Arhive etichetă: ordinul cistercian și templierii

RECENZIE : „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

O carte de excepție luimea cavalerismului templier și un adevărat manual de istorie al templierului modern.

         La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea, în limba romană, „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam câteva date despre cuntribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

        Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

         Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, călugărul Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

         Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză, spaniolă  şi română.

        Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

            *  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

           * După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

           * M-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

           * Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

          * Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

        – Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

       În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

       – În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

       – În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

       – Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

       Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

         Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

         Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european.

Notă:

              IGRIŞ

Mănăstirea de la Igriş[1] a fost construită de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179.

După doi ani de amânări, zece călugări au fost trimişi la graniţa de est a Sfântului Imperiu Roman, în regatul Ungariei, pentru a căuta un loc adecvat ridicării unei mici mănăstiri cisterciene. Locul găsit se afla undeva spre estul regatului, în ţinuturile valahilor. Atât ţinutul, cât şi locuitorii băştinaşi i-au impresionat pe călugării franci, care au comunicat decizia lor reginei Ungariei, originară din provincia Burgundia. Cu ajutorul reginei Anna de Châtillon, soţia regelui Bella al III-lea al Ungariei, călugării au construit monumentala mănăstire, lucrări care au durat mai mult de un an. După construirea lăcaşului, cei zece călugări au rămas la mănăstire,  ridicată imediat la rangul de abaţie.

 Mănăstirea a fost împroprietărită cu teren agricol şi ceva pădure de şes, organizându-se după toate regulile cisterciene. Se pare că printre călugări şi fraţii laici erau şi localnici vlahi, trecuţi la religia catolică şi primiţi în ordinul cistercian.

Călugării franci rămaşi la  mănăstire, au pregătit  spiritual novicii pe care i-au consacrat, apoi, drept călugări cistercieni. Se spune că numele mănăstirii provine de la cuvintele  eg res, însemnând Poarta către cer. Destul de repede, mănăstirea a devenit o adevărată şcoală spirituală, călugării au amenajat, în abație, o sală cu foarte multe cărţi, manuscrise şi papirusuri, procurându-şi lucrări ale grecilor antici şi ale învăţaţilor vremii.

         Ajungând o abaţie puternică, bine organizată, călugării abaţiei de la Igriş au construit o altă mănăstire în Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă a abaţiei-mamă.[2]

         Atât de importantă a devenit mănăstirea în regatul Ungariei, încât, se spune că, în mănăstirea de la Igris, ar fi fost înmormântaţi Yolanda de Courtenay, soţia regelui Andrei al II-lea şi fiul regelui Bella.

         Din nefericire, această aşezare monahală a fost distrusă de tătari, la şaptezeci de anii de la ridicarea ei.”…

Localitatea este amplastă pe malul stâng al Mureșului, langa orașul Nădlac.


[1] K. Juhász, Die Stifte der Temeswares Diözese   im Mittelalter, Münster 1927

[2]    Andrei Adrian Rusu -Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Presa Universitară Clujeană 2000