Arhiva etichetelor: Ordinul de Malta

1c1

Eseu Cavalerii de Malta …în Insula Malta . In memoriam Frère Gérard L’Hoslitalier

  de Michael Riche-Villmont

Călătoria cu avionul de la Barcelona spre Insula Malta, mi-a oferit posibilitatea de a reciti câteva lucruri interesante despre istoria arhipelagului Maltez, o istorie mai mult decât atractivă. Cunosc destul de bine istoria arhipelagului, am scris un roman despre minunata insulă Malta[1] şi despre Barcelona, dar ori de câte ori găsesc o lucrare nouă, un nou ghid despre Malta,  le citesc cu plăcere. Mai ales că istoria arhipelagului şi istoria Ordinului cavalerilor de Malta se completează reciproc, o perioadă bună de timp, între anii 1530 şi 1798, arhipelagul fiind administrat de membrii binecunoscutului ordin cavaleresc.

Am recitit cu plăcere şi câteva pagini dintr-o lucrare despre istoria cavalerilor ospitalieri, istoria veche, de început a nobilului ordin, istorie făcută de Frère Gérard, pentru dezvoltarea spiritului umanitar al…oamenilor. Istorie interesantă, misterioasă, dar o istorie exemplară a umanitarismului.

Timpul a trecut foarte repede,  sau aşa mi s-a părut mie şi am ajuns pe aeroportul Luqa, la 3 mile sud de La Valetta.    Apoi, după un sfert de oră, intram în oraşul capitală a insulei şi a arhipelagului maltez, oraş de suflet al fiecărui purtător al crucii albe. Oraş ce poartă amprenta, vizibilă, evidentă a spiritului ospitalierilor, (ioaniţilor) Sfântului Ioan Botezătorul, comandaţi de cavalerul  La Valetta. Forturile, bisericile, palatele, aleile strâmte, toate vechile construcţii reflectă modul de viaţă, materială şi spirituală a cavalerilor ospitalieri ai Frère Gérard L’Hoslitalier, viaţă modestă în ceea ce priveşte materialul, confortul şi elevată în ceea ce priveşte spiritualul. Toate construcţile au fost ridicate cu artă deosebită, pentru a le arăta urmaşilor lor înalta spiritualitate a cavalerilor ospitalieri,  credinţa, loialitatea şi sacrificiul lor, virtuţi creştine devenite valori morale intriseci, necesare chiar şi  vieţii   moderne. Privind străzile oraşului,  mă ateptam să apară cavaleri din fortul pe lângă care treceam în goana maşinii, din palatul marelui maestru, din Église Saint Jean Baptiste (Biserica St John), din oricare străduţă; cavaleri îmbrăcaţi cu vestitele şi simbolicele lor mantii negre cu cruce albă, mândrii şi orgolioşi de ceea ce au realizat ei, de întreaga lor istorie, de ceea ce au lăsat oamenilor, ca un adevărat testament pentru nobilii cavaleri de astăzi şi nu numai.

Această aşteptare m-a făcut să-mi reamintesc scopul venirii în Malta: comemorarea, ca  în fiecare an, a  plecării  lui Frère Gérard la Domnul, în 3 septembrie 1120. Era o întrunire care aduna cavaleri ospitalieri din toată lumea, prilej de reflecţie, meditaţie, rememorare şi rugăciune pentru spiritul marelui şi primului maestru învăţător recunoscut al ospitalierilor şi pentru suflete tuturor ospitalierilor plecaţi în  Împărăţia Divină.

Am venit la această comemorare la sugestia unui amic, care îmi citise cele două cărţi despre ordinul cavalerilor ospitalieri. Mi-a propus să vin,  în Malta, ca istoric, pentru documentare, acesta fiind unul din cele mai bune locuri pentru cunoaşterea spiritului cavaleresc, a nobleţei şi spiritualităţii ospitalierilor, cavaleri de Malta. Comemorarea urma să aibă loc a doua zi, duminică dimineaţa, printr-o slujbă religioasă desfăşurată în Église Saint Jean Baptiste,(Biserica St John), astfel că aveam o zi la dispoziţie să vizitez oraşul ce purta numele marelui maestru La Valetta.

Cunosc oraşul şi insula, dar de fiecare dată găsesc, le fel ca toţi ceilalţi vizitatori, noi locuri, sau noi perspective ale construcţiilor şi ale zonei. Aici, istoria, trecutul şi prezentul sunt atât de armonios îmbinate, încât par un tot unitar, o îmbinare a epocilor istorice, a culturilor, a civilizaţiilor care crează o altă lume, în care trăieşti, în acelaşi timp, în evul mediu şi în prezent. Este o senzaţie stranie de experiment temporal, în care stilul medieval al construcţiilor, arta arhitecturală a ansamblurilor urbanistice, misterele pe care le   intuieşti în fiecare edificiu, te fac să simţi, aproape fizic, trecerea dintr-o epocă istorică în alta.

Cu o astfel de impresie am ajuns la hotel şi am adormit cu gândul la La Valetta şi cavalerii lui, la eforturile de a continua să fie, aici, în Malta, gardienii lumii creştine. Răsplătiţi, de Napoleon şi revoluţia franceză, cu izgonirea din Malta.  Ironie a istoriei!

Dimineaţă, am ajuns la cunoscuta Église-cathédrale Saint Jean Baptiste, situată pe strada (Triq) San Gwann, mult înainte  de ora începerii slujbei religioase, pentru a-mi găsi un loc de unde să urmăresc slujba religioasă. La intrarea principală în catedrală erau vreo doisprezece cavaleri ospitalieri, îmbrăcaţi cu mantiile lor spectaculoase şi înarmaţi cu săbii, pregătiţi să primească invitaţii cu onorul specific, cavaleresc.

          Dintr-un sentiment de respect pentru ei, cavalerii, am ocolit biserica şi m-am îndreptat spre intrarea laterală, destinată, în vremurile trecute, accesului cavalerilor, ca semn al modestie. M-am oprit, surprins, la intrare şi am citit cuvintele inscripţionate deasupra uşii: „Voi, cei care păşiţi acum deasupra celor morţi, amintiţi-vă că, într-o zi, alţii vor păşi deasupra voastră”. Impresionante, profunde cuvinte, pline de înţelepciune şi adevăr, fiindcă viaţa pământeană este trecătoare, iar noi nu suntem atotputernici, nu suntem zei, ci muritori şi trebuie să ne comportăm ca atare, respectând legile scrise şi cele nescrise, cele Divine.

Impresionat de semnificaţia cuvintelor inscripţionate deasupra intrării, am păşit pe dalele din piatră lustruită, în splendid biserică, ridicată între anii 1572 and 1577, din ordinul marelui maestru Jean de la Cassière, după planurile unui architect local, Girolamo Cassar.  Biserica era nu numai loc de rugăciune, ci şi loc pentru Convent, adunările cavalerilor unde se discutau atât problemele lor curente, cât şi cele generale, de importanţă deosebită pentru Ordin. Modestă în primii ani, biserica a fost ulterior decorată cu piese arhitecturale şi lucrări de artă deosebite. Am avut şi eu posibilitatea să admir pictura lui Caravaggio, “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, realizată prin 1608. Apoi, în Oratoriu, am admirat cealaltă pictură a lui Caravaggio, “Saint Gerome”, simţindu-mă într-un adevărat muzeu de artă.

Corpul navei, mare, imporesionant prin zidurile arcuite şi picturile decorative, prin atmosfera pioasă şi, în acelaşi timp, de sărbătoare, te făcea să mergi cu mare grijă, căutând să te pierzi în atmosferă, ca parte component a acestui loc divin.

În spaţiile de trecere dintre corpul navei şi laterale, delimitate de stîlpi ce susţineau marile arcade, toate acoperite cu splendide stucaturi, se aflau cavaleri şi Doamne ale ordinului, îmbrăcaţi cu ţinutele lor de gală, lucru ce înfrumuseţa atmosfera de sărbătoare din incintă. Şi un număr mare de preoţi treceau grăbiţi dintr-un loc în altul, făcând ultimile pregătiri pentru începerea slujbei.

Înainte de a-mi ocupa un loc bun, cu perspectivă asupra altarului, am făcut un tur pentru a vedea cele nouă capele din biserică, una destinată Sfintei din Philermos şi opt destinate fiecărui corp naţional (fiecărei limbi vorbite în cadrul ordinului).

În acordurile cântărilor creştine, preoţii şi corul şi-au ocupat locurile, apoi au intrat, pe culoarul lăsat de numărul extrem de mare de participanţi,  invitaţii, marii preoţi şi marii cavaleri ai ordinului. Cu aceasta, slujba a inceput, ritualul desfăşurându-se într-o atmosferă impresionantă, de mare elevaţie spirituală. Ritualul unei slujbe religioase catolice este, desigur, foarte frumos, aducând trăiri cu adevărat divine. Impresionant a fost şi micul recital de muzică gregoriană, muzică veche, aşa cum intonau vechii călugări.

Apoi, mi-au plăcut, în mod deosebit, cuvintelor frumoase spuse la adresa fondatorului ordinului, cunoscut de noi, publicul larg, drept Frère Gérard. Însoţite de acordurile Missa Brevis de Haynd, cuvintele au mers la inimile ascultătorilor.

Tânăr călugăr într-o mănăstire din Amalfi, Gérard de Soussa[2] avea o mare dorinţă: aceea de a merge în Ţara sfântă, pe urmele lui Isus. Lucru care s-a întîmplat, spre bucuria lui, iar odată ajuns în Ţara Sfântă, a rămas la Ierusalim pentru totdeauna. L-a slujit pe Domnul la aşezământul Sfânta Maria Latină, aşezământ ospitalier, iar după 1080, odată cu extinderea noului aşezământ ospitalier Sf. Ioan Botezătorul, destinat îngrijirii bolnavilor bărbaţi, a devenit stareţul acestei mănăstiri Benedictine de călugări ospitalieri.

În timpul asediului Ierusalimului de către cruciaţii creştini, Frère Gerard şi ceilalţi călugări i-au ajutat pe cruciaţi, aruncându-le alimente peste ziduri. Pentru fapta sa, a fost schingiuit de către egipteni, iar după cucerirea Oraşului Sfânt de către creştini, în august 1099, s-a întors la aşezământul Sf.Ioan. Până la sfârşitul anului a organizat călugării ospitalieri într-un ordin călugăresc, după care a primit în ordin şi câţiva cavaleri cruciaţi, care să asigure paza aşezămintelor ce urmau a fi înfiinţate, precum  şi a pelerinilor creştini. În 1113, Papa a aprobat înfiinţarea Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, cu misiune ospitalieră.

Până la plecarea Frère Gerard la Domnul, în septembrie 1120, ordinal a înfiinţat sute de aşezăminte ospitaliere în Ţara Sfântă şi nordul Mediteranei[3],reuşind să răspândească în lumea creştină concepţia activităţii ospitaliere, cu mari construcţii creştine, ce aveau în compunere biserică, han şi spital.

Este justificat, deci, faptul că spiritul şi concepţia ospitalieră a Frère Gerard s-au dezvoltat, fiind astăzi îmbrăţişate, perfecţionate şi aplicate în toată lumea.

Cuvintele de încheiere:”Cinste şi recunoştinţă lui şi ospitalierilor” a electrizat asistenţa, pe bună dreptate. A fost momentul care m-a determinat să scriu ceea ce am simţit pe timpul slujbei, realizând acest eseu.

Partea finală a ritualului religios a arătat cât de spectaculoasă poate fi defilarea cavalerilor şi a Doamnelor de Malta, într-o sincronizare şi armonie perfectă. Adevărat spectacol! Răsplătit cu aplauze de către asistenţa din catedrală.

Binenţeles, l-am felicitat pe amicul meu, cavalerul, pentru reuşita întregii acţiuni. Şi i-am mulţumit pentru oportunitatea de a revedea unul din locurile importante ale istoriei Europei şi  a cavalerismului. Dar şi pentru posibilitatea de a participa la una din acţiunile lor, chiar şi numai ca spectator.”Asta nu este tot”, mi-a explicat amicul meu. “Eşti invitat la cina cavalerească, unde poţi cunoaşte direct spiritul ospitalier”. A fost una din cele mai frumoase propuneri pe care mi le-a făcut, propunere care m-a onorat. Am acceptat cu bucurie această  posibilitate de a cunoaşte, direct, la faţa locului, nobleţea ospitalierilor, a cavalerilor de Malta. Simplitatea comportamentului, dar şi prestanţa acelor nobili cavaleri, respectul pe care şi-l acordau unii altora. Pentru mine, au fost şi rămân un exemplu de educaţie, perpetuată de secole! Şi m-am gândit, din nou, că acesta este beneficiul voiajului meu: cunoaşterea unor oameni de mare valoare, la ei acasă.

 

 

 

Bibliografie suplimentară:

https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_John%27s_Co-Cathedral

 

Şi (indicate de Wikipedia):

 

http://www.tangka.com/guide/guide-voyage-malte/la-valette-city-gate-cathedrale-saint-jean-malte.php [archive]

http://www.visitmalta.com/st-johns-co-cathedral?l=4 [archive]

Malte et ses trésors [archive] L’express, 13 janvier 2010.

http://www.petitfute.com/adresse/etablissement/id/62698/co-cathedrale-st-jean-visites-points-d-interet-la-valette [archive]

 

Portail de l’ordre de Saint-Jean de Jérusalem

 

 

 

 

 

 

[1] Michael Riche-Villmont, „Dragoste şi mister în Barcelona”,ed.2016

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015

[3] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015

c4

Cavalerii de Malta – de la călugări sanitari, la corp militar de elită Nobleţea ospitalieră

Autor Michael Riche-Villmont

 

Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim –Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit  mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta, este unul din cele mai cunoscute şi mai longevive ordine cavalereşti, înfiinţate în perioada medievală. Membrii ordinului   şi-au  desfăşurat activitatea umanitară neîntrerupt, până în zilele noastre. Istoria ordinului este atât de complexă, cu o contribuţie remarcabilă la apărarea regatelor creştine medievale, încât face parte din însăşi istoria medievală a Europei şi Orientului Apropiat. Activitatea umanitară desfăşurată de membrii ordinului a fost recunoscută de toate organismele internaţionale, inclusiv de ONU, fiind apreciată ca una din cele mai utile asociaţii non profit cu structură mulţinaţională. Vorbim, evident, de ordinul original, cu sediul la Roma, recunoscut de Vatican, fiindcă există multe alte asociaţii care şi-au luat denumirea vechiului ordin cavaleresc.

              Perioada  anilor 600-1099 A.D.[1] (Înainte de prima cruciadă creştină)

Originile ordinului cavalerilor ospitalieri, sau cavalerii Ioaniţi, cum erau denumiţi, sunt consemnate  cu mult înainte de recunoaşterea lui de către papalitate, în anul 1113, A.D.

Din mai multe documente istorice aflăm că prin anii 600 A.D., regatele şi principatele creştine europene, în special cele din Peninsula Latină, Provence şi estul Peninsulei Iberice, cu ieşire la mare, şi-au dezvoltat substanţial comerţul cu populaţia arabă din  Orientul Apropiat. Acest lucru  a făcut ca un număr tot mai mare de   comercianţi şi pelerini creştini să meargă în Ţara Sfântă, un loc îndepărtat şi periculos în acele timpuri. Ca urmare, Papa Gregoriu[2]  a trimis un călugăr la Ierusalim, cu misiunea de a construi un lăcaş creştin, care să aibă în compunere şi han pentru odihna pelerinilor şi tratarea călătorilor bolnavi.

Într-un timp destul de scurt (anii 605-610), a fost construită de către călugării benedictini, o mănăstire, în Ierusalim, aproape de Biserica Sfântului Mormânt. Biserica mănăstirii a primit hramul Sfintei Maria, fiind cunoscută ca biserica Sfânta Maria Latina. Aşezământul din jurul bisericii avea construite mai multe chilii pentru odihna pelerinilor şi tratarea celor care se îmbolnăveau pe timpul pelerinajului. Călugării care le îngrijeau sfletele şi trupurile pelerinilor au început să fie cunoscuţi sub denumirea de călugării ospitalieri.

În anul 637, Ierusalimul a fost cucerit de arabii califului egiptean  Omar I, care a garantat libertatea de credinţă a tuturor locuitorilor, deci şi a creştinilor, ceea ce a permis dezvoltarea aşezământului prin construirea de noi săli de odihnă.

Prin anii 800 A.D., regele Carol cel Mare[3] al francilor a trimis bani şi oameni  care au ridicat alte construcţii, în beneficiul miilor de pelerini. Interesul lui Carol cel Mare era acela de a-şi mări numărul comercianţilor franci, dar fiind că stăpânea o mare parte a Europei şi căuta să facă o alianţă cu egiptenii. Iar pentru asta, trebuia să-şi asigure în orient un cap de pod.

În anul 1023 A.D., califul Egiptului, Ali az- Zahir,  care avea în stăpânire şi  Oraşul Sfânt, a autorizat reconstruirea aşezământului  creştin şi a hanului, care fuseseră distruse, la fel ca şi celelalte lăcaşe de cult din Ierusalim, de către califul Hakim, în 1006. Reconstrucţia a  fost făcută de către comercianţii şi navigatorii din Amalfi, care aveau privilegii comerciale cu Egiptul şi, în acelaşi timp, transportau pelerini în Oraşul Sfânt.  Aşezământul  a fost reconstruit  în apropierea fostei biserici Sfânta Maria Latina, pe locul unde înainte de distrugerea bisericilor, era o mică Biserică ce purta hramul  Sfântului  Ioan Botezătorul.  Noul aşezământ avea aceeaşi destinaţie: loc de reculegere, odihnă şi tratament a pelerinilor[4]. Câţiva ani mai târziu, Califul Zahir a autorizat reconstruirea tuturor celorlalte biserici şi mănăstiri în Ierusalim, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt [5]şi a bisericii Sfânta Maria Latina (ridicată pe vechiul ei amplasament).

Reconstrucţia bisericilor a continuat mulţi ani, prin 1040-1050 lucrările fiind plătite de împăratul bizantin Constantin al IX, famille bogate din Amalfi şi  comercianţii creştini din zona Orientului Apropiat. Cele două aşezăminte creştine, cu hanuri pentru pelerini, Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul, situate unul  lângă celălalt, în vecinătatea Bisericii Sfântului Mormânt, au fost administrate, ca şi până atunci, de călugării ordinului Benedictin. Aşezământul Sfânta Maria Latina a devenit, cu timpul, han şi spital pentru femeile pelerine, iar aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, a fost destinat pelerinilor bărbaţi. Din lucrări care tratează perioada secolului X a Ierusalimului, aflăm că aşezământul destinat femeilor (Sf.Maria Latina) era condus, în anii 1098-1099, de sora Agnes, venită din Peninsula Latină, iar aşezământul pentru bărbaţi, Sfântul Ioan Botezătorul, era condus de călugărul Gérard (de Soussa), venit din Amalfi.[6] Călugării şi călugăriţele ambelor aşezământe erau cunoscuţi în rândul pelerinilor drept călugării ospitalieri, (cei care-i  ospitau şi îi îngrijeau pe timpul pelerinajului în Oraşul Sfânt).

De remarcat faptul că încă din perioada anilor 1024-1037, în cadrul primului aşezământ ospitalier, Sf. Maria Latina, s-a  realizat o specializare medicală a călugărilor şi a fraţilor  laici stabiliţi în aşezământ, cele două categorii medicale, doctorii (empirici) şi sanitarii, învăţând de la doctorii arabi secretele medicinei orientale, mai avansată decât cea europeană.

După anul 1050, odată cu ridicarea noilor chilii cu banii trimişi de împăratul bizantin, au fost refăcute şi unele dintre cele vechi, mărindu-le suprafaţa  şi realizând adevărate saloane pentru bolnavi. În acele chilii mari, au fost amenajate şi  altare, unde călugării ţineau slujbe religioase, de patru ori pe zi,  pentru bolnavii imobilizaţi. Tot atunci, călugării au început să folosească şi crucea bizantină, crucea cu braţele egale, adoptată mai târziu de ordinul ospitalier ca simbol distinctiv, iar îmbrăcămintea lor era cea tradiţională: sutană şi pelerină neagră. Călugării sanitari şi doctorii purtau haine de culoare albă, cu pelerină neagră.

Prin anul 1080, în aşezământul Sf. Ioan Botezătorul a fost construit un corp de clădire nou, cu destinaţie ca spital, modern pentru acele timpuri, ceea ce a constituit o premieră  în gândirea medicală a vremii.

Până la prima cruciadă, 1096-1099, renumele călugărilor benedictini ospitalieri din Ierusalim s-a răspândit în lumea creştină prin pelerinii reveniţi în Europa, însuşi papa având cuvine de apreciere la adresa lor.

Călugării din Ordo Sancti Benedicti erau adepţii unei vieţi modeste, bazată pe muncă şi rugăciune, ora et labora, pe sărăcie şi obedienţă, viaţă pe care o puneau în slujba oamenilor. Purtau haine modeste,  de culoare neagră şi mantale cu glugă. Membrii acestui ordin călugăresc trăiau în mai multe aşezăminte din Locurile Sfinte încă din anii 600-650 A.D., ( ordinula fost înfiinţat  de către Benedict din Nursia, în anul 529, în Monte Cassino). Pentru a beneficia de aportul unor meşteşugari laici (tâmplari, zidari, agricultori, doctori, sanitari, etc.), ordinul benedictin a acceptat o nouă categorie de călugări, fraţii laici, care aveau mai puţine obligaţii călugăreşti.

Mulţi din călugării acestui ordin s-au preocupat de construirea lăcaşelor de cult cu destinaţie ospitalieră, atât în Europa, cât şi în orient.

                    Perioada de după  anul 1099, (cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi   

                                        înfiinţarea Regatului Ierusalimului[7] )

            Oraşul Ierusalim a fost cucerit de cruciaţii creştini în august 1099, după trei luni de asediu dificil şi lupte grele. Pe timpul asediului, cruciaţii ducelui Godefry de Bouillon, Raymond de Provence ş.a.,  au trecut prin momente dramatice, măcinaţi de boli, fără apă, alimente şi furaje pentru cai. Din dorinţa de a-i ajuta pe cruciaţi, călugărul Gérard şi câţiva din călugării lui ospitalieri, au aruncat cruciaţilor pâine de pe ziduri, faptă pentru care au fost reţinuţi de egipteni şi schingiuiţi.

Eliberaţi de cruciaţi, ospitalierii şi-au deschis porţilor aşezământului pentru tratarea militarilor  răniţi, indiferent de armată şi credinţă şi a populaţiei locale.

În toamna anului 1099, odată cu înfiinţarea de către Godefroy de Bouillon şi cei doi fraţi ai săi, a Ordinului Sfântului Mormânt, ordin religios şi cavaleresc,  călugărul Gérard a început organizarea călugărilor benedictini ospitalieri ai celor două aşezăminte, într-un ordin religios-cavaleresc[8], de sorginte benedictină, el însuşi devenind magister(Învăţător-conducător) al ordinului. Baza ordinului o constituiau cei aproape două sute de călugări şi activitatea lor ospitalieră. În ordin au fost primiţi câţiva din cavalerii cruciaţi, care doreau să rămână în Ierusalim, pentru a continua lupta de apărare a creştinilor şi a locurilor sfinte. Era nevoie şi de luptători în ordin, mai ales că regatul Ierusalimului abia îşi constituia mica armată şi era expus atacurilor armatei Califatului Egiptului.

În decursul a doi, trei ani, ordinul ospitalier avea deja un statut şi o mică trupă de cavaleri şi sergenţi bine instruită. Dar baza ordinului o constituiau cei câteva sute de călugări, care au început să ridice aşezăminte ospitaliere în principalele aşezări ale regatului.

Abia în anul 1113,[9] papa Pascal al II-lea a aprobat, prin bulă papală, înfiinţarea ordinului ospitalier, „Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani”, sub directa autoritate a papei, cu misiunea de a îngriji şi apăra pelerinii, locuitorii creştini şi Regatul Ierusalimului (inclusiv principatele creştine din orient). În acelaşi timp,   le-a acordat membrilor ordinului mai multe privilegii materiale şi  de circulaţie prin regatele creştine.

Acesta a fost momentul decisiv pentru dezvoltarea ordinului ospitalier,  care şi-a organizat aşezăminte în toate regatele europene, în special  în localităţi-porturi la Marea Mediterană.

Între-timp, armata regală a regelui Baldouin I a ajuns la  vreo şase mii de oameni, chemaţi să lupte aproape permanent împotriva armatelor imperiului turcilor selgiucizi în est şi a califatului egiptului, în sud. Incursiunile dese ale inamicilor regatului au adus pagube importante şi pierderi de vieţi omeneşti, încetinind dezvoltarea economică a noului regat.

În anul 1120, magister Gérard a încetat din viaţă, în locul lui fiind ales, ca magister generalis, cavalerul Raymond de Puy, un nobil curajos  şi foarte inteligent. El a înţeles situaţia militară dificilă a regatului şi a început transformarea ordinului din unul călugăresc, într-un ordin militar şi religios, punând accent pe dezvoltarea laturii militare. A  completat statutul ordinului şi l-a supus aprobării papale, a organizat ordinul în cavaleri, sergenţi şi ostaşi luptători, menţinând în acelaşi timp activitatea ospitalieră. În acest scop, a primit în ordin câteva sute de cavaleri şi simplii ostaşi.

Magister Raymond de Puy a reuşit să îmbine educaţia benedictină a călugărilor, bazată pe sărăcie, caritate, modestie, obedienţă şi castitate, cu educaţia nobililor cavaleri, bazată pe curaj, vitejie, onoare, cunoscători ai artei militare şi ai ştiinţelor vremii. În acest fel, cavalerii ospitalieri au devenit un exemplu de conduită şi atitudine nobiliară, marile familii nobiliare din Europa au făcut donaţii substanţiale şi chiar şi-au încurajat fiii să intre în ordin. Prestigiul nobililor cavaleri ospitalieri de Malta este bine cunoscut şi în zilele noastre, membrii ordinului fiind apreciaţi în toate cercurile sociale.

În secolul al 12-lea, sub conducerea maestrului Raymond de Puy, membrii luptători ai ordinului ospitalier au participat la toate luptele de apărare a regatului, alături de cavalerii ordinului Sfântului Mormânt şi ai ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat de Hugues de Payens şi alţi opt cavaleri, în 1118.

         Procesul de transformare a ordinului ospitalier într-un ordin militar de elită a continuat[10] şi în anii şi secolele următoare, determinat de situaţia militară conflictuală din orient şi eşecul celor nouă cruciade creştine.

Astfel, cavalerii ospitalieri (Ioaniţi) au participat la luptele de la Ascalon- 1153, lupta de la Hattin-1187, luptele de apărare a Ierusalimului-1187, evenimente pe care le-am descries detaliat în romanul “Medalionul ospitalier”.

După căderea Ierusalimului, în anul 1187, membrii celor trei ordine cavalereşti luptătoare  au părăsit Ţara Sfântă şi s-au retras în Acra, până în 1291, când s-au retras în Insula Cipru.

În anul 1310, ordinal ospitalier şi-a stabilit cartierul general în Insula Rhodos, preluând în totalitate insula şi devenind ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan de Ierusalim şi de Rhodos.

Cavalerii ospitalieri au rămas pe Insula Rhodos până la cucerirea insulei de către turci, în anul 1522. În anul 1530, s-a oficializat stabilirea lor în Insula Malta, locaţie oferită de regele Charles Quint, unde rămân până în 1798, când insula a fost cucerită de Napoleon Bonaparte. Datorită faptului că membrii ordinului erau nobili cavaleri şi prin asta contaveneau principiilor revoluţiei franceze (egalitate, libertate, fraternitate), cavalerii de Malta au fost obligaţi să părăsească insula.

Insula Malta, ca sediu general al cavalerilor ospitalieri, a fost un bastion de apărare a Europei împotriva expansiunii maritime a imperiului otoman, ceea ce a făcut să predomine caracterul militar al ordinului. Odată cu părăsirea insulei, s-a pierdut şi caracterul practic militar al ordinului ospitalier, acesta revenind la prima lui misiune: caritate şi bineface. Dar şi-a păstrat caracteristica nobiliară a membrilor săi.

Din anul 1834, Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta are cartierul general la Roma, fiind sub autoritate papală.

Rolul cavalerilor de Malta în dezvoltarea asistenţei medicale în evul mediu şi ulterior, a fost enorm, contribuţia lor în acest domeniu fiind reliefată într-un alt articol.

Sub aspect cavaleresc însă, prin activitatea lor spirituală, prin credinţa, loialitatea, curajul, modestia şi nobleţea pe care o au dovedit-o şi o dovedesc şi în zilele noastre, sunt un exemplu pentru societate. Ne referim, desigur, la cavalerii de Malta autentici, membrii ai ordinului original, cu sediul în Roma şi cu reprezentanţe diplomatice în toată lumea. La cei care întreţin spiritul de nobleţe, caritate, binefacere, de ajutare a oamenilor aflaţi în suferinţă. Într-un cuvânt, este spiritual cavalerilor de Malta, a cărui nobleţe vine atât din originea nobilă a membrilor ordinului, cât şi din nobleţea misiunilor lor caritabile! Spirit preluat şi de alte asociaţii caritabile, de bună credinţă,  care poartă acestă denumire.

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă,www. History of Jerusalem during the Middle Ages

 

[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Muristan

[3] (Adrian J. Boas, Jerusalem in the Time of the Crusades: Society, Landscape and Art in the Holy City under Frankish Rule, (Routledge, 2001)

 

[4] Slavik, Diane. 2001. Cities through Time: Daily Life in Ancient and Modern Jerusalem. Geneva, Illinois: Runestone Press.

[5] Singh, Nagendra. 2002. „International Encyclopedia of Islamic Dynasties”‘

 

[6] W. Caoursin: Stabilimenta Rhodiorum militum, Ulm, 1496. In: E.J. King: The Knights Hospitallers in the Holy Land. 1st ed. 1931, Methuen, London,

[7] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed.2015

[8] Ibidem

[9] J. Delaville Le Roulx, Les Hospitaliers en Terre sainte et à Chypre, 1100-1310, Ernest Leroux éditeur, Paris, 1904

[10] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015

coperta medal1

Recenzie: Medalionul ospitalier

Autor Michael Riche-Villmont

„Medalionul ospitalier” este un roman istoric şi, în acelaşi timp, un roman poliţist, avînd ca subiect acţiunile militare specifice cavalerilor ospitalieri ai ordinului de Malta, desfăşurate de-a lungul secolului al XII-lea, cu urmări până în zilele noastre. Este, aşadar, un bun Thriller cu şi despre cavalerii ospitalieri de Malta.
Fiind interesat de ordinele cavalereşti, cele de ieri şi cele de astăzi, nu puteam pierde ocazia de a citi această carte. Cu atât mai mult, cu cât este o continuare a romanului „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, care descrie împrejurările în care ordinul ospitalier a fost înfiinţat de Sfântul Gerard. Subiectul romanului „Medalionul ospitalier”, la fel ca şi al cărţii precedente, îl constituie acţiunile membrilor familiei De Chamont, din Provence, ce se desfăşoară pe două planuri temporale: în trecut, prin participarea cavalerilor de Chamont la activităţile Ordinului cavalerilor ospitalieri, în secolul al doisprezecelea şi în prezent, prin implicarea urmaşilor acestora într-o acţiune poliţistă, legată tot de cavalerism. Cele două planuri temporale se întrepătrund, transced timpul şi spaţiul şi prezintă continuitatea, prin veacuri, a unei familii provensale, bazată pe puternice legături sentimentale între generaţii, pe tradiţie şi înalte valori morale, aşa cum le-au păstrat cavalerii de Malta. Este o saga a familiei de Chamont, a cărei istorie este strâns legată de momentele importante din istoria cavalerilor ospitalieri, la care vechii cavaleri de Chamont au participat semnificativ.
Prin localizarea în timp şi spaţiul geografic a momentelor din trecutului acestei familii, romanul încearcă să fie o cronică a ordinului cavalerilor ospitalieri, pe parcursul a aproape un secol, din anul 1124 şi până în anul 1187. Astfel, este descrisă evoluţia ordinului şi participarea cavalerilor ospitalieri (cavalerii Ioaniţi), la principalele evenimente militare şi politice din Regatul Ierusalimului, până la cucerirea acestuia de către turcii sarazini.
Evenimentele importante la care au participat cavalerii ospitalieri ospitalieri, sau ioaniţi, cum mai erau numiţi, sunt prezentate în atmosfera specifică evului mediu, cu fapte eroice cavalereşti şi cu aspecte din viaţa personală a cavalerilor vremii, ajutându-ne să înţelegem o parte a modului de viaţă din acea perioadă.
La fel şi evenimentele ce sunt localizate în prezent, acţiunea poliţiei de prindere a unor jefuitori de artefacte, în care a fost implicat, fără voia sa, unul din urmaşii vechilor cavaleri, sunt detaliate cu aspecte din viaţa personală, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, făcând cartea interesantă, atractivă.
Am remarcat de nenumărate ori, cu satisfacţie, faptul că romanul este o adevărată cronică a celor mai importante evenimente istorico-militare ce au avut loc în secolul XII, în Regatul Latin al Ierusalimului şi în comitatele creştine din Orientul Apropiat: Comitarul de Edessa, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiochia. Evenimente ce sunt văzute cu ochi de cavaler şi analizate prin prisma marilor maeştri ai ordinului ospitalier. Descrierea evenimentelor este făcută în ordinea cronologică a desfăşurării lor, căutând, în acelaşi timp, să arate şi legăturile cauzale dintre ele. Citind cartea, am participat, alături de cavalerii ospitalieri la bătălia de la Ascalon (1153), Lupta de la Cresson (1187), Bătălia de la Hattin (mai 1187), căderea Ierusalimului (1187) şi am văzut eroismul, curajul şi sacrificiul făcut de generaţii întregi de cavaleri medievalii. Fiindcă, la aceste lupte, au participat cavalerii tuturor ordinelor nobiliare ale vremii, alături de armata regală.
Autorul face descrierea acelor evenimente militare aşa cum au fost ele văzute şi înţelese de dr. Phillip de Chamont, descendent al unuia din fondatorii ordinului ospitalier. Dornic să afle trecutul familiei acesta pleacă într-o vizită în Israel, pe urmele înaintaşilor săi şi trece prin toate locurile unde aceştia au trăit, luptat şi iubit. Deoarece cavalerii medievali au trăit la fel ca oricare alt nobil al timpului său, cunoscând sentimentele de dragoste, de iubire şi dor faţă de soţiile lor şi faţă de cei apropiaţi. Din acest punct de vederea, cartea este un adevărat roman de dragoste şi avem posibilitatea să cunoaştem modul în care şi-au arătat ei dragostea faţă de fiinţele iubite, atât acei cavalerii din vechime, cât şi cei din zilele noastre. Aflăm, de asemenea şi lucruri interesante despre obiceiurile vechi de nuntă, sau, de exemplu, despre obiceiuri provensale ocazionate de sărbătorile de iarnă.
Aş putea, de asemenea, descrie cartea ca un adevărat ghid turistic, autorul purtându-ne într-un circuit turistic prin Ţara Sfântă. Ne sunt descrise vechile locuri unde s-au sacrificat cavalerii medievali: Ierusalim, Ascalon, Tiberias, Hattin, etc., aşa cum au fost aşezările în acea vreme şi cum devenit ele în zilele noastre, moderne, frumoase, în plină dezvoltare, purtătoare a unei istorii de invidiat. Istorie veche, tumultoasă şi, în acelaşi timp, eroică, marcată de valori spirituale cum nu găseşti în nici un alt loc din lume. Valori care, prin credinţa creştină, ne-au marcat viaţa permanent, chiar şi în zilele noastre.
Îmbinând ficţiunea cu date reale, atestate istoric, autorul ne ajută să înţelegem istoria cavalerismului, cu luminile şi umbrele sale, ceea ce ne ajută să întrevedem viitorul cavalerismului modern.

Cartea este scrisă într-un stil  cursiv, momentele de tensiune şi cele relaxante făcând-o atractivă, mai mult decât interesantă atât pentru pasionaţii de acţiune, cât şi pentru iubitorii stilului romantic.