisajul cavaleresc și în societate, ca purtătoare a spiritului de noblețe și cavalerism  medieval, autentic. Castelanele puteau fi și au fost, la nevoie, luptătoare neînfricate. Au fost parte din lumea dură, dar și  romantică a  cavalerismului medieval, cu dragoste profundă, așteptări și  speranțe, drame și tragedii, dar și fericire. Iar parfumul romantic al cavalerismului apus îl regăsim în povestiri și legende, personificate în nobilele cavaleri de astăzi. Le avem aici și le iubim și prețuim.

……………..

Deși  ordinele cavalerești militare si religioase din evul mediu  erau compuse din nobili, cavaleri bărbați, este consemnată  prezența, în mod excepțional, a doamnelor cavaleri, provenite tot din rândul nobilimii. Explicația constă, pe de o parte, prin distincția pe care Biserica medievală o făcea între femei și bărbați, chiar nobili fiind, iar pe de altă parte, datorită misiunilor deosebit de grele, periculoase, a condițiilor duse la extreme din campaniile militare la care chiar bărbații antrenați le făceau față cu greu. Să nu uităm că majoritatea ordinelor cavalerești erau ordine militare și religioase, cu restricții majore.

Cu toate acestea, faptele de arme eroice ale doamnelor din nobilime au determinat familiile regale să le recunoască meritele prin înființarea, pentru ele, a ordinelor nobiliare exclusiv feminine. Ordine care există și astăzi, în țările de tradiție cavalerească (Spania, Portugalia, Franța,Germania), spre cinstea membrilor acestor ordine. Ordine care au reguli și ritualuri neschimbate de secole. Ele au caracter exclusivist și nu se percep taxe.

În aproape toate țările, în epoca modernă s-au înființat asociații feminine populare cu caracter spiritual, autodenumite ordine  cavalerești, asociații masonice sau paramasonice. În același timp, aproape toate asociațiile spirituale și-au deschis porțile,  accesul femeilor este neîngrădit. Prin prezența femeilor în aceste asociații neocavalerești, populare, printre care și cele neotempliere, comunitatea neocavalerească și-a câștigat un mai mare prestigiu în contextul  opiniei larg răspândite că    asociațiile neogavalerești, nenobiliare, începând cu secolul 19, sunt o oglindă a societății, adoptă valorile morale și spirituale, cultura și atitudinea timpului.

Tortosa, 12 septembrie  2018

Michael Riche-Villmont

Eseu: Cavalerii de Malta, Spiritualitate – Anotimpurile vieţii… în muzica clasică

                                                         Autor Michael Riche-Villmont

          Barcelona, într-o frumoasă după amiază de iunie. Mă îndrept, cu maşina, spre   Palau de la Música Catalana, situat în cartierul gotic, vechiul şi misteriosul cartier;  misterios datorită nenumăratelor legende urbane, unele romantice, altele pline de tragism, înfricoşătoare.

         Privesc prin geamul maşinii clădirile, strada  şi trotuarul plin de turişti. Veseli, curioşi, căutând din priviri clădirile ridicate de genialii arhitecţi catalani.  Ajungem  pe Av. de Litoral, în stânga se vede marea, iar în dreapta se întinde Parc de la Nova Icària. Privesc, pe rând, albastrul inconfundabil al mării, cu zecile de bărci şi iahturi ce pleacă sau intră în Portul olimpic şi verdele plantelor din parc; marea şi uscatul, iar departe, spre est, cerul şi pământul. Privesc ceasul şi constat că până la ora începerii simpozionului, este încă destul timp pentru o oprire. Şoferul opreşte în parcare, cobor din maşină şi mă aşez pe o bancă liberă, dornic să admir, încă odată, marea. Şi orizontul, poartă spre necunoscut. Privesc şi oamenii ce se plimbau pe Passeing, gândindu-mă că, acum, la mijlocul lunii iunie,  vara este abia la început.   Spre bucuria lor, turişti şi localnici, deopotrivă.   

         Iunie, luna care mă duce cu gândul la vacanţă, la timp liber, la locuri exotice, cu distracţie şi relaxare, unde întâlneşti mereu persoane interesante. Într-un cuvânt, iunie este luna când începe vacanţa de vară, aşteptată aproape un an întreg. Aici, în Barcelona, la fel ca în  toate oraşele turistice, atmosfera de vacanţă s-a instalat de mult, spiritul estival regăsindu-se peste tot, în natură şi, mai ales, la oameni. Invazia turistică, binevenită dar, uneori, obositoare şi stresantă, a început încă de la sfârşitul lunii mai, accentuând  sentimentul de oraş cosmopolit pe care metropola îl degaja.

        Însă luna iunie are o simbolistică, o  spiritualitate aparte, care, la rândul lor, scot în evidenţă valorile şi modul de viaţă specifice, trăirea tradiţională a vechilor şi adevăraţilor barcelonezi. Este specificul  vechilor familii catalane, care ştiu cum să-şi conserve şi să-şi arate cu mândrie spiritualitatea proprie, orgoliul permanenţei şi profunzimea credinţei, frumuseţea tradiţiilor şi puterea vechilor lor obiceiuri, devenite valori ale spiritualităţii universale, ca parte a bogatei spiritualităţi iberice.

        Luna iunie are profunde  semnificaţii spirituale nu numai pentru vechii catalani, ci şi pentru toţi creştinii, printre care şi membrii ordinelor cavalereşti, în special nobilii membrii ai Ordinului cavalerilor ioaniţi, de Rhodos şi de Malta.

        Acum, în 21 iunie, oamenii marchează, după vechile tradiţii precreştine, solstiţiul de vară, începutul verii astrale, când ziua are durata maximă şi lumina soarelui devine atotstăpânitoare, în timp ce  lumina spirituală măreşte optimismul şi buna dispoziţie a naturii şi a oamenilor.

        În antichitate, solstiţiul era asociat cu pământul şi feminitatea, cu roadele pământului, ale naturii, vechii locuitori ai ţinuturile Galice sărbătorind zeiţa Eponia, zeiţă a fertilităţii. Şi, închinându-se zeului Soare, oamenii aprindeau focuri în aşezările lor şi la intersecţii de drumuri, pentru a le lumina atât locurile unde trăiau, cât şi drumurile şi călătoriile.

        Solstiţiul de vară este considerat ca un moment propice pentru manifestările magice, ezoterice şi vrăjitoreşti, accentuând puterile farmecelor. De aceea este celebrat, prin manifestări dintre cele mai diferite, de vechile şi noile curente spirituale, de ezoterişti, de vraci şi vrăjitori.

         Importanţa acestui eveniment astral, solstiţiul de vară,  este reliefată în zilele noastre şi prin declararea zilei de 21 iunie ca Zi mondială a Soarelui, în semn de recunoştină pentru cel căruia i se datorează viaţa.

         Simbolistica solstiţiului de vară a fost fundamental îmbogăţită prin preluarea, de către  credinţa creştină, a unora din tradiţiile precreştine,  asociind începutul anotimpului vara cu sărbătoare naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în 24 iunie, unul din cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii. Pentru cavalerii Ioaniţi, sărbătoarea are un simbolism cu totul aparte: Sfântul Ioan Botezătorul este patronul ordinului cavaleresc al cavalaerilor Ioaniţi, numele sfântului pe care aceştia îl poartă, exprimând întreaga lor gratitudine şi devoţiune.

          Mă gândesc la faptul că solstiţiul de vară, ca eveniment calendaristic anual şi cu atât mai mult spiritual, simbolistic şi ezoteric, nu este izolat, ci face parte din cele patru diviziuni ale anului, stabilite, conform dicţionarului Dex, „în funcţie de caracterele specifice de climă şi lumină”. Deci, în funcţie de soare, de luminozitatea şi de puterea cu care acesta încălzeşte pământul, aflat în mişcarea lui circulară în jurul astrului-lumină, ceea ce face ca întreaga natură să-şi regleze şi desfăşoare ciclul de viaţă potrivit acestor patru diviziuni ale  anului: primăvara – germinarea seminţei şi trezirea la viaţă a  plantelor; vara – dezvoltarea roadelor; toamna – maturizarea şi culegerea roadelor naturii; iarna – moartea plantelor şi alchimia întregii naturii, pregătirea pentru reluarea ciclului vieţii.

         Nimic nu este la întâmplare, totul se desfăşoară după legile neschimbate ale naturii, încă  de la facerea lumii, într-o interacţiune permanentă şi deplină a tuturor elementelor cerului şi ale pământului, creaţii ale Domnului. Marea Creaţie a Domnului, aşa cum ne arată „Geneza”, constă în facerea universului, a cerului şi pământului, a vieţii şi a legilor universale.

        Gândundu-mă la „Geneza”, îmi amintesc de Haydn şi muzica lui. Ştiu că,  pentru înţelegerea Creaţiei,  nimic nu poate fi e mai interesant, mai frumos, decât să asculţi Oratoriul „Creaţia”, al lui Joseph Haydn care, prin acordurile sale muzicale, cu adevărat divine, prin mijloace simfonice, ne poartă cu gândul la haosul cosmic, apoi, la crearea Cerului şi a pământului, a uscatului, cu munţi şi câmpii, a apelor mărilor şi a râurilor, la crearea naturii şi a vieţii, iar în final, la crearea omului.Toate creaţiile sunt supuse legilor universului, legi în baza cărora viaţa este generic  eternă şi  neîntreruptă, dar individual, ciclică, reînnoită periodic în alţi şi alţi purtători ai vieţii.

        Ciclicitatea vieţii pe pământ, cercul vieţii, sunt marcate prin trecerea timpului, ca etape ale naşterii, dezvoltării, maturizării şi morţii individuale a tot ceea ce poartă viaţă. Pentru natură, cercul vieţii este împărţit în etape (sezoane-anotimpuri) anuale, pentru oameni şi animale, cercul vieţii este divizat în etape delimitat de stări biologice, adevărate anotimpuri şi ele. Aceste etape ale omului sunt  sinonime cu cele ale plantelor, ale vegetaţiei, ale naturii, omul fiind, la apariţia sa pe pământ, parte integrantă a naturii. Ca şi în această etapă a evoluţiei omenirii, de altfel, doar că acum omul ar vrea, în egocentrismul său,  să devină stăpânul naturii, să controleze mediul şi fenomenele naturale, viitorul planetei, fără a se întreba dacă îi este permis acest lucru. Înalta spiritualitate reliefează adevărul, acela că omul nu este Creatorul, ci este el însuşi creat, operă a marelui Creator. Raţiuniea, gândirea, sufletul şi spiritul i-au fost date pentru a cunoaşte binele şi frumosul, pentru a evolua şi a se autodepăşi, în armonie şi mediu prietenos, nu pentru autodistrugere. Iar pentru acest lucru, omul  trebuie să înceapă cu autocunoaşterea, cu  descifrarea misterelor propriei sale vieţi.

        Similitudinea dintre ciclul vieţii umane şi ciclul vieţii naturii a fost remarcată şi reflectată prin diverse manifestări spirituale, artistic rudimentare, muzical iniţiatice, şamane, mistice, încă din perioada homo sapiens, a primelor grupări sociale de tipul familial, apoi al gintelor şi cele tribale. Fiindcă omul, prin structura lui mentală, spirituale, sentimentală, a fost şi este atras de misterele vieţii, a propriei lui vieţi şi a căutat mijloace şi metode a pătrunde aceste mistere, chiar şi parţial. Sau, cel puţin, crede că descifrează misterele vieţii, aliniind totul după propria lui capacitate de înţelegere şi propria viziune, transformate, ulterior, în adevărate ştiinţe de cercetare: psihologia, filozofia, sociologia, etc.

        Dar, cel mai simplu şi, în acelaşi timp, mai profund mod pentru om de a-şi exprima viziunea asupra vieţii,  este arta. Arta, considerând şi muzica tot o formă artistic de exprimare.

        Gândindu-mă doar la perioada renaşterii, a barocului, perioada clasică, romantică, profunzimea reprezentărilor etapelor vieţii naturii şi a omului, complexitatea acestora, frumuseţea reprezentărilor ne uimesc. Ne uimesc şi ne explică înalta spiritualtate umană, profunzimea şi marea importanţă a valorilor morale, spirituale, tradiţiile pe care omul şi-a clădit viaţa personală şi cea socială de-a lungul timpului, ani şi  secole la rând.

       Acceptând, ca un fenomen inexorabil,  trecerea implacabilă a timpului şi, în acelaşi timp, a propriei sale vieţi, trecere remarcată prin diviziunile timpului şi prin momentele importante de  viaţă, prin etapele vieţii văzute ca adevărate anotimpuri,  omul  a simţit nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele, imortalizându-le, alături de cele mai importante momente sau întregi etape de viaţă. Şi, cei mai talentaţi oameni, şi-au exprimat sentimentele prin geniale opere de artă, lucrări muzicale, edificii (cele antice, de exemplu). Au pus suflet în aceste opere, arătându-ne că dacă partea materială care susţine  viaţa, vehiculul terestru, corpul, moare şi se transformă prin procese alchimice, partea spirituală, sufletul, este nemuritor.

        Tocmai aceste două fenomene, contradictorii la prima vederea, moartea corpului şi nemurirea sufletului, arată complexitatea misterioasă, de neînţeles pentru om, a vieţii, a continutăţii, a permanenţei acesteia, dincolo de noi, de percepţia, de înţelegerea, de universul nostru personal, individual. Şi este valabil în întreaga natură, pentru tot ceea ce poartă sau este viaţă. Permanenţa şi continuitatea vieţii florei sunt conservate în sămânţă, iar pentru om, în copii şi nepoţi, în procreere.

        Poate la aceste adevăruri s-au gândit şi marii artişi, compozitori, într-un cuvânt, creatori ai spiritualităţii umane, atunci când şi-au imortalizat gândurile în picturi sau prin divine compoziţii muzicale.

        Cu gândul la muzică, privesc marea. Şi am impresia că zgomotul valurilor şi strigătul pescăruşilor se pierd, iar în minte îmi răsună acordurile Simfoniilor londoneze ale lui Franz Joseph Haydn,  simfonii pe care le-a compus privind apele Thamisei. Malul Tamisei a fost locul unde şi-a găsit inspiraţia,  privind apele zilnic, de dimineaţa până seara. Poate de aceea   sentimentele, gândurile şi le-a pus pe note muzicale în piese pe care le-a numit[1] Dimineaţa (Simfonia 6), Amiaza( 7), Seara (8). Gânduri profunde, despre viaţă şi misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor.

         Aceleaşi gânduri şi le-a pus pe acorduri muzicale în Oratoriul Anotimpurile, lucrare în care descrie cele patru anotimpuri ale naturii în consonanţă cu reflecţiile şi trăirile lirice despre  vieaţa liniştită de la ţară. Fiecare anotimp este descris de Haydn, folosind mijloace muzicale, prin ceea ce este specific. Primăvara, prin glasul păsărilor, vara, prin zgomotele unei furtuni, toamna, prin culesul roadelor, sau cântece pastorale, ca expresie a bucuriei de a trăi aproape de natură. Viaţa simplă şi curată din mediul rural este descrisă şi prin atitudinea şi bucuria vieţii exprimată de ariile personajelor principale ale oratoriului:  tânărul ţăran, îndrăgostit şi fericit,  frumoasa ţărancă şi tatăl ei,  înţeleptul, om cu o filosofie simplă, practică, în armonie cu natura.  De aceea, „Anotimpurile” lui Haynd este  o lucrare monumentală, pe care aş asculta-o la nesfârşit, cu bucurie şi cu gândurile lăsate să zboare spre acele vremuri idilice.

         La fel cum aş asculta la nesfârşit şi „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi[2], lucrare de o armonie , complexitate şi profunzime filozofică, spirituală,  aparte. Fiecare anotimp este  descris de Vivaldi atât de expresiv, încât ascultătorul îl recunoaşte fără să-l mai fi ascultat vreodată. De la dansul florilor şi cântecul păsărilor, primăvara, la nostalgia iernii, pe care o simţi atunci când auzi sunetul vântului rece, fiecare anotimp trece prin întreaga fiinţă a ascultătorului. Simţi vibraţile fiecărui anotimp dincolo de armoniile muzicale, ca o magie care te copleşeşte şi în care descopri însăşi viaţa, viaţa ta: primăvara este copilăria ta, cu bucuria renaşterii naturii şi descoperirea frumuseţii acesteia, de care devi conştient odată cu trecerea timpului, a zilelor, a săptîmânilor, apoi, a anilor. Primăvara este  începutul vieţii tale când descoperi, cu surprindere, ce înseamnă fiecare lucru care-ţi va marca viaţa.

         Magia verii lui Vivaldi  este magia tinereţii, a focului dragostei, a pregătirii pentru  părăsirea cuibului părintesc. Este vârsta sentimentelor tumultoase, furtunoase, greu de stăpânit, a zborului spre noi ideauri, a viselor îndrăzneţe. Vise pe care, dacă nu le-ai împlinit, le vei realiza în toamnă, toamna maturităţii tale, când culegi roadele coapte la focul nerăbdării tinereşti, roadele bunei educaţii, a pregătirii profesionale. Toamna-maturitate este anotimpul recunoaşterii personalităţii tale, a consacrării ca om, ca membru al comunităţii, ca pater familias. Apoi, pe nesimţite, se instalează senectutea, iarna corpului fizic cu experienţa unei vieţi întregi, cu înţelepciunea care te ajută să-ţi pregăteşti trecerea într-o altă lume.

          Vivaldi, în Anotimpurile sale, ne ajută să înţelegem trecerea de la o etapă a vieţii la alta, trecere lină prin moartea simbolică a etapei de viaţă precedente, ce ne lasă doar experienţa şi înţelepciunea acceptării inevitabilului transfer ce survine odată cu trecerea anilor. O etapă de viaţă, un anotimp al vieţii moare şi renaşte următorul, pe nesimţite, ca printr-o magie care ne farmecă şi ne distrage atenţia de la drumul propriei vieţi. Şi ne trezim în iarna melancolică a vieţii noastre, neştiind când au trecut anii, anii noştri, pe care, tot simbolic, îi putem retrăi prin copii şi prin nepoţi.

         Nimeni nu a descris, la fel  ca Vivaldi, fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp, percepute şi filtrate  prin sufletul omului, care, speriat de fenomenele naturale, încearcă să le înţeleagă şi să se adapteze acestora, pentru a supravieţui. La fel ca plantele, păsările şi animalele, al căror exemplu îl urmează. Şi tot ca ele se bucură de lumina şi căldura soarelui ce răsare din nou după înspăimântătoarea furtună. Sentimentele de teamă şi bucurie, de tristeţe şi melancolie sunt atât de bine reflectate de Vivaldi, încât ai impresia că natura rezonează cu omul, preluându-i şi accentuându-i simţămintele, sentimentele. Este tocmai armonia dintre natură şi om, care stă la baza supravieţuirii specilor. Este armonia pe care Vivaldi ne-o dăruieşte, izvorâtă din sufletul lui.

           Daruri nepreţuite, alături de darurile pe care ni le-au făcut mulţi alţi compozitori de geniu, printre care şi Beethoven, Ludwig van Beethoven, omul trist, neadaptat vremurilor sale, care şi-a luat energiile creatoare de la natura-mamă. 

          Misterul renaşterii sale permanente, în şi din natură, ni l-a descris în compoziţile sale despre armonia dintre om şi mama-natură, în Simfonia a 6 Pastorala, Sonata Primăverii pentru vioară şi pian, Sonata  28 Pastorala, Sonata  53 Aurora, şi multe alte lucrări sau părţi din renumitele lui lucrări muzicale.

          Astfel, Beethoven vede şi descrie natura ca o expresie a trăirilor şi sentimentelor sale, pe care ea i le schimbă în bine. El descrie elementele, scenele şi fenomenele naturii aşa cum le simte, imaginile le filtrează prin suflet şi, apoi, pune în note muzicale sentimentele, nu imaginile unei naturi nude. Se apropie de natură cu tristeţe, cu dezamăgirea vieţii sale, preia optimismul şi frumosul naturii şi descrie scene idilice, romantice de-a dreptul, în care se regăseşte propria transformare, propria lui stare de spirit marcată de bucurie. Astfel se explică şi denumirea părţilor simfoniei şi ale scenelor descrise: Bucuria sosirii la ţară, Petrecere veselă ţărănească, Furtuna, etc. Simfonia Pastorală este o poezie lirică, ce ne duce spre pictarea scenei, cu totul altfel decât la Haydn, care ne poartă, în Anotimpurile, de la pictură la poezie.

         Beethoven era preocupat de viaţa şi destinul omului, analizate  prin prisma propriei sale vieţi, viaţă pe care o considera ca o parte a naturii, a universului înconjurător, a societăţii, însă relativ independentă, liberă să-şi realizeze idealurile, chiar dacă mediul social îi era neprielnic, ostil. Binele şi bucuria, unitatea oamenilor  şi pacea pe pământ,   erau văzute ca valorile  indispensabile vieţii omului, în fiecare anotimp al său, de la copilărie, până la senectute. Acest lucru ni-l arată Beethoven în  Simfonia a 9-a Corala, numită şi Oda bucuriei. Începând cu haosul universal,  Beethoven ne conduce spre o stare meditativă, de reflecţie asupra vieţii, cu dezamăgirile, neliniştile şi tristeţea ei, cu întrebări asupra destinului şi puterea omului de a-şi schimba viaţa. Este momentul în care Beethoven însuşi triumfă asupra tristeţii şi dezamăgirii prin imnul închinat bucuriei. Imn universal al bucuriei libertăţii umane, pe care trebuie să-l învăţăm toţi oamenii, fiindcă este dedicat atât libertăţii, cât şi responsabilităţii fiecăruia din noi.

            Am privit din nou turiştii care se plimbau, liniştiţi, veseli, pe promenadă. Se vedea bucuria vacanţei  pe feţele lor şi era bine acest lucru. Erau acolo copii, părinţi, bunici, ca exemple ai generaţilor prezente şi viitoate, anotimpuri ale vieţii. Şi eu m-am simţit bine, chiar bucuros,  gândindu-mă la simpozionul ospitalier, care se desfăşura în acea seară. Da, am ales un subiect frumos pentru expunerea mea. Voi  conferenţia pe tema  „Anotimpurile vieţii…”, aşa cum le-am simţit şi gândit, influenţat de spiritualitatea ospitalieră  aici, în Barcelona, pe malul mării, în ziua solstiţiului de vară.

            M-am grăbit să plec spre Palau de la Música Catalana, să-mi întâlnesc amicii, să intru în atmosfera distinsă a spiritualităţii ospitaliere, a nobleţei cavalereşti, a celor care răspândesc spiritul umanitar al lui Frère Gérard L’Hoslitalier. 

                      *

         Cu şi despre cavalerii de Malta, cavaleri din trecut şi cei de astăzi: „Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi „Medalionul ospitalier”.

        Spiritualitatea şi nobleţea ospitalieră, care caracterizează întreaga mişcare cavalerească din jurul Ordinului cavalerilor de Malta, au fost transmise de-a lungul secolelor, ca valori tradiţionale cavalereşti, generaţiilor de cavaleri, asigurând  continuitatea spiritului cavaleresc. Spirit trasmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând momentele importante din cercul existenţei Ordinului Ioanit, de la înfiinţarea acestuia, în 1113 A.D.(Recunoaşterea) şi până în zilele noastre.

         Lanţul unităţii şi transmiterii acestor valori ospitaliere, din generaţie în generaţie, l-am descris în două din cărţile mele, dedicate cavalerilor ospitalieri: „ Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi Medalionul ospitalier” şi care se constituie ca adevărate cronici ale anilor de început al existenţei ordinului.

         Înainte de a face câteva aprecieri asupra subiectului primei cărţi, m-am întrebat în ce categorie să o încadrez. Vei vedea de ce încep cu asta. M-am gândit că ar putea fi o carte istorică, deoarece se referă la evenimente din secolul al XII-lea, la prima cruciadă creştină, la apariţia Regatului Ierusalimului, înfiinţarea ordinului ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ar putea fi, la fel de bine,  o carte de acţiune şi mister, pentru că viaţa cavalerilor vremii se caracteriza prin acţiuni militare, cavalereşti, misterioase, cu viziuni şi vise premonitorii. Sau ar putea fi o carte poliţistă, pentru că o mare parte din subiect îl constituie o acţiune poliţistă desfăşurată în zilele noastre. Acţiune determinată de vechiul sceptru, simbol al cavalersimului. Şi, ca dilema să fie şi mai mare, evenimentele istorice, acţiunile cavalereşti şi cele poliţiste sunt descrise sub…sceptrul dragostei şi al nobleţei. A iubirii care uneşte personajele principale şi familiile lor, pe soţi, pe copii şi pe urmaşi, prin şi peste timp. Ar putea fi, deci, o carte de dragoste, având ca eroi cavalerii vechi şi noi, care participă la evenimente istorice prin acţiunile lor cavalereşti şi poliţiste, desfăşurate în veacuri diferite, şi legate unele de altele prin aceleaşi valori spirituale, prin legături de familie şi dragoste filială. Fiind o adevărată saga a familiei de Chamont, din Provence.

Am folosit, în scrierea cărţilor, căile spirituale, sentimentele şi emoţiile, pentru a facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate acestea se adaugă şi multe date reale, atestate istoric, asupra perioadelor descrise, asupra personajelor şi a evenimentelor istorice pe care le percepem ca aparţinând parcă  zilei de ieri, nu veacurilor trecute.

          Romanul „Sceptrul  cavalerilor ospitalieri” este o saga a unei vechi  familii franceze, care  participă la principalele evenimente ale acelui secol al doisprezecelea. Spun asta deoarece istoria familiei continuă şi ea este descrisă şi  în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte.

      Cele două planuri temporale ale acţiunilor, trecutul şi prezentul, în succesiunea lor  naturală, ne aduc în atenţie modalităţile prin care familia îşi asigură continuitatea în timp. Şi anume, prin valorile spirituale  pe care le promovează bunicii şi părinţii şi-şi educă descendenţii, prin realizările lor aduse în folosul comunităţii, pe care generaţiile, una după alta, le consolidează şi le amplifică, consolidând renumele, prestigiul şi valoarea fiecăruia dintre descendenţi. Este mesajul pe care-l aduc din  mijlocul şi în numele vechilor familii, exemplificând cu cele provensale.

      Aş putea spune că, prin descrierea modului de viaţă al generaţilor familiei de Chamont, încerc să pun în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsând cititorii să aleagă, de la aceste civilizaţii depărtate în timp, valorile pe care le apreciază. Avem toţi şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila, de a le transmite mai departe, copiilor şi nepoţilor noştri, trecând prin Anotimpurile vieţii.

                                                       Barcelona, iunie 2016

Copyright©2016 Toate drepturile rezervate autorulzui Michael Riche-Villmont. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale

Câteva din cărţile publicate de autor în limbile spaniolă, franceză şi română:

       * Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014, 

         Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de  Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.

             * Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».

          Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.

             * Misteriosul templier Hugues, 2015,         Subiectul cărţii îl constituie  viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.

            * Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.

   Aflăm din  carte  o parte din marile secrete ale  Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală.       Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică,  lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.

            * Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea  ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta,  înfluenţa avută  asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.

       Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu  valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a  templarismului modern.

           * Fantomele din Tarragona, 2015, este ocarte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi  ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată  carte a provinciei Tarragona.

         * Dragoste şi mister la Barcelona, 2016.  Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare  poliţistă, de acţiune pentru a descrie  iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul  în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.

        Romanul este o adevărată carte de călătorii,  aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din  Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială,  în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia,  spiritul plin de frumuseţe al  catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor

           * Spiritul templier, 2016, un Thriller atractiv, despre  răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor moderni.

 „Spiritul templierului” este o carte emoţionantă, de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care se cunosc în spaţiul virtual, se  îndrăgostesc  unul de celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întrebarea dacă există un destin pentru fiecare om, dacă este o predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti mereu, atunci  când te vei gândi la Barcelona, sau la litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.

             *„Miravet, manuscrisul templier”, 2016, Thriller despre misterele templierilor de ieri şi a celor din zilele noastre!

     „Miravet, manuscrisul templier” este un roman scurt, de ficţiune,  de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri;  despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, cei din zilele noastre.

      Un manuscris, un simplu  pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor.  Deşi romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi personajele cărţii  într-o formă literară, interesantă şi atractivă. O formă  modernă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite.  Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?

           *  Cavalerii de Malta – de la călugări sanitari, la corp militar de elită.              Nobleţea ospitalieră

           *  Eseu:   Cavalerii de Malta …în Insula Malta.   In memoriam Frère Gérard L’Hoslitalier

           * Eseu:     …Nobleţe,   cavaleri,   cavalerism…

  * Eseu:  Deviza templierilor-scurtă istorie şi   semnificaţii

 “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”    

 

.


[1] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

[2] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

Ordinele cavalerești medievale-doctrină filosofică

Doctrina filosofică specifică ordinelor cavalerești  a fost creștinismul, completat cu filosofia feudală a războiului și științele militare ale vremii. Și pentru ordinele cavalerești filosofia era modalitatea de înțelegere a lucrurilor, a lumii și societății, a realității imediate dar, mai ales de a înțelege natura umană, binele și răul, viața și moartea, lumina și întunericul.

– Preocuparea filosofică a membrilor ordinelor cavalerești este explicabilă, având în vedere că în conducerea lor au fost, încă de la început, nobili bine educați, cu o cultură generală mult peste medie, buni cunoscători ai celor șapte arte liberale, ai istoriei, geografiei militare. Mentorii religioși ai ordinelor cavalerești, Bernard de Clairvaux și Frère Gérard au fost mari personalități ale Bisericii. Bernard de Clairvaux a revoluționat gândirea monahală, dogmele religioase prin Ordinul său Cistercian, iar Frère Gérard a înființat congregația ospitalieră încă din 1047, în cadrul ordinului benedictin din Ierusalim. Ordinul ospitalier/ Ordo Hospitalis Sancti Johannis Hierosolymitani (ordinul cavalerilor de Malta, de mai târziu), a avut ca preocupare înțelegerea esenței umane în complexitatea celor două componente esențiale,  spiritul și materialul și și-a stabilit ca misiune de bază îngrijirea creștinilor/pelerinilor, preocupându-se de sănătatea lor psihică (prin credință) și fizică (prin mijloace medicale orientale) în așezăminte speciale, denumite l’hospitales. Regulile de bază ale ordinului înființat în 1099 au fost inspirate de învățămintele lăsate de Sfântul Augustin și Sfântul Benedict despre virtuțile creștine.

– Întâlnirea cavalerilor creștini și a tuturor creștinilor europeni  cu științele și filosofia orientală a fost o adevărată revoluție culturală. Științele și cultura arabă din orient, continuatoarele  școlilor filosofice, ale științelor și culturii, ale gândirii anticilor greci și romani,  mai avansate decât cele ale Europei occidentale, a însemnat o reconsiderare a viziunii Bisericii asupra științelor și culturii, concomitent cu o amplă dezvoltare culturală europeană. Dacă ne gândim doar la preluarea elementelor gnostice, la preluarea numerologiei arabe, a sistemului organizatoric universitar, a celor șapte arte/științe liberale, etc., realizăm marele impact cultural asupra societății creștine.

– Școala de gândire/religia gnostică a adus elemente de noutate pentru cavalerii creștini în privința înțelegerii naturii umane și a societății. Gnosticismul[1] oriental este o structură, un ansamblu de credințe religioase, potrivit căruia lumea materială, răul,  ar fi fost creată de un Dumnezeu imperfect, deasupra căruia se află Dumnezeul perfect, spiritul suprem,  greu de cunoscut. Omul ar fi un spirit bun închis într-un corp material rău, imperfect și de aici ar apare conflictul dintre corp și spirit, dintre bine și rău. Ieșirea din această dilemă spirit-corp material, bine-rău constă în cunoaștere. Eliberarea se produce prin cunoașterea ezoterică, ritualică, spirituală a Dumnezeului bun.

– Cele șapte arte/științe liberale antice[2] („gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia și muzica”) au  rolul de eliberare a spiritului prin însușirea și practicarea lor. Fiecare din aceste șapte științe, care prin exersare devin adevărate arte, ajută spiritul să depășeasă obstacolele pe ca lumea materială le ridică împotriva gnososului.Cele șapte arte au câte un corespondent în cele șapte virtuți creștine care-i facilitează spiritului uman apropierea de  Dumnezeul bun, greu dar posibil cognoscibil. Așadar, ezoterismul înseamnă cunoașterea interioară, spirituală, spre deosebire de exoterism, care semnifică o cunoaștere exterioară, a lumii înconjurătoare, materială. Gnosticii au creat o serie de ritualuri și ceremonii de inițiere, de confirmare și înaintare în grade superioare de dezvoltare spirituală, ceremonii dedicate evenimentelor astrale, sărbătorilor religioase, pe timpul unor catastrofe naturale, etc. Aceste ritualuri și ceremonii au fost preluate, cel puțin în parte, de ordine cavalerești și societăți ezoterice.

Pentru gnostici, moartea era o eliberare a spiritului, bun, din corpul material rău, spirit care se ridica în sfera divină. Această credință, confirmată de cea creștină potrivit căreia spiritul bunului luptător creștin era primit în Împărăția Domnului, i-a făcu pe cavaleri atât de temerari, încât mergeau bucuroși în luptă, fără teamă pentru viața lor.

Gnosticimul îl întâlnim și în Europa, în secolele 12-14, în Italia de nord și regiunea Langerdoc din Occitania/Franța, sub denumirea de catharism, ajuns aici prin Imperiul Bizantin.

Potrivit credinței catare, Spiritul are acces spre cunoaștere în etape, pe măsură ce-și însușeșete cunoștințe tot mai ascunse, mai complexe. Trecerea de la o etapă la alta se face prin inițiere ezoterică, cel de-al șaptelea grad de cunoaștere fiind cel suprem și deschide drumul spiritului spre secretele Dumnezeului bun.

– Un impact la fel de mare asupra cavalerilor ordinelor creștine l-a avut întâlnirea acestora cu vasta și complexa cultură ebraică, cu istoria și credința iudaică. În secolil 12, învățații evrei din sudul Franței, isnspirați de catarism, pun bazele cabalei, prin apariția Cărții lui Zohar. Mult mai complexă, mai subtilă și înconjurată de secrete bine păzite, Cabala, deținătoarea unei înțelepciuni dincolo de spirit și de imaginația lui, arată calea spre trezirea spirituală, spre relevarea spiritului spre  misterele divine. În Cabala, Dumnezeu este unul și bun, regăsit în spiritul  fiecărui om, spirit care stă într-un corp păcătos, supus ispitelor. Această trezire spirituală se face prin lucrare spirituală, ezoterică, în diferite grupuri aspiraționale și în etape corespunzătoare gradurilor de elevare spirituală, grade parcurse și confirmate prin inițieri ezoterice. Plină de secrete și coduri cifrate, Cabala ar putea dezvălui celor înțelepți, cei din ultimul grad de elevare,  viitorul, ceea ce duce la unirea cu Creatorul, cum îl numește Cabala pe Dumnezeu. Numele de Creator, sau Marele Creator va fi preluat, mai târziu, de majoritatea societăților ezoterice.

 

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[2] Ibidem, https://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_liberale

„Liberal Arts: Encyclopedia Britannica Concise”. Encyclopedia Britannica.

Ordinele cavalerești militar-religioase și mercenarii, turcopoles

 

TURCOPOLES

Mercenarii au fost semnalați din cele mai vechi timpuri, ei fiind parte a oricărei confruntări armate în întreaga istorie. Mercenarul este acel luptător care se angajează , contra unei sume de bani/sau alte bunuri, să acționeze/să lupte sub un drapel străin (într-o formațiune militară străină).

Imperiul roman, de axemplu, avea legiuni întregi de mercenari angajați din cele mai îndepărtate locuri din Europa, Africa de nord și Orient.

Evul mediu, caracterizat prin permanente confruntări militare, a cunoscut o  amplificare a mercenarismului, luptătorii străini angajați pe bani au devenit o forță militară importantă prin organizarea în detașamente și unități distincte, constituite în cadrul marilor armate regale. În privința mercenarilor, credința și religia lor conta mai puțin în fața angajatorilor, cele mai importante aspecte fiind pregătirea și capacitatea lor militară și loialitatea față de angajator.

Din categoria mercenarilor au făcut parte și luptătorii cunoscuți sub numele de turcopoli, apăruți în evul mediu timpuriu în Orientul Apropiat. Wikipedia, Enciclopedia liberă descrie noțiunea de turcopoles ca fiind preluată din limba greacă, cu semnificația[1] de „tineri turci” sau „copii de turci” care luptau cu simbrie, ca auxiliari în armata imperiului bizantin. Organizați în detașamente de arcași pedeștrii sau cavalerie ușoară, sub comanda propriilor comandanți , dar sub conducere  bizantină, ei luptau impotriva dușmanilor imperiului bizantin, chiar și împotriva turcilor selgiucizi.

Turcopolii proveneau din rândul familiilor mixte și din rândul populației turce și arabe din orient, creștini sau musulmani. Uniformele pe care le purtau turcopolii erau cele turce/arabe, ușoare, fabricate din țesături și piele de animal rezistente la atacuri cu arme albe, iar ca dotare militară, aveau propriile arme tradiționale locului din care proveneau. Cei din cavaleria ușoară, aveau proprii cai, mici, arabi, rapizi și rezistenți la condițiile deșertice și semideșertice.

Fiind foarte buni luptători, turcopolii au fost angajați în armata Regatului Ierusalimului și a comitatelor creștine din orient, dar și în ordinele cavalerești militare, ca forță auxiliară, nefiind membrii ai ordinelor. Cele două ordine militar-religioase, ordinul cavalerilor templieri/Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici și ordinul suveran al cavalerilor de Malta[2]/Ordo Militiae S. Johannis Baptistae Hospitalis Hierosolimitani/sau Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta, aveau o structura și ierarhie militară asemănătoare, cu o formațiune militară auxiliară puternică formată din turcopoli. Ierarhia militară a celor două ordine era formată din cavaleri de diferite ranguri și demnități, proveniți din rândul nobililor sau din rândul celor mai buni luptători liberi înobilați de marele maestru (mare nobil suveran); din sergenți, proveniți din rândul militarilor și din  capelani, proveniți din mediul ecleziastic. În afara membrilor ordinului, la lupte participa și forța auxiliară a turcopolilor angajați cu soldă, comandați de un cavaler turcopolier.

Detașamentele[3] auxiliare turcopoliere, pedeștrii, arcași și cavalerie ușoară, acționau în teatrele de operațiuni din orient/Țara Sfântă și în Peninsula Iberică, sub steagurile ordinelor cavaleresti, împotriva armatelor musulmane. Turcopolierii erau cazați în spații separate de cele ale membrilor ordinului, nu purtau uniformele ordinului și erau tratați ca simplii angajați, statutul lor având prevederi specifice militarilor laici, dar obligați la obediență și moderație.

Turcopolii au fost angajați în ordinul cavalerilor templieri până la desființarea ordinului, 1312, iar în ordinul cavalerilor de Malta, până la plecarea acestora din Insula Malta. Din diferite surse istorice, se paote aprecia că fiecare din cele două ordine cavalerești nu aveau în permanență în jur de 1500-2000 de turcopoli, însă prin pregătirea și curajul lor, aceștia erau la fel de temuți ca și membrii ordinului.

Detașamente mici de turcopoli au fost folosite deseori de către cavalerii templieri și de ioaniți pentru acțiuni de diversiune și de spionaj, cu succese remarcabile,  în spatele liniilor dușmane, aproape în toate marile bătălii din Țara Sfîntă.

Detașamente de mercenari organizați după modelul turcopoli au fost folosite în secolul 13 și de cavalerii crucii negre, cavalerii teutoni, în nordul și estul Europei.

 

[1] https://www.oxfordreference.com/view/10.1093/oi/authority.20110803105058363

[2]   Whitworth Porter: History of the Knights of Malta, or The Order of the Hospital of St John of Jerusalem,

[3] Alain Foley: „Paid Troops in the Service of the Military Orders during the Twelfth and Thirteenth Centuries”. The Crusader World

Templierii, scurta descriere

Templierii (scurta descriere la prezentarea video de la Tortosa, sept 2018, a Eseului   ” Deviza templieră, scurtă istorie și semnificații”)

Hugues de Payens(1), împreună cu Godefroy de Saint-Omer,Payen de Monteverdi, Archambaud de St. Agnan, André de Montbard , au înfiinţat, în toamna anului 1118, mai precis , în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[1].
La 13 ianuarie 1129, la Troyes a avut loc Conciliul, cu participarea înalţilor prelaţi, dar şi a unor laici, printre care contele Hugue de Champagne şi cavalerul Hugues de Payens, secretarul Conciliului fiind călugărul Bernard de Clairvaux. Aici, Legatul Papal a recunoscut și confirmat înfiintarea Ordinului religios militar Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici, pe baza Statutului numit Carta Latina și a actului Liber ad milites Templi, de laude Novae militia, întocmite de călugărul Bernard de Clairvaux(2). Cartierul general recunoscut al ordinului era în Ierusalim, la Moschea Al Aqsa, locul unde fusese construit Templu al lui Solomon si devenită palat regal al regelui Baldouin II.
În 1139, papa Inocentiu al II-lea, prin bula papală , a acordat mari privilegii ordinului, ceea ce a dus la o largă raspândire a comanderiilor templiere în toate statele creștine din Orientul Apropiat și din Europa.
Scopul înființarii Ordinului cavalerilor templieri era acela de a lupta pentru apărarea creștinilor și a Locurilor sfinte din Orientul Apropiat, dar și a tuturor statelor creștine din Orient și din Europa .
Membrii ordinului cavalerilor templieri și-au îndeplinit cu vitejie toate misiunile timp de două secole, participând la cele nouă crucuade creștine și la toate batăliile semnificative împotriva cuceritorilor musulmani în Orientul Apropiat, în Peninsula Iberică, pe uscat și pe mare.
După anul 1300 A.D., când Locurile Sfinte au fost cucerite de armatele lui Saladin, Ordinul cavalerilor templieri și-a pierdut scopul pentru care a fost creat. Astfel, au fost mai multe tentative ale papalității de a integra cavalerii templieri în Ordinul ospitalier, acțiune refuzată de templieri. În aceste condiții, dispariția ordinului, devenit foarte bogat și periculos pentru totți regii creștini, era previzibilă.
Desființarea ordinului cavalerilor templieri
– Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea a ordonat arestarea templierilor aflati pe teritoriul regatului, cu false acuzații de erezie
– In 22 nov.1307, din ordinul papei Clement al V-lea, toate statele creștine trec la arestarea templierilor și judecarea acestora.
– 1310, regele Filip ordona arderea pe rug a 50 de templieri.
– 1312, prin bula papala ordinul cavalerilor templieri este desființat, proprietățile lor fiind preluate de ordinul ospitalier.
– 18 martie 1314, marele maestru Jaques de Molay, împreună cu alți trei demnitari templieri, sunt arși pe rug, în Paris.
Ordinul cavalerilor templieri a fost un ordin NOBILIAR, religios militar, inițiatic și, înainte de toate un ordin initiatic și o școală spirituală. Membrii ordinului au fost elitele epocii prin calitațile lor morale și spirituale , prin valorile spirituale promovate. Apărători ai valorilor morale și spirituale, doctrina și spiritualitatea lor, educația, atitudinea și calitățile personale au fundamentat un adevărat SPIRIT TEMPLIER, devenit model spiritual al urmașilor primilor templieri, în secolele care au urmat desființării ordinului.
Multe din pseudo-ordinele templiere (asociații private/ONG)  din epoca modernă, prin statutele lor, se consideră continuatoarele spiritului templier original, tradițional. Acest lucru presupune studierea și cunoașterea aprofundată a istoriei templierilor, a simbolismului și ritualisticii cavalerești, a spiritul templier original în complexitatea lui, elitismul, noblețea și spiritualitatea vechilor nobili cavaleri, aplicându-le epocii moderne prin înaltă educație și spiritualitate. Fiindcă lumea cavalerismului de ieri și de astăzi, așa cum spunea Sir Chapbell, este o lume aparte, nobilă prin educație (descendență) și spirit. Este o lume exclusivistă din care puțini fac parte cu adevărat!

Copyright 2018, autor Michael Riche-Villmont. Varianta de bază în limba spaniolă.

(1) Vezi cartea ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, ed.2015

(2) Vezi lucrarea istorica ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2016

RECENZIE: Dragoste şi mister la Barcelona

         Vezi pagina din librărie:https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                              Autor Michael Riche-Villmont

M-a impresionat cartea „Dragoste şi mister la Barcelona”, un Thriller- romance, despre intrigi în lumea marilor afaceri, atentate şi urmăriri la care participă veterani ai legiunii străine. Acţiuni care încep la Sagrada Familia, în Barcelona, unde fantoma lui Gaudi apără dragostea, binele şi frumosul. Este foarte  bun roman  poliţist, de dragoste şi de acţiune, cu mister, suspans şi manifestări paranormale şi de aceea m-am gândit să scriu această recenzie.  O recenzie despre ceea ce simt, despre impresiile mele asupra subiectului  romanului şi nu asupra realizării  lucrării literare.

Pot spune că este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare  poliţistă, de acţiune pentru a descrie  iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii.

La fel de bine pot susţine că „Dragoste şi mister la Barcelona” este un roman de acţiune care îmi arată cât de importantă este dragostea în viaţa omului. Un roman poliţist despre evenimente tragice din viaţa tânărului José Montosa, peste care trece ajutat de sentimentul de iubire pentru Flores.

José Montosa, un tânăr spaniol, plecat din Barcelona împreună cu părinţii, când avea doar cinci ani, emigranţi în Franţa, este o fire arogantă, egoistă, aşa cum l-a determint să fie viaţa lui în lumea marilor afaceri. La fel ca şi pe tatăl său, Javier Montosa, un arhitect de renume. Acea lume cinică, dură l-a pus în situaţii limită, din care a putut ieşii numai cu ajutorul dragostei pentru Flores.

Firma lor de arhitectură a participat la licitarea unei mari lucrări în Insula Malta, alături de alte câteva firme puternice din Europa. Pentru a-i determina să renunţe la licitarea lucrării, unde societatea de arhitectură Javier Montosa era favorită, persoane necunoscute proferează ameninţări cu moartea la adresa tânărului José, dar fără succes. Societatea Montosa câştigă licitaţia şi câteva zeci de milioane de euro. Persoanele necunoscute îşi pun planul în aplicare şi, pe timpul unei deplasări la Barcelona, José este atacat tocmai când studia stilul Gaudi al bisericii Sagrada Família. Este internat în stare gravă în spital, unde este supravegheat de tânăra asistentă Flores Martinez. După câteva zile, José îşi revine din starea de comă şi începe recuperarea. În acelaşi timp, între cei doi începe şi o frumoasă poveste de dragoste, umbrită doar de excesele de egoism şi aroganţă ale lui José. Firea şi educaţia lui îşi spun cuvântul, comportarea faţă de Flores fiind uneori marcată de cinism şi egoism. Flores intuieşte adevărata fire a lui José şi încearcă să-l schimbe, să-i inducă sentimente de empatie şi compasiune faţă de ceilalţi oameni, să-i aducă la suprafaţă latura lui umanitară, bine ascunsă în subconştient. Pentru asta, intuitiv, recurge  la două mijloace infailibile: dragostea ei sinceră, profundă faţă de José şi reînvierea spiritului catalan, prin prezentarea simbolurilor spirituale şi legendele urmabe ale Barcelonei, cunoscutul oraş al dragostei.

Între timp, directorul firmei, Emanuel Gonzales, responsabil cu securitatea firmei, începe o adevărată vânătoare a celor vinovaţi de atentatul asupra lui José, ajutat de câţiva foşti membrii ai legiunii străine franceze, oameni cu mare experienţă în activităţile secrete. Acţiunile lor, care se desfăşoară în Barcelona, Londra şi în Malta, sunt de o maximă intensitate şi aduc la suprafaţă adevăratul interes pentru câştigarea licitaţiei, implicit a efectuării lucrărilor la un complex turistic în apele Insulei Malta. Interes legat de scufundarea unei galere în anii 1400.

Pe măsură ce José Montosa se recuperează medical, dragostea celor doi tineri devine tot mai profundă, dar marcată de neînţelegeri. Tocmai când Flores încerca să afle dacă José poate deveni omul pe care şi-l dorea, se produce un nou atac asupra lui şi, pentru a-i salva viaţa, îl protejează cu propriul corp, primind glontele ce-i era destinat iubitului ei.

În starea gravă, aproape mortală în care acesta se afla, se produc o serie de manifestări misterioase, paranormale, moarte clinică, zborul spre cer, care pe mine m-au uluit. Mă opresc aici cu descrierea subiectelor pentru că ceea ce urmează este de-a dreptul incredibil. Şi nu vreau să dezvălui nimic din ceea ce alţi cititori vor afla ei singuri, cu uimire. Fiindcă vor întâlni şi spiritul lui Gaudi, care va dezvălui secrete din viaţa lui pământeană, secrete ale simbolismului operelor sale nemuritoare.

Şi o menţiune: Romanul este o adevărată carte de călătorii,  aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice şi legende ale acestora din  Barcelona şi Malta. Citind-o, am aflat o descriere a Maltei, momente din istoria insulelor, legendele urmane ale Barcelonei, dar şi câteva din obiectivele ei turistice, Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, cu istoriile lor. O carte care trebuie citită înainte de a pleca într-o excursie în acele locuri minunate.

Cred că Dragoste şi mister la Barcelona este mult mai mult decât o carte poliţistă, o carte de dragoste sau de călătorii, fiindcă multe din lucrurile pe care le-am găsit scrise nu sunt întâmplătoare.

Unul din personajele principale este José. Vorbind despre dragoste şi familie, San José (San José de Nazareth, Sfântul Iosif din Nazareth) este patronul Sfintei Familii creştine (Sagrada Família), soţul Feciarei Maria. Simboluri ale Adevăratei familii şi a sacrificiului.

       Nici localizarea acţiunii în Barcelona nu este întâmplătoare, fiind oraşul dragostei şi al familiei. Oraşul cosmopolit care încearcă să-şi menţină, încă, vechile tradiţii, obiceiuri şi valori catalane, spaniole.

Malta, ca loc al acţiunii romanului, are legături istorice cu provincia Catalonia, mai mult de două secole a fost sub influenţa regatului de Aragon şi Catalonia, ca parte a acestuia.

Mi-a plăcut pentru că este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială,  în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia,  spiritul plin de frumuseţe al  catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor. Eu aş spune că este şi o carte de familie, din care copilul meu află cum ar trebui să fie faţă de mine şi faţă de viitoarea lui  dragoste.

O voi reciti în iarnă, când va fi rece şi va ploua, pentru a-mi aminti de ţinuturile însorite ale Maltei şi Barcelonei. Şi o voi reciti cu aceeaşi plăcere ca şi prima dată.

 

 

Fragmente din romanul”Chemarea templului secret”

de Michaël Riche-Villmont

 

Autor Michaël Riche-Villmont Copyright© 2015 Toate drepturile aparţin autorului
www.michaelvillmont.eu
CUPRINS

Capitolul1. Granier de Gérvémond…………………………5

Capitolul 2. Ierusalim, a.d. 1114……………………….. …33

Capitolul 3. Furtul pumnalului ……………………………….93

Capitolul 4. Familia regală…………………………………….107

Capitolul 5. Marseille…………………………………………….175

Capitolul 6. Tainele Templului ……………………………….203.

Capitolul 7. Atentatul……………………………………………..253

Capitolul 8. Ordinul Cavalerilor Templieri…………………278

Epilog…………………………………………………………………324
Cuvânt înainte

Cartea de faţă este a doua din seria „Cavalerii Templieri” şi are ca subiect înfiinţarea „Ordinului ostaşilor săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, din Ierusalim”, cunoscut ca Ordinul Cavalerilor Templieri. Scriind prima carte despre cavalerii templieri, „Cavalerul din Payns”, roman istoric de aventuri, nu m-am gândit că voi descoperi o lume atât de interesantă din istoria cavalerismului medieval. Puţinele date ce se cunosc despre viaţa şi acţiunile templierilor, în scurta lor existenţă de două sute de ani, lasă loc supoziţiilor, speculaţiilor, interpretărilor ezoterice, chiar magice, în descrierea înfiinţării ordinului, a acţiunilor militare, economice, chiar spirituale ale acestuia, dar şi a dispariţiei sale pline de enigme.
În acest roman istoric de ficţiune, am căutat răspunsuri la întrebările ce şi le pun pasionaţii de enigme ale perioadei feudale, ale cavalerismului cruciat, întrebări ce ni le-am pus şi noi. Nu am găsit prea multe răspunsuri concrete la întrebările despre viaţa cavalerilor cruciaţi, despre înfiinţarea şi primii ani de existenţă ai ordinului templier, de aceea am apelat, în descrierea evenimentelor şi a personajelor romanului, la ficţiune, la imaginaţie.
Cavaleri şi ostaşi medievali, din toate naţiile şi credinţele, au avut valori şi idealuri morale şi spirituale, au luptat cu mult curaj pentru apărarea lor, iar spiritul cavaleresc, onoarea s-au manifestat în toate taberele de luptători.
Cititorul va găsi, în carte, o nouă abordare despre înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri, cu referire la momentul şi locul în care a fost consacrat ordinul, precum şi la probabilitatea confirmării lui prin edict regal. De asemenea, cititorul va găsi referiri la acelaşi edict prin care cavalerii au fost înnobilaţi cu titlul nobili cavaleri de Ierusalim. Desigur, opinia noastră este prezentată într-o formă literară, folosind şi ficţiunea dar, se pare că este pentru prima dată când apare o astfel de ipoteză.
În descrierea ordinului cavaleresc, folosind ficţiunea, am făcut trimitere la existenţa a două lumi în care cavalerii s-ar fi putut manifesta ca apărători ai templului.
Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea magică, a spiritelor, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască unele din enigmele şi secretele templierilor. Au fost templierii buni cunoscători ai lumii spiritelor? Au fost ei ajutaţi şi protejaţi de aceste spirite, de fantomele întâlnite des în vechile castele medievale? Au cunoscut modalităţi de contactare a entităţilor din alte lumi? Imaginaţia şi ficţiunea ne ajută să găsim posibile răspunsuri.

Autorul Nice, 2015
Michael Riche-Villmont a scris lucrări şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic şi ordinele cavalereşti. El este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. Descrie cu subtilitate întâmplări paranormale, efecte ale magiei orientale şi mistere pentru prezentarea cavalerismului medieval şi a acţiunilor cavalerilor moderni. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi din zilele noastre, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste. Folosind ficţiunea, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Totodată, cititorul cunoaşte şi o parte din viaţa de astăzi a urmaşilor vechilor cavaleri medievali.
Michael Riche-Villmont foloseşte simbolistica şi evenimente din viaţa reală, petrecute în evul mediu sau în zilele noastre, în cele două zone de care este îndrăgostit: Franţa şi Spania, pentru a transmite, cel puţin, un mesaj explicit: educaţia în spiritul valorilor şi tradiţiilor spirituale locale, specifice fiecărei comunităţi, al politeţii, modestiei, al curajului şi persevenţei, poate oferi şanse mai mari de recunoaştere socială a persoanei. Educaţia în spiritul binelui şi frumosului duce la creşterea rolului social al fiecărui membru al comunităţii. Fiindcă incultura şi lipsa de educaţie au drept consecinţă discriminarea, autoexcluderea socială, şi asta deoarece fiecare dintre noi avem propria responsabilitate faţă de noi înşine, faţă de familia noastră şi faţă de comunitatea în care trăim şi din care facem parte integrantă, tocmai prin prisma acestor valori tradiţionale locale.

 
Capit 1. Granier de Gérvémond

Postul local de radio, Radio Nice, a anunţat ultima melodie, înainte de ştirile de la ora opt diminaţa. Era melodia Mon amour, interpretată de tânăra cântăreaţă Denis, în mare vogă pe Rivieră în acel sezon. Ascultând melodia, Granier de Gérvémond privea cu plăcere, din maşină, drumul şi peisajul încântător ce i se desfăşura în faţa ochior. A circulat pe acel drum, ce lega Saint-Paul de Vence de Nice, de sute, poate chiar de mii de ori şi de fiecare dată îl bucurau acele peisaje de o frumuseţe aparte. Dar ritmul acelei melodii lente, de dragoste, îi amplifica buna dispoziţie. Granier nu ascuta, de regulă, ştirile locale, mai ales la acea oră matinală. Îşi începea programul de muncă mult mai deveme, iar atunci când lucra, asculta, în surdină, muzică de operă, care-l ajuta să-şi găsească starea creativă. Îşi începea munca la ora şapte dimineaţa, punctual şi conştiincios aşa cum a fost întreaga lui viaţă. Granier avea cincizeci şi cinci de ani, dar nu-i arăta. De statură ceva mai înaltă decât medie, svelt, cu faţa prelungă, tenul închis şi ochii negrii, cu părul grizonat, avea o înfăţişare oarecum austeră şi o prestanţă înnăscută. Înfăţişarea austeră şi prestanţa nu erau doar de faţadă, ci veneau din fiinţa sa, din caracterul său integru şi tenace, format printr-o educaţie în spiritul valorilor tradiţionale, valori ale vechilor familii franceze.
Caracterul său l-a ajutat să reuşească în viaţă, să-şi împlinească visurile şi să exceleze în profesie. Avea un doctorat istoria artei, era recunoscut ca unul din experţii în artă comparată şi îndeplinea funcţia de preşedinte al Institutului de istorie a artei din Nice. Educaţia şi caracterul lui integru nu erau în contradicţie cu profesia sa, dimpotrivă, l-au ajutat să îmbine sensibilitatea sa sufletească, spiritualitatea înnăscută, cu structura logica şi modelul matematic al gândirii raţionale, în
cunoaşterea şi înţelegerea simbolismului şi frumosului din artă.
Trecând de anii copilăriei şi, apoi, de cei ai adolescenţei, sub îndrumarea discretă, dar permanentă a părinţilor săi, a găsit un sprijin nepreţuit, ca o completare benefică a personalităţii sale complexe, în tânăra Silvia Leroux, arhitect peisagist. Şi el, la rândul său, a sprijinit-o şi a influienţat-o pe tânăra arhitectă, care a excelat, la rândul ei, prin abordarea artei arhitectrale dintr-o perspectivă de austeritate a mediului natural, a naturii, în general.
Dr. Granier era descendentul unei foarte vechi familii, atestată documentar, după spusele acestuia, cu cel puţin şase sute de ani în urmă. Străbunii cavaleri de Gérvémond au fost vasalii seniorilor de Vence care, prin anii 1400, le-a donat micul castel de lângă Saint-Paul de Vence, aflat pe pantele muntelui, spre Vale de Var. Din acele vremuri şi până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, familia de Gérvémond a locuit pe domeniul cu acelaşi nume, în castel. Imediat după anii 1900, datorită deteriorării castelului, urmaşii acestora au ridicat o casă. Casa era o copie, la scară redusă, a vechiului castel, confortabilă şi uşor de întreţinut.
Ştirile de la ora opt, transmise la postul de radio, au început şi Granier de Gérvémond şi-a îndepărtat gândurile, ascultând relaxat vocea crainicului. Acesta anunţa, pentru a treia zi consecutiv, desfăşurarea festivalului medieval de la Biot, eveniment cultural important, la care participau invitaţi nu numai de pe întreaga Rivieră, ci şi din ţară şi străinătate. Deşi nu i-a făcut plăcere, şi-a auzit, din nou numele, fiind prezentat ca organizatorul momentului teatral „Hugues de Payens”. Pentru prima dată, el, Granier, care interpreta rolul faimosului cavaler, va prezenta şi misteriosul pumnal oriental al cavalerului templier. Se împotrivise prezentării unei astfel de ştiri despre el, personal, dar redactorii nu au vrut să renunţe la ideea de a atrage cât mai mulţi vizitatori, făcând referire la numele lui.
Cu o vagă nemulţumire, sau poate nelinişte, a intrat în oraş şi, în zece minute, a oprit autoturismul în faţa Muzeului Provincial de Istorie medievală. Acolo era aşteptat de doi gardieni înarmaţi. Unul din gardieni ţinea în mână, legată cu un lanţ de antebraţ, geanta blindată în care era pumnalul. Privind prudenţi la şofer, apoi în jurul lor, gardienii au urcat în maşină, ambii pe bancheta din spate.
– Bună dimineaţa, domnule doctor, l-au salutat aceştia, bucuroşi că programul plecării spre Biot era respectat la secundă.
– Bună dimineaţa, domnilor şi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă însoţi.
– Domnule doctor, este datoria nostră de a proteja astfel de obiecte preţioase, doar pentru asta suntem plătiţi.
– Să nu mai vorbim şi de plăcerea de a participa la festival, ca spectatori, domnule, a completat celălalt gardian.
– Este, într-adevăr, un spectacol frumos şi interesant, a confirmat Granier, plecând din parcarea muzeului. După zece minute a intrat pe Bd. Réne Cassin, a continuat pe Bd. Promot de la Plage şi, după un sfert de oră, a virat la dreapta, pe D 4, spre Biot.
– Nu am mai fost la festivalul de la Bior, a spus primul gardian. Ştiu, în schimb, că este foarte frumos şi vin sute de turişti să asiste la luptele cavalereşti.
– Nu sunt numai lupte cavalereşti, i-a răspuns Granier. În piaţa Fontanette, în locuri special destinate, au fost ridicate adevărate tabere, la fel ca în secolele doisprezece şi treisprezece. Poţi vedea ateliere medievale de fierărie şi forje, unde se fac săbii, apoi ateliere de ţesut şi confecţionat haine, de unde se pot cumpăra piese de îmbrăcăminte medievală. Peste tot sunt puncte de vânzare, frumos amenajate, cu produse alimentare, dar şi arme de epocă, inclusiv jucării pentru copii.
Festivalul începe şi se termină cu defilarea cavalerilor
templieri, ospitalieri, cavalerii Sfântului Mormânt şi ai altor ordine cavalereşi, veniţi din toată Europa.
– Am văzut la defilare nu numai cavaleri, ci şi doamne şi domniţe, cu mici copii, toţi îmbrăcaţi ca în evul mediu, a spus celălalt gardian.
– Aşa este, pot participa şi turiştii la defilare. Dar, pentru vizitatori, ca şi pentru participanţi, cele mai interesante momente sunt turnirurile şi luptele, reconstituite prin participarea cavalerilor îmbăcaţi cu armuri. Adversarii, au haine arabe, aşa cum erau ele în vremurile trecute.
– Înţeleg că întreg satul se transformă într-o aşezare medievală, domnule?
– Se prezintă totul într-o atmosferă veridică medievală, cu străduţele satului pline de cavaleri şi locuitori în haine de epocă.
– Dumneavoastră participaţi la festival, domnule doctor?
– Am organizat o prezentare teatrală, cu scene din viaţa fondatorului ordinului templier, Hugues de Payens, iar eu voi fi tocmai cavalerul Hugues. De aceea, pentru a fi cât mai interesante scenele, voi prezenta pumnalul misterios al cavalerului.
– Am înţes, domnule şi mă bucur…
Gardianul nu a mai apucat să termine fraza, incidentul petrecându-se pe neaşteptate. Circulau, cu viteză destul de redusă, pe Route de la Mer. Traficul era destul de aglomerat, mai ales pe direcţia spre cetate. La intrarea în Bion, în dreptul păduri Vallon des Horts, aflată în dreapta, a ieşit o maşina de pe drumul secundar şi i-a izbit cu putere. Granier a sesizat impactul iminent cu câteva fracţiuni de secunde înainte de a se produce şi a accelerat cât a putut, astfel că lovitura s-a produs în partea din spate a maşinii, nu pe laterală. A salvat, astfel, viaţa gardienilor, dar maşina a fost proiectată în afara drumului, răsturnându-se.
Toate maşinile din spatele şi din faţa lor au oprit, mulţi din şoferi sărind să le acorde primul ajutor. Unul din şoferii ajunşi la maşină, a pus mâna pe geanta blindată, încercând să o ia. Văzând că era legată de mâna gardianului, a scos un cleşte şi a tăiat lanţul de prindere. Cu geanta în mână, calm, a plecat spre maşina care-l aştepta şi, apoi, au intrat pe drumul din pădure. Nici unul din şoferii ce erau în jurul maşinii accidentate, nu a observat furtul genţii, şocul incidentului le-a distras tuturor atenţia. În câteva minute, o maşină a salvării, apoi una de poliţie, au ajuns la locul accidentului, preluând accidentaţii.
Din fericire, toţi erau în viaţă, dar inconştienţi şi au fost transportaţi la spitalul municipal din Nice.
Ştirea accidentului i-a şocat pe organizatorii festivalului,
dar au hotărât, gândindu-se că aşa ar vrea doctorul Granier de Gérvémond, să continue prezentarea scenelor teatrale. Doar actorul care prezenta personajul principal, a fost altul.
Dintre membrii de familie, primul care a auzit despre producerea accidentului, a fost Alain de Gérvémond, aflat în piaţa din Biot. Fără să piardă nici un minut, s-a urcat în maşină şi s-a îndreptat spre Nice, anunţându-i totodată pe mama, doamna Silvia şi bunicii lui, Albert de Gérvémont şi doamna Hellene.
Alain avea douăzeci şi opt de ani şi venise, de câteva luni din Ierusalim, unde lucrase aproape un an ca arhitect. De statură medie, suplu, cu faţa aproape ovală, ochii negri, părul blond, semăna cu Silvia, mama sa. De fapt, de la ea a preluat pasiunea pentru arhitectură, lucru pe care nu l-a regretat niciodată. În schimb, de la tatăl său a preluat plăcerea de a juca tenis şi golf, şi dragostea pentru artă. A fost avantajat de înclinaţia sa faţă de frumos, ce se manifesta inclusiv în profesie. Tot de la Granier a preluat pasiunea pentru scrimă, sport ce-l practica cu regularitate la clubul din Nice, fiind şi membru al asociaţiei provinciale.
Ajuns la biroul de informaţii al spitalului, i s-a spus că domnul de Gérvémont a fost internat la secţia de neurologie, aflată la etajul şapte, iar el ar putea să meargă în sala de aşteptare a secţiei. Acolo putea să obţină informaţii de la unul din doctorii secţiei.
Mulţumind funcţionarei, Alain a plecat spre secţia de neurologie, nerăbdător să afle în ce stare era tatăl său. Sala de aşteptare, nu prea mare, era zugrăvită într-o culoare galben deschis şi avea, ca mobilier, o canapea şi patru fotolii de culoare crem, ceea ce crea o atmosferă odihnitoare. Abia ajuns în sală,când o dctoriţă a şi venit cu primele informaţii despre starea accidentatului.
– Bună ziua, doamnă, sunt fiul domnului de Gérvémond.
– Domnule de Gérvémond, tatăl dumneavoastră a suferit o comoţie cerebrală şi a fost adus în stare de inconştienţă. Suntem în curs de efectuare a analizelor şi de evaluare a gravităţii traumelor. Din fericire, nu are alte leziuni şi nici fracturi, ceea ce ne dă o stare de optimism.
– Mulţumesc, doamna doctor. Când pot primi mai multe informaţii despre starea lui?
– Probabil, după amiază. Dacă lăsaţi numărul de telefon la recepţia spitalului, vă vom informa noi imediat ce se va emite raportul medical. Dacă doriţi să ne contactaţi, lăsaţi mesaj la recepţia spitalului şi veţi fi sunat în cel mai scurt timp.
– Mulţumesc, doamnă.
Uşa salonului s-a deschis şi au intrat bunicii, domnul Albert şi doamna Hellene de Gérvémond, însoţiţi de mama, doamna Silvia.
– Cum se simte? În ce stare este fiul meu? Doamna de Gérvémond o privea pe doctoriţă cu ochii mari, întrebători, plini de speranţă.
Doctoriţa, cu un aer calm, liniştitor, i-a salutat înclinând capul.
– Tocmai i-am spus domnului de Gérvémond, a răspuns ea arătându-l pe Alain, că accidentatul are o comoţie şi este, încă, în stare de inconştienţă. Vom avea mai multe date către orele prânzului, poate după amiază. Dar suntem optimişti. Acum, vă rog să mă scuzaţi, le-a spus ea, ieşind pe uşa sălii de aşteptare.
– Alain, cum s-a întâmplat accidentul? Ce ştii? l-a întrebat domnul de Gérvemont.
– Nu ştiu decât ceea ce se vorbeşte în Biot, că ar fi fost un accident stupid. Voi contacta poliţia, să aflu amănunte, deşi nu cred că ne-ar folosi la ceva. Important este să se facă bine, nu?
– Ai dreptate. Noi plecăm la domeniu. Vii şi tu?
– Da, vin cu maşina mea.
Domeniul de Gérvemont se întindea pe mai bine de treizeci de hectare, pe panta vestică a muntelui, în apropiere de aşezarea St. Paul de Vence. Din această suprafaţă, aproape jumătate era cultivată cu viţă de vie, terasată, iar cealaltă jumătate, cu lămâi şi portocali.
Administrarea domeniului o făcea domnul Albert, care preluase afacerea de la părinţii lui, cu treizeci de ani în urmă. Înainte de a intra în St Paul de Vence, din D2, spre dreapta, începea un drum pietruit, bine întreţinut, de vreo doi kilometri, care ducea la domeniu. Pe o pantă lină, se ridicau o casă mare, din piatră, un castel în miniatură. A fost construit în urmă cu mai bine de o sută de ani, de strămoşii baronului, ulterior fiecare generaţie aducând construcţiei îmbunătăţiri şi modernizări. Dar forma de construcţie, veche, în stil medieval, a fost păstrată până în zilele noastre. Alte trei construcţii utilitare şi şoproane au fost ridicate pe parcursul timpului, la vreo trei sute de metri de casă, astfel încât apăreau ca o fermă, separată de casă. În dreapta casei se întindeau două terenuri de tenis de câmp, piscina şi terenul de golf, cu două piste şi optsprezece găuri fiecare. În stânga casei, era garajul, unde puteau fi parcate cinci, şase autoturisme.
Casa şi împrejurimile ei i-au plăcut ofiţerului de poliţie Claude Perelle, care le privea cu interes.
Inspectorul Claude Perelle, care a parcurs, cu maşina de serviciu, drumul privat, a oprit în parcarea din faţa casei. Uşa s-a deschis şi unul din angajaţi, un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, de înălţime medie, îmbrăcat cu sacou negru, cu o cravată asortată, s-a apropiat de maşina poliţistului.
– Bună ziua, domnule. Vă pot ajuta?
– Îl caut pe domnul de Gérvémond.
– Sânt acasă amândoi domnii de Gérvémond, vă rog să mă urmaţi.
La intrarea în casă era un hol de mărime potrivită, de formă pătrată, din care, pe sub o arcadă, se intra în holul mare, cât un salon. Inspectorul s-a oprit sub arcade, privind admirativ holul. Era un adevărat salon, unde se puteau organiza baluri, construit şi aranjat în stil neoclasic. Marmura pardoselei şi stocaturile aurite ale tavanului, bine lucrate, îţi furau privirea de cum intrai, deşi mobila, puţină, tablourile şi două statui, bine plasate, dădeau impresia unui tot unitar de un rafinament aparte. Din holul mare, spre dreapta, era un alt hol ce ducea spre încăperile de la parter, saloane de primiri, biblioteca şi birouri. Spre stânga, un hol mai mic, ducea spre sloanele de servit masa şi bucătărie. În partea din spate a holului mare, opusă intrării, o scară din lemn de mahon sculptat, monumentală, ducea spre etajul cu dormitoare, donjon şi două turnuri .
În timp ce inspectorul admira holul, s-a apropiat de el Albert de Gérvémont, îmbrăcat ca de oraş, cu pantalon de culoare deschisă şi sacou albastru închis. În loc de cravată, avea la gât o eşarfă elegantă. Se mişca vioi, în ciuda celor şaptezeci şi opt de ani ai săi.
– Bună ziua, domnule, doriţi să mă vedeţi? l-a întrebat el cu o voce profundă, de bariton, dar amabilă.
– Sunt inspectorul Claude Perelle, domnule de Gérvémond. Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre fiul dumneavoastră şi accidentul petrecut astăzi.
– Poftim?! Accidentele de circulaţie se anchetează la domiciliu?
– Nu domnule, dar, după primele date de la locul acccidentului, se pare că a fost provocat cu intenţie. Şi nu numai atât.
Venerabilul domn de Gérvémont l-a privit cu ochii mari de uimire. „Fiul meu, membru al unei vechi familii, om cu educaţie aleasă, să fie suspectat că a provocat intenţionat un accident de circulaţie? Cu ce scop? Doar trebuia să meargă la festival. Nu este posibil, poliţia se înşeală!” Neâncrezător şi foarte curios, l-a invitat pe inspector să-l urmeze.
– Domnule, să mergem în birou de lucru, unde putem discuta în linişte şi cu răbdare.
– După dumneavoastră, vă rog, i-a răspuns inspectorul, pornind în urma gazdei.
Au intrat în biroul mare, luxos şi s-au aşezat pe câte un fotoliu, despărţiţi de măsuta sculptată, din lemn de măslin.
– Informaţiile dumneavoastră, domnule Perelle, trebuie revăzute. Este imposibil ca fiul meu, om cu reputaţie neştirbită, să provoace intenţionat acel accident.
A fost rândul inspectorului să-l privească pe venerabilul domn cu ochii mari de uimire. Afirmaţia gazdei l-a luat prin surprindere, în timp ce privea cu plăcere mobilierul biroului. Uşa s-a deschis înainte ca inspectorul să spună ceva şi majordomul, cel care-l primise la sosire, a intrat cu o tavă pe care erau două rânduri de ceşti, unele pentru ceai şi altele pentru cafea, precum şi două rânduri de pahare. În spatele lui a venit o angajată cu altă tavă, pe care erau cafetiera şi ceainicul.
– Domnule? l-a privit el întrebător pe domnul de Gérvémond.
– Ceai, te rog.
– Eu o cafea, vă rog, i-a spus inspectorul.
– Ce cognac preferaţi, domnule?
Majordomul i-a arătat barul unde, ceva mai în spate, erau câteva mărci, printre care Bisquit, Curvoisier şi Remy Martin.
– Un Remy Martin. Mulţumesc!
Inspectorul Perelle a sorbit din paharul cu delicata băutură. Din gesturile sale, gazda şi-a dat seama că inspectorul era un cunoscător, ceea ce i-a făcut plăcere. Acesta era un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, nu prea înalt, slab, cu tenul închis, faţa pelungă, iar părul negru era tuns scurt, bine îngrijit. Costumul gri deschis, elegant, era purtat cu distincţie. „Un om de societate! Şi ochii inteligenţi, cu privirea deschisă, sinceră, îmi spun că poate înţelege uşor starea de fapt”.
Domnul Perelle a simţit privirea pătrunzătoare a gazdei şi şi-a dat seama că este analizat de un conoscător al firii omeneşti.
– O adevărată plăcere să bei aşa ceva, a remarcat inspectorul, privind paharul, pe care-l pusese pe măsuţă. Aşadar, domnule, primele informaţii şi indiciile găsite la locul accidentului, ne fac să credem că accidental a fost provocat de persoane necunoscute, iar fiul dumneavoastră a fost victima acestora.
Domnul de Gérvémont l-a privit pe inspector cu o nedumerire evidentă.
– Da, domnule, pot spune că fiul dumneavoastră a fost victima unei agresiuni. Aţi crezut altceva?
– Am înţeles, din cele spuse de dumneavoastră mai devreme, că fiul meu ar fi provocat accidentul.
– Cred că nu am fost eu sufiecient de explicit. Maşina fiului dumneavoastră a fost „atacată”, dacă pot spune aşa, de unul sau mai mulţi indivizi, pentru a sustrage ceva din maşină.
– Ce ar fi putut sustrage? Nu cred că avea ceva valoros asupra sa. Cel puţin, nu ştiu acest lucru. Poate doar pumnalul lui Hugues?
– Atunci, să vă spun eu ceea ce am stabilit până acum.
– Vă ascult cu atenţie, domnule Perelle.
– Domnul doctor de Gérvémond se deplasa, împreună cu doi gardieni de la muzeul de istorie, spre Biot. Gardienii aveau în păstrare pumnalul lui Hugues, cum i-aţi spus dumneavoastră. Pumnal care a dispărut. Cel puţin două persoane au cunoscut faptul că domnul doctor şi gardienii transportă pumnalul cu maşina, dar şi programul şi itinerariul de deplasare. Dacă aş şti cum au aflat aceste lucruri, aş ajunge la făptuitori. De ce este aşa valoros pumnalul, încât cineva să facă o crimă pentru el?
– Veniţi cu mine, i-a spus domnul de Gérvémond. Poate găsim un răspuns împreună.
S-a ridicat din fotoliu şi a pornit spre uşa încăperii, urmat de inspector. A ieşit pe hol şi s-a oprit în faţa altei uşii, cea a ultimei încăperi. A scos o cheie din buzunar şi a deschis uşa, invitându-l pe inspector să intre primul.
Acesta a făcut primul pas în încăpere şi s-a oprit, surprins de ceea ce a văzut. Era o sală a cavalerilor, exact ca în urmă cu şapte secole. La mijlocul sălii, era o masă mare, pentru vreo douăsprezece persoane, făcută din lemn de măslin. De o parte şi alta a mesei, două bănci din lemn masiv, de aceeaşi esenţă, aşteptau cavalerii să se aşeze la masă. Pereţii, din piatră aparentă, erau plini cu arme medievale, aranjate după zonele de provenienţă: Normandia, Provence, Vechiul regat al Franţei, Bizanţ, Regatul Ierusalimului, Peninsula Iberică, dar şi arme arabe şi turceşti din epocă. Podeaua era făcută din dale de piatră şlefuite, acoperită cu piei de animale sălbatice. Pe latura de est, un cuptor-şemineu, construit după modelul vremii, părea a fi funcţional, cu lemne pregătite pentru a fi aprinse. Pe unul din pereţii încăperii erau aranjate, într-o ordine anume, spade cavalereşti cu două tăişiri, fiecare cu teaca lângă ea.
Peste tot erau, deasupra armelor, însemne ale ordinului cavalerilor templieri, flamuri în culorile acestora, alb şi negru şi crucea roşie, scuturi şi vreo trei carpete cu aceeaşi cruce roşie. Vreo şaisprezece tablouri, ce înfăţişau cavaleri îmbrăcaţi cu armuri cu însemnul templier, atârnau pe unul din pereţi.
În fiecare colţ al sălii era câte o vitrină îngustă, făcută din lemn brut, fără geam, ce se încadrau perfect în atmosfera de epocă a sălii. Acolo erau expuse diverse obiecte cavalereşti. Într-una din vitrine, era expus un pumnal arab, cu lama înconvoiată, ce avea la mâner trei pietre preţioase.
– Domnule, admir această sală extraordinar de bine aranjată. M-ar fi surprins ca în această casă, ridicată după modelul unui adevărat castel, să nu fie o sală a armelor, dar nu mă aşteptam să fie recreată atât de bine atmosfera de epocă. Ştiu ce vorbesc, domnule, pentru că am un masterat în istoria medievală. Inspectorul îşi privea gazda admirativ, avea toate motivele să o facă.
– Vă mulţumesc pentru aprecierile dumneavoastră, dar nu este meritul nostru, ci al strămoşilor. Ei au amenajat această sală în spiritul tradiţiilor familiei noastre. Noi avem meritul, sau mai bine zis, respectul faţă de ei, de a apăstra ceea ce ei au realizat.
– Au fost cavaleri templieri, nu-i aşa? Se vede după obiectele din sală şi după picturi.
– Da, domnule, au avut onoarea de a face parte din ordinul templier, conform unor reprezentări şi documente. Deşi, acest lucru pare discutabil. Noi avem documente, manuscrise şi papirusuri de prin anii 1460, care atestă apartenenţa unor strămăşi ai noştri la acest ordin, cu toate că ordinul a fost desfinţat în 1312. Dar asta este altă discuţie, voiam să vă arăt o copie a pumnalului lui Hugues.
Gazda s-a apropiat de vitrină, a luat pumnalul arab în mână şi i l-a arătat inspectorului.
– Acesta este copia obiectului pe care fiul meu îl avea în maşină. Nu ştiam că urma să fie însoţit de gardieni, ci doar că trebuia să preia pumnalul original de la muzeu şi să-l prezinte la festivalul cavaleresc de la Biot.
– Permiteţi? a întrebat inspectorul întinzând mâna să ia pumnalul.
– Poftim. Este foarte valoros datorită legendelor care circulă despre puterile lui miraculoase, secrete. Unii îl consideră un talisman, alţii ca un însemn al rangului ce-l avea deţinătorul în organizaţia secretă a ismailiţilor din nordul orientului apropiat.
– Dumneavoastră ce credeţi?
– Cred că era un însemn al rangului secret în acea organizaţie misterioasă, numită salbahită, dacă-mi amintesc bine. Şi mai cred că pumnalul avea, cu adevărat, unele puteri misterioase, pe care deţinătorul lui le putea folosi în virtutea iniţierii sale şi a secretelor ce le cunoştea el însuşi.
– Deci, pumnalul ar putea avea puterile misterioase numai în prezenţa deţinătorului de drept. Pentru orice altă persoană, era o armă ca oricare alta?
– Da, acest lucru s-a demonstat prin nenumărate experimente făcute de-a lungul timpului. Dar încă nu s-a putut demonstra că ar avea puteri deosebite în mâna unui iniţiat al vechii organizaţii, de acelaşi rang cu deţinătorul lui legitim, cavalerul Hugues de Payens. Se crede că organizaţia a dispărut de multe veacuri, nemaifiind nici un adept în zilele noastre.
– Interesant. De ce nu a luat fiul dumneavoastră această copie, pe care să o prezinte la festival.
– Simplu. Pentru că originalul are un alt impact asupra participanţilor, mulţi cunoscători ai fenomenului templier.
– Şi totuşi, acea organizaţie secretă ar putea exista, clandestin, în zilele noastre?
– Ştiu la ce vă gândiţi, dar nu cred că mai există. S-ar fi auzit în cercurile ştiinţifice.
– Mulţumesc, domnule de Gérvémond. Sunt impresionat de ceea ce am văzut aici şi pentru informaţiile pe care mi le-aţi dat, adevărată lecţie de istorie. Pot să vă mai deranjez dacă va fi nevoie?
– Binenţeles. Vă stau la dispoziţie pentru a-i găsi pe vinovaţii de producerea accidentului şi a furtului pumnalului.

*
Prima zi a festivalului de la Biot a fost, cu adevărat, deosebită. Mii de vizitatori au privit, de pe marginea drumului, defilarea detaşamentelor de cavaleri, aparţinând diferitelor ordine cavalereşti, sosite din mai multe ţări. Şi nu erau numai cavaleri, ci şi doamne şi copii îmbrăcaţi cu haine medievale. Iar formaţii instrumentale şi menestrei acompaniau grupurile vesele care defilau pe stradă. Cetatea şi străduţele înguste erau pline de locuitori ce apaţineau perioadei medievale, satul întreg retrăind acele timpuri.
Satul Biot se află la ceva mai puţin de o leghe, la nord de litoralul Mării Mediterane, în zona muntoasă. Cam la mijlocul distanţei dintre Antibes şi Nice, din drumul naţional ce leagă cele două frumoase staţiuni, se desprinde drumul D4, spre nord, drum ce trece prin Biot, apoi merge spre Valbonne şi Grasse. Pe vârful dealului, cetatea Biot străjuieşte trecătoarea şi dealurile din prejur, ca un vechi gardian, pus acolo încă dinainte de vremea romanilor. Dealul este acoperit de străduţe înguste şi de casele ce au fost ridicate, pe parcursul timpului, în jurul cetăţii, dar şi de-a lungul drumului.
Cunoscut ca vechea aşezare Buzot, satul a aparţinut conţilor de Provence, cei din familia Berenguer de Barcelona şi era locuit de meseriaşi în arta ceramicii. După anul 1200, ca recompensă pentru ajutorul primit de la cavalerii templieri în luptele de Reconquista a ţinuturilor iberice, contele Berenguer l-a donat acestora. Din acel moment, satul a cunoscut o dezvoltare permanentă, devenind atât un fort militaro-religios, cât şi un centru manufacturier de ceramică. După desfiinţarea ordinului templier, în 1312, satul-cetate a fost preluat de cavalerii ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, cu binecuvântarea episcopului de Grasse.
…………………

– Ce fantome a văzut Duquill? Sunt aceste subterane locuri bântuite, blestemate? Este posibil aşa ceva?
Godefroy a rostit aceste întrebări mai mult pentru el însuşi, total nedumerit de ceea ce a auzit de la Duquill. După cum a vorbit maestrul, nu avea mult până când să fie înfricoşat de-a binelea.
– Este un loc sfinţit, Godefroy, cum poate fi blestemat? Nu m-ar mira ca spiritele vechilor preoţi evrei sau, poate, cele ale preoţilor musulmani, care au slujit în moschee, să se fi trezit, deranjate de lucrările noastre.
– Vorbeşti serios, Hugues? Cum este posibil aşa ceva?
– Glumeam, fratele meu. Dar, multe lucruri pe care nu le vedem, nu le remarcăm sau nu le înţelegem, se întâmplă în preajma noastră. Mai toate castelele, forturile sau mănăstirile sunt bântuite de spirite ce nu-şi găsesc liniştea. Doar ai auzit de astfel de lucruri.
– Doamne, cum să nu fi auzit? Am şi văzut una, două umbre în castelul nostru, dar erau inofensive. Nu m-au speriat niciodată. Erau sufletele morţilor noştri, care ne ocroteau, după cum spunea preotul. Alteori, pot fi doar păreri, nu neaparat spirite.
– Vino cu mine şi ne vom convinge, i-a spus Hugues, pornind spre ultima încăpere a subsolului.
În penultima încăpere, destul de mare, vreo şase oameni lucrau la curăţarea pereţilor şi transportarea pământului ce acoperea podeaua. Se vedea destul de bine, patru făclii ardeau în cele patru colţuri, prinse pe pereţi. Lucrători vorbeau între ei, în dialectul bizantin, păreau că au prins curaj la vederea celor doi cavaleri. Au mai venit câţiva lucrători arabi, care duceau pământul în curte, folosind coşuri împletite din salcie. Era o zi obişnuită, liniştită de muncă, spre mulţumirea lui Hugues şi Godefroy.
După mai bine de jumătate de ceas, s-a auzit un strigăt, venit dinspre lucrători. O siluetă, difuză, ieşită din perete, a plutit prin încăpere şi s-a oprit în mijlocul acesteia, lipită de tavan. Era o mică siluetă alburie, formată parcă din ceaţă. Cei din încăpere au încremenit, speriaţi de ceea ce vedeau. Apoi, fără un cuvânt, ca la o comandă, toţi lucrătorii au ieşit în fugă din încăpere. Se putea percepe uşor senzaţia de pericol din sală, parcă aerul vibra neplăcut, pentru înfricoşarea cavalerilor. Un curent de aer a străbătut subsolul, iar lumina flăcărilor unduitoare dădea senzaţia că zeci de umbre plutesc în jurul celor doi.
Hugues şi Godefroy priveau uimiţi acea arătare ceţoasă, lipită de tavan. S-au privit unul pe celălat, apoi şi-au întors privirea din nou la acea ceaţă, apărută sub forma unei mici siluete umane. Din instinct, fiecare şi-a dus mâna la spadă, aşa cum face orice luptător care percepe un pericol. Silueta s-a desprins de tavan şi, fulgerător, s-a apropiat de Godefroy, pe care l-a aruncat într-unul din pereţi. Acesta a scos un strigăt, de frică sau de durere:”Hug…”şi a căzut la pământ. Cu aceeaşi viteză, fantoma s-a îndreptat spre Hugues, dar acesta a avut timp să-şi ridice spada şi să străpungă acea ceaţă. S-a auzit un geamăt, şi fantoma a dispărut subit. Cu spada în mână, Hugues s-a apropiat de Godefroy, căzut la pământ. L-a scuturat uşor de umăr, strigându-i:”Godefroy, Godefroy!” Apoi, l-a auzit, cu satisfacţie, gemând uşor.
– Eşti rănit, Godefroy?
Fără să mai aştepte vreun răspuns, l-a prins pe Godefroy de braţ şi l-a ajutat să se ridice în picioare. Faţa acestuia era galbenă, sau cel puţin aşa i se părea lui Hugues.
– Ce lovitură am primit! a exclamat Godefroy cu vocea înceată. M-a izbit în piept, parcă m-a lovit un cal, aşa dură a fost lovitura. Abia putea vorbi. Ce a fost asta? Îmi poţi explica? Dar ce faci cu spada?
– Am lovit fantoma cu spada şi a dispărut, rănită.
– Nu mai stau aici nici o secundă. Să plecăm! a strigat Godefroy.
Din nou, o siluetă ceţoasă a apărut dintr-unul din pereţi, apoi alte două. Cele trei fantome au apărut înainte ca cei doi cavaleri să facă vreun pas spre ieşire, lăsându-i fără grai. Au zburat în cerc deasupra cavalerilor, apoi s-au oprit pe tavan. Godefroy, nervos de data aceasta, şi-a luat spada în mână, pregătit şi el să se apere. Dintr-o dată, încăperea s-a luminat, iar cavalerii, cu şi mai mare uimire, au văzut într-un colţ al tavanului, trei globuri luminoase, nu mai mari de un cot în diametru. Fantomele aflate pe tavan, nemişcate până la apariţia globurilor de lumină, au făcut câteva unduiri, ca purtate de rafale de vânt, apoi au dispărut. Globurile au făcut câteva cercuri, zburând prin marea încăpere şi s-au oprit în faţa cavalerilor. Hugues, dintr-un impul inexplicabil, şi-a pus spada în teacă şi a înclinat capul, salutând acele globuri. Văzând gesturile făcute de Hugues, Godefroy i-a urmat exemplul, salutând şi el globurile luminoase. Atmosfera din încăpere devenise binevoitoare, rezonanţa benefică pe care o resimţeau cei doi era aproape fizică, palpabilă. Lumina răspândită de cele trei sfere era plăcută, calmantă.
– Parcă ne spun că pericolul a dispărut şi că suntem bineveniţi aici, a şoptit Hugues. Să le mulţumim pentru ajutor, i-a spus lui Godefroy, ţinând privirea asupra sferelor luminoase.
Ca şi cum acestea ar fi înţeles cuvintele cavalerului, s-au rotit de câteva ori în jurul lor şi au dispărut, intrând în perete.
– Hugues, eu plec, nu mai rezist, a spus Godefroy, cu un aer de oboseală. Şi-a aranjat spada şi s-a îndreptat către ieşirea din subsol. Mergea atent, cu mâna pe mânerul spadei, dar se vedea că nu mai avea vigoarea lui obişnuită. „Dacă nu ar fi această situaţie uimitoare şi tragică, aş râde de starea în care se află prietenul meu”, s-a gândit Hugues, mergând în spatele lui Godefroy.
Ajunşi în curtea palatului, cei doi s-au oprit câteva momente. Se simţeau ameţiţi şi nu ştiau dacă cea ce li s-a întâmplat a fost real sau imaginaţia le-a jucat feste. Au privit în jurul lor, încercând să reintre în realitatea înconjurătoare. Erau în lumea reală, concretă, materială, în curtea palatului regal, în jurul lor vedeau ostaşi şi servitori ce mergeau la traburile lor. „Oare a fost real ceea ce am păţit? Ceea ce am văzut? Este posibil să fi întâlnit fantome, spirite? Nu mi-am pierdut minţile?” Godefroy, cu aceste gânduri, l-a privit pe Hugues, care stătea cu faţa spre intrarea ce ducea la subsol. „Hugues la ce se gândeşte? Are vreo explicaţie la cele întâmplate?” Gândurile le-a rostit, apoi, cu voce tare.
– Nu, Godefroy, nu am nici o explicaţie acceptabilă, raţională. Dar pot încerca să-ţi dau o explicaţie spirituală, luată din lumea vechilor preoţi egipteni. Dar nici mie nu-mi este prea clar ceea ce s-a petrecut. Nu ar fi rău să-l întrebăm pe rabinul Samuel, oricum mergem mâine la sinagogă.
– Un om mai ştiutor decât el, nu găsim, a fost de acord Godefroy.
A doua zi, la primele ore ale dimineţii, cei trei cavaleri au intrat pe uşa sinagogii din Ierusalim şi au fost primiţi cu bunăvoinţă de rabinul Samuel. Ştiind din timp de venirea cavalerilor, Exceleţa Sa şi-a rezervat întreaga dimineaţă întâlnirii cu aceştia.
– Fiţi bineveniţi, domnilor. Mă bucur să văd că istoria templului vă interesează la fel de mult ca în prima zi. Se aşezaseră deja la masa din lemn, din aceaşi încăpere, ca şi la prima vizită.
– Chiar mai mult, Excelenţa Voastră, i-a răspuns André de Montbard. Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.
– Excelenţa Voastră, a intervenit Godefroy de Saint-Omer, mai avem o rugăminte.
– Vă ascult, domnilor. Dacă pot, o îndeplnesc imediat. Rabinului i-a plăcut comportaea şi atitudinea cavalerlor încă de la prima întâlnre. Nu erau făţarnici, se manifestau direct, dar cu respect faţă de el, pentru moment învăţătorul lor.
– Ne-am gândit, să vă rugăm ca, în măsura posibilităţlor, atunci când vom avea nevoie de Excelenţa Voastră, să veniţi la noi, la palat, ca să ne îndrumaţi asupra lucrărilor de renovare. Sunteţi un adevărat maestru, cunoscător al istoriei vechii construcţii şi ne puteţi spune şi nouă lucruri ascunse despre arhitectura templului Ierusalimului. Nu vrem să distrugem nimic din ceea ce există, ci doar să le curăţăm şi să facem subsolul folositor. Noi respectăm opera şi înţelepciunea vechilor evrei, ca şi pe cei de astăzi.
– Ai grăit frumos, domnule şi vă mulţumesc la toţi pentru aceste cuvinte. Voi veni cu multă plăcere să revăd palatul regal. Acum, să vă povesc despre construcţia vechiului templu.
– Excelenţa Voastră, am înţeles că regele Solomon a fost ajutat de regele Tirului, Hiram, cu oameni, materiale şi cu cel mai bun arhitect al său, Hiram Abiff, a spus Hugues. Cam câţi oameni au lucrat la construcţia templului?
– În unele papirusuri scrie că au lucrat, în total peste două sute de mii de oameni, unele arată că ar fi fost chiar trei sute de mii. Mi se pare mult exagerat. Eu cred că pe dealul Moria, la ridicarea construcţiei, au lucrat câteva zeci de mii de meseriaşi, dar prin carierele de piatră, prin păduri, la tăiatul lemnului, ca şi cărăuşi, ar fi putut fii până la vreo sută de mii de lucrători.
Acum, să vedem cum a fost construit templul, a continuat rabinul. Deoarece vârful dealului avea o suprafaţă destul de mică, arhitectul Hiram a poruncit să fie ridicat un zid din piatră în jurul coamei dealului şi coama să fie nivelată, obţinând o suprafaţă dreaptă, orizontală. După aceea, au adus pământ şi piatră pentru mărirea platoului astfel făcut. Zidul care înconjura coama dealului a rămas ca împrejmuire exterioară a curţii templului. Hiram a împărţit în două platoul, a ridicat un alt zid, ocolind stânca, pe care a inclus-o în platoul mai mic. În jumătatea vestică a dealului, a adus din nou pământ şi piatră, ridicând acea porţiune de teren cu vreo trei picioare faţă de nivelul primei porţiuni de teren. A obţinut astfel, două platouri, două curţi de înălţimi diferite.
– Cred că a durat destul de mult timp pentru a face o astfel de lucrare, a spus Andre.
– Aşa este, se spune că lucrarea a durat mai mult de un an de zile, fiindcă piatra şi pământul au fost aduse în coşuri împletite, purtate cu spatele de către zecile de mii de lucrători. Pe acest al doilea platou, spre vest de stâncă, Hiram a ridicat, după planurile făcute de Solomon, marele templu, sub formă de dreptunghi. Construcţia propriu-zisă a fost împărţită în trei părţi principale, după voia Domnului, aflată de Solomon în viziunile sale. Spre est era holul de intrare, Ulam, cum îi spunem noi, evreii, apoi sala mare, Heical şi, în continuare, o altă sală mai mică, Debir, sau Sfânta Sfintelor, unde urmau să fie păstrate cele mai preţioase obiecte. Sala Debir era destinată păstrării Chivotului Legilor, toiagul lui Aavram şi table din piatră, cu scriere de început. În sala mare, Heical, preoţii aduceau laudă Domnului şi spuneau rugile ritualice. Rugile erau spuse în faţa Altarului tămâierii, făcut din lemn de cedru adus din Tir şi acoperit cu foiţe din aur. De fapt, totul era acoperit cu foiţe din aur, inclusiv pereţii. Acolo se mai aflau cele zece sfeşnice mari, din aur, precum şi masa punerii înainte, un sfeşnic mai mic şi o cupă din aur masiv.
– Curtea interioară, cea din jurul templului, a continuat rabinul, a fost folosită numai de preoţi şi avea câteva încăperi unde locuiau marii preoţi slujitori, iar în curtea exterioară veneau cedincioşii pentru a se ruga la Domnul.
– Cât timp a durat construirea acestui templu, o adevărată bijuterie, după câte am înţeles eu, a întrebat Godefroy.
– Se spune că ridicarea şi placarea cu foiţe din aur a pereţilor templului au durat şapte ani. Despre construrea templului din Ierusalim s-a auzit în ţinuturile cele mai îndepărtate ale orientului, iar la terminarea lui, când a fost adus Chivotul Legilor, făcut din lemn de accacia şi măslin, placat cu aur, gândurile tuturor oamenilor din aceste ţinuturi s-au îndreptat spre acest loc. A devenit, astfel, locul unde rugile au fost cel mai bine auzite şi primite de Domnul, locul plăcut şi ales de Dumnezeu, unde poporul lui Israel şi-a arătat credinţa.
– Templul avea şi un scop practic ? a întrebat Hugues.
– Desigur. Aşa cum v-am spus, trebuia să fie locul unde se păstra în siguranţă Chivotul Legilor, adus din cortul sacru, Tabernaclu. Dar era şi locul de rugăciune al credincioşilor, evrei şi de alte naţii. Devenise locul cel mai important de adunare pentru credincioşi, unde marii preoţi meditau, căutând să afle marile taine ale omului şi universului.
– Trebuie să ştiţi că această construcţie magnifică a devenit un model urmat de toţi marii arhitecţi, până în zilele noastre, le-a spus rabinul cu o mândrie vizibilă. Deşi a dovedit o modestie ieşită din comun până atunci, cavalerii au înţeles sentimentele lui, imaginându-şi măreţia acelei realizări a fiilor lui Israel. -Să mai ştiţi că toate lăcaşurile noastre, sinagogile, sunt construite după modelul templului lui Solomon. Inclusiv acest lăcaş, unde suntem acum.
– Excelenţa Voastră, Domnul ne aude rugăciunile oriunde am fi, El este pretutindeni, căci lumea este opera Lui.
– Aşa este, cavalere André, Domnul este pretutindeni. Chiar şi în noi, căci fiecare din noi suntem un templu al Domnului. Chiar lumea şi pământul, atât cât le ştim noi, sunt un mare templu. Cerul însuşi este templul unde stă Domnul. Iar templul ridicat de Solomon este o reprezentare materială a marelui templu Divin, cel din Cer.
– Nu m-aş fi gândit niciodată la acest lucru, a spus André cu voce şoptită.
– Ba nu, cu timpul te-ai fi gândit că Domnia Ta eşti un templu, fiindcă, după câte văd, te îngrijeşti de el, gândeşti şi faci fapte bune, iar asta înseamnă curăţenie sufletească şi trupească.
– Deci, Excelenţă, fiecare din noi suntem un mic templu, iar cerul este un Mare Templu.
– Eu nu aş fi putut spune mai bine, cavalere André, dar să spunem că Marele Templu este întreg universul, creaţie a Domnului, după cum ne învaţă cartea sfântă, în Geneza. Micul templu, prin fapte şi vorbe bune, prin credinţa sa, când vine vremea, merge la Marele Templu, a cărui piatră devine. Aşa cum a devenit piatra de temelie Sfântul Petru, recunoscut astfel de Iusus însuşi. Doar că el este acea piatră de temelie, iar noi, cei virtuoşi şi credincioşi, ar trebui să devenim piatră de zidărie.
În mica sală s-a lăsat liniştea, fiecare dintre cei prezenţi gândindu-se la vorbele rabinului, căutând să le înţeleagă bine sensul şi semnificaţia.Tot ceea ce le-a spus rabinul Samuel, cuprindea atâta înţelepciune, încât le trebuia timp ca să pătrundă, cu inima şi gândul, în profunzimea înţelesurilor celor spuse.
Într-un târziu, Hugues a rupt tăcerea, cu voce profundă.
– Tot ceea ce ne povesteşti, Excelenţă, este pentru minte, suflet şi spirit. Ne vom gândi cât mai profund la aceste vorbe, ca să le înţelegem. Ne poţi spune ceva şi despre pivniţele palatului, sau, poate chiar pivniţele templului?
– Ştiu puţine lucruri despre acele pivniţe. Unele scrieri, destul de vechi, spun că înainte de a nivela coama dealului şi a aduce pământul pentru curţi, regele Solomon ar fi poruncit să se sape adânc în inima dealului şi să fie zidit, din piatră, un mare tunel. Acest tunel traversa dealul de la est la vest. El a fost împărţit în încăperi, unele suprapuse, în adâncime, pe două sau trei nivele, după cum se spune. Pe lângă tunelul subteran, compus din încăperi, au pus conducte din pământ ars pentru a aduce apa în templu.
– Dar pentru ce au construit tunelul? Templul era destul de mare, având curţile întinse pe întreg dealul.
– Cred că s-au gândit, Solomon şi arhitectul Hiram, la vemurile grele ce vor veni după ei, la invazia altor neamuri asupra pământurilor lui Israel şi au săpat tunelul pentru a ascunde obiectele preţioase. Poate şi ca loc de refugiu pentru preoţi. Sau ca o cale de scăpare de atacatori, prin uşile deschise din tunel spre cele două văi ce mărginesc dealul.
– Deci, Excelenţă, pivniţa palatului ar putea fi o parte din acel tunel? Parte din subteranele templului ?
– Da, ar putea fi o parte din tunelul secret al templului, găsit de necredincioşi atunci când au ridicat moscheea.
S-a lăsat din nou liniştea în mica încăpere din sinagogă. Era un lucru de necrezut ca ei, cavalerii regali, să coboare în încăperile templului şi să le folosească după atâta vreme. Semnificaţia şi importanţa lucrurilor aflate de la binevoitorul rabin, i-a copleşit. Şi, poate, nu au aflat încă totul despre templul lui Solomon. «Poate ar fi momentul să-i povestim despre cele întâmplate în subterane? Să-l întrebăm care ar putea fi explicaţia acelor fapte?» Godefroy l-a privit întrebător pe Hugues, iar acesta a încuviinţat din cap, discret.
– Excelenţa Voastră, a prins curaj Godefroy, aş vrea să vă povestesc o întâmplare la care am paticipat eu şi cavalerul Hugues. Noi, Excelenţă, nu avem nici o explicaţie, poate ne ajutaţi să înţelegem.
– Vă ascult, domnilor. M-aţi făcut curios.
Godefroy a început să-i povestească rabinului ceea ce a văzut şi a simţit el pe timpul incidentului cu fantomele. André, care nu a fost de faţă la acea întâmplare, îl asculta uluit. Rabinul, la rândul său, îl privea foarte atent pe povestitor. Când acesta a terminat de povestit, s-a lăsat tăcerea, rabinul Samuel privind gânditor, peste capul cavalerilor. Gândurile lui erau plecate departe, în timp, poate chiar în vremea lui Solomon. Într-un târziu, părând că şi-a adunat gândurile, a început să vorbească.
– Domnilor, ceea ce am auzit acum, mă răvăşeşte, deşi nu ar trebui. Cu mulţi ani în urmă, am mai auzit o astfel de povestire, spusă de unul din preoţii musulmani ce slujea în moscheea Al Aqsa. Dacă-mi amintesc bine, era prin anul 1096, când şi preoţii musulmani au început să sape în subteranele moscheei. Ceea ce s-a întâmplat atunci, era puţin diferit de ceea ce s-a întâmplat acum, dar, evenimentele coincid.
– Ce s-a întâmplat atunci? a întrebat André de Montbard, care nu-şi revenise din starea de uluire.
– Din câte mi s-au povestit atunci, preoţii musulmani au căutat subteranele vechiului templu, săpând adânc sub moschee. Lucrările lor au fost întrerupte de spirite apărute în subterane, sub forma unor siluete luminoase, ce aveau, în loc de cap, globuri de lumină. Aceste fantome luminoase au atacat lucrătorii şi le-au provocat răni destul de grave. De atunci, nimeni nu a mai căutat subteranele templului. Cred că înaintea acestor întâmplări, de-a lungul sutelor de ani, de când a fost ridicată moscheea, s-au mai petrecut astfel de întâmplări. Auzisem de o legendă, despre blestemul comorilor de sub templu, blestem la fel de puternic ca cel de la piramidele egiptene.
– Dar noi, Excelenţă, nu căutăm comori, vrem doar să renovăm acele subterane, sau pivniţe, cum le-am numit noi, pentru a le folosi. Nimic altceva. Sfinţia Ta spui să oprim lucrările de renovare şi să renunţăm la acele încăperi? a întrebat Godefroy.
– Nu spun asta, domnule. Pentru a hotărî ce veţi face cu acele încăperi, ar trebui, mai întâi, să ştim care sunt cauzele acelor întâmplări. Ar putea fi, după cum gândesc eu, spiritele vechilor apărători ai templului. Căci trebuie să ştiţi, domnilor, că templul lui Solomon, ca şi al doilea templu, aveau proprii apărători, preoţi iscusiţi în mânuirea armelor şi folosirea tainelor minţii. Aceştia trebuiau să păzească podoabele şi celelalte obiecte sfinţite din templu : Chivotul Legilor, toiagul lui Aaron, sfeşnicele, altarul, dar şi tezaurul ce conţinea toate bogăţiile templului. Adevărate comori pe care nu ni le putem imagina. Aceste comori erau adevăratul motiv al atacului lui Nabucodonosor asupra Ierusalimului, dar şi jafurile ce au urmat în secolele următoare.
– Se ştie ceva despre acele obiecte atât de preţioase? Unde sunt acum? Cine le deţine? a întrebat André.
– Nu, cavalere, nu se ştie nimic despre acele sfinte obiecte. Fiecare din ele are câte o legendă, dar nimeni nu ştie precis unde sunt şi cine le păstrează. Nu se ştie pentru că doar apărătorii au ştiut unde le-au dus şi le-au ascuns. Ei nu au vorbit niciodată, luând aceste secrete cu ei, pe cealaltă lume. Se spune că apărătorii templului şi ai tezaurului erau un grup aparte de preoţi, care se căsătoreau şi-şi luau familiile în templu, unde trăiau în permanenţă, fără a avea legături apropiate cu locuitorii oraşului. Copiii lor primeau o educaţie aleasă şi o pregătire temeinică pentru a deveni buni apărători, căci aceasă sarcină se transmitea din tată la fiu.
– Erau o adevărată castă de preoţi luptători ? a întrebat Hugues.
– Ai înţeles bine, cavalere. Când plecau din templu, nimeni nu ştia cine sunt, căci numele şi ocupaţia lor erau cunoscute doar de şefii acestora şi de înaltul preot al templului. Ei locuiau în templu, aveau camerele lor, dar şi toate subteranele. Tot ei păzeau şi rezervele de alimente şi apă, ce asigurau traiul în templu timp de un an de zile, în caz de primejdie.
………………………..
Capitolul 8. Ordinul Cavalerilor Templului

Într-una din zilele de primăvară a anului 1118, seara, înainte de a se întuneca, pe poarta de sud a cetăţii Ierusalimului intrau cincizeci de ostaşi din armata regelui. Erau obosiţi şi cu hainele prăfuite de nisipul fin, spulberat de vântul de primăvară. După mers, se vedea că şi caii erau obosiţi de drumul lung, parcurs în acea zi. Veneau de dincolo de râul Iordan, de la graniţa de est a regatului, unde au stat câteva săptămâni, apărând caravanele de pelerini şi comercianţi. Căutaseră bandele de necredincioşi, ce făceau incursiuni pentru jafuri pe pământurile creştine.
Detaşamentul de ostaşi era comandat de cavalerul Hugues de Payens, aflat în slujba Regelui Ierusalimului.
Cavalerul Hugues, la acea vreme, avea până în patruzeci şapte, patruzeci şi opt de ani, era înalt, cu puţin peste medie, suplu, dar viguros. Părul negru, bogat,era tuns scurt, până spre ceafă şi-i punea în evidenţă faţa prelungă, luminoasă, cu tenul măsliniu. Nasul drept şi privirea pătrunzătoare arăta o vigoare ieşită din comun şi o personalitate puternică. Nu simţea niciodată oboseala, ştia cum să o alunge chiar şi în cele mai dificile situaţii. Era un adevărat luptător, cu un curaj împins dincolo de normal, dar aproape întotdeauna acţiona calculat. Participarea la multele lupte din perioada cruciadei, l-a învăţat să-şi formeze şi să folosească ceea ce se cheamă o gândire strategică, de comandant militar. Acest lucru i-a fost de mare folos şi în această expediţie, pe care a făcut-o la cererea Patriarhului Ierusalimului, regele fiind plecat într-o altă incursiune, spre râul Nil. Acum, cavalerul se întorcea, împreună cu ostaşii regelui, în cetatea Ierusalimului, mulţumit că a învins una din bandele de dezertori necredincioşi, care scăpase din mai multe încercuiri şi speriase caravanele cu violenţele lor.
– Cavalere, mergem direct la cazarma noastră? l-a întrebat unul din ofiţeri.
– Da, veţi merge la cazarmă, iar eu voi merge la palatul regal.
– Aşa vom face, Cavalere.
Au început să urce dealul Moria, pe uliţa destul de largă, dar cu multe ocolişuri, ce ducea spre palatal regal. De aici, ostaşii mergeau ceva mai departe, spre vest, la turnul lui David, unde se afla cazarma militară.
Cavalerul s-a oprit câteva moment în curtea palatului, gândindu-se că abia aştepta să ajungă în camera sa, să-şi spele praful ce-i pătrunsese pe sub haine.
Într-o latură a palatului, ce se ridica pe două nivele, aveau câte o încăpere, mai mare sau mai mică, unii din cavalerii aflaţi ca luptători cu soldă, în slujba regelui. Şi cavalerul Hugues de Payens avea o încăpere în acest corp de clădire, în care locuia atunci când nu era plecat în expediţii militare. Tot în aceeaşi clădire mai locuiau şi ceilalţi cavaleri, prietenii şi fraţii lui de arme.
“Unde o fi acum regele Baldouin? Pe malul Nilului, după cum am auzit?” s-a întrebat el. Hugues de Payens îl cunoştea bine pe regele Baudouin I, luptase alături de el şi fratele său, ducele Godefroy, în cruciada din 1096 -1099. La terminarea cruciadei, încheiată odată cu înfrângerea egiptenilor fatimzi şi cucerirea oraşului Ierusalim, drumurile lor s-au despărţit. Îi legau însă, pe cei doi cruciaţi, multe şi frumoase amintiri din luptele la care au participat, pe aproape întreaga perioada a cruciadei.
Cu gândul la cei doi fraţi, nobili cruciaţi, cavalerul Hugues a lăsat calul în grija unui grăjdar şi a intrat în clădire. Abia acum începea să simtă oboseala drumului. În timp ce urca, încet, scările spre etaj, unde-şi avea camera, s-au auzit voci şi râsete, semn de bună dispoziţie. Ajuns pe holul larg, luminat de două făclii, i-a văzut pe prietenii săi, cavalerii, printre care, destul de veseli, pe André, Godefroy şi Archambaud, îmbrăcaţi cu haine lejere. Săteau în faţa uşii de la încăperea lui Godefroy şi vorbeau despre lucruri amuzante, după câte se putea vedea. Cavalerii, văzându-l, s-au întors spre Hugues, aşteptînd să se apropie.
– Cavalere Hugues, prietene, i-a spus Godefroy, ne bucurăm văzându-te întors sănătos din expediţie. Ai ajuns cum nu se poate mai bine. Tocmai ne pregăteam să încheiem ziua de azi cu o cină, adusă de André şi un pahar de vin de Aschalon. Te alături nouă şi Domnia Ta? Ne faci această bucurie? Suntem toţi aici, ca de obicei.
– Vă propun să sărbătorim întoarcerea fratelui Hugues, a intervenit tânărul André de Montbard, înainte ca Hugues să poată spune ceva. Ştim că eşti obosit, dar îţi lăsăm timp doar pentru a te spăla de praful deşertului. Nu acceptăm nici un refuz, a continuat el pe un ton hotărât.
Ceilalţi cavaleri au încuviinţat din cap.
– Vă mulţumesc, prieteni, a răspuns Hugues, bucuros de întâlnirea cu pritenii şi camarazii săi de arme. În jumătate de oră sunt cu Domniile Voastre.
Într-adevăr, în mai puţin de o jumătate de oră, Hugues de Payens, zâmbitor, a intrat în camera lui Godefroy. Îmbrăcat şi el lejer, numai cu pantaloni şi cămaşă, părea că şi-a recăpătat vigoarea, uitând de oboseală.
– Mulţumesc prieteni, pentru această onoare. Aici, împreună, sunem acasă.
– Dar suntem acasă şi, cred eu, aici ne va fi viitorul, i-a răspuns Godefroy de Saint Omer. Doar suntem apărătorii templului.
– Adevărat ai spus, a completat şi André.
– Să închinăm, atunci, pentru această frăţie, familia noastră cavalerească, din care, iată, facem parte cei de faţă, a completat cavalerul Rossal de Villaret.
Au ridicat toţi cănile din lut, pline cu vin, bucuroşi că sunt împreună, prieteni şi camarazi de războaie, adevăraţi fraţi. Erau acei oameni care se pot baza unul pe celălalt în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea.
După ce au băut din vin, s-a lăsat un moment de tăcere, fiecare având gândul lui.
– Ce veşti aveţi de la Rege, a întrerupt scurta tăcere Hugues. Cum merge campania din Egipt?
– Surprinzător de bine, i-a răspuns Godefroy. Iar Regele este foarte mulţumit. A venit un mesager, acum două săptămâni, care ne-a spus că ar fi o campanie uşoară. Cu cei două sute cincizeci de cavaleri şi şapte sute de soldaţi, a învins slabele detaşamente egiptene şi a pus tabără pe malul Nilului, cucerind toate ţinuturile de până la fluviu. Cam într-o lună ar trebui să se întoarcă la Ierusalim.
– Anul trecut a fost destul e bolnav. Aţi aflat cum se simte în expediţie? Este sănătos?
– Am înţeles că se simţea destul de bine. Dar expediţia Domniei tale cum a fost? Povesteşte-ne.
– Nu prea am ce să vă povestesc, a răspuns Hugues. S-a auzit de prezenţa noastră şi hoţii au ocolit drumurile de la graniţă.
– Ştiam că şi Cavalerii Ospitaleri erau plecaţi în expediţie.
– Da, Cavalerii Părintelui Gerard erau mai la sud, la Marea Moartă şi de aceea bandele de hoţi acţionau la nord. Ospitalierii sunt foarte buni luptători. Detaşamentele lor sunt de neînvins, a spus Hugues gânditor. Dar şi ei sunt puţini.
– Da, aşa este, a spus André. Am luptat şi eu împreună cu ei, la nord de Acra, acum doi ani. Îmi amintesc mereu de disciplina şi vitejia lor.
– Părintele lor fondator este Fratele Gerard, de la aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, iar instructorul militar a fost Cavalerul Simon de Chamont. Oameni deosebiţi, îi cunoaştem toţi destul de bine. Eu şi Godefroy îi cunoaştem chiar foarte bine, a spus Hugues.
– Îmi amintesc de anii când s-a înfiinţat Ordinul Cavalerilor Ospitalieri, a continuat Hugues. Era imediat după eliberarea Oraşului Sfânt, în 1099. Am fost de faţa la prima întâlnire dintre Părintele Gerard şi Cavalerul Simon. Părintele Gerard avea deja înfiinţate două aşezăminte călugăreşti ospitaliere, încă de prin 1048, cele de la Biserica Latină şi Sfântul Ioan Botezătorul, unde călugării îngrijeau pelerinii bolnavi. Voia să extindă aşezămintele şi să înfiinţeze un Ordin călugăresc ospitalier, care să aibă în compunere şi luptători, pentru a-i apăra pe pelerini şi locurile Sfinte. Domnul l-a ales pe Cavalerul Simon să-i fie de ajutor Părintelui Gerard şi să organizeze partea miliară a ordinului.
– Domnia Ta de ce nu ai intrat atunci în ordin, l-a întrebat Cavalerul Archambaud.
– Eram mai tânăr, nu aveam înclinaţie către viaţa monahală, am fost si sunt luptător, ostaş făcut pentru lupte şi războaie, liber ca vulturul pe cer. Sau, asta îmi este soarta, să ajung apărător, ca şi Domniile Voastre.
– Hugues, prietene şi noi, cei opt cavaleri, suntem o adevărată frăţie de nobili, ce luptăm pentru apărarea templului şi a ţinuturilor creştine, a spus Godefroy privindu-l pe cavaler în ochi. Este adevărat, nu suntem aşa mulţi şi aşa bine organizaţi, ca cei din ordinul ospitalier, dar ne putem organiza la fel de bine. De noi depinde. Expresia feţei, dar şi vocea, arătau o puternică voinţa, hotărâre, dar trădau şi o anume nemulţumire.
– Aşa este, i-a răspuns Hugues, la fel de hotărât. Ceilalţi cavaleri il priveau atenţi. Apoi, a continuat: – Acum, pe timpul expediţiei, mi-am limpezit gândurile. A venit timpul să transformăm frăţia noastră de apărători într-un corp de nobili cavaleri. Şi asta cât mai repede. Ce spuneţi? i-a întrebat el.
– Da, trebuie să vorbim despre cum să organizăm acest corp cavaleresc, mai bine zis Ordin cavalereasc şi paşii ce-i vom face pentru recunoaşterea lui. Astă seară suntem obosiţi, dar ne vom mai întâlni zilele următoare să vorbim despre acest lucru, a răspuns André. Deci, ne-am înţeles. Apoi, cu un aer nostalgic, a spus încet, ca pentru el.
– Să vă spun altceva. Mie, câteodată, îmi este dor de ţinutul meu din Franţa.
– La toţi ne este dor de ţinuturile noastre, a spus Hugues. Este firesc să fie aşa. Îmi amintesc de Troyes, de frumoasele ţinuturi deluroase, pline de viţă de vie, de sărbătorile atât de aşteptate de nobili şi de ţărani, sărbători ce aduceau pentru unii, turnirurile spectaculoase, iar pentru ceilalţi, circul şi saltimbacii.
Se simţea şi în vocea lui nostalgia după acele vremuri, după anii copilăriei şi adolescenţei .
– Povesteşti foarte frumos, Cavalere Hugues, i-a spus Geoffrey de Bisson. Trăiesc părinţii Domniei Tale, nu-i aşa?
– Desigur, Geoffrey, trăiesc la Payns şi administrează domeniul, deşi sunt în vârstă. Dar să vă mai povestesc despre mine. M-am născut la castelul părinţilor mei, Château Payens, aproape de Troyes. Bunicii mei, Seniori de Montigny, au fost foarte bogaţi, dar datorită unor alianţe politice nefericite, au pierdut aproape toate domeniile deţinute, rămânând tatălui meu, Senior de Montigny şi Payns, doar castelul Payns şi ceva pământ.
De mic mi-au plăcut armele, caii şi turnirurile. Nu exista turnir în Payns sau Troyes, la care să nu mergem eu, tatăl şi fratele meu mai mare, Acheus. Eram tot timpul printre cavalerii, pajii şi caii lor, visând ca, odată ce voi fi mare, să particip la toate turnirurile, împreună cu fratele meu.
Am învăţat meşteşugul armelor şi tot ce trebuie să ştie un tânăr de viţă nobilă. Ce pot să spun? Am muncit mult în slujba Seniorului meu, alături de ceilalţi tineri slujbaşi, iar joaca noastră era să ne organizăm mici întreceri cavalereşti, să ne luptăm între noi. De câte ori eram învins, o luam de la început şi am ajuns un concurent destul de bun . La paisprezece ani, Seniorul de Troyes m-a ridicat la rangul de Cavaler, alături de fratele meu şi de alţi câţiva tineri, ceea ce însemna că intram, ca luptători cu soldă întreagă, în slujba sa.
– Ai început de foarte tânăr viaţa de ostaş, un copil, nu s-a abţinut să spună Geoffrey Bison. Eu aveam peste optsprezece ani când am intrat în armata Seniorului meu şi pe la douăzeci de ani am fost ridicat la rangul de Cavaler.
– La noi, în Champagne, erau vremuri destul de tulburi. Seniorii participau la lupte pentru a-şi apăra câmpurile mănoase şi dealurile pline cu viţă de vie, dar, de multe ori, luptau şi din orgoliu. Aşa că eu am crescut în atmosfera ostăşească, într-o lume în care se vorbea numai despre lupte, fapte cavalereşti, eroi curajoşi. Ca şi Domniile Voastre, cred.
– Aşa este, a spus Cavalerul André de Montbard. Dar la unele palate, ale unor seniori franci, sunt chemaţi învăţaţi şi artişti, iar curtenii se preocupă de artele anticilor, de alchimie şi ascultă legendele vechilor eroi greci, puse pe muzică de menestrei.
– Şi la Curtea din Troyes sunt astfel de oameni învăţaţi şi artişti, dar pe noi, ostaşii, ne preocupau legile cavalereşti, mânuirea armelor şi tacticile de luptă. Am învăţat şi eu câte ceva din aceste arte, mi-au plăcut cele învăţate, nu pot să spun, dar parcă mai mult sunt atras de viaţa cavalerească. Ştiu că şi Domniile Voastre sunteţi atraşi de viaţa noastră cavalerească, altfel nu aţi fi aici. Seniorul meu, contele Hugue de Champagne este un adevărat cavaler, de la el am învăţat multe lucruri.
– Este un om înţelept, contele Hugue, a spus André de Montbard. L-am cunoscut când a fost aici, acum trei ani. Să vă povestesc ceea ce am aflat de la un nepot al meu, părintele Bernard de Fontaine, despre conte.
– Sunt curios să aflu, l-a îndemnat Hugues să povestească.
– Cu vreo patru, cinci ani în urmă, poate mai mult, Stareţul Ettiene de la mănăstirea Cîteaux, ce aparţine Ordinului cistercian, a primit de la contele Hugue o bucată de teren, lângă oraşul Troyes, numit Clairvaux.
– Asta o ştiam de la conte, ne-a spus când a fost aici.
– Bine. În vara anului 1115, Stareţul Ettiene l-a trimis pe nepotul meu, Bernard, împreună cu doisprezece călugări de la Citeaux, după numărul sfinţilor apostoli, să ridice o mănăstire cisterciană la Clairvaux. Au început construcţia lăcaşului, iar contele, după întoarcerea sa din Ierusalim, le-a dat bani şi lucrători, astfel că acum călugării din Clairvaux se roagă pentru sănătatea lui. Asta am vrut să vă spun, ca să vedeţi cât de bun şi credincios este contele Hugue.
– André, ai vorbit de Ordinul cistercian. Ce mai ştii despre acest ordin?
– Din cele spuse de nepotul meu, a făcut o adevărată reformă a religiei în ţinuturile france. Bernard a lucrat, împreună cu stareţul şi alţi călugări învăţaţi, la o carte cu reguli benedictine, Carta Caritatis, reguli pentru toate mănăstirile şi călugării cistercieni. A creat, astfel, o adevărată frăţie între ei, fără privilegii şi subordonare.
– Am auzit despre aceste reguli de la părintele Ermane, când am venit la Ierusalim. Mi se pare că aceşti călugări au o gândire nouă, practică, iar regulile lor sunt exact ceea ce ni s-ar potrivi.
– Îi voi scrie nepotului meu, Bernard de Clairvaux şi-l rog să-mi trimită un manuscris cu aceste reguli.
– Spuneai că se numeşte Bernard de Fontaine.
– Acum i se spune Bernard de Clairvaux, după numele mănăstirii pe care o păstoreşte.
– Înţeleg. Fraţi cavaleri, a spus Bison, când se înapoiază regele Baldouin din ţinuturile egiptene, vom merge să vorbim cu Majestatea Sa despre acest corp de cavaleri pe care-l înfiinţăm. Nu-i spunem nimic despre întâmplările petrecute până acum şi nici faptul că suntem apărători. Îi spunem doar despre ordinul cavaleresc şi-i cerem ajutorul. Ce spuneţi, sunteţi de acord?
– Te-ai gândit bine, i-a răspuns Godefroy de St. Omer. Are şi Majestatea Sa un cuvânt de spus despre corpul cavaleresc şi ne îndrumă pe calea înfiinţării lui. Să aşteptăm întoarcerea lui.
Hugues l-a privit trist, clătinând din cap. Nu a scos nici un cuvânt, simţea o durere difuză deasupra stomacului, sub piept.
– Ce s-a întâmplat, cavalere? Nu te simţi bine?
– Eu mă simt bine, frate Godefroy, dar parcă am pierdut ceva drag. Nu cred că-l mai vedem pe rege.
Starea lui Hugues li s-a transmis, involuntar, tuturor celorlalţi cavleri. Au mai vorbit puţin despre rege şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă acesta şi-ar fi pierdut viaţa pe timpul acelei expediţii. O astfel de situaţie le-a cam stricat buna dispoziţie şi, pe rând, au plecat spre camerele lor. Avea Hugues o putere de a influienţa oamenii, încât de multe ori i-a speriat pe cavaleri. Iar influienţarea se făcea şi prin stările lui, prin sentimentele ce le afişa. Ca acum, de altfel. Deşi aveau şi ei suficiente puteri oculte, învăţăturile secrete pe care le stăpânea Hugues erau mult mai puternice. «Oare va avea dreptate Hugues? Chiar îl vor pierde pe rege?» Erau întrebările ce şi le punea fiecare din ei, mergând spre camerele lor.

Peste nici două săptămâni, vestea a venit pe neaşteptate la palatul regal : regele Baldouin I al Ierusalimului a murit pe timpul campaniei din ţinuturile Califtului fatimid al Egiptului. Dar nu a fost o surpriză pentru cei care-l cunoşteau bine pe rege, cum erau Hugues şi ceilalţi cavaleri din apropierea sa.
Hugues era chiar în palat, atunci când mesagerul a sosit cu trista veste, puţin înante de amiază. L-a cuprins aceeaşi durere difuză sub piept, pe care o resimţea în momentele de mare supărare şi regret. Cu cât s-a gândit mai mult la Baldouin, cu atât durerea a devenit mai puternică, răspândindu-se prin tot corpul. Era o durere pornită din suflet. Ştia că regele Baldouin I, prietenul, seniorul şi apoi, suveranul lui, a plecat la Domnul. « Prea devreme, Doamne, mai putea să trăiască, avea gânduri mari pentru regat. Nu-mi pare rău că a plecat la Tine, Doamne, ci pentru că nu o să-l mai văd în această lume. Cu el, pleacă şi o parte din mine, o parte din anii în care am trăit şi luptat alături de el, om bun şi înţelept. A greşit de multe ori, dar s-a străduit să-şi repare greşelile. Se întâlneşte cu fratele lui, ducele Godefroy, celălalt rege al Ierusalimului. În asemenea momente simt trecerea timpului şi a anilor, care nu se mai întorc. Acum, îmi amintesc faptul că trăim o singură dată, lucru pe care-l uit mai mereu. Unii oameni s-au născut ca să fie conducători. Şi el a fost un astfel de om. Odihnescă-se în pace.» Ochii i s-au umezit la aceste gânduri despre suveranul lui.
Ştiuse că Baldouin era bolnav şi a simţit, încă de la plecare acestuia în expediţia egipteană, că nu se va mai întoarce în viaţă. Avusese premoniţiile lui şi-i visase mormântul, dar nu a acceptat că se poate întâmpla aşa ceva. Dar bolile orientului nu l-au ocolit. Mesagerul i-a spus că a mâncat peşte prins din râul Nil şi probabil acesta era otrăvitor, dar Hugues ştia că boala ce o avea la plămâni i-a fost fatală.
«Cum a primit Doamna Arda vestea morţii regelui? Trebuie să o văd cât mai repede», s-a gândit Hugues. Fără să mai stea pe gânduri, a ieşit din încăpere, unde era împreună cu alţi vreo patru cavaleri şi s-a îndreptat spre apartamentele familiei regale. Acolo, antecamera Doamnei era plină de nobili, care voiau să-i transmită condolenţe şi să-i ofere sprijinul lor.
Cu faţa tristă, s-a lăsat condus de ofiţerul de gardă, şi a intrat în sala e primiri a Doamnei. Aceasta, cu frumosul ei chip trist şi ochii încercănaţi, aşezată pe scaunul din lemn de măslin, cel cu spătarul înalt, asculta cuvintele comandantului cetăţii Ierusalim. Asculta, dar părea că se gândea la cu totul altceva decât la ceea ce-i spunea interlocutorul.
– Cavalere Hugues, l-a trigat ea cu voce obosită, întrerupându-l pe comandant. Mulţumesc pentru că ai venit să mă vezi. Apoi, către comandant : -Scuză-mă, domnule, discutăm mai târziu. Acum vreau să vorbesc acestui cavaler. Treburi de familie.
Fără să scoată o vorbă, comandantul cetăţii a salutat şi s-a îndreptat spre ieşirea din salon.
……………………………………………

Epilog

Aeronava prindea viteză, din ce în ce mai mare, pe pista de decolare. Se simţeau trepidaţiile de la roţi şi, la un moment dat, partea din faţă a avionului s-a ridicat, iar trepidaţiile au încetat. Călătorii simţeau cu întreg corpul, presiunea generată de ridicarea aeronavei spre înălţimi. Cei curajoşi, priveau spectacolul decolării prin micile ferestre, iar cei mai puţin curajoşi, ţineau ochii închişi şi strângeau cu mâna scaunele, încercâd, prin acest gest, să se încurajeze singuri.
Ajungând la nivelul plafonului de zbor, comandantul aeronavei a permis desfacerea centurii de siguranţă şi însoţitoarele de bord au început să aducă cele comandate de călători: cafea, vin, gustări, ciocolată.
Cei trei bărbaţi din familia de Gérvémond, venerabilul Albert, Granier şi Alain ocupau locurile la clasa business, unul lângă altul. Şi-au comandat câte un pahar de şampanie, gândindu-se că până la aterizarea pe aeroportul din Tel Aviv, timpul va trece într-un mod plăcut. Nici nu se putea altfel, fiind toţi împreună.
Monseniorul i-a convocat la Ierusalim, pentru acea săptămână, urmând ca de la Tel Aviv la Ierusalim să meargă pe şosea, cu un autoturism trimis de Excelenţa sa.
Alain, care cunoştea destul de bine Oraşul Sfânt, abia aştepta să-şi revadă prietenii pe care şi i-a făcut în perioada cât a lucrat acolo. Şi totuşi, avea emoţii. Emoţii mari, gândindu-se la importantul eveniment la care urma să participe, ca actor principal. Iar însoţitorii săi pe timpul voiajului, erau tatăl şi bunicul său. Abia aştepta să ajungă la Ierusalim, era nerăbdător să treacă prin acea probă de maturitate şi recunoaştere a valorii sale de om, prin care doar câteva persoane trec. „Bunicul şi papá, ştiu oare de ce mergem la Ierusalim? Le-a spus Monseniorul ceva? Nu cred, aş fi simţit eu ceva. Mi-a cerut să păstrez totul în secret, inclusiv pregătirea mea spirituală, fizică şi ezoterică. De aceea mi-a găsit acea lucrare de proiectare în Ierusalim, ca să fiu prezent la pregătire”.
………………………

Înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri

Ipoteză a ritualului de confirmare şi a Edictului Regal
de Michael Riche-Villmont

De-a lungul vremii, despre înfiinţarea, existenţa şi desfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici) s-au scris tomuri de lucrări, s-au exprimat nenumărate opinii, ipoteze şi întrebări. Acest lucru s-a datorat nu numai interesului deosebit de care se bucură ordinul cavalerilor templieri în rândul istoricilor, dar şi relativ puţinelor documente istorice din epocă, referitoare la acest ordin cavaleresc.
În zilele noastre putem avea o imagine, destul de conturată, despre acest ordin, pe baza şi a altor dovezi, scrise sau arheologice, adunate de pasionaţii cercetărilor istorice. Dar foarte multe din acţiunile templierilor, din ritualurile lor secrete, religioase şi ezoterice, au rămas necunoscute, sau la stadiul de opinii şi ipoteze. La fel de puţine date atestate sunt şi despre înfiinţarea ordinului, despre tezaurul său fabulos, după cum se spune, despre desfiinţarea ordinului şi dispariţia templierilor din viaţa militară şi religioasă a vremii.
Să ne oprim doar asupra înfiinţării Ordinului Cavalerilor Templieri. Este aproape unanim recunoscut faptul că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, în Ierusalim, de un grup de nouă cavaleri cruciaţi.
Dar am putea răspunde la multele întrebări referitoare la înfiinţarea ordinului? Ca, de exemplu: în care lună a anului a fost confirmată înfiinţarea ordinului templier; s-a desfăşurat un ritual religios, o slujbă religioasă de consacrare a ordinului? După regulile cavalereşti, s-a desfăşurat un ritual de consacrare a membrilor, cavaleri ai ordinului? Ca aspect formal, în ce mod, scris sau verbal, a luat sub autoritatea sa, regele Baldouin II, ordinul templier, de la înfiinţarea acestuia şi până la recunoaşterea de către Biserică?
Deşi nu avem date istorice pe baza cărora să răspundem cu o anumită certitudine la aceste întrebări, putem formula o opinie, cu un mare grad de probabilitate. Opinia noastră se bazează atât pe datele istorice generale despre ordinul cavalerilor templieri şi peroanele implicate în înfiinţarea lui, cât şi pe regulile şi cutumele nobiliare din epocă.
Ipoteza pe care o emitem se referă la împrejurările înfiiţării ordinului şi la edictul regal de consacrare a acestui ordin. Credem că un asemenea eveniment, cel de anunţare a înfiinţării unui ordin cavaleresc, militar şi religios, s-a făcut printr-o ceremonie, cu un ritual adecvat şi a fost emis un edict regal pentru recunoaşterea ordinului templier, cel puţin pentru a dovedi Bisericii susţinerea lui în regatul Ierusalimului.
Această opinie am expus-o în lucrarea „Saint Bernard şi ordinele cavalereşti” şi în romanul istoric „Chemarea Templului secret”.
Prezentăm, aici, un extras din lucrare[1].

1.„O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului,respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118, credem că anunţul oficial despre înfiinţarea ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt. Ipoteza pe care o emitem şi în care credem, este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a începuit prima cruciadă, care a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se închinau Sfintei feciare Maria, considerând-o o adevărată patroană a ordinului.

2. De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte, membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

3.Un alt aspect al ipotezei, este cea a ritualului prin care ordinul a fost confirmat, ritual desfăşurat în cadrul ceremoniei de consacrare a ordinului. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[2] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[3] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar, pregătirea psihică şi religioasă şi momentul îndeplinirii efective a ritualului[4].
Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios, cu participarea Patriarhului şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi, creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.

4.În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor, şi avem convingerea că a făcut acest lucru.
Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin II, satisfacţia deosebită pe care a avut-o pentru înfiinţarea ordinului cavaleresc, prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118, ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

5.Un alt aspect ar fi existenţa edictului regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine”[5].
Prin aspectele arătate mai sus, credem că, în parte, am răspuns la unele din multele întrebări şi incertitudini ce însoţesc istoria Ordinului Cavalerilor Templieri(Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici).

Copyright©2014 Toate drepturile aparţin autorului Michael Riche-Villmont. Orice referire la aceste ipoteze trebuie să meţioneze sursa.

Bibliografie:
[1] Riche-Villmont, Michael, „Saint Bernard et les ordres chevaleresques”, IIe éd., Édition Sfântul Ierarh Nicolae, 2014, 978-606-671-769-4 ISBN
2.Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN 2-02-011554-9
3. Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, ch..I,er Éd. Sf. Ierarh Nicolae, 2014. ISBN 978-606-671-526-3
4. Jean Flori,, Chevaliers et chevalerie au Moyen Âge, 2004, Hachette, Paris.

5 Riche-Villmont, Michael, „ Saint Bernard et les ordres chevaleresques ”

Recenzie: Medalionul ospitalier

Autor Michael Riche-Villmont

„Medalionul ospitalier” este un roman istoric şi, în acelaşi timp, un roman poliţist, avînd ca subiect acţiunile militare specifice cavalerilor ospitalieri ai ordinului de Malta, desfăşurate de-a lungul secolului al XII-lea, cu urmări până în zilele noastre. Este, aşadar, un bun Thriller cu şi despre cavalerii ospitalieri de Malta.
Fiind interesat de ordinele cavalereşti, cele de ieri şi cele de astăzi, nu puteam pierde ocazia de a citi această carte. Cu atât mai mult, cu cât este o continuare a romanului „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, care descrie împrejurările în care ordinul ospitalier a fost înfiinţat de Sfântul Gerard. Subiectul romanului „Medalionul ospitalier”, la fel ca şi al cărţii precedente, îl constituie acţiunile membrilor familiei De Chamont, din Provence, ce se desfăşoară pe două planuri temporale: în trecut, prin participarea cavalerilor de Chamont la activităţile Ordinului cavalerilor ospitalieri, în secolul al doisprezecelea şi în prezent, prin implicarea urmaşilor acestora într-o acţiune poliţistă, legată tot de cavalerism. Cele două planuri temporale se întrepătrund, transced timpul şi spaţiul şi prezintă continuitatea, prin veacuri, a unei familii provensale, bazată pe puternice legături sentimentale între generaţii, pe tradiţie şi înalte valori morale, aşa cum le-au păstrat cavalerii de Malta. Este o saga a familiei de Chamont, a cărei istorie este strâns legată de momentele importante din istoria cavalerilor ospitalieri, la care vechii cavaleri de Chamont au participat semnificativ.
Prin localizarea în timp şi spaţiul geografic a momentelor din trecutului acestei familii, romanul încearcă să fie o cronică a ordinului cavalerilor ospitalieri, pe parcursul a aproape un secol, din anul 1124 şi până în anul 1187. Astfel, este descrisă evoluţia ordinului şi participarea cavalerilor ospitalieri (cavalerii Ioaniţi), la principalele evenimente militare şi politice din Regatul Ierusalimului, până la cucerirea acestuia de către turcii sarazini.
Evenimentele importante la care au participat cavalerii ospitalieri ospitalieri, sau ioaniţi, cum mai erau numiţi, sunt prezentate în atmosfera specifică evului mediu, cu fapte eroice cavalereşti şi cu aspecte din viaţa personală a cavalerilor vremii, ajutându-ne să înţelegem o parte a modului de viaţă din acea perioadă.
La fel şi evenimentele ce sunt localizate în prezent, acţiunea poliţiei de prindere a unor jefuitori de artefacte, în care a fost implicat, fără voia sa, unul din urmaşii vechilor cavaleri, sunt detaliate cu aspecte din viaţa personală, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, făcând cartea interesantă, atractivă.
Am remarcat de nenumărate ori, cu satisfacţie, faptul că romanul este o adevărată cronică a celor mai importante evenimente istorico-militare ce au avut loc în secolul XII, în Regatul Latin al Ierusalimului şi în comitatele creştine din Orientul Apropiat: Comitarul de Edessa, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiochia. Evenimente ce sunt văzute cu ochi de cavaler şi analizate prin prisma marilor maeştri ai ordinului ospitalier. Descrierea evenimentelor este făcută în ordinea cronologică a desfăşurării lor, căutând, în acelaşi timp, să arate şi legăturile cauzale dintre ele. Citind cartea, am participat, alături de cavalerii ospitalieri la bătălia de la Ascalon (1153), Lupta de la Cresson (1187), Bătălia de la Hattin (mai 1187), căderea Ierusalimului (1187) şi am văzut eroismul, curajul şi sacrificiul făcut de generaţii întregi de cavaleri medievalii. Fiindcă, la aceste lupte, au participat cavalerii tuturor ordinelor nobiliare ale vremii, alături de armata regală.
Autorul face descrierea acelor evenimente militare aşa cum au fost ele văzute şi înţelese de dr. Phillip de Chamont, descendent al unuia din fondatorii ordinului ospitalier. Dornic să afle trecutul familiei acesta pleacă într-o vizită în Israel, pe urmele înaintaşilor săi şi trece prin toate locurile unde aceştia au trăit, luptat şi iubit. Deoarece cavalerii medievali au trăit la fel ca oricare alt nobil al timpului său, cunoscând sentimentele de dragoste, de iubire şi dor faţă de soţiile lor şi faţă de cei apropiaţi. Din acest punct de vederea, cartea este un adevărat roman de dragoste şi avem posibilitatea să cunoaştem modul în care şi-au arătat ei dragostea faţă de fiinţele iubite, atât acei cavalerii din vechime, cât şi cei din zilele noastre. Aflăm, de asemenea şi lucruri interesante despre obiceiurile vechi de nuntă, sau, de exemplu, despre obiceiuri provensale ocazionate de sărbătorile de iarnă.
Aş putea, de asemenea, descrie cartea ca un adevărat ghid turistic, autorul purtându-ne într-un circuit turistic prin Ţara Sfântă. Ne sunt descrise vechile locuri unde s-au sacrificat cavalerii medievali: Ierusalim, Ascalon, Tiberias, Hattin, etc., aşa cum au fost aşezările în acea vreme şi cum devenit ele în zilele noastre, moderne, frumoase, în plină dezvoltare, purtătoare a unei istorii de invidiat. Istorie veche, tumultoasă şi, în acelaşi timp, eroică, marcată de valori spirituale cum nu găseşti în nici un alt loc din lume. Valori care, prin credinţa creştină, ne-au marcat viaţa permanent, chiar şi în zilele noastre.
Îmbinând ficţiunea cu date reale, atestate istoric, autorul ne ajută să înţelegem istoria cavalerismului, cu luminile şi umbrele sale, ceea ce ne ajută să întrevedem viitorul cavalerismului modern.

Cartea este scrisă într-un stil  cursiv, momentele de tensiune şi cele relaxante făcând-o atractivă, mai mult decât interesantă atât pentru pasionaţii de acţiune, cât şi pentru iubitorii stilului romantic.

 

 

Recenzie romanul Fantomele din Tarragona

  Roman de  Michael Riche-Villmont

https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

„Fantomele din Tarragona” este un Thriller istoric despre căutarea tezaurului eroilor legendari din Tarragona, Melissa şi Lopez, eroi care se manifestă ca spirite, ca fantome şi în zilele noastre.

O carte de mare succes în întreg spaţiul de limbă spaniolă, cu subiect şi acţiuni impresionante, şocante chiar. Mister, paranormal, spirite ce transced timpul şi spaţiul.

Legenda sărbătorii de San Jorge din Catalonia (ziua internaţională a cărţii şi a dragostei) şi legenda Fantomelor din Tarragona au o similitudine surprinzătoare, astfel că romanul este destinat a fi dăruit iubitului de acestă sărbătoare.

Un interesant, atractiv roman de dragoste, poliţist, cu mister şi paranormal, despre istoria staţiunii Salou, a Costa Dorada şi Tarragonei. O prezentare a legendei catalane despre istoria vechilor catalani, cu eroii şi fantomele izvorâte din tradiţii şi obiceiuri vechi şi  care ne îndeamnă să vizităm provincia spaniolă.

M-am gândit să definesc acest roman ca o carte pentru Catalonia, carte pentru Salou şi Tarragona, o carte  despre dragoste şi  mister, o  legendă a  iubirii şi eroismului.  Pentru că, am cunoscut, anii trecuţi, o mică parte din lumea Peninsulei Iberice, plină de farmec şi mister, cu un specific seducător, atractiv şi interesant până la abandonarea propriei realităţi. O lume ce te ispiteşte să-ţi trăieşti viaţa la intensitate maximă, cu sentimente pure şi copleşitoare, clocotitoare. Am regăsit această lume minunată într-o carte ce nu poate fi decât minunată, la fel ca lumea pe care o descrie. Vorbesc despre „Fantomele din Tarragona”, scrisă de Michael Riche-Villmont. O carte  ce ne trimite în peninsula  iberică, învăluindu-ne cu  o urmă fină de parfum romantic, spaniol. Şi de  nostalgie după vremurile cavalerismului catalan, vremuri  când, după drame şi suferinţe, binele învingea întotdeauna, atât în dragoste, cât şi în viaţa socială. Aducând  o rază de optimism din acele vremuri,  cartea, prin subiectul şi acţiunile descrise, ce se desfăşoară alternativ, în zilele cavalerismului medieval şi în zilele noastre, te ajută să înţelegi că viaţa este compusă atât din multe momente dramatice, cât şi din clipe de bucurie. Important este să le trăieşti, pe fiecare, cu intensitatea care să te facă fericit, trecând peste nefericire ajutat tocmai de speranţa şi optimismul pe care le găseşti printre rândurile cărţii.

Eroina, copilul Melissa, îşi pierde lumea creştină, catalană în care trăia, şi trece prin drama unor schimbări radicale, determinate de adaptare la viaţa de copil musulman. Ruptă de familie, de părinţi, este educată în spiritul tradiţiilor şi religiei musulmane. Cum reuşeşte acest copil să-şi păstreze sufletul curat, limba şi credinţa catalană? Neştiind dacă părinţii ei mai trăiesc, dacă va mai fi salvată vreodată, se bazează doar pe instinct şi speranţă pentru a rezista. Şi-a creat două lumi, paralele, cea a copilăriei, dinaintea răpirii şi alta, ulterioară răpirii. Trece, cu gândul şi sufletul, aproape prin dedublare, dintr-o lume în alta, prin stările alternative de pesimism dramatic şi optimism, trăindu-le pe fiecare cu intensităţi diferite, care o ajută să se adapteze şi să supravieţuiască. Momentele dramatice prin care trece Melissa nu sunt doar cele psihice, ci şi cele reale, fizice, care nu o lasă să se desprindă de lumea în care este nevoită să trăiască.

Aş putea spune că romanul este o telenovelă, sau o posibilă telenovelă, dar subiectul şi descrierea lui depăşesc cu mult nivelul siropos, reuşind să te facă se meditezi asupra valorilor care, prin existenţa sau absenţa lor îţi fac viaţa interesantă sau anostă, activă sau statică, pierdută într-o permanentă aşteptare.

Titlul romanului pare derutant atunci când începi să răsfoieşti primele pagini ale cărţii. Te gândeşti la o carte despre fantome, apariţii eterice, reîncarnări, etc…Nici vorbă. După ce începi să citeşti, vezi că este o carte vie, alertă, despre personaje din vremurile de mult apuse ale cavalerismului medieval dar, curios şi din lumea noastră. Iar când termini de citit, laşi cartea lângă tine şi rămâi pe gânduri. Ai la ce să meditezi. La viaţă, viaţa aşa cum a trăit-o Melissa, eroina principală, cu nouă sute de ani în urmă. Dar actuală prin cel puţin câteva aspecte: îndemnurile, învăţămintele, dacă nu, sfaturile pe care eroina ni le trimite, prin timp. Să ai un scop în viaţă, care să te ajute să treci peste necazuri, drame şi neâmpliniri, să te ţină pe linia de plutire, cum se spune. Apoi, să ştii ce este răbdarea şi perseverenţa în realizarea scopului pe care ţi l-ai ales sau impus. Şi, nu în ultimul rând, ar fi cel al încrederii în tine şi în realizarea scopului tău.

Autorul Michael Riche-Villmont ne-a obişnuit cu subiectele pe care le abordează în cărţile sale. Fapte şi evenimente medievale reale, învăluite, totuşi, în mister, ne sunt descrise prin gândirea şi acţiunea unor personaje ale cărţii, eroi din zilele noastre. Astfel, urmările de astăzi ale faptelor şi evenimentelor istorice, sunt descrise în mod natural şi logic, ca şi cum cititorul ar participa direct atât la acele evenimente, cât şi la acţiunile poliţiste din prezent. Cititorul face o călătorie prin timp şi spaţiu nu numai cu gândul, ci şi emoţional, retrăind vechile drame, misterele ce încă le înconjoară. Le retrăieşte şi încearcă să afle secretele bine ascunse în timp, iar cu răbdare, le descoperă el însuşi, uneori pe căi ezoterice, magice şi astfel ajunge la rezultate uimitoare.

În această carte, cititorul cunoaşte atât atmosfera secolului al doisprezecelea din Catalonia, provincia Tarragona, cât şi aspecte din zilele nostre, din aceeaşi provincie. Cele două lumi, cea veche şi cea nouă, devin parte a subiectului unitar, a acţiuninii plină de dramatism şi neprevăzut a cărţii, liantul fiind personajul principal, Melissa de Gadara y Salou.

Viaţa dusă de Melissa prin anii 1130 ş.u. este actuală nu numai prin valorile pe care ni le transmite peste secole, ci şi prin dezvoltarea de către autor a unei acţiuni poliţiste, ce se desfăşoară în zilele noastre şi care ne aduce în atenţie, pot zice în actualitate, experienţa de viaţă a Melissei. Şi observăm, cu uimire, similitudinea trăirilor emoţionale, spirituale de atunci, din vechime şi cele de acum, din zilele noastre, ca reacţie la diferitele întâmplări de viaţă.

Abia după ce meditezi la aceste lucruri, vezi de ce Melissa a devenit, alături de Lopez, personaj de legendă, eroină a dragostei şi a binelui. Poate este prea mult spus, dar nu neadevărat.

Melissa, un copil de nobili catalani din provincia Tarragona, răpită de mauri când avea patru ani, a fost îngrijită şi crescută de soţiile musulmane ale stăpânului maur, în haremul acestuia.

Viaţa ei este o succesiune de drame, care nu iau sfârşit odată cu eliberarea de către tatăl şi tânărul Lopez. Începe o perioadă interesantă, activă din viaţa ei. Participă la eliberarea cetăţilor Almeria şi  Tortosa, la apărarea locuitorilor atacaţi neîncetat de bandele de hoţi. Începe şi o viaţă sentimentală activă, dar dezorientată, neştiind pe cine să aleagă: pe cel care a salvat-o, Lopez, sau pe un alt tânăr, Diego, arogant, bogat, cu tupeu (recunoaştem modelul?). La un moment dat, o altă dramă, a câta oare din viaţa Melissei, îi dă ocazia, sau poate şansa, să facă alegerea bună, găsindu-şi împlinirea.

Dramele prin care trece Melissa, ajutorul pe care-l dă localnicilor de pe domeniile învecinate, îi face pe Melissa şi pe alesul ei, eroi de legendă, acţiunile lor binefăcătoare manifestându-se şi după moartea acestora. Legenda lor a ajuns până la noi şi, potrivit acesteia, cei doi eroi ar fi apărut de-a lungul timpului, de multe ori, ca fantome, ajutându-i pe cei aflaţi în primejdie.

Dar cum ajung dramele din viaţa Melissei în atenţia cititorului? Cu toate detaliile şi întâmplări rupte din magie, ezoterism şi trăiri parapsihologice. Modalitatea găsită de autor este ingenioasă şi mi-a plăcut naturaleţea legăturii. Un tânăr medic francez, împreună cu logodnica şi un grup de prieteni, merg într-un sejur pe Costa Dorada, în staţiune Salou. Aici ei află despre legenda lui San Jorge, care vorbeşte despre salvarea unei prinţese răpită de dragon. Aflăm şi noi, cititorii, cu această ocazie, de unde vine obiceiul catalanilor de a face cadou, în 23 aprilie, Dia de San Jorge, ziua îndrăgostiţilor, un trandafir roşu şi o carte. Aşadar, tânărul francez află în acelaşi timp şi despre legenda fantomelor din Tarragona, Melissa şi Lopez, asupra căreia se documentează temeinic. În final, tânărul francez stabileşte faptul că cei doi eroi au axistat în realitate şi au avut urmaşi. Cine sunt urmaşii eroilor din Tarragona? Aflăm citind romanul, scris într-un ritm alert, dar cu tact şi sentiment. Autorul poartă sentimentele cititorului prin toate stările, de la durere şi revoltă, la înţelegere şi bucurie. De la agonie, la extaz.

Finalul cărţii, neaşteptat, surprinzător, merită toţi laurii. Merită să citeşti cartea şi numai pentru acest final, dacă nu, măcar pentru a cunoaşte o parte din istoria unor obiective turistice de excepţie: Tarragona, Reus, Almeria, Tortosa, Salou. Este uşor de citit, atractivă, are un stil atât de cronică medievală, cât şi de acţiune poliţistă.

Ultima întrebare pe care mi-o pun acum: Melissa şi Lopez au existat în realitate? Cartea se bazează pe fapte reale? Da, vreau să cred că au fost personaje istorice reale. Optez şi votez pentru asta. Iar dacă cineva mă contrazice, să-mi dovedească faptul că sunt o ficţiune. Autorul va fi arbitru, neutru. Deşi, cred că ar fi de partea mea.

Când am închis cartea, m-am gândit că aş putea numi, pe bună dreptate, cartea provinciei Tarragona, iar dacă aş avea o agenţie turistică, aş organiza trasee turistice  la obiectivele a căror istorie o privesc, de acum, altfel. Cu ochi de cunoscător.

Eu am pus cartea în biblotecă, la vedere, să o recitesc şi să o retrăiesc, cât de curând. Atunci când eroii iubirii, Melissa şi Lopez îmi vor lipsi.

Delia N., Cluj