Arhive autor: admin

Recenzie: Romanul „Miravet – misterul manuscrisului”

                                       autor Michaël Riche-Villmont

           Romanul „Miravet, misterul manuscrisului” mi-a atras atenţia datorită încărcăturii istorice a castelului cu acelaşi nume, Miravet, binecunoscut fort templier din provincia Tarragona. Apoi, după ce am început să citesc romanul, m-a impresionat datorită subiectului deosebit de interesant, despre viaţă şi iubire, despre  destin şi neprevăzut. Şi despre oameni şi spirite.

           Localizarea acţiunii romanului mi s-a părut foarte inspirată. Castelul Miravet, situat în provincia Tarragona, pe o stâncă ce domină malul drept al râului Ebro, a fost ridicat de cavalerii templieri în secolul 12, pe ruinele unui vechi fort maur. Castelul, construit în stilul cistercian al călugărului Saint Bernard de Clairvaux, cuprinde două elemente definitorii ale templierilor: spaţiul spiritual, religios, sobru, ca o adevărată mănăstire, în interior  şi fortul cu zidurile de apărare, care proteja întregul complex de spiritualitate şi de apărare. Castelul Miravet a avut un important rol în dezvoltarea ordinului templier în întreaga zonă a fostului regat al Aragonului, până în 1308, când a fost predat de către apărătorii templieri, regelui James II. În 1317, castelul a fost donat cavalerilor ospitalieri (ioaniţi).

          Martore la nenumărate evenimente cavalereşti, drame, fapte de eroism, zidurile şi subteranele castelului ascund şi multe mistere, care stau la baza legendelor ce au apărut de-a lungul timpului, despre castel şi apărătorii lui.

          Una din legende, despre spiritele a şase templieri martiri, care s-au sacrificat pentru apărarea castelului împotriva armatei lui James II, în 1308, este descrisă în „Miravet- misterul manuscrisului”, roman scurt, alert şi plin de surprize. Legenda spune că în acel an nefast, 1308, când cavalerii  templieri au hotărât să predea castelul regelui, beneficiind de iertarea acestuia, şase cavaleri s-au retras în turn, numit apoi „turnul însângerat”,  unde au continuat lupta până şi-au pierdut viaţa. După moarte, spiritele lor au continuat să apere castelul împotriva oricăror duşmanii, fantomele acestora fiind văzute de nenumăraţi vizitatori.

         Profesorul de istorie  Ernesto de Colla, de la Universitatea din Barcelona, în împrejurări surprinzătoare, intră în posesia unui vechi manuscris templier. Interesul lui faţă de manuscris creşte sub influenţa unui sentiment premonitor, iar cercetările pe care le desfăşoară îl conduc la castelul Miravet, unde întâmplările inexplicabile îi dezvăluie noi mistere despre templieri şi …despre strămoşii lui. Chiar cercetările devin o adevărată aventură, personală şi profesională, care îi schimbă complet cursul vieţii şi-l pun în pericol de moarte.

        Aventurile tânărului profesor, misterele castelului Miravet, întâmplările primejdioase prin care trece personajul principal al romanului, ne poartă pe noi, cititorii, prin timp şi spaţiu, în mijlocul evenimentelor din 1308, apoi trăim alături de el  momente dramatice, stări de incertitudine, trăiri emoţionante atunci când este pe punctul de a-şi întâlni adevărata dragoste. Fiindcă romanul nu este unul strict istoric, el ne descrie o pagină de viaţă, ce poate fi schimbată oricând de fapte, împrejurări neaşteptate, surprinzătoare. Este un roman despre viaţa plină de surprize şi neprevăzut, care ne ridică întrebări, fără răspuns, despre destin, despre ceea ce suntem.

        Iar un alt personaj, plin de culoare, câinele Lilá, ne ridică o altă întrebare, cea despre reîncarnare. Şi despre omenia pe care ar trebui să o devedim zilnic.

        Romanul, scris în stilul inconfundabil al autorului de interacţiune între evenimente dramatice din trecut şi cele din prezent, într-o atmosferă de mister, uneori chiar de magie şi paranormal, m-a cucerit definitiv. Mai ales că evenimentele istorice reale, ficţiunea şi imaginaţia autorului, m-au purtat într-o călătorie virtuală plină de emoţii, temeri şi satisfacţii ale lumii cavalerismului adevărat. Călătorie din care m-am întors marcat de  nostalgie   şi cu dorinţa de a reîntâlni   această lume, ireală  a nobleţei, dragostei, frumosului şi binelui, prin intermediul următoarei cărţi a autorului Michaël Riche-Villmont.

Decembrie 2016

Fantomele din Tarragona-legendă sau realitate?

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film.

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada.

Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor.Romanul care a creat captivanta legendă istorică a provinciei Tarragona și a devenit ruta turistică. O carte (Thriller) de mare succes în toate ţările de limbă spaniolă, carte impresionantă, cu persoane, fapte și evenimente inexplicabile, misterioase, în zilele noastre, iar apariția spiritelor adâncește misterul.

”Fantomele din Tarragona”-Legenda rutei turistice Tarragona, Costa Dorada

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film….

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada. Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor. //www.lostesorosdelahistoria.com/tarragona.html

”Fantomele din Tarragona” , publicată în spaniolă, franceză și română, este carte de colecție și subiectul unei rute turistice/istorice în provincia Tarragona, pe Costa Dorada si râul Ebru: Tarragona, Reus, Salou, Tortosa, Miravet, locuri unde au trăit, luptat și iubit Melissa Isabela și López, eroii legendari din aceste ținuturi și ai romanului amintit.

Legenda fantomelor din Castelul Miravet…începutul legendei

Privilegiul unei cărți bune, despre începutul legendei fantomelor templierilor din castelul Miravet, provincia Tarragona-dragoste, noblețe și cavalerism…
Roman din colectia ” ”Misterele templierilor!!”
        „Miravet, misterul manuscrisului” este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri; despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, cei din zilele noastre.
         Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor.. Romanul se bazează pe evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, fără ca ficţiunea să le altereze semnificația. Dimpotrivă, evenimentele şi personajele cărţii sunt descrise într-o formă literară captivantă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Rămâne, totuși, un mister: există spirite, există fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?
                        Legenda fantomelor din Castelul Miravet
          Povestea începe la sfârşitul anului 1307, când Papa Clement V emite o bulă papală, Pastoralis Praeminentiae , prin care cere regilor creştini să aresteze pe toţi membrii ordinului cavalerilor templieri, urm\nd ca Biserica să-i cerceteze sub acuzaţia principală de erezie. Măsura a fost luată la presiune regelui Franţei, Filip cel Frumos, care-i arestase în octombrie 1307 pe templierii de pe teritoriul regatului. Acuzaţiile de practici eretice, pe care regele Filip le-a adus templierilor, au constituit motivul formal, adevăratul motiv era acela de a-şi însuşi fabuloasele băgăţii ale ordinului templier.
            Regele Aragonului şi Catalunyei, Jaime II, care beneficiase de sprijinul templierilor în războiul de Reconquista, a ignorat iniţial bula papală, dar s-a conformat după scurt timp, astfel că a ordonat micii sale armate să-i aresteze pe templieri şi să-i pună sub protecţia Bisericii, împreună cu proprietaţile lor.
Printre fortăreţele templiere care au refuzat să se predea, s-a numărat şi comanderia Miravet, ce avea cartierul general în castelul cu acelaşi nume, ridicat pe stânca aflată pe malul râului Ebre (provincia Tarragona). Comandantul templier Raymond Saguàrdia de Mas Deu şi comandantul adjunct Berenguer de Colla Saint-Just, împreună cu cei aproape o sută de cavaleri şi sergenţi, au hotărât să lupte pentru apărarea castelului. Conform regulilor de bază ale ordinului templier, luptătorii, indiferent de rang, demnitate și funcție, aveau interdicția de a se retrage de pe câmpul de luptă sau de a se preda dușmanului. Aveau datoria de onoare de a muri în luptă, regulă respectată întotdeauna de-a lungul întregii existențe medievale a templierilor.
         Așadar, conform tradiției, garnizoana templieră din fortăreața Miravet a luptat împotriva armatei regelui Jaime II de Aragon, apărînd castelul pe întreaga perioadă a asediului, care a durat un an, până în decembrie 1308. Pierderile combatanților au fost minime, asediatorii urmărind, în zadar, ca templierii să cedeze moral și material.
          La sfârșitul lunii decembrie 1308, cavalerii comanderiei au primit un trimis al regelui, care le-a propus să predea castelul. Cavalerii și toate bunurile comanderiilor urmau să fie puși sub protecția Bisericii, liberi, iar sergenții și personalul auxiliar aveau deplina libertate de a pleca spre alte ținuturi. Neoficial, trimisul regelui le-a comunicat că, pe baza recomandării Bisericii, templieri urmau să fie încorporați într-un nou ordin cavaleresc, ce se va constitui în Peninsula Iberică, pentru a continua lupta de Reconquista.
           Condițiile de predare a cetății erau destul de avantajoase pentru templieri, dar cel mai mult a contat faptul că în acest fel se evitau luptele fratricide dintre creștini. În această situație, comandanții au discutat despre predarea castelului Miravet armatei regale. Dar nu toți templierii au agreat hotărârea. Cinci sau șase cavaleri, care nu acceptau să se predea fără luptă, dar nici nu puteau să refuze îndeplinirea ordinelor comandanților lor, pe timpul unui asalt al armatei regale, și-au dat viața apărând zidul castelului.
      Spiritele lor curajoase au rămas în castel, continuînd să apere onoarea templieră și fortăreața, secole la rând; si-au făcut apariția, deseori, în fața celor care au locuit în castel, ca fantome inofensive. Și în zilele noastre, destui vizitatori ai castelului susțin că au văzut fantomele și au sesizat manifestări ale spiritelor celor șase templieri, rămași între lumi, ca să-și îndeplinească misiunea de apărare a castelului lor.
        Legenda templierilor din Miravet, de un dramatism aparte, poate fi considerată o pagină semnificativă a istoriei ordinului templier din Spania și exemplu al curajului și onoarei acestor caballeros hidalgos, nobili prin sânge și spirit.

Dragoste și mister la Barcelona

Librăria e mag:

https://www.emag.ro/dragoste-si-mister-la-barcelona-multimedia-publishing-pdf-mrv-ssmlbp/pd/D131Q2MBM/?fbclid=IwAR2VsTDcXvuDGbsFCGgbOmffCYlivHwwokG-XmFkQsxjeS_8KdAzNYK1hrM

„Dragoste şi mister în Barcelona”!… De ce această propunem această carte?

Pentru că regăsim, în roman, atmosfera romantică a frumoaselor locuri din Barcelona şi Insula Malta, cu misterele şi legendele lor urbane. Romantismul, dramele şi situaţiile teribile prin care trec eroii romanului, se integrează perfect în atmosfera de mister istoric local şi se completează, natural,  cu acţiunile poliţiste determinate de intrigile din lumea marilor afaceri. Barcelona este numită, pe drept cuvânt, orașul misterelor și al legendelor urbane. Iar unele din aceste legende le regăsim în captivantul roman.

Ca oraș al lui A.Gaudi, nu putea lipsi spiritul acestuia, spirit neliniștit, care și-a găsit momente de liniște protejând îndrăgostiții fără speranță.

Legenda fantomelor din Castelul Miravet, Tarragona

Privilegiul unei cărți bune-dragoste, noblețe și cavalerism…
Roman din colectia ” ”Misterele templierilor!!”
„Miravet, misterul manuscrisului” este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri; despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, cei din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor.. Romanul se bazează pe evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, fără ca ficţiunea să le altereze semnificația. Dimpotrivă, evenimentele şi personajele cărţii sunt descrise într-o formă literară captivantă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite.
Rămâne, totuși, un mister: există spirite, există fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?
Legenda fantomelor din Castelul Miravet
Povestea începe la sfârşitul anului 1307, când Papa Clement V emite o bulă papală, Pastoralis Praeminentiae , prin care cere regilor creştini să aresteze pe toţi membrii ordinului cavalerilor templieri, urm\nd ca Biserica să-i cerceteze sub acuzaţia principală de erezie. Măsura a fost luată la presiune regelui Franţei, Filip cel Frumos, care-i arestase în octombrie 1307 pe templierii de pe teritoriul regatului. Acuzaţiile de practici eretice, pe care regele Filip le-a adus templierilor, au constituit motivul formal, adevăratul motiv era acela de a-şi însuşi fabuloasele băgăţii ale ordinului templier.
Regele Aragonului şi Catalunyei, Jaime II, care beneficiase de sprijinul templierilor în războiul de Reconquista, a ignorat iniţial bula papală, dar s-a conformat după scurt timp, astfel că a ordonat micii sale armate să-i aresteze pe templieri şi să-i pună sub protecţia Bisericii, împreună cu proprietaţile lor.
Printre fortăreţele templiere care au refuzat să se predea, s-a numărat şi comanderia Miravet, ce avea cartierul general în castelul cu acelaşi nume, ridicat pe stânca aflată pe malul râului Ebre (provincia Tarragona). Comandantul templier Raymond Saguàrdia de Mas Deu şi comandantul adjunct Berenguer de Colla Saint-Just, împreună cu cei aproape o sută de cavaleri şi sergenţi, au hotărât să lupte pentru apărarea castelului. Conform regulilor de bază ale ordinului templier, luptătorii, indiferent de rang, demnitate și funcție, aveau interdicția de a se retrage de pe câmpul de luptă sau de a se preda dușmanului. Aveau datoria de onoare de a muri în luptă, regulă respectată întotdeauna de-a lungul întregii existențe medievale a templierilor.
Așadar, conform tradiției, garnizoana templieră din fortăreața Miravet a luptat împotriva armatei regelui Jaime II de Aragon, apărînd castelul pe întreaga perioadă a asediului, care a durat un an, până în decembrie 1308. Pierderile combatanților au fost minime, asediatorii urmărind, în zadar, ca templierii să cedeze moral și material.
La sfârșitul lunii decembrie 1308, cavalerii comanderiei au primit un trimis al regelui, care le-a propus să predea castelul. Cavalerii și toate bunurile comanderiilor urmau să fie puși sub protecția Bisericii, liberi, iar sergenții și personalul auxiliar aveau deplina libertate de a pleca spre alte ținuturi. Neoficial, trimisul regelui le-a comunicat că, pe baza recomandării Bisericii, templieri urmau să fie încorporați într-un nou ordin cavaleresc, ce se va constitui în Peninsula Iberică, pentru a continua lupta de Reconquista.
Condițiile de predare a cetății erau destul de avantajoase pentru templieri, dar cel mai mult a contat faptul că în acest fel se evitau luptele fratricide dintre creștini. În această situație, comandanții au discutat despre predarea castelului Miravet armatei regale. Dar nu toți templierii au agreat hotărârea. Cinci sau șase cavaleri, care nu acceptau să se predea fără luptă, dar nici nu puteau să refuze îndeplinirea ordinelor comandanților lor, pe timpul unui asalt al armatei regale, și-au dat viața apărând zidul castelului.
Spiritele lor curajoase au rămas în castel, continuînd să apere onoarea templieră și fortăreața, secole la rând; si-au făcut apariția, deseori, în fața celor care au locuit în castel, ca fantome inofensive. Și în zilele noastre, destui vizitatori ai castelului susțin că au văzut fantomele și au sesizat manifestări ale spiritelor celor șase templieri, rămași între lumi, ca să-și îndeplinească misiunea de apărare a castelului lor.
Legenda templierilor din Miravet, de un dramatism aparte, poate fi considerată o pagină semnificativă a istoriei ordinului templier din Spania și exemplu al curajului și onoarei acestor caballeros hidalgos, nobili prin sânge și spirit.

Recenzie:   Misteriosul templier Hugues de Payens                            (Drumul spre Templu)

Thriller history, cu şi despre cavalerii cruciați, din Seria „Cavalerii templieri”

Romanul lui Michael R.Villmont, „Misteriosul templier Hugues”, din seria „Cavalerii templieri”,  a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: viaţa cunoscutului cavaler Hugues de Payens și  practicile oculte orientale ale misteriosului fondator al Ordinului cavalerilor templieri.  O  viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care   i-au marcat viaţa cavalerului francez. De fapt, Michael R. Villmont este cunoscut pentru modul în care abordează subiectele istorice în cărţile sale. Fiindcă „Misteriosul templier Hugues” nu este singura carte cu subiect istoric. Autorul se opreşte, în multe din cărţile sale,  asupra unor personaje istorice reale şi  evenimente atestate istoric, despre care caută şi descrie aspecte mai puţin cunoscute, învăluite în vechi secrete şi mistere, în ezoterism şi magie. Printr-o translatare logică, naturală a subiectelor peste veacuri, personajele şi evenimentele din evul mediu sunt aduse în atenţia cititorului datorită implicării unor eroi din zilele noastre, care încearcă să desluşească acele  vechi secrete şi mistere. Autorul îl cheamă pe cititor să participe sentimental, emotiv, la dezlegarea vechilor mistere şi, de fiecare dată, atât derularea acţiunilor, cât şi rezultatele sunt surprinzătoare, neaşteptate, chiar uimitoare.

În descrierea momentelor dramatice, autorul evită scenele violente, negativiste, tocmai pentru a recrea în cărţile sale,   cursivitatea optimistă a vieţii: binele învinge întotdeauna răul. Acest lucru se întâmplă şi în privinţa cărţii de faţă.

Viaţa cavalerului Hugues de Payens, cu iubirile misterele şi aventurile lui, este descrisă de autor în două cărţi, cea de faţă şi în romanul „Chemarea templului secret”. La prima vedere, romanul „Misteriosul templier Hugues”, cu subtitlul „Drumul spre Templu”, pare a fi un roman istoric, cum sunt multe alte romane de acest gen, tot mai mult căutate de cititorii francezi şi francofoni.  Am spus că pare a fi un roman istoric, dacă privim subiectul şi timpul în care se petrece acţiunea.

Este vorba de întâmplări din viaţa cavalerului Hugues de Payens, fondatorul cunoscutului şi misteriosului ordin templier, înfiinţat în anul 1118. Poate şi este roman istoric, descriind momente reale din prima cruciadă. Dar, după ce citeşti primele capitole, te opreşti şi-ţi pui câteva întrebări. Întrebări pe care ţi le-ai fi putut pune citind cu atenţie titlul original al romanului apărut, binenţeles,  în limba franceză, „L’Amour et Les mystères du  Templier Hugues”, titlu mai mult decât inspirat. Şi este bine să-ţi pui astfel de întrebări, la care, poate, găseşti unele răspunsuri şi în carte. Care ar fi fost viaţa  cavalerului Hugues de Payens fără iubire şi mister? Fără dragostea sufletului pereche, fără caracterul imprevizibil al vieţii? Fiindcă iubirea şi neprevăzutul, viitorul imprevizibil sunt două daruri Dumnezeieşti, daruri sufleteşti, spirituale fără de care viaţa nu ar mai fi cea pe care o trăim noi, oamenii. Aşadar, care ar fi viaţa noastră, a oamenilor moderni, nu numai a lui Hugues de Payens, fără iubire şi mister?  Eu mi le-am pus aceste întrebări şi ţi le pun şi ţie, cel care vei citi cartea. Dacă ţi-ai cunoaşte viitorul, clipă de clipă, ai mai trăi cu aceeaşi ardere sentimentală şi spirituală? Ai mai  fi la fel de interesat să trăieşti clipele următoare, dacă ai ştii ce-ţi aduce ziua de mâine? Sau ai fi un robot!?

Hugues de Payens a fost un om cu o trăire intensă şi misterioasă, care şi-a trăit preţuit fiecare zi din viaţa lui, cu gândul că el însuşi îşi va putea construi viitorul. A avut planuri de viitor mari pentru vremea lui, dar nu  şi-a imaginat că ceea ce va realiza el, va avea consecinţe istorice şi va dăinui secole la rând. Va construi un ordin iniţiatic al cărui spirit devine tot mai pregnant, mai interesant şi misterios pe măsură ce trece timpul. Şi, poate, mai preţios pentru spiritualitate.

Hugues de Payens, fiul unui mic nobil din Champagne, îşi  urmează drumul vieţii, la fel ca toţi ceilalţi copii de nobili. De mic devine scutier, iar după vârsta de paisprezece ani, este ridicat la rangul de cavaler, conform ritualului nobiliar şi intră  în slujba  seniorului său, contele Hugue de Troyes. După anii adolescenţei, se îndrăgosteşte  de o castelană, care şi-a pierdut soţul într-o bătălie. Cu dragostea lui curată, Hugues o ajută să depăşească depresia cauzată de pierderea prematură a  soţului şi, la rândul ei, se îndrăgosteşte de tânărul cavaler. Tocmai când începeau să-şi trăiască plenar iubirea, se declanşează prima cruciadă, iar Hugues, ca orice cavaler responsabil, pleacă în expediţie, spre Ţara Sfântă. Înainte de plecare, ajutat de oamenii lui, salvează întâmplător de la răpire şi moarte o familie de târgoveţi, respectiv părinţii şi cei doi copii, o fată şi un băiat. Este ultima  din faptele bune pe care le-a făcut înainte de plecarea la cruciadă.

În ţinuturile orientale, în drum spre  Edessa, Hugues salvează de la moarte un grup de arabi, care se vor dovedi a fi adepţii religiei  salbahite, o religie misterioasă, cu ritualuri şi credinţe secrete, ezoterice, desprinsă din gnosticism şi ismailism. Adepţii acestei religii erau apropiaţi de creştini, care i-au apărat împotriva persecuţiilor la care erau supuşi de arabi şi turci. Ca semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, salbahiţii îl iniţiază pe Hugues în tainele religiei lor şi-l pregăsesc să devină unul dintre marii iniţiaţi, cu rang înalt în comunitate, rang  exprimat simbolic printr-un pumnal cu puteri magice. În baza iniţierii salbahite, Hugues avea dreptul să deţină pumnalul- talisman, încărcat cu puteri misterioase.

Pregătirea ezoterică, misterioasă a cavalerului creştin continuă şi după plecarea acestuia la Ierusalim, unde participă la cucerirea oraşului, în anul 1099. La asediul Ierusalimului, Hugues întâlneşte un tânăr cavaler francez, venit la cruciadă pentru a-l căuta tocmai  pe el, Hugues. Care era motivul? Unul misterios, la început, dar pe care Hugues, cu puterile lui ezoterice, îl află şi-l acceptă. Va fi încă un pas pe drumul destinului său, pe care noi, cititorii îl vom afla odată cu Hugues. După cucerirea Ierusalimului, Hugues, protejat de pumnalul magic, se înapoiază în Franţa, împreună cu tânărul cavaler. Acolo, în provincia Champagne, pe Hugues îl aşteptă alte aventuri misterioase şi pericole pe care le depăşeşte cu ajutorul acelor puteri necunoscute.

Pe timpul cruciadei, femeia iubită îl părăseşte pe Hugues, din motive aproape inexplicabile. Pentru el, îndrăgostitul. Tot inexplicabil şi  pe neaşteptate, cavalerul îşi găseşte, poate prea curând după despărţire, un suflet pereche şi se căsătoreşte. Sufletul lui pereche este o doamnă la care el nu s-ar fi gândit niciodată. „Încurcate şi neprevăzute sunt căile vieţii”, va  constata el.

După iniţierea salbahită, întreaga lui viaţă primeşte o altă semnificaţie, misterioasă, având un scop ascuns. Fără să vrea şi fără să caute aflarea viitorului său, primeşte semne magice tocmai despre viitor, despre ce-i pregăteşte destinul, semne pe care nu le înţelege. Fiindcă este Om. Dar înţelege esenţa acelei perioade din viaţa sa:”Se afla pe drumul spre Templu!” Dar care Templu?  Hugues va  afla abia peste ani, când va pleca, din nou, la Ierusalim, ca însoţitorul al seniorului său, contele Hugue de Champagne.

Hugues de Payens a fost şi în realitate o personalitate complexă a vremii sale, aspect pe care-l regăsim, explicit  şi în roman. Având pregătirea şi cunoştinţele normale, strict necesare  oricărui nobil al vremii sale, are o devenire spirituală de excepţie după întâlnirea sa cu ştiinţele şi cultura arabă şi turcă, mai avansate, în epocă,  decât cele europene. Dezvoltarea sa spirituală, de cultură generală şi militară, ca şi  cea ezoterică, poate fi apreciată şi prin impactul pe care l-a avut personalitatea sa asupra ordinului cavalerilor templieri, ordin militar şi religios. La caracterul militar şi religios al ordinului cavaleresc templier, se adaugă o altă caracteristică, cea iniţiatică, ezoterică, plină de mistere şi secrete orientale, ceea ce a creat nenumărate legende în legătură cu templierii. Peste veacuri, caracterul de organizaţie, de şcoală spirituală şi ezoterică  a ordinului iniţiatic templier devin tot mai evidente. Hugues nu poate fi văzut în afara contextului şi al spiritului templier, spirit cu  impact până în zilele noastre. Pe de altă parte, devenirea lui spirituală, aşa cum este descrisă în cartea de faţă şi în următoarea, „Chemarea templului secret”, ne face să ne gândim la ceea ce a însemnat şi însemnă, încă, noţiunile de credinţă, religie şi datorie. Cu întreaga lor încărcătură umană şi  mistică. Noţiuni care se confundă deseori, în mod superficial, unele cu altele.

 

Acţiunile romanului „Misteriosul templier Hugues” sunt descrise în ritm alert, în cuvinte şi expresii de nuanţă arhaică, iar scenele cu încărcătură ezoterică sunt accentuate  prin momente de suspans şi mister.

Cartea este uşor de citit, autorul evitând, aşa cum am mai arătat, descrierea scenelor violente sau cele cu impact negativ. Este, dimpotrivă, o carte de dragoste, cu mister, magie şi neprevăzut, aşa cum autorul ne-a obişnuit deja prin celelalte cărţi ale sale, Chemarea Templului secret, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, Medalionul ospitalier, Spiritul templierului, Fantomele din Tarragona, ș.a.

         Romanul este o pagină din istoria Franţei şi a Orientului apropiat, misterioasă şi mereu mai interesantă.

Copyright 2018

Cartea și turismul: istorie și mister, cavaleri și cavalerism

Pagina facebook a autorului Michael Villmont este aici:
Editura Multi Media Publishing București publică romanele spaniole ale scriitorului Michael R.Villmont, în limba română, prin rețeaua proprie și pe platformele Goodreads și Amazon.
Michaël Riche-Villmont, un scriitor al misterelor şi, în acelaşi timp, un scriitor romantic al spiritului nobiliar, cavaleresc!
Autor de literatură hispano-franceză, a scris şi publicat în limbile franceză şi spaniolă, lucrări, romane şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic. El este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.
Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.
CATEVA DIN CARTILE AUTORULUI:
*„Misteriosul templier Hugues”, din seria „Cavalerii templieri”,  a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: viaţa cunoscutului cavaler Hugues de Payens și  practicile oculte orientale ale misteriosului fondator al Ordinului cavalerilor templieri.  O  viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care   i-au marcat viaţa cavalerului francez.
CATEVA DIN CARTILE AUTORULUI:
* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, Thriller history, descrie viața unei familii de nobili francezi din zilele noastre, cu trimiteri la strămoșii acestora din secolul 12. Autorul pune în oglindă viața cotidiană, preocupările, aventurile cavalerești ale oamenilor din două epoci istorice diferite, cu deosebiri și asemănări, dar și legăturile inexplicabile, paranormale dintre cavalerii medievali și urmașii lor din zilele noastre. Romanul facilitează călătoria în universul romantic, dar dur, dramatic și misterios al cavalerismului feudal, în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues. Subiectul cărţii îl constituie misterioasa viaţă a cavalerului Hugues de Payens, fondator al ordinului cavalerilor templieri, fapte incredibile din prima cruciadă și întâlnirea cu misterele orientale. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm, din carte, o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală a acestora. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor. Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, Studiu istoric. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a călugărului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian şi, prin aceasta, influenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, este o carte istorică de dragoste, romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria provinciei Tarragona. În ea ne este descrisă dramatica istorie a copilului Melissa Isabela, devenită, în timp, o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu consecințe în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
Devenit rută turistică, subiectul romanului este, în prezent, temă pentru provincia Tarragona, a programului național spaniol, inițiativă privată, de cunoaștere a regiunilor spaniole prin turism cultural/istoric. Este unul din cele mai cunoscute si citite romane istorice.
* Dragoste şi mister la Barcelona. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv, o întâmplare poliţistă, de acţiune, pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nevoie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legendele urbane ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al spaniolilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor
* Spiritul templier, un Thriller atractiv, despre răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor moderni.
„Spiritul templierului” este o carte emoţionantă, de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care se cunosc în spaţiul virtual, se îndrăgostesc unul de celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întrebarea dacă există un destin pentru fiecare om, dacă este o predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti mereu, atunci când te vei gândi la Barcelona, sau la litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.
* ”Cavaleri și ordine cavalerești”, culegere de Eseuri: Istorie, simbolistică, spiritualitate cavalerească. Eseurile abordează cele mai sensibile aspecte ale gândirii, atitudinii, spiritualității trecute și actuale, ce înseamnă noblețea spiritului omului cult, educat, iubitor de artă și cultură, anotimpurile vieții, etc.. De asemenea, sunt abordate, din perspectivă spirituală, evenimente mai puțin cunoscute din istoria ordinelor cavalerești, cu accent pe evoluția acestora, situația cavalerismului modern. O lucrare unicat, scrisă din perspectiva tradițiilor seculare cavalerești, cu un conținut mai mult decât interesant.
*”Miravet, misterul manuscrisului”, este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri, despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor. Deşi romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi personajele cărţii într-o formă literară, interesantă şi atractivă. O formă modernă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?

Eseu: Cavalerii medievali – educație cavalerească

Autor Michael Riche Villmont,  Copyright©2020

       Notă: Eseul de față a fost publicat în lucrarea ”Cavaleri și ordine cavalerești”-culegere de eseuri, editura Multi Media Publishing, București

                   Ordinele cavalerești medievale (ne referim aici la ordinele cavalerești militar-religioase medievale caracteristice epocii-secolele 11-13: ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor teutorni, ordunul cavalerilor Sf. Lazăr) aveau, în componența lor, mai multe categorii de membrii, respectiv o structură organizatorică ce reflecta structura socială a epocii: cavalerii, categoria cea mai importantă, proveniți din rândul nobilimii; sergenții, proveniți din rândul clasei populare și capelanii, reprezentând clerul. Ca descendenți ai familiilor nobiliare, cavalerii-membrii ai ordinelor cavalerești din epoca medievală, au primit  educația și pregătira generală, culturală, spirituală, cavalerească, militară, impusă de standardele nobiliare, conform propriilor tradiții și cutume și dreptului nobiliar și cel canonic ce reglementau întreaga societate.

          Tocmai datorită valorilor moral-spirituale transmise în cadrul familiilor nobiliare, prin educație, din generație în generație, devenind astfel un mod  de viață, nobilimea și boierimea europeană, implicit categoria cavalerilor, s-au menținut în istoria medievală ca o categorie socială de elită.

          Istoria ne arată că secole la rând, de la apariția acestei clase sociale, nobilimea a făcut și a scris istoria, în calitatea ei de clasă conducătoare a societății medievale, puterea și dezvoltarea statelor feudale s-au datorat nobilimii și s-au bazat tocmai pe puterea și valorile spirituale ale acesteia. Iar vârful de lance al  nobilimii, în toate războaiele, a fost categoria cavalerilor, o adevărată castă în perioada de glorie a războaielor crestine.

          Ordinele cavalerești medievale, ele însele instituții sociale militar-nobiliare ale epocii, au participat, sub conducerea propriilor  comandanți, la principalele activități politico-militare, dar   și la viața societății.[1] (Vezi: Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă).

           Se știe că în ordinele cavalerești,  în calitate  de cavaleri, erau primiți doar luptătorii din rândul nobilimii, tocmai datorită educației acestora, a pregătirii lor spiritual-religioase și militare de elită.  

          Structura  comanderiilor operative din teritoriile creștine aflate în război, (Țara Sfantă, Peninsula Iberică, Insulele din Mediterana) era formată din cavalerii demnitari (Comandor, seneșal, portdrapel, trezorier,etc), detașamentele  cavaleriei operative, formate fiecare din câte zece sergenți sau   soldați, comandați de un cavaler și din  detașamente de turcopoli (mercenari), comandați de sergenți și un cavaler comandant- centiron.

        La primirea în ordin,   tinerii descendenți ai familiilor nobiliare, înnobilați sau nu, aveau deja pregătirea militară completă, inclusiv pregătirea tactică și strategică, iar în cadrul ordinului continuau pregătirea spiritual-religioasă, pregătirea morală (ezoterică și exoterică) și cea militară specifică misiunilor de luptă concrete care se desfășurau în zonă.

       Cum se desfășura educația și pregătirea viitorilor cavaleri, copii din familiile nobile, în epoca medievală[2]

       Educația nobiliară/cavalerească medievală era organizată și se desfășura pe baza dreptului  canonic, a dreptului nobiliar, al cutumelor și tradițiilor locale și familiale, urmărind dezvoltarea personalității tuturor membrilor clasei nobiliare în spiritul moralei clasei dominante, al spiritualității creștine, prin însușirea principiilor și valorilor epocii, a cunoștințelor de top în epocă, de cultură generală, de administrare a domeniilor, a cunoștințelor militare și politice.

       Educația copiilor era foarte importantă, esențială pentru viitorul cavaler, a oricărui nobil, în general,   și  se desfășura în familie. De la naștere, copiii erau  preluați spre îngrijire și pregătire de bone, învățători cu cele mai diverse specializări, doctori, preoți, etc., care îi pregăteau, sub supravegherea strictă a părinților, sub aspectul culturii generale, religioase, al științelor generale, artei, culturii, istoriei, geografiei, etc. Din primii ani, copiii trebuiau să fie conștienți că apațineau unei familii nobiliare sus-puse și trebuiau să se pregătească pentru a deveni buni militari, apărători ai familiei și ai proprietăților familiale, loiali și obedienți  seniorului, buni militari,  curajoși și buni creștini.

        Fetele erau educate conform rolului pe care-l aveau femeile în familie și societate: soții loiale, mame capabile, bune administratoare ale domeniilor și feudelor, doamne de societate conform etichetei.

        Încă din antichitate se cunoștea faptul că cea  mai importantă perioadă pentru a înncepe educația copilului, era cea a primelor luni și ani din viață. Copilul va deveni ceea ce vede și aude în familie, va fi marcat de atmosfera familială, de mediul familial, indiferent de pregătire pe care o va primi ulterior și de calitățile înnăscute pe care le avea. Înalta educație a copilului se bazează pe noblețea morală și spirituală a părinților, pe armania din căminul familial, pe lucrurile frumoase de care era înconjurat.

          Baieții conștientizau de mici că vor deveni stapânii  feudelor  familiei, sau loiali luptători comandanți  în slujba seniorilor lor ori ai regelui, cu alte cuvinte, trebuiau să învețe cum să devină buni leaderi. Ilustrativ este exemplul cavalerului  Hugues de Payens[3], fiul unui mic nobil, proprietarul domeniului Payns/Payens, situat în Champagne, în apropiere de orașul Troyes. Seniorul de Payns, tatăl,  a hotărât, conform cutumei, ca primul fiu să moștenească domeniul, iar al doilea fiu, Hugues, să urmeze cariera de luptător, cavaler, în slujba seniorului provinciei, Hugue, conte  de Champagne.

          Hugues și fratele său  au fost educați și pregătiți în familie până la vârsta de șapte ani, acumulând cunoștințe de cultură generală, morală și spiritualitate nobiliară, cutume și tradiții, reguli de viață și comportament nobiliar.

          La vârsta de șapte ani, Hugues a fost primit la curtea seniorului de Champagne, ca paj al acestuia,  unde, alături de ceilalți fii de nobili supuși seniorului, și-a început pregătirea militară. Concomitent, a continuat pregătirea de cultură generală, istorie și geografie, religie și arte.

          La vîrsta de 12 ani a fost primit, tot la curtea seniorului, în categoria scutierilor, ceea ce însemna că a trecut cu succes toate probele ca paj. Investirea ca scutier se făcea printr-un ceremonial militar religios, în cadrul căruia se depunea jurământul de obediență și loialitate.

         Scutierul își desăvârșea pregătirea în preajma seniorului, fiind printre slujitorii luptători cei mai apropiați acestuia și-l însoțea la turniruri, vânători și pe câmpul de luptă. Seniorul avea mai mulți scutieri, care se ocupau de cai și echipamentul de luptă, fiind, în același timp și gărzi de corp.

         La vârsta de 17 ani, Tânărul Hugues de Payens a fost înobilat de contele de Champagne și ridicat la rangul de cavaler, în cadrul unui ceremonial, conform cutumelor nobiliare. El a depus un nou  jurământ de loialitate și obediență și a primit armele sfințite de preotul domeniului. Din acel moment, tânărul cavaler a intrat în slujba seniorului, îndeplinind toate misiunile militare poruncite de stapânul său.

         Cavalerul putea părăsi slujba numai cu aproparea seniorului său, sau la moartea acestuia.

         Din diverse motive, cu aprobarea senirului, tânărul scutier putea părăsi slujba, fără a fi înobilat. În acest caz el  putea fi înobilat, ca descendent al unei familii nobiliare, de rege, de un mare senior sau de maestrul unui ordin cavaleresc, primind și confirmarea rangului nobiliar de cavaler.

        Cavalerul Hugues de Payens a fost trimis de seniorul său în prima cruciadă creștină, între august 1096 – august 1099 și cu aprobarea acestuia, a rămas, o mică perioada de timp,  la Ierusalim, după cucerirea orașului. După un an, a fost rechemat de contele de Champagne și s-a înapoiat la Troyes, iar în 1114 a revenit în Ierusalim, definitiv, urmat de seniorul său. Atunci a pregătit înființarea ordinului cavalerilor templului din Ierusalim.

       Copiii care aveau înclinații spre viața canonică, erau pregătiți cu cunoștințe specifice religioase. Astfel s-a întâmplat cu copilul Bernard[4] de Fontaine, fiul contelui     Tescelin le Roux-Fontaine-lès-Dijon și  Alèthe de Montbard care, din cauza constituției sale fizice firave, a fost îndrumat spre viața canonică. Peste ani, Bernard de Fontaine a ajuns abatele mânăstirii cisterciene Clairvaux, conducătorul Ordinului cistercian și creatorul ordinului cavalerilor templieri, recunoscut de papa în 1128. Unchiul lui după mamă, André de Montbard, a fost unul din fondatorii ordinului Templului, alături de Hugues de Payens și alți șapte cavaleri franci.

        Atât fetele, cât și băieții, erau pregătiți în familie și la domeniul seniorului,  de către cei mai buni profesori din diferite domenii ale științelor și artelor. În afară de cunoștințele din domeniul militar, al artelor, științelor, al științelor naturale, religiei creștine, etc., copiii  erau educați și pregătiți, din primii ani de viață, asupra etichetei și protocolului nobiliar, a codului cavaleresc, cu valorile morale și calitățile unui adevărat și desăvârșit cavaler, cu modul de comportare elitist în familie și  în societate. Fetele trebuiau să cunoască bine artele vremii, muzica și dansul, regulile mondene nobiliare, modul de comportare în familie, unde soțul era seniorul familiei și al domeniului, etc.

         În acest mod, copilul învăța încă din familie, din primii ani de viață, să se comporte ca un senior, ca un leader, personalitatea lui fiind cea a unui stăpân al domeniului, membru al unei elite conducătoare a societății, de care depindeau viețile și  destinele celorlalți oameni, inclusiv ale familiei sale. De aceea trebuiau să-și cunoască și să exercie drepturile conform codului nobiliar, dar să-și asume întreaga responsabilitate corespunzătoare drepturilor, suportând consecințele. Motoul ”La Noblesse oblige” era principiu și mod de viață; onoarea, curajul, asumarea răspunderii fiind printre cele mai înalte virtuți nobiliare/cavalerești. Încălcarea acestor principii se sancționa cel mai des, cu confiscarea averii sau cu o moarte rușinoasă. ”… „Noblesse oblige” este în general folosit pentru a sugera că, odată cu bogăția, puterea și prestigiul, apar și responsabilități”.(Wikipedia).

        Având o astfel de educație, se poate spune că acei cavaleri medievali  erau conducători, leaderi înnăscuți. Desigur, cu excepțiile inerente, inevitabile.

             În mod cert, după cum consemnează documentele vremii, în epoca medievală, foarte mulți tineri proveniți din familii modeste, urcau pe scara militară, sau profesional-artizanală,  a artei și meșteșugurilor, cu talent și prin muncă deosebită. Mulți dintre ei au fost înobilați pentru merite deosebite, primind ranguri, demnități și domenii, conform legii naturale, milenare a meritocrației personale (înobilarea, numirea în funcții, demnități, etc., promovarea socială, respecta strict meritele și calitățile personale, educația și personalitatea. Pentru că, orice încălcare a meritocrației în acele vremuri tulburi, periculoase, putea avea consecințe tragice, de la pierderea unei bătălii și multe vieți omenești, la pierderea domeniilor, a familiei, etc.)

             Iar societatea medievală, datorită structurii, cutumelor  și mentalităților, le recunoștea locul în categoria socială conform descendenței, nivelului lor de educație și a capacității profesional-meșteșugarești, de construcții etc., uneori indiferent de starea materială.      

          Instinctual, fiecare categorie socială își cauta și păstra identitatea după cele trei  criterii ale epocii feudale: descendența familiei, educația și starea materială. Educația cavalerească urmărea formarea, începând cu primii ani din viața copilului, în familie, a nobleței morale și spirituale, care să completeze și să confirme noblețea sângelui, conform normelor și valorilor feudale.

            Iată cât de importante erau, în feudalism,  familia și educația în familie, pentru viitorul copiilor, asigurându-le succesul în viață. În epocă, nobilul cavaler/omul bine educat, făcea  parte din elita socială, artistică, intelecuală, pregătit să știe cum să depășească politicos, discret, profesional, dar și ferm, hotărât, vertical, orice obstacol, orice situație de criză, menținându-și nealterate rangul,  onoarea și prestigiul personal.

  Autor Michael Riche-Villmont,  2020  Copyright©2020  Traducere din limba spaniolă


[1] Vezihttp://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/

[2] Martin de Riquer,  Caballeros andantes españoles. Madrid: Espasa-Calpe S. A., 1967

[3] Michael riche-Villmont, ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015, ISBN-13: 978-1977834720 (Original: ”Les grands mystères du  Templier Hugues”)

[4] Vezi Michael R.Villmont, lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, 2015,  ISBN 978-606-671-769-4 (original ”San Bernardo  de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”).

Eseu: …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

Copyright©2016. Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.  

          Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

      Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

          Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de operă.

          Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

         Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

         Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile juridic în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

        Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

         De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

       Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

       Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

        Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

       Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

        În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

         Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

        Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

         Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

          Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

            Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

            De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

           Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

          Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

        În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

         În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

          Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

         De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

          Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

          Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

         La ceilalţi oameni, modernişti, oportunişti, mai puţin educaţi, care înfiinţează mereu aşa-zise ordine cavalereşti, cu denumiri preluate de la ordinele originale, nu facem mai multe referiri. Ei sunt o altă lume.

          Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.


                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.