Arhive categorie: Articole

Fantomele din Tarragona-legendă sau realitate?

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film.

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada.

Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor.Romanul care a creat captivanta legendă istorică a provinciei Tarragona și a devenit ruta turistică. O carte (Thriller) de mare succes în toate ţările de limbă spaniolă, carte impresionantă, cu persoane, fapte și evenimente inexplicabile, misterioase, în zilele noastre, iar apariția spiritelor adâncește misterul.

”Fantomele din Tarragona”-Legenda rutei turistice Tarragona, Costa Dorada

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film….

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada. Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor. //www.lostesorosdelahistoria.com/tarragona.html

”Fantomele din Tarragona” , publicată în spaniolă, franceză și română, este carte de colecție și subiectul unei rute turistice/istorice în provincia Tarragona, pe Costa Dorada si râul Ebru: Tarragona, Reus, Salou, Tortosa, Miravet, locuri unde au trăit, luptat și iubit Melissa Isabela și López, eroii legendari din aceste ținuturi și ai romanului amintit.

Dragoste și mister la Barcelona

Librăria e mag:

https://www.emag.ro/dragoste-si-mister-la-barcelona-multimedia-publishing-pdf-mrv-ssmlbp/pd/D131Q2MBM/?fbclid=IwAR2VsTDcXvuDGbsFCGgbOmffCYlivHwwokG-XmFkQsxjeS_8KdAzNYK1hrM

„Dragoste şi mister în Barcelona”!… De ce această propunem această carte?

Pentru că regăsim, în roman, atmosfera romantică a frumoaselor locuri din Barcelona şi Insula Malta, cu misterele şi legendele lor urbane. Romantismul, dramele şi situaţiile teribile prin care trec eroii romanului, se integrează perfect în atmosfera de mister istoric local şi se completează, natural,  cu acţiunile poliţiste determinate de intrigile din lumea marilor afaceri. Barcelona este numită, pe drept cuvânt, orașul misterelor și al legendelor urbane. Iar unele din aceste legende le regăsim în captivantul roman.

Ca oraș al lui A.Gaudi, nu putea lipsi spiritul acestuia, spirit neliniștit, care și-a găsit momente de liniște protejând îndrăgostiții fără speranță.

Cartea și turismul: istorie și mister, cavaleri și cavalerism

Pagina facebook a autorului Michael Villmont este aici:
Editura Multi Media Publishing București publică romanele spaniole ale scriitorului Michael R.Villmont, în limba română, prin rețeaua proprie și pe platformele Goodreads și Amazon.
Michaël Riche-Villmont, un scriitor al misterelor şi, în acelaşi timp, un scriitor romantic al spiritului nobiliar, cavaleresc!
Autor de literatură hispano-franceză, a scris şi publicat în limbile franceză şi spaniolă, lucrări, romane şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic. El este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.
Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.
CATEVA DIN CARTILE AUTORULUI:
*„Misteriosul templier Hugues”, din seria „Cavalerii templieri”,  a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: viaţa cunoscutului cavaler Hugues de Payens și  practicile oculte orientale ale misteriosului fondator al Ordinului cavalerilor templieri.  O  viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care   i-au marcat viaţa cavalerului francez.
CATEVA DIN CARTILE AUTORULUI:
* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, Thriller history, descrie viața unei familii de nobili francezi din zilele noastre, cu trimiteri la strămoșii acestora din secolul 12. Autorul pune în oglindă viața cotidiană, preocupările, aventurile cavalerești ale oamenilor din două epoci istorice diferite, cu deosebiri și asemănări, dar și legăturile inexplicabile, paranormale dintre cavalerii medievali și urmașii lor din zilele noastre. Romanul facilitează călătoria în universul romantic, dar dur, dramatic și misterios al cavalerismului feudal, în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues. Subiectul cărţii îl constituie misterioasa viaţă a cavalerului Hugues de Payens, fondator al ordinului cavalerilor templieri, fapte incredibile din prima cruciadă și întâlnirea cu misterele orientale. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm, din carte, o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală a acestora. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor. Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, Studiu istoric. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a călugărului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian şi, prin aceasta, influenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, este o carte istorică de dragoste, romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria provinciei Tarragona. În ea ne este descrisă dramatica istorie a copilului Melissa Isabela, devenită, în timp, o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu consecințe în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
Devenit rută turistică, subiectul romanului este, în prezent, temă pentru provincia Tarragona, a programului național spaniol, inițiativă privată, de cunoaștere a regiunilor spaniole prin turism cultural/istoric. Este unul din cele mai cunoscute si citite romane istorice.
* Dragoste şi mister la Barcelona. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv, o întâmplare poliţistă, de acţiune, pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nevoie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legendele urbane ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al spaniolilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor
* Spiritul templier, un Thriller atractiv, despre răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor moderni.
„Spiritul templierului” este o carte emoţionantă, de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care se cunosc în spaţiul virtual, se îndrăgostesc unul de celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întrebarea dacă există un destin pentru fiecare om, dacă este o predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti mereu, atunci când te vei gândi la Barcelona, sau la litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.
* ”Cavaleri și ordine cavalerești”, culegere de Eseuri: Istorie, simbolistică, spiritualitate cavalerească. Eseurile abordează cele mai sensibile aspecte ale gândirii, atitudinii, spiritualității trecute și actuale, ce înseamnă noblețea spiritului omului cult, educat, iubitor de artă și cultură, anotimpurile vieții, etc.. De asemenea, sunt abordate, din perspectivă spirituală, evenimente mai puțin cunoscute din istoria ordinelor cavalerești, cu accent pe evoluția acestora, situația cavalerismului modern. O lucrare unicat, scrisă din perspectiva tradițiilor seculare cavalerești, cu un conținut mai mult decât interesant.
*”Miravet, misterul manuscrisului”, este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri, despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor. Deşi romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi personajele cărţii într-o formă literară, interesantă şi atractivă. O formă modernă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?

Eseu: Cavalerii medievali – educație cavalerească

Autor Michael Riche Villmont,  Copyright©2020

       Notă: Eseul de față a fost publicat în lucrarea ”Cavaleri și ordine cavalerești”-culegere de eseuri, editura Multi Media Publishing, București

                   Ordinele cavalerești medievale (ne referim aici la ordinele cavalerești militar-religioase medievale caracteristice epocii-secolele 11-13: ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor teutorni, ordunul cavalerilor Sf. Lazăr) aveau, în componența lor, mai multe categorii de membrii, respectiv o structură organizatorică ce reflecta structura socială a epocii: cavalerii, categoria cea mai importantă, proveniți din rândul nobilimii; sergenții, proveniți din rândul clasei populare și capelanii, reprezentând clerul. Ca descendenți ai familiilor nobiliare, cavalerii-membrii ai ordinelor cavalerești din epoca medievală, au primit  educația și pregătira generală, culturală, spirituală, cavalerească, militară, impusă de standardele nobiliare, conform propriilor tradiții și cutume și dreptului nobiliar și cel canonic ce reglementau întreaga societate.

          Tocmai datorită valorilor moral-spirituale transmise în cadrul familiilor nobiliare, prin educație, din generație în generație, devenind astfel un mod  de viață, nobilimea și boierimea europeană, implicit categoria cavalerilor, s-au menținut în istoria medievală ca o categorie socială de elită.

          Istoria ne arată că secole la rând, de la apariția acestei clase sociale, nobilimea a făcut și a scris istoria, în calitatea ei de clasă conducătoare a societății medievale, puterea și dezvoltarea statelor feudale s-au datorat nobilimii și s-au bazat tocmai pe puterea și valorile spirituale ale acesteia. Iar vârful de lance al  nobilimii, în toate războaiele, a fost categoria cavalerilor, o adevărată castă în perioada de glorie a războaielor crestine.

          Ordinele cavalerești medievale, ele însele instituții sociale militar-nobiliare ale epocii, au participat, sub conducerea propriilor  comandanți, la principalele activități politico-militare, dar   și la viața societății.[1] (Vezi: Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă).

           Se știe că în ordinele cavalerești,  în calitate  de cavaleri, erau primiți doar luptătorii din rândul nobilimii, tocmai datorită educației acestora, a pregătirii lor spiritual-religioase și militare de elită.  

          Structura  comanderiilor operative din teritoriile creștine aflate în război, (Țara Sfantă, Peninsula Iberică, Insulele din Mediterana) era formată din cavalerii demnitari (Comandor, seneșal, portdrapel, trezorier,etc), detașamentele  cavaleriei operative, formate fiecare din câte zece sergenți sau   soldați, comandați de un cavaler și din  detașamente de turcopoli (mercenari), comandați de sergenți și un cavaler comandant- centiron.

        La primirea în ordin,   tinerii descendenți ai familiilor nobiliare, înnobilați sau nu, aveau deja pregătirea militară completă, inclusiv pregătirea tactică și strategică, iar în cadrul ordinului continuau pregătirea spiritual-religioasă, pregătirea morală (ezoterică și exoterică) și cea militară specifică misiunilor de luptă concrete care se desfășurau în zonă.

       Cum se desfășura educația și pregătirea viitorilor cavaleri, copii din familiile nobile, în epoca medievală[2]

       Educația nobiliară/cavalerească medievală era organizată și se desfășura pe baza dreptului  canonic, a dreptului nobiliar, al cutumelor și tradițiilor locale și familiale, urmărind dezvoltarea personalității tuturor membrilor clasei nobiliare în spiritul moralei clasei dominante, al spiritualității creștine, prin însușirea principiilor și valorilor epocii, a cunoștințelor de top în epocă, de cultură generală, de administrare a domeniilor, a cunoștințelor militare și politice.

       Educația copiilor era foarte importantă, esențială pentru viitorul cavaler, a oricărui nobil, în general,   și  se desfășura în familie. De la naștere, copiii erau  preluați spre îngrijire și pregătire de bone, învățători cu cele mai diverse specializări, doctori, preoți, etc., care îi pregăteau, sub supravegherea strictă a părinților, sub aspectul culturii generale, religioase, al științelor generale, artei, culturii, istoriei, geografiei, etc. Din primii ani, copiii trebuiau să fie conștienți că apațineau unei familii nobiliare sus-puse și trebuiau să se pregătească pentru a deveni buni militari, apărători ai familiei și ai proprietăților familiale, loiali și obedienți  seniorului, buni militari,  curajoși și buni creștini.

        Fetele erau educate conform rolului pe care-l aveau femeile în familie și societate: soții loiale, mame capabile, bune administratoare ale domeniilor și feudelor, doamne de societate conform etichetei.

        Încă din antichitate se cunoștea faptul că cea  mai importantă perioadă pentru a înncepe educația copilului, era cea a primelor luni și ani din viață. Copilul va deveni ceea ce vede și aude în familie, va fi marcat de atmosfera familială, de mediul familial, indiferent de pregătire pe care o va primi ulterior și de calitățile înnăscute pe care le avea. Înalta educație a copilului se bazează pe noblețea morală și spirituală a părinților, pe armania din căminul familial, pe lucrurile frumoase de care era înconjurat.

          Baieții conștientizau de mici că vor deveni stapânii  feudelor  familiei, sau loiali luptători comandanți  în slujba seniorilor lor ori ai regelui, cu alte cuvinte, trebuiau să învețe cum să devină buni leaderi. Ilustrativ este exemplul cavalerului  Hugues de Payens[3], fiul unui mic nobil, proprietarul domeniului Payns/Payens, situat în Champagne, în apropiere de orașul Troyes. Seniorul de Payns, tatăl,  a hotărât, conform cutumei, ca primul fiu să moștenească domeniul, iar al doilea fiu, Hugues, să urmeze cariera de luptător, cavaler, în slujba seniorului provinciei, Hugue, conte  de Champagne.

          Hugues și fratele său  au fost educați și pregătiți în familie până la vârsta de șapte ani, acumulând cunoștințe de cultură generală, morală și spiritualitate nobiliară, cutume și tradiții, reguli de viață și comportament nobiliar.

          La vârsta de șapte ani, Hugues a fost primit la curtea seniorului de Champagne, ca paj al acestuia,  unde, alături de ceilalți fii de nobili supuși seniorului, și-a început pregătirea militară. Concomitent, a continuat pregătirea de cultură generală, istorie și geografie, religie și arte.

          La vîrsta de 12 ani a fost primit, tot la curtea seniorului, în categoria scutierilor, ceea ce însemna că a trecut cu succes toate probele ca paj. Investirea ca scutier se făcea printr-un ceremonial militar religios, în cadrul căruia se depunea jurământul de obediență și loialitate.

         Scutierul își desăvârșea pregătirea în preajma seniorului, fiind printre slujitorii luptători cei mai apropiați acestuia și-l însoțea la turniruri, vânători și pe câmpul de luptă. Seniorul avea mai mulți scutieri, care se ocupau de cai și echipamentul de luptă, fiind, în același timp și gărzi de corp.

         La vârsta de 17 ani, Tânărul Hugues de Payens a fost înobilat de contele de Champagne și ridicat la rangul de cavaler, în cadrul unui ceremonial, conform cutumelor nobiliare. El a depus un nou  jurământ de loialitate și obediență și a primit armele sfințite de preotul domeniului. Din acel moment, tânărul cavaler a intrat în slujba seniorului, îndeplinind toate misiunile militare poruncite de stapânul său.

         Cavalerul putea părăsi slujba numai cu aproparea seniorului său, sau la moartea acestuia.

         Din diverse motive, cu aprobarea senirului, tânărul scutier putea părăsi slujba, fără a fi înobilat. În acest caz el  putea fi înobilat, ca descendent al unei familii nobiliare, de rege, de un mare senior sau de maestrul unui ordin cavaleresc, primind și confirmarea rangului nobiliar de cavaler.

        Cavalerul Hugues de Payens a fost trimis de seniorul său în prima cruciadă creștină, între august 1096 – august 1099 și cu aprobarea acestuia, a rămas, o mică perioada de timp,  la Ierusalim, după cucerirea orașului. După un an, a fost rechemat de contele de Champagne și s-a înapoiat la Troyes, iar în 1114 a revenit în Ierusalim, definitiv, urmat de seniorul său. Atunci a pregătit înființarea ordinului cavalerilor templului din Ierusalim.

       Copiii care aveau înclinații spre viața canonică, erau pregătiți cu cunoștințe specifice religioase. Astfel s-a întâmplat cu copilul Bernard[4] de Fontaine, fiul contelui     Tescelin le Roux-Fontaine-lès-Dijon și  Alèthe de Montbard care, din cauza constituției sale fizice firave, a fost îndrumat spre viața canonică. Peste ani, Bernard de Fontaine a ajuns abatele mânăstirii cisterciene Clairvaux, conducătorul Ordinului cistercian și creatorul ordinului cavalerilor templieri, recunoscut de papa în 1128. Unchiul lui după mamă, André de Montbard, a fost unul din fondatorii ordinului Templului, alături de Hugues de Payens și alți șapte cavaleri franci.

        Atât fetele, cât și băieții, erau pregătiți în familie și la domeniul seniorului,  de către cei mai buni profesori din diferite domenii ale științelor și artelor. În afară de cunoștințele din domeniul militar, al artelor, științelor, al științelor naturale, religiei creștine, etc., copiii  erau educați și pregătiți, din primii ani de viață, asupra etichetei și protocolului nobiliar, a codului cavaleresc, cu valorile morale și calitățile unui adevărat și desăvârșit cavaler, cu modul de comportare elitist în familie și  în societate. Fetele trebuiau să cunoască bine artele vremii, muzica și dansul, regulile mondene nobiliare, modul de comportare în familie, unde soțul era seniorul familiei și al domeniului, etc.

         În acest mod, copilul învăța încă din familie, din primii ani de viață, să se comporte ca un senior, ca un leader, personalitatea lui fiind cea a unui stăpân al domeniului, membru al unei elite conducătoare a societății, de care depindeau viețile și  destinele celorlalți oameni, inclusiv ale familiei sale. De aceea trebuiau să-și cunoască și să exercie drepturile conform codului nobiliar, dar să-și asume întreaga responsabilitate corespunzătoare drepturilor, suportând consecințele. Motoul ”La Noblesse oblige” era principiu și mod de viață; onoarea, curajul, asumarea răspunderii fiind printre cele mai înalte virtuți nobiliare/cavalerești. Încălcarea acestor principii se sancționa cel mai des, cu confiscarea averii sau cu o moarte rușinoasă. ”… „Noblesse oblige” este în general folosit pentru a sugera că, odată cu bogăția, puterea și prestigiul, apar și responsabilități”.(Wikipedia).

        Având o astfel de educație, se poate spune că acei cavaleri medievali  erau conducători, leaderi înnăscuți. Desigur, cu excepțiile inerente, inevitabile.

             În mod cert, după cum consemnează documentele vremii, în epoca medievală, foarte mulți tineri proveniți din familii modeste, urcau pe scara militară, sau profesional-artizanală,  a artei și meșteșugurilor, cu talent și prin muncă deosebită. Mulți dintre ei au fost înobilați pentru merite deosebite, primind ranguri, demnități și domenii, conform legii naturale, milenare a meritocrației personale (înobilarea, numirea în funcții, demnități, etc., promovarea socială, respecta strict meritele și calitățile personale, educația și personalitatea. Pentru că, orice încălcare a meritocrației în acele vremuri tulburi, periculoase, putea avea consecințe tragice, de la pierderea unei bătălii și multe vieți omenești, la pierderea domeniilor, a familiei, etc.)

             Iar societatea medievală, datorită structurii, cutumelor  și mentalităților, le recunoștea locul în categoria socială conform descendenței, nivelului lor de educație și a capacității profesional-meșteșugarești, de construcții etc., uneori indiferent de starea materială.      

          Instinctual, fiecare categorie socială își cauta și păstra identitatea după cele trei  criterii ale epocii feudale: descendența familiei, educația și starea materială. Educația cavalerească urmărea formarea, începând cu primii ani din viața copilului, în familie, a nobleței morale și spirituale, care să completeze și să confirme noblețea sângelui, conform normelor și valorilor feudale.

            Iată cât de importante erau, în feudalism,  familia și educația în familie, pentru viitorul copiilor, asigurându-le succesul în viață. În epocă, nobilul cavaler/omul bine educat, făcea  parte din elita socială, artistică, intelecuală, pregătit să știe cum să depășească politicos, discret, profesional, dar și ferm, hotărât, vertical, orice obstacol, orice situație de criză, menținându-și nealterate rangul,  onoarea și prestigiul personal.

  Autor Michael Riche-Villmont,  2020  Copyright©2020  Traducere din limba spaniolă


[1] Vezihttp://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/

[2] Martin de Riquer,  Caballeros andantes españoles. Madrid: Espasa-Calpe S. A., 1967

[3] Michael riche-Villmont, ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015, ISBN-13: 978-1977834720 (Original: ”Les grands mystères du  Templier Hugues”)

[4] Vezi Michael R.Villmont, lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, 2015,  ISBN 978-606-671-769-4 (original ”San Bernardo  de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”).

Eseu: …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

Copyright©2016. Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.  

          Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

      Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

          Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de operă.

          Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

         Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

         Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile juridic în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

        Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

         De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

       Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

       Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

        Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

       Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

        În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

         Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

        Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

         Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

          Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

            Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

            De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

           Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

          Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

        În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

         În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

          Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

         De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

          Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

          Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

         La ceilalţi oameni, modernişti, oportunişti, mai puţin educaţi, care înfiinţează mereu aşa-zise ordine cavalereşti, cu denumiri preluate de la ordinele originale, nu facem mai multe referiri. Ei sunt o altă lume.

          Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.


                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

Ordinele cavaleresti/nobiliare în societatea medievală Alegerea maestrului și a comandorilor

           Ordinele nobiliare[1], prin structura lor, poziția socială, misiunile, realizările și prestigiul lor au fost parte a societății medievale, o parte reprezentativă a clasei nobiliare, conducătoare a societății în epocă. Indiferent de categoria ordinului: militar religios, dinastic sau de merit, fiecare din acestea și-au pus amprenta asupra societății medievale, ele devenind în  timp un fenomen[2] nobiliar complex (social, spiritual, militar și religios) cu influențe istorice până în epoca modernă.

           Analizând câteva articole din grupurile de studii istorice, despre ordinele cavalerești/nobiliare militar-religioase existente în secolele 12 și 13, cum ar fi ordinul cavalerilor ospitalieri (azi, cavalerii de Malta), cu primele elemente organizatorice calugarești în 1024 în Ierusalim, ordinul cavalerilor Templului lui Solomon, înființat în anul 1118 și ordinul Sfântul Lazarus din Ierusalim, înființat în 1119 cu stabilimente pentru tratarea bolnavilor de lepră, ajungem la concluzii inedite, mai mult decât interesante.

           Ordinele nobiliare militar religioase aveau reguli proprii de organizare și funcționare, membrii lor având stipulate în propriile statute principii, norme și reguli de viață, de pregătire militară-profesională   și spirituală, de muncă și luptă, etc, în baza cărora  se desfășura viața colectivității cavalerești în întreaga Europă creștină.

           Principiile, normele și regulile comunității cavalerești aveau la bază dreptul nobiliar, dreptul canonic și cutume seculare ale societății omenești izvorâte  din învățăturile marilor înțelepți care au studiat, de-a lungul vremii,  omul, natura și universul.

          Structura socială a acestor  ordine cavalerești exprima structura societrății medievale: cavalerii/nobilii, capelanii/clerul și sergenții/oamenii liberi. Ordinul era condus de marele maestru, ce deținea Jus nobilis, dreptul de a înobila precum și celelalte drepturi nobiliare față de toți membrii ordinului.

         Marele maestru, ca și comandorii și o mare poarte din demnitari erau aleși de cavaleri, printr-o procedură deschisă și transparentă, prevăzută în statutul fiecărui ordin cavaleresc. Pentru cavalerii templului, de exemplu, modalitatea de alegere a maestrului și a comandorilor era prevăzută în articolele 198-223 din Regulile ordinului, reguli traduse în franceză după anul  1139, când Papa  Innocent al II-lea a autorizat modificarea statutului inițial scris de Bernard de Clairvaux și Hugues de Payens.

         Astfel, marele maestru, conducătorul suprem al ordinului, era ales pe viață de un consiliu, format din comandori,  care reprezentau toate comanderiile, indiferent unde se aflau acestea. Principiul de bază pentru alegerea marelui maestru era cel al meritocrației. Astfel, maestrul ordinului trebuia să fie cel mai bun nobil/cavaler din  toate punctele de vedere: organizatoric, militar, spiritual, al culturii generale, bun diplomat, cu mare vechime în ordin și să provină dintr-o familie de mare prestigiu. De personalitatea marelui maestru depindea existența și viitorul ordinului, viața fiecăruia dintre membrii, victoria sau înfrângerea, prestigiul sau disgrația cavalerismului. Alegerea unui bun mare maestru, ca sef suprem, era o expresie a spiritului de supraviețuire a fiecăruia dintre membrii ordinului, aflați în permanent război timp de secole.

        Alegerea marelui maestru al ordinului se desfășura la fel ca alegerea  regilor în epoca medievală timpurie. Regii nedinastici erau aleși de către marii nobili ai provinciilor statului feudal din rândul celor mai puternici, (fizic, material, spiritual, intelectual) nobili, care putea asigura apărarea și extinderea statului. (Marii nobili erau electorii din epoca modernă).

       Comandorii, ca șefi ai comanderiilor ordinului, erau aleși de către cavaleri/nobili, nu de către toți membrii ordinului. De personalitatea comandorului depindea viața fiecăruia dintre luptători pe timpul bătăliilor .

      Remarcăm faptul că alegerea conducătorilor și a demnitarilor oricărui ordin militar religios medieval era făcută cu mare atenție, practic cei care participau la alegeri își încredințau viețile conducătorilor lor. Este o lege a naturii ca cel mai bun, înțelept, cel mai puternic, să conducă propria colectivitate, respectată în epocă.

       Candidații la demnități cavalerești trebuiau, în același timp, să aibă o vechime de cel puțin zece ani în ordin și să dispună, pe lângă o înaltă educație și instrucție, și de o vastă experiență de viață și de luptă. Toate aceste calități erau confirmate de rangul și poziția cavalerească ce le dețineau în cadrul ordinului, dar și de nivelul de pregătire spirituală, ezoterică, respectiv de gradul gnostic pe care-l dețineau. Tinerii cavaleri învățau prima lecție a nobleței, cea a așteptării, cu răbdare și cu modestie, să acumuleze cunoștințe și experiență de viață, respectul și încrederea celorlalți cavaleri, pentru a accede la demnități cavalerești.

       Toate aceste cutume aveau la bază vechi reguli ale înțelepților antici, preluate din științele arabe, net superioare în epocă, cum ar fi gnosticismul. Rangul și demnitatea/funcția vin cu vârsta, pe baza experienței de viață și a meritelor personale anterioare, a educației și a calităților personale.  

       De ce nu participau la alegerea conducătorilor și a demnitarilor toți membrii ordinului?  Pentru că nu toți membrii ordinului aveau posibilitatea să cunoască starea reală la nivelul întregului ordin, misiunile imediate și de perspectivă, dar și personalitatea candidaților la funcțiile eligibile.

       Constatăm că alergerile comandanților/conducătorilor  în ordinele cavalerești medievale erau mai reale, corecte și principiale decât s-ar putea crede. 

       Documentele vremii confirmă corectitudinea alegerii comandanților în epoca medievală, prin faptul că toți acei comandanți s-au sacrificat, primii, pentru interesele ordinului și ale credinței, au fost întotdeauna în fruntea subordonaților în cele mai periculoase locuri. Aveau o morală și o spiritualitate simplă, bazată pe valorile creștine aplicate, responsabilitate reală fără nici un privilegiu, modestia omului superior și loialitatea celui fără interese personale.

       Iar mottoul lor era ”La Noblesse oblige” (Noblețea ca responsabilitate se extinde dincolo de drepturile poziției sociale, oricine se pretinde a fi nobil trebuie să se comporte cu noblețe și responsabilitatea fată de alții este singurul privilegiu pe care-l are un nobil- Dictionnaire de l’Académie française/Wikipedia)

Michael R.Villmont, 2020. Versiunea de bază în spaniolă

Copyright©2020


[1] https://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

[2] Vezi eseul https://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/

RECENZIE: Romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”

Autor Michael Riche-Villmont, Copyright 2015

Romanul descrie foarte multe lucruri despre practicile oculte ale misteriosului templier Hugues de Payens, fondator al ordinului templier. De aceea romanul lui Michael R.Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens”, din seria „Cavalerii templieri”, a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: prima parte a vieţii cunoscutului cavaler Hugues de Payens, unul din fondatorii Ordinului cavalerilor templieri. O viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care i-au marcat viaţa cavalerului francez. De fapt, Michael R. Villmont este cunoscut pentru modul în care abordează subiectele istorice în cărţile sale. Fiindcă „Misteriosul templier Hugues” nu este singura carte cu subiect istoric. Autorul se opreşte, în multe din cărţile sale, asupra unor personaje istorice reale şi evenimente atestate istoric, despre care caută şi descrie aspecte mai puţin cunoscute, învăluite în vechi secrete şi mistere, în ezoterism şi magie. Printr-o translatare logică, naturală a subiectelor peste veacuri, personajele şi evenimentele din evul mediu sunt aduse în atenţia cititorului datorită implicării unor eroi din zilele noastre, care încearcă să desluşească acele vechi secrete şi mistere. Autorul îl cheamă pe cititor să participe sentimental, emotiv, la dezlegarea vechilor mistere şi, de fiecare dată, atât derularea acţiunilor, cât şi rezultatele sunt surprinzătoare, neaşteptate, chiar uimitoare.

În descrierea momentelor dramatice, autorul evită scenele violente, negativiste, tocmai pentru a recrea în cărţile sale,   cursivitatea optimistă a vieţii: binele învinge întotdeauna răul. Acest lucru se întâmplă şi în privinţa cărţii de faţă.

Viaţa cavalerului Hugues de Payens, cu iubirile misterele şi aventurile lui, este descrisă de autor în două cărţi, cea de faţă şi în romanul „Chemarea templului secret”. La prima vedere, romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”, cu subtitlul „Drumul spre Templu”, pare a fi un roman istoric, cum sunt multe alte romane de acest gen, tot mai mult căutate de cititorii francezi şi francofoni. Am spus că pare a fi un roman istoric, dacă privim subiectul şi timpul în care se petrece acţiunea. Este vorba de întâmplări din viaţa cavalerului Hugues de Payens, fondatorul cunoscutului şi misteriosului ordin templier, înfiinţat în anul 1118. Poate şi este roman istoric, descriind momente reale din prima cruciadă. Dar, după ce citeşti primele capitole, te opreşti şi-ţi pui câteva întrebări. Întrebări pe care ţi le-ai fi putut pune citind cu atenţie titlul original al romanului apărut, binenţeles, în limba franceză, „L’Amour et Les mystères du Templier Hugues”, titlu mai mult decât inspirat. Şi este bine să-ţi pui astfel de întrebări, la care, poate, găseşti unele răspunsuri şi în carte. Care ar fi fost viaţa cavalerului Hugues de Payens fără iubire şi mister? Fără dragostea sufletului pereche, fără caracterul imprevizibil al vieţii? Fiindcă iubirea şi neprevăzutul, viitorul imprevizibil sunt două daruri Dumnezeieşti, daruri sufleteşti, spirituale fără de care viaţa nu ar mai fi cea pe care o trăim noi, oamenii. Aşadar, care ar fi viaţa noastră, a oamenilor moderni, nu numai a lui Hugues de Payens, fără iubire şi mister? Dacă tu, cititorule, ţi-ai cunoaşte viitorul, clipă de clipă, ai mai trăi cu aceeaşi ardere sentimentală şi spirituală? Ai mai fi la fel de interesat să trăieşti clipele următoare, dacă ai ştii ce-ţi aduce ziua de mâine? Sau ai fi un robot!? Hugues de Payens a fost un om cu o trăire intensă şi misterioasă, care şi-a trăit preţuit fiecare zi din viaţa lui, cu gândul că el însuşi îşi va putea construi viitorul. A avut planuri de viitor mari pentru vremea lui, dar nu şi-a imaginat că ceea ce va realiza el, va avea consecinţe istorice şi va dăinui secole la rând. Va construi un ordin iniţiatic al cărui spirit devine tot mai pregnant, mai interesant şi misterios pe măsură ce trece timpul. Şi, poate, mai preţios pentru spiritualitate.

Hugues de Payens, fiul unui mic nobil din Champagne, îşi urmează drumul vieţii, la fel ca toţi ceilalţi copii de nobili. De mic devine scutier, iar după vârsta de paisprezece ani, este ridicat la rangul de cavaler, conform ritualului nobiliar şi intră în slujba seniorului său, contele Hugue de Troyes. După anii adolescenţei, se îndrăgosteşte de o castelană, care şi-a pierdut soţul într-o bătălie. Cu dragostea lui curată, Hugues o ajută să depăşească depresia cauzată de pierderea prematură a soţului şi, la rândul ei, se îndrăgosteşte de tânărul cavaler. Tocmai când începeau să-şi trăiască plenar iubirea, se declanşează prima cruciadă, iar Hugues, ca orice cavaler responsabil, pleacă în expediţie, spre Ţara Sfântă. Înainte de plecare, ajutat de oamenii lui, salvează întâmplător de la răpire şi moarte o familie de târgoveţi, respectiv părinţii şi cei doi copii, o fată şi un băiat. Este ultima din faptele bune pe care le-a făcut înainte de plecarea la cruciadă.

În ţinuturile orientale, în drum spre Edessa, Hugues salvează de la moarte un grup de arabi, care se vor dovedi a fi adepţii religiei salbahite, o religie misterioasă, cu ritualuri şi credinţe secrete, ezoterice, desprinsă din gnosticism şi ismailism. Adepţii acestei religii erau apropiaţi de creştini, care i-au apărat împotriva persecuţiilor la care erau supuşi de arabi şi turci. Ca semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, salbahiţii îl iniţiază pe Hugues în tainele religiei lor şi-l pregăsesc să devină unul dintre marii iniţiaţi, cu rang înalt în comunitate, rang exprimat simbolic printr-un pumnal cu puteri magice. În baza iniţierii salbahite, Hugues avea dreptul să deţină pumnalul- talisman, încărcat cu puteri misterioase.

Pregătirea ezoterică, misterioasă a cavalerului creştin continuă şi după plecarea acestuia la Ierusalim, unde participă la cucerirea oraşului, în anul 1099. La asediul Ierusalimului, Hugues întâlneşte un tânăr cavaler francez, venit la cruciadă pentru a-l căuta tocmai pe el, Hugues. Care era motivul? Unul misterios, la început, dar pe care Hugues, cu puterile lui ezoterice, îl află şi-l acceptă. Va fi încă un pas pe drumul destinului său, pe care noi, cititorii îl vom afla odată cu Hugues. După cucerirea Ierusalimului, Hugues, protejat de pumnalul magic, se înapoiază în Franţa, împreună cu tânărul cavaler. Acolo, în provincia Champagne, pe Hugues îl aşteptă alte aventuri misterioase şi pericole pe care le depăşeşte cu ajutorul acelor puteri necunoscute.

Pe timpul cruciadei, femeia iubită îl părăseşte pe Hugues, din motive aproape inexplicabile. Pentru el, îndrăgostitul. Tot inexplicabil şi pe neaşteptate, cavalerul îşi găseşte, poate prea curând după despărţire, un suflet pereche şi se căsătoreşte. Sufletul lui pereche este o doamnă la care el nu s-ar fi gândit niciodată. „Încurcate şi neprevăzute sunt căile vieţii”, va constata el.

După iniţierea salbahită, întreaga lui viaţă primeşte o altă semnificaţie, misterioasă, având un scop ascuns. Fără să vrea şi fără să caute aflarea viitorului său, primeşte semne magice tocmai despre viitor, despre ce-i pregăteşte destinul, semne pe care nu le înţelege. Fiindcă este Om. Dar înţelege esenţa acelei perioade din viaţa sa:”Se afla pe drumul spre Templu!” Dar care Templu? Hugues va afla abia peste ani, când va pleca, din nou, la Ierusalim, ca însoţitorul al seniorului său, contele Hugue de Champagne.

Hugues de Payens a fost şi în realitate o personalitate complexă a vremii sale, aspect pe care-l regăsim, explicit şi în roman. Având pregătirea şi cunoştinţele normale, strict necesare oricărui nobil al vremii sale, are o devenire spirituală de excepţie după întâlnirea sa cu ştiinţele şi cultura arabă şi turcă, mai avansate decât cele europene. Dezvoltarea sa spirituală, de cultură generală şi militară, ca şi cea ezoterică, poate fi apreciată şi prin impactul pe care l-a avut personalitatea sa asupra ordinului cavalerilor templieri, ordin militar şi religios. La caracterul militar şi religios al ordinului cavaleresc templier, se adaugă o altă caracteristică, cea iniţiatică, ezoterică, plină de mistere şi secrete orientale, ceea ce a creat nenumărate legende în legătură cu templierii. Peste veacuri, caracterul de organizaţie, de şcoală spirituală şi ezoterică a ordinului iniţiatic templier devin tot mai evidente. Hugues nu poate fi văzut în afara contextului şi al spiritului templier, spirit cu impact până în zilele noastre. Pe de altă parte, devenirea lui spirituală, aşa cum este descrisă în cartea de faţă şi în următoarea, „Chemarea templului secret”, ne face să ne gândim la ceea ce a însemnat şi însemnă, încă, noţiunile de credinţă, religie şi datorie. Cu întreaga lor încărcătură umană şi mistică. Noţiuni care se confundă deseori, în mod superficial, unele cu altele.

Acţiunile romanului „Misteriosul templier Hugues de Payens” sunt descrise în ritm alert, în cuvinte şi expresii de nuanţă arhaică, iar scenele cu încărcătură ezoterică sunt accentuate prin momente de suspans şi mister.

Cartea este uşor de citit, autorul evitând, aşa cum am mai arătat, descrierea scenelor violente sau cele cu impact negativ. Este, dimpotrivă, o carte de dragoste, cu mister, magie şi neprevăzut, aşa cum autorul ne-a obişnuit deja prin celelalte cărţi ale sale, Chemarea Templului secret, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, Medalionul ospitalier, Fantomele din Tarragona.

Romanul este o pagină din istoria Franţei şi a orientului apropiat, misterioasă şi mereu mai interesantă.

Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă

            Ordinele cavalerești  au apărut în perioada feudalismului timpuriu, înființate de monarhi pentru a strânge în jurul lor nobilii luptători, în scopul de a apăra interesele monarhiilor.  Membrii ordinelor cavalerești erau, de regulă, nobili luptători fără proprietăți sau luptători profesioniști liberi, cărora ordinele le asigurau: un scop, acela de a lupta, loiali, împotriva dușmanilor monarhului; o structură organizatorică  ce  le asigura un mediu sigur  în care trăiau și luptau; logistică, arme și, în unele cazuri, participarea la prada de război, împărțirea bunurilor celor învinși în luptă; prestigiul de a aparține unui ordin cavaleresc regal sau imperial.

           Apartenența la ordinele cavalerești putea fi pe o perioadă limitată sau seculală (pe durata vieții, atât timp cât puteau lupta). Acest lucru le asigura, pe lângă o libertate de mișcare și o siguranță materială în caz de inavaliditate sau de retragere  la pensie.

           Ordinele cavalerești cu caracter laic aveau o uniformă distictă, personalizată fiecărui ordin, drapel propriu, deviză cavalerească proprie, garnizoană cu întreaga logistică.

         Un astfel de ordin a fost Sagrada Orden Militar Constantiniana de San Jorge/Sacro militare ordine costantiniano di San Giorgio, înființat de împăratul Constantin cel Mare, în anii 300 d.Hr.

          Notă: ordinul a cunoscut o perioadă de glorie pe timpul imperiului bizantin și, rezistând secolelor, îl regăsim astăzi în Italia și Spania.

          După anul 700d.Hr, când Peninsula Iberică a fost invadată de imperiul almovid al maurilor din Africa de nord, localnicii iberici au înființat ordine militare locale denumite milites. Acestea se organizau, de regulă, la inițiativa unor mănăstiri și cu participarea călugărilor, care se antrenau pentru luptă. Scopul acestor milites era de a apăra credincioșii și mănăstirile împotriva incursiunilor maure.

         Odată cu dezvoltarea micilor state  latine în Peninsula Italică,  mai ales în Sicilia, după anul 1000 d.Hr., s-au înființat  ordinele mănăstirești, aceleași milites, pentru a se apăra împotriva incursiunilor corsarilor turci și arabi. Un astfel de ordin a fost  ordre  milites Sancti Petri[1] creat în 1053.

         Începând cu cruciadele creștine din orientul apropiat,  mai ales  după cucerirea Ierusalimului, au fost înființate ordine cavalerești militar-religioase. Scopul înființării acestor ordine cavalerești (ordinul cavalerilor ospitalieri-1099, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt-1099, ordinul Sfântul Lazăr-1099, ordinul cavalerilor templieri, 1018, ș.a.) a fost acela de a apăra, credința creștină,  Locurile Sfinte din orient,  Regatul Ierusalimului și pelerinii care mergeau la Ierusalim.

         Așadar, ordinele cavalerești medievale, militare și religioase, acționau în cadrul societății, cu un puternic rol social. Ordinele cavalerești medievale, prin structura[2] lor, erau o reprezentare a societății[3], a structurii sociale medievale. Ordinele erau formate din cavaleri (nobili prin descendență, rareori înnobilați chiar de maestrul ordinului), capelani (preot, membru al Bisericii catolice) și sergenți (proveniți din rândul oamenilor simpli și liberi, oameni din popor). Vedem, așadar, că structura socială a societății medievale, nobilimea, clerul și oamenii din popor se regăsea în structura ordinelor cavalerești.

          Poziția  dominantă în societate a nobililor cavaleri se regăsea și în ordin: din rândul lor erau aleși demnitarii comanderiilor și ai ordinelor, aveau uniforma și însemnele disticte de ceilalți, aveau dreptul la servitori, etc.

          Capelanul avea și el un regin privilegiat, dar inferior cavalerului și se subordona comandorului și capelanilor cu rang de demnitar.

          Structura socială pe care o regăsim în ordinele cavalerești medievale nu este întâmplătoare. Membrii familiilor nobiliare aveau o educație superioară, conform rangului, tradițiilor familiare adesea seculare și conform codului nobiliar bazat pe cutume cu rădăcini în aristcrația antică. Educația nobiliară presupunea o vastă cultură generală, la nivelul epocii, limba oficială folosită de nobili și cler era latina. Copiii/băieții  din familiile nobiliare erau pregătiți de la naștere pentru rangul lor în societate. Până la vârsta de șapte ani erau educați în familie de părinți, preotul familiei/ castelului  și profesori particulari, după care erau încredințați seniorului (nobil/stăpân cu rang superior familiei sale), ca scutier-servitor, unde făcea atât pregătire intelectuală și spirituală, cât și pregătire fizică și militară, până la vârdsta de 14 ani. De la această vârstă, tânărul era încredințat aceluiași senior sau altui nobil, aflat pe o treaptă superioară, unde-și continua pregătirea ca scutier. Începând cu vârsta de 16-17 ani, tânărul putea fi primit în rândul nobililor cavaleri, de către  seniorul său, printr-un ritual cavaleresc de înnobilare și înarmare[4], conform codului nobiliar. Ca nobil cavaler (primul rang nobiliar în regatele occidentale), tânărul intra în slujba aceluiași senior, sau a altuia (cu acceptul seniorului care l-a  înnobilat și care își asuma toată răspunderea pentru comportamentul și acțiunile tânărului cavaler).

           În acest mod, tânărul nobil era pregătit în spiritul valorilor morale, spirituale, militare ale epocii, capabil să-și îndeplinească atribuțiile în societate conform rangului său și al familiei sale. Înțelegem astfel motivul pentru care ordinele cavalerești medievale (militare și religioase) primeau doar cavaleri ereditari sau tineri nobili înainte de  înnobilare. În această situație a fost nobilul André   de Montbard, descendent a uneia din cele mai vechi, bogate și cunoscute familii nobiliare franceze, (tatăl său având titlul de conte) unul din fondatorii ordinului cavalerilor templieri. La data înființării ordinului, în 1118, avea vârsta de 17 ani și a fost înnobilat la Ierusalim de regele Baldouin II în același an 1118. Cavalerul  André   de Montbard  era unchiul abatelui Bernard de Clairvaux, care a întocmit statutul și regulile ordinului templier, obținând și recunoașterea papală, iar în perioada 1153-1156 André   de Montbard a fost mare maestru al ordinului.  

         Provenind din familii nobiliare influente în Europa medivală, membrii ordinelor cavalerești au cuntribuit decisiv la obținerea unui prestigiu fără precedent de către acestea, mai ales că se aflau sub patronajul papei și acționau sub autoritatea Vaticanului.

          Rolul social important al ordinelor cavalerești medievale se manifesta atât la nivel statal în regatele creștine, cât și la nivel local și regional.

          1.La nivel statal, rolul important social, militar și chiar economic  a fost unanim recunoscut de toate regatele europene în epocă. Mai mult,  rolul social și militar al ordinelor cavalerești era recunoscut în întreaga lume creștină, din Europa centrală până în Peninsula Iberică și Orientul Apropiat, iar din secolul cincisprezece, odată cu noile  descoperiri geografice făcute de cavalerii Ordinului lui Hristos portughez, s-a amplificat rolul religios și militar al ordinelor cavalerești la nivelul altor continente.

           Rolul social important al ordinelor cavalerești s-a manifestat prin mai multe modalități și pe mai multe paliere.

          * – Ocrotirea și apărarea pelerinilor creștini pe drumurile spre Locurile Sfinte, oameni plecați spre Ierusalim din toate regatele creștine. De asemenea, aveau ca misiune și apărarea Țării Sfinte, a comitatelor creștine din orient și a regatelor din Peninsula Iberică împotriva incursiunilor turcilor, egiptenilor și maurilor. Apărarea armată permanentă a acestor ținuturi  asigura climatul de siguranță a populației în viața de zi cu zi, dar și pentru activitățile economice.

          * – Participarea ordinelor cavalerești militar-religioase la toate cruciadele creștine împotriva expansiunii turco-arabe în orientul apropiat și la eliberarea unor ținuturi din Peninsula Iberică (o parte din armatele participante la cruciada a II-a , între anii 1145-1158, au luptat și în Catalonia și Portugalia, împotriva maurilor).

         Ca forțe militare de elite, ordinele cavalerești au participat la toate marile bătălii din orientul apropiat al secolelor 12-13.

          *- Ordinele cavalerești au desfășurat în mod organizat activități sociale permanente în toate regatele creștine, prin sistemul de comanderii specifice fiecărui ordin.

          Ordinul cavalerilor ospitalieri au organizat, pentru prima dată în istorie, un sistem spitalicesc și de hanuri în scopul acordării de asistență medicală calificată la nivelul epocii, tuturor celor bolnavi, precum și oamenilor săraci. Acest sistem a fost preluat și dezvoltat de statele europene, de-a lungul secolelor, până în perioada modernă, iar ordinul ospitalier de Malta are și în prezent un sistem propriu spitalicesc și de bineface. Cavalerii  ospitalieri au meritul de a aduce în Europa medicina orientală, mult mai evoluată în evul mediu.

          Alături de ordinul cavalerilor ospitalieri, membrii ordinului Sfântul Lazăr din Ierusalim, ospitalier și militar, înființat în anul 1119, cunoscuții călugări sanitari, au îngrijit  bolnavii de lepră în așezăminte specializate, participând, totodată și la cruciade.

          Ordinul cavalerilor templieri, înființat în 1118, pe lângă faptul că a fost una din formațiunile creștine cele mai puternice, a organizat și activități productive și de aprovizionare, precum și un sistem poștal foarte eficient și rapid în Europa și orientul apropiat. Sistemul de hanuri și pensiuni ce deținea  locuri de odihnă și schimb de cai la fiecare zece mile ( distanța medie  parcursă de un cal odihnit) și sistemul financiar cu cecuri la purtător au favorizat semnificativ legăturile dintre regatele europene  și  orientul apropiat.

        * – Ordinele cavalerești medievale, prin membrii lor importanți, oameni cu pregătire generală și militară de elită, au dobândit cunoștițe avansate din domeniul științelor naturale, al medicinei, al matematicii, geometriei și arhitecturii, au cunoscut sitemul cultural, educațional, științific arab. Ei au realizat, alături de comercianții importanți din Veneția și alte state latine din Peninsula, din Provence și Peninsula Iberică, o legătură permanentă și schimburi științifice între Europa și orient, contribuind la implementarea unui sistem de învățământ mai eficient (de exemplu, sistemul universitare existent și în epoca modernă).

          2. La nivel local, ordinele cavalerești medievale militar-religioase și-au implementat un sistem de garnizoane, numite comanderii, cu diverse destinații și specializări.

         2.1  În orientul apropiat 

         Ordinul cavalerilor templieri.

         Templierii au înființat două tipuri de comanderii, cu structură și personal aferent.

          1 Comanderi combatante, formate preponderent din luptători: cavaleri, sergenți și turcopolii/mercenari angajați cu simbrie.

          2 Comanderi de aprovizionare/logistică, care asigurau armament, cai, alimente, apă pentru comanderiile combatante. Ele asigurau legătura cu Europa și organizau sistemiul poștal.

           La aceste  comanderii au fost atașați constructorii de forturi, castele  și biserici (cavaleri și  preoți arhitecți și meseriași-oameni liberi sau frați laici), care aveau ca misiune construcția de forturi de apărare, castele și biserici în Regatul Ierusalimului și comitatele creștine.

           Ordinul ospitalier

            1.Ospitalierii au organizat în întreaga Țara Sfântă (Regatul Ierusalimului și comitatele creștine) comanderii combatante, care-și coordonau acțiunile, de regulă, cu celelate ordine cavalerești din zona de acțiune.Comanderiile ospitaliere aveau în structură și personal de aprovizionare cu mareriale și armament necesare acțiunilor de luptă.

            2. Așezăminte medicale. Cel mai important așezământ medical, cu spital și han era cel de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Ierusalim, unde se afla și cartierul general al ordinului. Așezămintele medicale deserveau toți răniții, indiferent de ce ordin cavaleresc aparțineau, precum și bolnavii din rândul populației și a pelerinilor.

             2.2 În Europa

            1. Ordinul cavalerilor templieri a organizat comanderii productive care asigurau toate materialele și produsele necesare existenței lor și a comanderiilor combatante. În Europa, în secolele 11 și 12,  existau cca 300 comanderi templiere foarte active.

             Astfel, în regatul Franței existau comanderii agricole și de prelucrare a produselor agricole ; comanderii zootehnice, pentru creșterea animalelor și de prelucrare a produselor animale; comanderii specializate în creșterea cailor și dresarea cailor de luptă și a câinilor; comanderii viticole; comanderii pentru producerea textilelor; comanderii specializate în prelucrarea metalelor și fabricarea de arme, etc.

            Fiecare comanderie avea ca misiune și recrutatrea de combatanți și trimiterea lor pe teatrele de război.

            2. Ordinul cavalerilor ospitalieri a organizat același tip de comanderii de producție și aprovizionare în toate regatele europene.

            În același timp, cavalerii ospitalieri au înființat peste o sută de spitale și multe alte așezăminte de îngrijire a bolnavilor, care acordau îngrijire populației locale din zona respectivă.

            3. Ordinul cavalerilor teutoni erau organizați la fel ca templierii, dar zona lor de acțiune s-a extins mai ales în nordul și estul Europei, pentru creștinarea populației locale și, ulterior, pentru organizarea unui stat propriu, pe teritoriile cucerite.

            2.3  Specificul acțiunilor din Peninsula Iberică, aflată în permanent răsboi de reconquista cu invadatorii mauri, a determinat organizarea unor comanderii mixte.

            Atât templirii, cât și ospitalierii, la care s-au adăugat multe ordine cavalerești iberice[5], deosebit de puternice (Orden de Santiago, Orden de Alcántara, Orden de Calatrava, Orden de Montesa, Cofradia de Belchite, Orden de Monreal, Orden de Monte Gaudio, ș.a.)  și-au organizat comanderiile în forturi și castele de apărare situate chiar în zona de război. De aici, din forturi,  acționau combatanții, iar terenurile din jurul forturilor erau lucrate cu ajutorul localnicilor. În comanderiile situate la nord de granița cu maurii, se produceau toate cele necesare existenței comanderiilor combative, începând cu renumitele arme spaniole, textile, alimente. Renumite au fost  comanderiile pentru creșterea cailor. Au rămas în istorie producătorii de arme de Toledo, sau crescătorii de cai de rasă din Andalusia sau Pirinei.

           Rolul social pe plan local al comanderiilor ordinelor cavalerești medievală este incontestabil. Membrii comanderiilor erau parte din comunitatea locală, din rândul locuitorilor fiind selecționați sergenții sau frații laici, lucrători de diferite meserii. În același timp, locuitorii lucrau cu simbrie în fermele comanderiilor, ceea ce contribuia la subzistența populației.

De remarcat că populația locală beneficia și de ajutor medical în așezămintele ospitaliere specializate, singurele existente în epocă.

         Rolului social al cavalerismului medieval, organizat în ordine nobiliare, se datorează și apariția a nenumărate legende cavalerești, cronici sau simple manuscrise despre neînfricații cavaleri ai binelui.

Copyright©2020 autor Michael Riche-Villmont


[1] Wikipedia Enciclopedia Libre

[2] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

[3] Michael Riche-Villmont, Ordinele cavalerești. Noțiune și evoluție istorică, articol publicat pe blogul http://michaelvillmont.eu/

 

[4] Vezi cartea ”Misteriosul  templier Hugues de Payens”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015, în care este descris ritualul de înnobilare a viitorului templier Hugues de Payens.

[5] Michael Riche-Villmont, ”San Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2015

Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului -clarificări istorice

                      

             Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului 

articolul prezintă clarificări și date inedite din istoria ordinului cavalerilor templului, care răspund unora din întrebările esențiale despre ordin        

Fragment din lucrarea „Saint bernard de Clairvaux si ordinele cavaleresti”

Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei sale, datorită personalităţii lui Bernard  de Clairvaux şi a doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor organizaţii înfiinţate în epocă.  Vorbim de organizaţii ce aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi  credinţa creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene, primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă cistercieni.

Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara, Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos, Portugalia,  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du  Templiers).

În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea, având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid turc.  În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa, Antiochia şi Tripoli.[1]

După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele  egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru că  armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar  şi de Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip militia Cristi.

Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a reluat activitatea şi s-a consolidat  Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin călugăresc. Misiunea lui era  ajutorarea şi îngrijirea pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile regatului, fiind recunoscut ca atare în anul  1113, de către Papa Pascal al II-lea[2]. Existenţa şi acţiunile acestui ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,  insuficiente.

Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului  provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au  stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[3].

Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei. Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul 1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul viitorului ordin templier.

Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier. Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai mult cavalerismul şi formele de luptă.

Textul cartei  iniţiale a noului ordin cavaleresc religios, cuprindea doar câteva reguli monahale, religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.

1.O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt.

Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a început prima cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria, considerând-o  adevărata patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

2.Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[4] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[5] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea  pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată în  momentul îndeplinirii efective a ritualului.

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.  

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.  Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, în  prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

3.Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine.

Barcelona, sept 2015

     Autor Michael Riche-Villmont

Copyright©2015 Toate drepturile apartin autorului. Varianta de baza este in limba spaniola


[1]  René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin,‎ 1936, édition 2006 en 3 volumes.

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

[3]Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud,‎ 1843

[4]Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN2-02-o11554-9

[5] Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I,  ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2014.