Arhiva etichetelor: Regatul Latin al Ierusalimului

jerusalem-650436_960_720

Eseu, Remember Ierusalim, anul 1099 d.Hr.

               Fragment din lucrarea „Cavalerii de Malta, spiritualitate ospitalieră”     

     Dedicat bravilor ospitalieri- călugări, sanitari şi militari-care, timp de secole, s-au  pus în slujba credinţei , al nobleţei spiritului şi în serviciul bolnavilor, sacrificându-şi, de prea multe ori, propria viaţă

15 iulie… Ierusalim – Oraşul Sfânt, oraşul etern, loc de întâlnire al civilizaţiilor umane, al culturilor orientale şi occidentale, locul din  care Lumina Divină a început să lumineze umanitatea, locul în care istoria şi spiritualitatea ne dezvăluie profunzimea esenţei umane. Şi, mai presus de toate, este locul în care omenirea a fost izbăvită de păcatul primordial. Poate aşa se explică sentimentele profunde şi complexe pe care orice vizitator le are la întâlnirea cu Oraşul Sfânt. Indiferent de câte ori vizitează oraşul, fiindcă  majoritatea vizitatorilor sunt oameni ai credinţei, oameni ai spiritului, sau care conştientizează şi preiau profunda spiritualitate a acestor locuri sfinte.

În acest context, am observat ca pe un fapt normal,  trăirea spirituală complexă, exprimată în diversele  forme de manifestare, a persoanelor de o factură aparte, pe care le-am întâlnit în Ierusalim: membrii ai ordinelor cavalereşti. Oameni ai nobleţei sângelui şi spiritului,  membrii ai mai multor ordine cavalereşti cu origini medievale şi existenţă neîntreruptă, care şi-au făcut o datorie de onoare şi demnitate din a fi promotori ai spiritualităţii creştine.

Trăirile lor, ale nobililor, cavaleri ai zilelor noastre, de o spiritualitate evidentă, se datorau atât  influenţei benefice a locurilor istorice sfinte, cât şi motivului prezenţei lor în oraşul binecuvântat. Câţiva din membrii ordinelor cavalereşti s-au întâlnit aici, în Ierusalim, pentru a cinsti eroismul şi sacrificiul cruciaţilor care, la 15 iulie 1099, au cucerit Ierusalimul şi au înfiinţat Regatul Latin al Ierusalimului, Principatul creştin Antiochia, Comitatul de  Edessa şi Comitatul de Tripoli.  Am spus că erau persoane de o factură aparte! Într-adevăr, grupul de cavaleri era format din urmaşi ai nobililor cruciaţi care au luptat pentru cucerirea Ierusalimului, în 1099, precum şi urmaşii cavalerilor care, de-a lungul timpului, au luptat, în cruciade,  ca membrii ai ordinelor cavalereşti, pentru apărarea locurilor sfinte. Nobilii cavaleri, membrii ai multor ordine dinastice, nobiliare, religioase şi cavalereşti, deţinători ai celor mai înalte ordine, medalii şi distincţii nobiliare, au hotărât să retrăiască, sufleteşte şi spiritual, acele momente dramatice din vara anului 1099, să înţeleagă şi mai bine resorturile spirituale care i-au determinat pe vechii cavaleri să suporte privaţiunile inimaginabile din cruciadă şi să facă, mulţi din ei, sacrificiul suprem în numele credinţei şi a valorilor cavalereşti. Dar şi sentimentele şi trăirile unice pe care le-au avut cruciaţii la îndeplinirea misiunii de a elibera Locurile Sfinte. Voiau, poate, să-şi exprime gratitudinea faţă de sacrificiul cruciaţilor  medievali şi mândria de a fi urmaşii celor care au scris file din istoria omenirii.

Activităţile ocazionate de această întâlnire, s-au desfăşurat pe parcursul a trei zile, cuprinzând simpozion istoric, vizite în Ierusalim şi în principalele locuri istorice şi ale credinţei, pe teritoriul Ţării Sfinte, discuţii libere, missa omagială, ş.a. Simpozionul, urmat de discuţii libere între participanţi, s-au desfăşurat în sălile fortului cunoscut sub numele Turnul lui David, locul în care Godefroy de Bouillon[1], împreună cu grupul său de cavaleri, urmat de Raymond de Toulouse, au pătruns primii în cetatea Ierusalimului.

Impresionant era faptul că acei oameni, aflaţi în cele mai importante poziţii sociale, personalităţi profesionale de notorietate în domeniile lor de activitate, prezentau plini de emoţie, aspecte din istoria familiilor lor, fapte de arme ale strămoşilor lor, povesteau modul în care au pierit mulţi din cavalerii vremurilor apuse. Ceea ce prezentau vorbitorii, nu erau date ştiinţifice, referate istorice, ci momente şi întâmplări de viaţă, evenimente reale la care au participat strămoşi ai cavalerilor de astăzi. Erau evenimente istorice, întâmplări de viaţă din timpul primei cruciade, a eliberării Ierusalimului şi timpul regatului. Aceste evenimente, relatate de cei care le ştiu de la strămoşii lor, primite  ca moştenire de familie, sunt adevărata istorie, trăită acum de participanţi, primită moştenire  ca lecţie de viaţă şi model de atitudine. Şi devenită tradiţie cavalerească.

Atmosfera de profundă spiritualitate s-a manifestat şi în referatele şi eseurile, bazate pe rigoarea ştiinţifică, prezentate de câţiva istorici de notorietate, consacraţi ca experţi în cavalerismul medieval. Istoricii, care publicaseră lucrări ştiinţifice sau romane istorice de referinţă despre cruciade, cavalerism şi ordine cavalereşti, au reuşit să creeze contextul istoric în care s-au desfăşurat faptele  de arme, de capă şi spadă, fapte eroice devenite legende şi  întâmplări romantice, pline de mistere şi magie orientală, cu iniţieri ezoterice şi spirite reîncarnate. Fiindcă aceşti cavaleri din zilele noastre cunosc multe, foarte multe întâmplări incredibile despre lumea ezoterică medievală, magia orientală şi mistere medievale care se manifestă şi astăzi, despre spiritele ocrotitoare ale strămoşilor lor, despre paladinii[2] Templului lui Solomon şi secretele învăţaţilor antici. Întâlnirea dintre creştini şi ştiinţele, ezoterismul şi magia orientale s-a produs tocmai datorită cruciadelor creştine.

 

… Prima cruciadă creştină…Anul 1095. Imperiul Bizantin se afla în mare pericol, înconjurat şi atacat de armatele sultanului Selgiuc, o parte din teritoriu fiind deja pierdut. La cererea împăratului Alexie al Bizanţului, Papa Urban II a  chemat lumea creştină la cruciadă împotriva selgiucizilor, convocând şi un Conciliu la Clermont, în regatul Franţei. Prin această acţiune, papa urmărea atât recucerirea teritoriului Ţării Sfinte, cât şi reunificarea lumii creştine, după schisma din … Răspunzând chemării papale, un număr de nobili europeni, în special din Franţa, au organizat o cruciadă[3], care şi-a început marşul spre Ierusalim în ziua de 15 august 1096, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. După un marş lung, ce a durat  trei ani, timp în care cruciaţii au purtat nenumărate bătălii, au trecut prin privaţiuni, boli, neînţelegeri interne, au ajuns la porţile Ierusalimului, în 6 iunie 1099, cu doar un sfert din
numărul iniţial al combatanţilor.

Slăbiţi de boli, înfometaţi, cu moralul slăbit, copleşiţi de căldura toridă a verii, cruciaţii conduşi de  ducele Godefroy de Bouillon, împreună cu fraţii lui Eustace şi Baldouin, contele Gilbert de Provence, contele Raymond  de Toulouse, Ştefan de Blois, Robert de Flandra, Hugo de Vermandois, fratele regelui   Philip al Franţei, Tancred  de Normandia, Bohemud de Taranto şi nepotul său, Robert de Taranto, Hugues de Payens, ş.a., au asediat cetatea Ierusalimului.

Primele zile de asediu au fost dezastroase pentru cruciaţi. Cei 1500 cavaleri şi circa 20000 pedeştri erau lipsiţi de alimente, de apă, fără posibilităţi de aprovizionare, fără materiale din care să-şi construiască turnurile de asalt, scări de asediu şi platforme de atac. Singurul lucru care le-a rămas, era credinţa. Credinţa susţinută de curaj, onoare,  precum şi de voinţa  de a învinge duşmanul ce-i sfida de pe zidurile de apărare. Pe măsură ce zilele treceau, moralul şi  voinţa de a învinge erau înlocuite de îndoială, apoi de sentimentul de abandonare a luptei, de renunţare. Şi totuşi…Au primit din Europa câteva mici cantităţi de alimente, apă au găsit în satele din jur, iar lemnul pentru construirea turnurilor de asalt,  l-au obţinând demolând corăbiile veneţiene care le-au adus alimentele. Această pregătire m inuţioasă le-a redat încrederea în reuşita asediului.

Parcă pentru a spori încrederea cruciaţilor în victorie, unul din călugări i-a chemat, în numele legatului papal  Adhemar de Le  Puy, mort în timpul cruciadei, la un post de trei zile şi  procesiune pe Muntele Măslinilor. După cele trei zile de post, în noaptea de 14 iulie 1099, cruciaţii au declanşat asediul cetăţii Ierusalimului. Şi, minunea s-a înfăptuit. Cu eforturi supraomeneşti, cruciaţii au reuşi să cucerească o porţiune din zidul cetăţii, respectiv Turnul lui David, pe unde au intrat în cetate Godefroy de Bouillon şi ostaşii lui din Lotharingia, urmat îndeaproape de contele Raymond de Toulouse şi ostaşii din Provence.

Apoi, evenimentele au degenerat. A început un masacru îngrozitor, săvârşit de ostaşii care refuzau să mai asculte ordinele comandanţilor. Un act îngrozitor,   regretabil, condamnat de istorie şi greu de uitat. Unul din evenimente întunecate care s-au abătut, de-a lungul vremii, asupra eroicului oraş.

În zilele imediat următoare cuceririi întregului oraş, nobilii comandanţi ai cruciaţilor au hotărât înfiinţarea Regatului Latin al Ierusalimului, primul rege, provizoriu, sub denumirea de Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt, a fost Godefroy de Bouillon, după refuzul contelui Raymond de Toulouse.

Pentru apărarea noului stat creştin, nobilii cruciaţi care au rămas în Ierusalim, au început organizarea unei mici armate şi au înfiinţat mai multe ordine cavalereştişi  religioase : în 1099, Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, tot în 1099, s-a reorganizat Ordinul “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, recunoscut de Papa în 1113; în 1118, Ordinul ostaşilor sărmani ai lui Hristos şi ai Templului din Ierusalim, recunoscut în 1128, Ordinul Sfântul Lazăr, etc.

Înfiinţarea regatului Ierusalimului a avut o importanţă deosebită în geopolitica zonei, dar şi pentru regatele europene, din punct de vedere politic, economic, spiritual şi al dezvoltării ştiinţelor, artelor şi culturii. Prin afluienţa de creştini europeni, cele două culturi, cea arabă şi cea europeană, s-au întâlnit şi s-au influenţat reciproc, dar şi-au păstrat fiecare specificul şi spiritul antagonic.

 

…Privindu-i pe cei câteva zeci  de participanţi la întânire, mai mult decât  interesaţi de faptele şi evenimentele din secolul XI, sobri şi cu înfăţişare distinsă, dar şi curioşi şi emoţionaţi, dornici să se cunoască şi mai bine unii pe alţii, uniţi prin ascendenţii lor şi faptele de arme ale acestora şi, mai ales, prin spiritualitatea comună, puteai înţelege că nobleţea spiritului, nobleţea de sânge nu sunt simple noţiuni, ci o manifestare amplă a valorilor tradiţionale spirituale, morale, comportamentale. Iar strămoşii lor puteau fi mândri de ei, nobili cavaleri ai timpurilor moderne.

Mai târziu, la terminarea simpozionului, unul din participanţi a avut ideea de a vizita toţi, împreună, chiar atunci, fortul, Turnul lui David, să păşească fiecare din ei pe urmele strămoşului său, încercând să retrăiască sentimentele pe care cruciaţii le-au avut atunci când au păşit în curtea fortului, plini de răni şi de sânge, dar cu spada în mână.

La ieşirea din clădire, căldura toridă i-a copleşit pe participanţi, provocându-le un adevărat şoc, după ce au stat întreaga dimineaţă în camere dotate cu aer condiţionat. Le-au trebuit momente bune pentru a reuşi să suporte, cât de cât, căldura şi  razele fierbinţi ale soarelui oriental, la orele amiezii. “Teribilă căldură”, s-a auzit o voce. “De-a dreptul periculoasă, mortală pentru cei neobişnuiţi cu aşa ceva”. “Acum  putem constata noi înşine prin ce calvar au trecut rudele noastre, cavalerii medievali, pe timpul cruciadei”, i-a răspuns o altă voce, urmată de murmure de aprobare. Şi era purul adevăr: la 40 gr. C, abia puteai respira, iar cruciaţii, îmbrăcaţi cu armuri, trebuiau să meargă prin zone deşertice şi să lupte! Sacrificu? Nu, supliciu!

Impresionaţi de astfel de gânduri, participanţii la întâlnire au făcut un tur complet în exteriorul zidului şi în interiorul fortului, conduşi de unul din istoricii fortului, un om dedicat istoriei locului. Doar gândul că păşeşti pe pământul şi pietrele pe care a călcat strămoşul tău, pe căldură toridă, îmbrăcat cu armura încinsă, sub care curgeau sângele rănilor şi transpiraţia, te înfiora. Mulţi dintre cruciaţi au căzut pe aceste pietre, în chiar incinta fortului, răpuşi de arme  sau epuizare, cu un ultim gând că erau, cu adevărat, pe pământul sfânt al Ierusalimului. Cu visul vieţii lor, împlinit!..

Lucruri interesante, fapte şi întâmplări incredibile din timpul asediului Ierusalimului, din iunie şi jumătatea lunii iulie 1099, le-au fost relatate de istoricul fortului, care le-a descris cu detalii inedite despre cucerirea Turnului lui David de către cruciaţii din Lotharingia, conduşi de fraţii Godefroy de Bouillon, Eustace şi Baldouin şi cei din Provence, conduşi de contele Raymond de Touluose şi Gilbert de Provance. Despre faptele de arme ale cavalerului Hugues de Payens, ulterior cofondator al ordinului cavalerilor templului, ale cavalerului Simon de Chamont, devenit cavaler ospitalier al ordinului lui Frére Gérard, precum şi al miilor de alţi cavaleri şi simplii cruciaţi.

Pentru ca imaginea despre cucerirea cetăţii şi a oraşului Ierusalim să fie cât mai completă, la rugămintea cavalerilor moderni, istoricul fortului, J.G., i-a condus pe străzile vechiului oraş,  în câteva locuri semnificative pentru cavalerismul medieval şi spiritul cavaleresc. Astfel, au mers la Biserica Sfântului Mormânt, unde a fost înfiinţat, în 1099, ordinul cavaleresc religios cu acelaşi nume (Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt).

În apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, la câteva sute de metri, se află Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, locul unde a fost reorganizat Ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniţi, recunoscut ca atare de papalitate în 1113) de către călugărul Gérard, stareţul mănăstirii, cel care şi-a riscat viaţa pe timpul asediului oraşului, ajutându-i pe cruciaţi cu pâine şi apă, aruncate peste zidurile de apărare. După asediu, ospitalierii i-au tratat pe răniţii ambelor armate, indiferent de credinţă.

Atât la Biserica Sfântului Mormânt, cât şi la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, participanţii la întâlnirea comemorativă au ţinut câte Te Deum şi un moment de reculegere în memoria cruciaţilor.

Şi, ultima oprire, nobilii cavaleri moderni au făcut-o pe Muntele Templului,  pe dealul Moriah, în faţa moscheii lui Omar, locul unde  fusese construit, în urmă cu trei mii de ani,  renumitul Templu al lui Solomon[4]. Pe locul unde erau, cu secole în urmă, atât Templul lui Solomon, cât şi cel de-al doilea templu, s-a construit o moschee care, după  cucerirea oraşului de către cruciaţi, a devenit cartierul general al ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat în 1118, de nouă foşti cavaleri ai Sfântului Mormânt, conduşi de Hugues de Payens.

Întâlnirea de la Ierusalim este încă o confirmare a faptului că tradiţia, credinţa, vechile valori spirituale, adaptate la spiritualitatea zilelor noastre, rămân criterii şi jaloane esenţiale ale bunei educaţii, ale familiei tradiţionale, rămân reguli ale comunităţii umane demne, consolidate, ale însăşi identităţii culturale şi spirituale locale şi naţionale. Identitate constituită în sute şi mii de ani de istorie, prin sânge, lacrimi şi muncă grea, păstrată ca un adevărat templu…

 

… Templul lui Solomon, sau Templul din Ierusalim… Magnific edificiu, ca arhitectură, realizare şi, mai ales, ca semnificaţie, ridicat în anul 953 î.Hr. de regele Solomon,  pe Muntele Moriah. Templu pe care voia să-l ridice regele David, tatăl lui Solomon, ca să-şi dovedească marea credinţă în Dumnezeu şi pentru a i se ierta marile şi multele păcate. Credea că, dacă va face o Casă a Domnului, mare şi frumoasă, Dumnezeu îi va ierta păcatele, păcate la care,totuşi, nu se gândea să renunţe.

Regele David, un om înţelept şi hotărât, a fost ales de Domnul să fie regele iudeilor şi a reuşit să unifice cele douăprezece triburi, să întărească regatul şi să aducă dezvoltare şi bunăstare supuşilor. Dar a abuzat prea mult de vărsare de sânge şi a dus o viaţă vicioasă, cu nouă sute de soţii şi amante,  fapte pe care şi le-a recunoscut ca fiind mult prea păcătoase. Pentru a fi iertat de Dumnezeu, a vrut să-i înalţe o casă mare, precum credinţa şi pocăinţa sa. “Chivotul Legilor este păstrat în cort, iar noi stăm în palat”, şi-a spus David. “Voi ridica un  Templu pentru Domnul, aşa cum nu s-a mai văzut”. Domnului i-a plăcut gândul lui David şi i s-a arătat în somn, spunându-i unde ar trebui construit templul, pe dealul Moriah, cât de lung, cât de lat şi cât de înalt să fie, precum şi destinaţia celor trei săli principale. Dar, pentru că regele David era prea păcătos pentru o asemenea cinste, Domnul i-a încredinţat sarcina construirii templului lui Solomon, fiul lui David, atunci când acesta va fi rege.

Şi astfel, regele Solomon s-a pregăt să construiască templul. I-a cerul regelui Hiram al Tyrului, să-i trimită cel mai bun maestru şi cei mai buni constructori, iar acesta i l-a trimis pe maestrul Hiram Abiff, arhitect şi constructor cu mare experienţă. Maestrul Hiram Abiff, a modificat câteva din planurile Templului şi şi-a organizat cei aproape trei sute de mii de lucrători, iar când magnifica lucrare a fost terminată, întreaga lume s-a minunat de măreţia casei Domnului, construit din piatră şi  lemn de cedru , cu podele din chiparos, iar ornamentele, toate făcute din aur. Ca dovadă a profundei credinţe în Dumnezeu, regele Solomon a adus în templu Chivotul Legilor şi alte câteva obiecte sfinte, de mare preţ pentru credincioşi. Dar în Templu nu a fost adus nici un chip cioplit.

Templul era de formă dreptunghiulară, construit, cum am spus pe muntele Sion, dealul Moriah. Pentru că dealul era prea mic pentru curtea templului, Hiram a ridicat ziduri în jurul dealului, apoi a nivelat  cu pământ, realizând două curţi, în terase: curtea exterioară destinată credincioşilor şi curtea interioară, destinată preoţilor. O parte din zidul curţii se vede şi astăzi, cunoscut ca Zidul Plângerii, loc sfânt pentru poporul evreu.

Templul avea trei încăperi principale şi anexele. Încăperile principale erau Ulam-vestibului de intrare, situat la răsărit şi  străjuit de două coloane, Jachin şi Boaz,  apoi Heical-Sfânta, şi Debir-Sfânta Sfintelor.  În Sfânta Sfintelor era păstrat Chivotul Legilor, adus din Cortul Sfânt şi păzit cu grijă de preoţi. În Heical erau păstrate Altarul tămâierii, masa punerii înainte şi cele zece candelabre din aur, precum şi alte obiecte sfinte.

Sub Templu, atunci când a consolidat curţile, maestrul Hiram a construit un labirint subteran pe trei nivele, cu încăperi secrete, coridoare şi tuneluri, prin care era adusă apa potabilă, dar şi cale de refugiu în caz de pericol.

Secole la rând, Templul a fost o adevărată casă a Domnului, respectată de credincioşi, unde aceştia aprofundau secretele lumii şi ale universului, ale omului şi ale credinţei în Dumnezeu, un loc de înaltă spiritualitate. In anul 586 î.Hr., magnificul Templu a fost cucerit, prădat şi apoi distrus de babiloneni, conduşi de Nabucodonosor. Dar multe din obiectele sfinte  au fost ascunse de către paznicii preoţi, aşa-zişii paladini şi nu au fost găsite nici până astăzi. Se spune că subteranele secrete ascund o mulţime de secrete, secrete teribile, care ar putea schimba lumea. Unele din aceste secrete ar fi fost descoperite de cavalerii templieri, care le-au găsit în urma săpăturilor pe care le-au făcut în subterane şi, se spune,  de aceea au devenit foarte repede o forţă militară, financiară şi, de ce nu, ezoterică, magică.

Magnifica realizare arhitecturală a lui Solomon, dedicată credinţei în Dumnezeu, Templul, Casă a Domnului, unde marii preoţi şi ceilalţi credincioşi căutau apropierea de Lumină şi Adevărul Divin, loc de  păstrare a  obiectelor sfinte,  a avut încă din epocă o complexă semnificaţie spirituală şi un profund simbolism. În timp, simbolismul templului lui Solomon a devenit tot mai complex, mai plin de sensuri şi mai profund spiritual, căpătând şi valenţe ezoterice, iniţiatice, prin nenumărate legende, mistere, chiar elemente magice promovate de ordine ezoterice. Templul din Ierusalim, primul templu, a devenit el însuşi element esenţial al vieţii spirituale a multor curente ezoterice, iniţiatice, spirituale, în jurul căruia se desfăşoară şi în zilele noastre întreaga lor activitate spirituală. Nici ordinele cavalereşti moderne nu fac excepţie, ordinul templier, de exemplu, preluând în totalitate mistica templului.

*

Ordine cavalereşti înfiinţate în Ierusalim, pentru apărarea regatului şi a pelerinilor:

*Ordinul călugărilor ospitalieri, cunoscut astăzi sub denumirea de Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, în latină:  Supremus Ordo Militaris Hospitalis Sancti Ioannis Hierosolymitani Rhodius et Melitensis,  îşi avea originile cu vreo optzeci de ani înaintea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi. “…Prin anul 1023, comercianţii din Amalfi, cu îngăduinţa Califului Ali  Zahir al Egiptului, au reconstruit un spital, o mănăstirea şi o capelă în Ierusalim, în locul unde fusese Biserica Latina (arsă de unul din califii egipteni), de lângă Mormântul Sfânt. La reconstrucţie au participat mulţi călugari benedictini, care-i şi îngrijeau pe bolnavi. Îmbrăcaţi cu sutana lor neagră, erau uşor de recunoscut de către pelerini, care-i numeau Fraţii ospitalieri…În anul 1042d. Hr.,  Împăratul  bizantin Constantin a dat destul de mulţi bani pentru reconstrucţia Bisericii Sfântului Mormânt, cu acordul califului local. Totodată,  a încuvinţat construcţia unui mare asezământ, în sudul Sfântului Mormânt, unde deja era ridicată o biserică. Acest asezământ cuprindea o biserică, închinată Sfântului Ioan Botezatorul, un spital, han, o mică bibliotecă  şi mănăstirea, grădină şi curţi interioare, totul spre folosul  pelerinilor. Aşezământul a fost gata după vreo şase, şapte ani, ridicat şi cu  ajutorul  comercianţilor din Amalfi, [5] 

În anul 1099 d. Hr., după eliberarea oraşului, călugărul Gérard, stareţul celor două aşezăminte (Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul), a adus îmbunătăţiri celor două aşezăminte,  organizându-le ca spitale, primul pentru  femei şi al doilea pentru bărbaţi, mărind şi numărul călugărilor aferenţi. Totodată, pentru paza pelerinilor şi a drumurilor din Regatul Ierusalimului pe care circulau pelerinii, a organizat un corp militar. În acest mod, începând cu anul 1099, s-a consolidat un ordin aparte de călugări şi cavaleri, denumit, desigur, ordinul ospitalier, ordin militar şi religios.

Activitatea complexă şi benefică a ospitalierilor (călugări şi cavalerilor  benedictini) a fost apreciată de  Papa Pascal al II-lea  care, prin Bula papală denumită„Piae postulatio voluntatis”, a recunoscut, în 1113,   ordinul religios autonom “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, aflat sub autoritatea şi protecţie papală.

Din anul 1099, ordinul cavalerilor  ospitalieri, sau ioaniţi, denumit mai târziu ordinul cavalerilor de Malta, a avut o existenţă neîntreruptă până în zilele noastre, păstrându-şi caracterul nobiliar prin descendenţa nobiliară a  membrilor săi, dedicaţi activităţilor spirituale şi de binefacere. Ordinul este recunoscut de Vatican şi de ONU, ca organizaţie de interes public, având cartierul general în Roma, în Palazzo Malta, iar misiunea sa este rezumată în motto: Tuitio fidei et obsequium pauperum , „Apărarea credinței și asistența pentru cei săraci”.[6]

 *Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, în latină: Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani, a fost înfiinţat de primul rege al regatului latin al Ierusalimului, la puţin timp după eliberarea oraşului. La cererea celorlalţi comandanţi ai cruciaţilor, ducele Godefroy de Bouillon a acceptat, temporar, să fie primul conducător al noului regat, sub denumirea de  Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt a fost şi este unul din locurile sfinte ale creştinismului, locul unde se manifesta şi  în acele vremuri, esenţa spirituală a credinţei creştine. Pentru a apăra Sfântul Mormânt şi viaţa spirituală liturgică ce se desfăşura aici[7], Godefroy a înfiinţat un detaşament de călugări-cavaleri.

După legenda prezentată de autorul André Damien[8], Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt îşi are originea în vremea lui Isus, primul detaşament de pază a Sfântului Mormânt fiind înfiinţat de Apostolul Iosif. Mai târziu, după anul 326, Împărăteasa Elena a găsit Sfânta Cruce şi a întărit paza Mormântului. Apoi, Regele Carol cel Mare, preocupat de siguranţa Locurilor Sfinte, obţine de la califul selgiucid al Bagdadului, statutul de protectorat pentru Sfântul Mormânt. De aceea, mulţi din actualii cavaleri ai Sfântului Mormânt îi consideră fondatori ai ordinului pe cei trei mari apărători ai credinţei creştine.

În anul 1114, corpul de călugări cavaleri este consacrat ca  un ordin monahal şi militar sub numele de Ordinul Sfântului Mormânt, obţinând recunoașterea papei Pascal II.  Cu timpul, ordinul s-a dezvoltat, având ca principală misiune apărarea locurilor sfinte din regat,  din principatele şi comitatele creştine înfiinţate în secolul 12,  în orientul apropiat, dar şi a multor locuri sfinte din occident. După retragerea creştină din orient, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt şi-a pierdut raţiunea de a exista, astfel că în anul 1489, Papa Inocenţiu VIII  a decis ca ordinul să fie transferat Ordinului ospitalier, pierzându-şi autonomia.

În anul 1868, Sfântul Scaun a reuşit să reînfiinţeze Patriarhia Latină a Ierusalimului, iar pentru protejarea locurilor Sfinte, a recreat  corpul militaro-călugăresc Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani , ordinul cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim, ordin autonom, subordonat papei.  Marele Maestru al ordinului este, din 1949, un cardinal, numit de Papa, ca for suveran al ordinului monahal.

    *Ordinul Sfântul Lazăr, Ierusalim.[9]
Afluxul crescând de pelerini la Ierusalim, spre sfârşitul secolului 11, a generat şi creşterea numărului de bolnavi din rândul lor, care au contractat diverse boli  orientale, printre care şi lepra. Prin anul 1097-1098,  pentru bolnavii de lepră a fost amenajat un aşezământ călugăresc, aceştia fiind singurii care ştiau cum trebuiau îngrijiţi astfel de bolnavi. Din 1099, odată cu înfiinţarea regatului latin al Ierusalimului şi a principatelor creştine în orient, numărul bolnavilor de lepră a crescut foarte mult, printre ei fiind şi cavaleri şi simplii ostaşi. De aceea s-au deschis şi alte aşezăminte specializate în Ţara Sfântă, apoi şi în Europa, pentru bolnavii întorşi în ţările lor de origine.

Aşezămintele călugăreşti destinate bolnavilor de lepră au adoptat regulile ordinului benedictin, reguli religioase stricte, care cereau compasiune, o viaţă monahală austeră, obedienţă şi dedicaţie îngrijirii bolnavilor. Ca patron spiritual, călugării l-au ales pe Sfântul Lazăr, cunoscut ca un om modest, cerşetor, dar făcător de bine. Cruciaţii bolnavi, nobili şi  simplii soldaţi, cu sprijinul călugărilor ospitalieri, au adus un spirit activ, militar, propunându-şi să se organizeze pentru apărarea aşezămintelor cu bolnavii de lepră, astfel că în anul 1119, la aşezământul din Ierusalim s-a constituit Ordinul Sfântul Lazăr, ordin religios, care şi-a dezvoltat, treptat şi latura militară. În următorii treizeci de ani, ordinul s-a extins în tot regatul şi în principatele creştine din orient, apoi în regatele europene. În anul 1142, regele Fulk al Ierusalimului a recunoscut ordinul militar şi religios, luîndu-l sub autoritatea sa şi al Patriarhiei latine. După extinderea ordinului în Europa, papa Alexandru IV , în anul 1255, a acordat mai multe privilegii membrilor acestui ordin, cu atât mai mult, cu cât devenise un ordin militar, la care au aderat tot mai mulţi oameni sănătoşi, călugări şi ostaşi, care aveau ca principale misiuni îngrijirea şi apărarea bolnavilor şi a aşezăminetlor acestora.

După pierderea teritoriilor creştine din orientul apropiat, la sfârşitul secolului 13, la fel ca celelalte orine cavalereşti, şi Ordinul Sfântul Lazăr şi-a mutat cartierul general în Europa. Di cauza unor neînţelegeri interne, ordinul s-a divizat, o parte din conducerea ordinului stabilindu-se în Roma şi o altă parte în regatul Franţei, la Château Royal de Boigny-sur-Bionne. Încercarea papei  Inocenţiu VIII, în anul 1489, de a unifica ordinul Sfântul Lazăr cu Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan, a eşuat, cele două facţiuni existând, o perioadă de timp, separat.

Ramura latină a ordinului s-a unit cu Ordinul Sfântului Maurice, sub autoritatea Casei Regale de Savoya şi şi-a continuat existenţa, până în zilele noastre, sub denumirea de Ordinul Sfinţilor Maurice şi Lazăr, ordin de un mare prestigiu în lume.

Ramura franceză a intrat în declin după anii 1600, din 1830  fiind dizolvată.

Ierusalim, iulie 2016

Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens” şi „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, 2015, Editura „Sf Ierarh Nicolae” şi „Editura Setthings”, Editura „Amazon” pentru ediţiile în limba franceză şi spaniolă.

[2] Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[3] Michaël Riche-Villmont, „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ed.2015, Editura Setthings.

[4]  Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[5] Michaël Riche-Villmont , „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”

[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[7] Wikipedia, Enciclopedia Liberă

[8] André Damien, Memento du chevalier de l’Ordre Equestre du Saint Sépulcre de Jérusalem, ed. 2003

[9] Wikipedia, Enciclopedia liberă

 

G7aChemarea templului

Recenzie romanul „Chemarea templului secret”

 

                                                   Seria „Cavalerii Templieri”
   Autor Michael Riche-Villmont
„Chemarea templului secret„ este un thriller modern, dramatic,  istoric şi  poliţist în acelaşi timp , o carte de dragoste, în care magia orientală, ezoterismul templier, eroii umani şi spiritele, crează un subiect de excepţie.  O carte de acţiune, al cărei subiect îl constituie fapte petrecute în vechiul Templu al lui Solomon din Ierusalim, cu urmări nebănuite în zilele noastre,  cu acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur, determinate de practicile oculte,  de magie, ale templierilor din Evul mediu.

Este o carte care se prezintă singură, fără recenzie, doar prin titlu şi poate, este mai bine să o citeşti fără nici o idee anterioară, preconcepută despre subiectul ei. Să descoperi singur, pagină cu pagină, ceea ce se petrece în universul ascuns în cuvinte şi printre rânduri. Văzând cine este autorul, te gândeşti că intriga romanului începe în evul mediu şi se clarifică în zilele noastre. Aşa şi este. Ceea ce a început în secolul al doisprezecelea, continuă şi astăzi, cu aceleaşi mistere care-şi aşteaptă dezlegarea. Unele, descifrate chiar în această carte. Acţiunea poliţistă din zilele noastre, ce se petrece în Nice, este urmarea unor alte acţiuni din evul mediu, pline de mister, magie şi paranormal. Manifestări cu reguli proprii, ce transced timpul şi spaţiul.
Dacă în romanul anterior, ”Misteriosul templier Hugues”, aflăm date inedite despre prima etapă a vieţii misterioase a cavalerului templier Hugues de Payens, inclusiv momente dramatice din timpul primei cruciade creştine, în această a doua carte aflăm despre acţiunile cavalerului, desfăşurate în Regatul Ierusalimului, după terminarea cruciadei. Alături de el şi de ceilalţi luptători din frăţia lor cavalerească, am participat şi eu la cele mai importante momente care au dus la înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri. Tocmai acesta este subiectul romanului: înfiinţarea ordinului templier. După ştiinţa mea, este una din puţinele cărţi beletristice, care descriu, bazându-se pe fapte reale, conjunctura şi etapele înfiinţării misteriosului ordin templier, sub multiplele sale aspecte: ca frăţie cavalerească precursoare a ordinului templier, aspectul militar al ordinului, caracterul religios şi, cel mai puţin cunoscut, aspectul spiritual şi ezoteric al acestuia.
Citind cartea, am avut două sentimente contradictorii. Astfel, am avut satisfacţia descoperirii unora din misterele acelei frăţii cavalereşti, care unea unii dintre cei mai mai curajoşi cavaleri, iubitori de aventură, loiali până la sacrificiu, prin faptele şi spiritul lor comun. Fiindcă, aflăm că ordinul templier avea două laturi: una publică, la vedere, expusă cunoaşterii de către cler şi regalitate şi alta ocultă, plină de secrete, ce se apropia de mistic şi magie. De aici, vine şi al doilea sentiment, cel de profundă curiozitate şi, poate, puţină nemulţumire pentru că nu reuşeam să aflu multe altele din secretele templiere. După ce început să parcurg cartea, am avut satisfacţia aflării unora din tainele lor, ale templierilor, ascunse oamenilor obişnuiţi, dar câteva pagini mai departe, au început să-mi apară referiri la alte secrete şi mi-am pus o mulţime de întrebări, rămase fără răspuns.
Am remarcat că spiritul templier a fost şi rămâne, în mare parte, indescifrabil. Lucru frustrant, atunci când interesul devine tot mai mare. Probabil la fel s-a simţit şi Hugues de Payens atunci când a început să cunoască doar o mică parte din secretele orientale despre fiinţa umană, despre divinitate, despre cer şi pământ. Cunoaşterea marilor secrete a resimţit-o ca pe o adevărată chemare, iar apariţia aproape naturală a ocaziilor şi împrejurărilor de a pătrunde în lumea misterioasă a învăţăturilor înţelepţilor arabi, i-au indus întrebări despre predestinarea sa pentru fapte deosebite. Fapte materiale şi transformări spirituale.
Chemat de seniorul său Hugue, conte de Champagne, să-l însoţească într-un pelerinaj la Ierusalim, cavalerul Hugues de Payens simte tot mai mult că are o anume misiune în acele ţinuturi. Reia legăturile cu reprezentanţii sectei ismailite, salbahiţii şi-şi continuă pregătirea, instruirea ezoterică începută pe timpul cruciadei, pătrunzând în lumea necunoscută a fiinţelor şi lucrurilor, accesibilă doar celor aleşi. Simte, în acelaşi timp, tot mai acut chemarea Locurilor Sfinte, simbolizate prin Templul lui Solomon. Legendarul Templu al credinţei, mai mult decât misterios, este tocmai templul secret care-l cheamă pe Hugues să-şi îndeplinească misiunea de apărare a pământului unde a apărut credinţa în Yahve, în Dumnezeu.
Este misiunea pe care Hugues o acceptă, după cum afirmă el însuşi: „Să fie acesta Templul care ne cheamă? Gândul acesta i-a dat fiori lui Hugues. „Nu cred că mă înşel, simt, cu toată fiinţa mea această chemare! Implinirea viziunilor, a destinului!”
De la rabinul Samuel, Hugues află poveştile, legendele şi textele cărţilor sfinte despre Templu şi spiritul lui, despre latura materială, reprezentată de ruinele construcţiei şi despre latura spirituală a Templului Divin, pe care se va fundamenta doctrina templieră. Fiindcă ordinul templier a fost nu numai un ordin militar şi religios, ci şi un fenomen social şi spiritual, cu reverberaţii peste secole, care au generat restudierea, poate şi regăsirea spiritului templier, a valorilor spirituale ale acestora. Asta pentru că, susţine autorul, templierii au preluat şi înţeles foarte bine dualitatea templului lui Solomon, latura materială şi cea spirituală a credinţei. Ei au dezvoltat legenda Templului, regăsită şi în unele din vechile lor ritualuri secrete, legendă ajunsă, sub diferite forme, până în zilele noastre.
Aflăm că Hugues de Payens şi cavalerii lui, necunoscând tainele templului, au intrat în catacombe nepregătiţi, fiind atacaţi de spiritele vechilor apărători ai moscheii Al Aqsa, iar salvarea a venit de tot din lumea spiritelor. A spiritelor vechilor apărători iudei. Din acel moment, cititorul intră, cu teamă, în lumea spiritelor, alături de templieri, pe care o descoperă, doar în parte. Şi ia parte la ritualul ezoteric, pe care o lume întreagă a încercat, secole la rând să-i afle tainele.
Dar, cartea este şi rămâne un roman de ficţiune, de dragoste şi acţiune. Regăsim în carte descrierea puterilor magice ale pumnalului-talisman salbahit, simbol al ştiinţelor oculte orientale, aşa cum au fost prezentate în primul roman despre Hugues. Întâlnim, de asemenea, lumea spiritelor care protejează templul secret, lume în care, conform credinţei lor, templierii ajung după moarte. O lume care conlucrează cu lumea pământeană pentru ca binele să învingă întotdeauna. La fel ca în toate legendele antice şi medievale.
Accentuând misterul, cartea descrie că puterile magice ale lumii oculte, necunoscute se manifestă şi în zilele noastre prin pumnalului-talisman, care-l apără pe unul din urmaşii templierilor, Granier de Gérvémond, prins într-o acţiune poliţistă. Acţiune ce are legătură tocmai cu magicul pumnal, sustras atunci când urma să fie prezentat la cunoscutul festival cavaleresc de la Biot, de lângă Nice.
Fiul templierului Granier, tânărul Alain, are o mare implicare în acţiunea poliţistă la care acesta participă în Marseille. Implicare dirijată de un necunoscut atotputernic, Monseniorul, care-l invită pe Alain la Ierusalim, pentru a participa la un ritual specific, ultrasecret. Ritual la care participă…persoane pe care le cunoaşte, vag, doar din tablourile de epocă. Şi va avea, ca şi cititorul, de altfel, de mari surprize în privinţa participanţilor la ritualul de iniţiere.
Îmbinând acţiunile cavalereşti medievale, ale primilor templieri, cu cele poliţiste din zilele noastre, într-o manieră cursivă, cartea ne poartă prin timp şi spaţiu între două lumi, două civilizaţii şi ne lasă libertatea de a călători cu gândul şi a participa emoţional la evenimente dramatice, în atmosfera de capă şi spadă, de suspans şi neprevăzut. Şi cu satisfacţia citirii unei cărţi mai mult decât interesante şi atractive.
Eu o voi reciti cartea în vacanţă, pe litoralul mediteraneean, acolo unde se petrece o parte din acţiune. Şi mă voi gândi că romanul „Chemarea templului secret” este un adevărat univers, ca orice carte, iar eu am privilegiul de a-l cunoaşte, de a călători între cele două lumi istorice, doar citind-o. Şi să aflu, mental şi sentimental, dacă pot aparţine vreuneia din ele. Fiindcă sfârşitul cărţii, uluitor prin sugestiile sale, îmi lasă întredeschisă poarta marii călătorii imaginare, în care ghidul meu este, desigur, unul din spiritele templiere. Unul pe care-l cunosc doar din tablouri de epocă.

 

coperta medal1

Recenzie: Medalionul ospitalier

Autor Michael Riche-Villmont

„Medalionul ospitalier” este un roman istoric şi, în acelaşi timp, un roman poliţist, avînd ca subiect acţiunile militare specifice cavalerilor ospitalieri ai ordinului de Malta, desfăşurate de-a lungul secolului al XII-lea, cu urmări până în zilele noastre. Este, aşadar, un bun Thriller cu şi despre cavalerii ospitalieri de Malta.
Fiind interesat de ordinele cavalereşti, cele de ieri şi cele de astăzi, nu puteam pierde ocazia de a citi această carte. Cu atât mai mult, cu cât este o continuare a romanului „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, care descrie împrejurările în care ordinul ospitalier a fost înfiinţat de Sfântul Gerard. Subiectul romanului „Medalionul ospitalier”, la fel ca şi al cărţii precedente, îl constituie acţiunile membrilor familiei De Chamont, din Provence, ce se desfăşoară pe două planuri temporale: în trecut, prin participarea cavalerilor de Chamont la activităţile Ordinului cavalerilor ospitalieri, în secolul al doisprezecelea şi în prezent, prin implicarea urmaşilor acestora într-o acţiune poliţistă, legată tot de cavalerism. Cele două planuri temporale se întrepătrund, transced timpul şi spaţiul şi prezintă continuitatea, prin veacuri, a unei familii provensale, bazată pe puternice legături sentimentale între generaţii, pe tradiţie şi înalte valori morale, aşa cum le-au păstrat cavalerii de Malta. Este o saga a familiei de Chamont, a cărei istorie este strâns legată de momentele importante din istoria cavalerilor ospitalieri, la care vechii cavaleri de Chamont au participat semnificativ.
Prin localizarea în timp şi spaţiul geografic a momentelor din trecutului acestei familii, romanul încearcă să fie o cronică a ordinului cavalerilor ospitalieri, pe parcursul a aproape un secol, din anul 1124 şi până în anul 1187. Astfel, este descrisă evoluţia ordinului şi participarea cavalerilor ospitalieri (cavalerii Ioaniţi), la principalele evenimente militare şi politice din Regatul Ierusalimului, până la cucerirea acestuia de către turcii sarazini.
Evenimentele importante la care au participat cavalerii ospitalieri ospitalieri, sau ioaniţi, cum mai erau numiţi, sunt prezentate în atmosfera specifică evului mediu, cu fapte eroice cavalereşti şi cu aspecte din viaţa personală a cavalerilor vremii, ajutându-ne să înţelegem o parte a modului de viaţă din acea perioadă.
La fel şi evenimentele ce sunt localizate în prezent, acţiunea poliţiei de prindere a unor jefuitori de artefacte, în care a fost implicat, fără voia sa, unul din urmaşii vechilor cavaleri, sunt detaliate cu aspecte din viaţa personală, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, făcând cartea interesantă, atractivă.
Am remarcat de nenumărate ori, cu satisfacţie, faptul că romanul este o adevărată cronică a celor mai importante evenimente istorico-militare ce au avut loc în secolul XII, în Regatul Latin al Ierusalimului şi în comitatele creştine din Orientul Apropiat: Comitarul de Edessa, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiochia. Evenimente ce sunt văzute cu ochi de cavaler şi analizate prin prisma marilor maeştri ai ordinului ospitalier. Descrierea evenimentelor este făcută în ordinea cronologică a desfăşurării lor, căutând, în acelaşi timp, să arate şi legăturile cauzale dintre ele. Citind cartea, am participat, alături de cavalerii ospitalieri la bătălia de la Ascalon (1153), Lupta de la Cresson (1187), Bătălia de la Hattin (mai 1187), căderea Ierusalimului (1187) şi am văzut eroismul, curajul şi sacrificiul făcut de generaţii întregi de cavaleri medievalii. Fiindcă, la aceste lupte, au participat cavalerii tuturor ordinelor nobiliare ale vremii, alături de armata regală.
Autorul face descrierea acelor evenimente militare aşa cum au fost ele văzute şi înţelese de dr. Phillip de Chamont, descendent al unuia din fondatorii ordinului ospitalier. Dornic să afle trecutul familiei acesta pleacă într-o vizită în Israel, pe urmele înaintaşilor săi şi trece prin toate locurile unde aceştia au trăit, luptat şi iubit. Deoarece cavalerii medievali au trăit la fel ca oricare alt nobil al timpului său, cunoscând sentimentele de dragoste, de iubire şi dor faţă de soţiile lor şi faţă de cei apropiaţi. Din acest punct de vederea, cartea este un adevărat roman de dragoste şi avem posibilitatea să cunoaştem modul în care şi-au arătat ei dragostea faţă de fiinţele iubite, atât acei cavalerii din vechime, cât şi cei din zilele noastre. Aflăm, de asemenea şi lucruri interesante despre obiceiurile vechi de nuntă, sau, de exemplu, despre obiceiuri provensale ocazionate de sărbătorile de iarnă.
Aş putea, de asemenea, descrie cartea ca un adevărat ghid turistic, autorul purtându-ne într-un circuit turistic prin Ţara Sfântă. Ne sunt descrise vechile locuri unde s-au sacrificat cavalerii medievali: Ierusalim, Ascalon, Tiberias, Hattin, etc., aşa cum au fost aşezările în acea vreme şi cum devenit ele în zilele noastre, moderne, frumoase, în plină dezvoltare, purtătoare a unei istorii de invidiat. Istorie veche, tumultoasă şi, în acelaşi timp, eroică, marcată de valori spirituale cum nu găseşti în nici un alt loc din lume. Valori care, prin credinţa creştină, ne-au marcat viaţa permanent, chiar şi în zilele noastre.
Îmbinând ficţiunea cu date reale, atestate istoric, autorul ne ajută să înţelegem istoria cavalerismului, cu luminile şi umbrele sale, ceea ce ne ajută să întrevedem viitorul cavalerismului modern.

Cartea este scrisă într-un stil  cursiv, momentele de tensiune şi cele relaxante făcând-o atractivă, mai mult decât interesantă atât pentru pasionaţii de acţiune, cât şi pentru iubitorii stilului romantic.

 

 

RECENZIE: Romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”

Romanul descrie foarte multe lucruri despre practicile oculte ale misteriosului templier Hugues de Payens, fondator al ordinului templier. De aceea romanul lui Michael R.Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens”, din seria „Cavalerii templieri”, a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: prima parte a vieţii cunoscutului cavaler Hugues de Payens, unul din fondatorii Ordinului cavalerilor templieri. O viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care i-au marcat viaţa cavalerului francez. De fapt, Michael R. Villmont este cunoscut pentru modul în care abordează subiectele istorice în cărţile sale. Fiindcă „Misteriosul templier Hugues” nu este singura carte cu subiect istoric. Autorul se opreşte, în multe din cărţile sale, asupra unor personaje istorice reale şi evenimente atestate istoric, despre care caută şi descrie aspecte mai puţin cunoscute, învăluite în vechi secrete şi mistere, în ezoterism şi magie. Printr-o translatare logică, naturală a subiectelor peste veacuri, personajele şi evenimentele din evul mediu sunt aduse în atenţia cititorului datorită implicării unor eroi din zilele noastre, care încearcă să desluşească acele vechi secrete şi mistere. Autorul îl cheamă pe cititor să participe sentimental, emotiv, la dezlegarea vechilor mistere şi, de fiecare dată, atât derularea acţiunilor, cât şi rezultatele sunt surprinzătoare, neaşteptate, chiar uimitoare.

În descrierea momentelor dramatice, autorul evită scenele violente, negativiste, tocmai pentru a recrea în cărţile sale,   cursivitatea optimistă a vieţii: binele învinge întotdeauna răul. Acest lucru se întâmplă şi în privinţa cărţii de faţă.

Viaţa cavalerului Hugues de Payens, cu iubirile misterele şi aventurile lui, este descrisă de autor în două cărţi, cea de faţă şi în romanul „Chemarea templului secret”. La prima vedere, romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”, cu subtitlul „Drumul spre Templu”, pare a fi un roman istoric, cum sunt multe alte romane de acest gen, tot mai mult căutate de cititorii francezi şi francofoni. Am spus că pare a fi un roman istoric, dacă privim subiectul şi timpul în care se petrece acţiunea. Este vorba de întâmplări din viaţa cavalerului Hugues de Payens, fondatorul cunoscutului şi misteriosului ordin templier, înfiinţat în anul 1118. Poate şi este roman istoric, descriind momente reale din prima cruciadă. Dar, după ce citeşti primele capitole, te opreşti şi-ţi pui câteva întrebări. Întrebări pe care ţi le-ai fi putut pune citind cu atenţie titlul original al romanului apărut, binenţeles, în limba franceză, „L’Amour et Les mystères du Templier Hugues”, titlu mai mult decât inspirat. Şi este bine să-ţi pui astfel de întrebări, la care, poate, găseşti unele răspunsuri şi în carte. Care ar fi fost viaţa cavalerului Hugues de Payens fără iubire şi mister? Fără dragostea sufletului pereche, fără caracterul imprevizibil al vieţii? Fiindcă iubirea şi neprevăzutul, viitorul imprevizibil sunt două daruri Dumnezeieşti, daruri sufleteşti, spirituale fără de care viaţa nu ar mai fi cea pe care o trăim noi, oamenii. Aşadar, care ar fi viaţa noastră, a oamenilor moderni, nu numai a lui Hugues de Payens, fără iubire şi mister? Dacă tu, cititorule, ţi-ai cunoaşte viitorul, clipă de clipă, ai mai trăi cu aceeaşi ardere sentimentală şi spirituală? Ai mai fi la fel de interesat să trăieşti clipele următoare, dacă ai ştii ce-ţi aduce ziua de mâine? Sau ai fi un robot!? Hugues de Payens a fost un om cu o trăire intensă şi misterioasă, care şi-a trăit preţuit fiecare zi din viaţa lui, cu gândul că el însuşi îşi va putea construi viitorul. A avut planuri de viitor mari pentru vremea lui, dar nu şi-a imaginat că ceea ce va realiza el, va avea consecinţe istorice şi va dăinui secole la rând. Va construi un ordin iniţiatic al cărui spirit devine tot mai pregnant, mai interesant şi misterios pe măsură ce trece timpul. Şi, poate, mai preţios pentru spiritualitate.

Hugues de Payens, fiul unui mic nobil din Champagne, îşi urmează drumul vieţii, la fel ca toţi ceilalţi copii de nobili. De mic devine scutier, iar după vârsta de paisprezece ani, este ridicat la rangul de cavaler, conform ritualului nobiliar şi intră în slujba seniorului său, contele Hugue de Troyes. După anii adolescenţei, se îndrăgosteşte de o castelană, care şi-a pierdut soţul într-o bătălie. Cu dragostea lui curată, Hugues o ajută să depăşească depresia cauzată de pierderea prematură a soţului şi, la rândul ei, se îndrăgosteşte de tânărul cavaler. Tocmai când începeau să-şi trăiască plenar iubirea, se declanşează prima cruciadă, iar Hugues, ca orice cavaler responsabil, pleacă în expediţie, spre Ţara Sfântă. Înainte de plecare, ajutat de oamenii lui, salvează întâmplător de la răpire şi moarte o familie de târgoveţi, respectiv părinţii şi cei doi copii, o fată şi un băiat. Este ultima din faptele bune pe care le-a făcut înainte de plecarea la cruciadă.

În ţinuturile orientale, în drum spre Edessa, Hugues salvează de la moarte un grup de arabi, care se vor dovedi a fi adepţii religiei salbahite, o religie misterioasă, cu ritualuri şi credinţe secrete, ezoterice, desprinsă din gnosticism şi ismailism. Adepţii acestei religii erau apropiaţi de creştini, care i-au apărat împotriva persecuţiilor la care erau supuşi de arabi şi turci. Ca semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, salbahiţii îl iniţiază pe Hugues în tainele religiei lor şi-l pregăsesc să devină unul dintre marii iniţiaţi, cu rang înalt în comunitate, rang exprimat simbolic printr-un pumnal cu puteri magice. În baza iniţierii salbahite, Hugues avea dreptul să deţină pumnalul- talisman, încărcat cu puteri misterioase.

Pregătirea ezoterică, misterioasă a cavalerului creştin continuă şi după plecarea acestuia la Ierusalim, unde participă la cucerirea oraşului, în anul 1099. La asediul Ierusalimului, Hugues întâlneşte un tânăr cavaler francez, venit la cruciadă pentru a-l căuta tocmai pe el, Hugues. Care era motivul? Unul misterios, la început, dar pe care Hugues, cu puterile lui ezoterice, îl află şi-l acceptă. Va fi încă un pas pe drumul destinului său, pe care noi, cititorii îl vom afla odată cu Hugues. După cucerirea Ierusalimului, Hugues, protejat de pumnalul magic, se înapoiază în Franţa, împreună cu tânărul cavaler. Acolo, în provincia Champagne, pe Hugues îl aşteptă alte aventuri misterioase şi pericole pe care le depăşeşte cu ajutorul acelor puteri necunoscute.

Pe timpul cruciadei, femeia iubită îl părăseşte pe Hugues, din motive aproape inexplicabile. Pentru el, îndrăgostitul. Tot inexplicabil şi pe neaşteptate, cavalerul îşi găseşte, poate prea curând după despărţire, un suflet pereche şi se căsătoreşte. Sufletul lui pereche este o doamnă la care el nu s-ar fi gândit niciodată. „Încurcate şi neprevăzute sunt căile vieţii”, va constata el.

După iniţierea salbahită, întreaga lui viaţă primeşte o altă semnificaţie, misterioasă, având un scop ascuns. Fără să vrea şi fără să caute aflarea viitorului său, primeşte semne magice tocmai despre viitor, despre ce-i pregăteşte destinul, semne pe care nu le înţelege. Fiindcă este Om. Dar înţelege esenţa acelei perioade din viaţa sa:”Se afla pe drumul spre Templu!” Dar care Templu? Hugues va afla abia peste ani, când va pleca, din nou, la Ierusalim, ca însoţitorul al seniorului său, contele Hugue de Champagne.

Hugues de Payens a fost şi în realitate o personalitate complexă a vremii sale, aspect pe care-l regăsim, explicit şi în roman. Având pregătirea şi cunoştinţele normale, strict necesare oricărui nobil al vremii sale, are o devenire spirituală de excepţie după întâlnirea sa cu ştiinţele şi cultura arabă şi turcă, mai avansate decât cele europene. Dezvoltarea sa spirituală, de cultură generală şi militară, ca şi cea ezoterică, poate fi apreciată şi prin impactul pe care l-a avut personalitatea sa asupra ordinului cavalerilor templieri, ordin militar şi religios. La caracterul militar şi religios al ordinului cavaleresc templier, se adaugă o altă caracteristică, cea iniţiatică, ezoterică, plină de mistere şi secrete orientale, ceea ce a creat nenumărate legende în legătură cu templierii. Peste veacuri, caracterul de organizaţie, de şcoală spirituală şi ezoterică a ordinului iniţiatic templier devin tot mai evidente. Hugues nu poate fi văzut în afara contextului şi al spiritului templier, spirit cu impact până în zilele noastre. Pe de altă parte, devenirea lui spirituală, aşa cum este descrisă în cartea de faţă şi în următoarea, „Chemarea templului secret”, ne face să ne gândim la ceea ce a însemnat şi însemnă, încă, noţiunile de credinţă, religie şi datorie. Cu întreaga lor încărcătură umană şi mistică. Noţiuni care se confundă deseori, în mod superficial, unele cu altele.

Acţiunile romanului „Misteriosul templier Hugues de Payens” sunt descrise în ritm alert, în cuvinte şi expresii de nuanţă arhaică, iar scenele cu încărcătură ezoterică sunt accentuate prin momente de suspans şi mister.

Cartea este uşor de citit, autorul evitând, aşa cum am mai arătat, descrierea scenelor violente sau cele cu impact negativ. Este, dimpotrivă, o carte de dragoste, cu mister, magie şi neprevăzut, aşa cum autorul ne-a obişnuit deja prin celelalte cărţi ale sale, Chemarea Templului secret, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, Medalionul ospitalier, Fantomele din Tarragona.

       Romanul este o pagină din istoria Franţei şi a orientului apropiat, misterioasă şi mereu mai interesantă.

Poate fi lecturat pe www.michaelvillmont.eu.