Arhiva etichetelor: ORDINE CAVALEREŞTI

f31

Eseu …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

     Vezi pagina din librăriehttps://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                 Autor MIchael Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.

Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de

operă.

Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

 

De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

 

Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

 

În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

 

Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

 

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.

                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

 

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

RECENZIE: Lucrarea „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autorul cărţii: Michael Riche-Villmont                                                                                 

               Editura Sfântul Nicolae , 2015                                                

La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam despre contribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză şi română.

Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

*  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

* După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

* Ca român, m-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

* Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

* Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

– Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

– În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

– În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

– Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european

M

Scriitorul Michaël (Miguel) Riche-Villmont

Michaël (Miguel) Riche-Villmont, autor de literatură hispano-franceză, a scris şi publicat în limbile spaniolă, franceză şi romană, lucrări, romane  şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic. Totodată, el este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.

Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.

Şi, folosind ca pretext prezentarea unor aspecte de viaţă din zilele noastre, ale urmaşilor vechilor cavaleri, autorul pune în oglindă valorile spirituale şi modul de viaţă tradiţionale, cu cele de astăzi, lăsând cititorul să le aprecieze, să le accepte sau să le respingă.
Păstrând caracterul de romane poliţiste şi cavalereşti, autorul descrie adevărate poveşti de dragoste, cu eroi cavaleri şi castelene, cu urmaşii lor, poveşti misterioase în care, din nou, apar magia şi paranormalul.

Multe din întâmplările descrise în cărţi, multe din personajele istorce, au o bază reală, ceea ce face romanele şi mai atractive. Autor franco-hispanic, Michaël (Miguel) Riche-Villmont pune în evidenţă istoria bogată, eroică, a ţinuturi iberice şi france, a locuitorilor acestora, a familiilor nobiliare care au participat la scrierea istoriei.

Şi nu în ultimul rând, mulţi din eroii cărţilor lui Michaël (Miguel) Riche-Villmont sunt animăluţe, simpatice, iubitoare, care luminează şi însufleţesc atmosfera domestică a prietenilor lor, oamenii.

Interesante, atractive, chiar documentare, romanele autorului te cuceresc de la primele pagini, iar surprizele şi neprevăzutul te ţin în tensiune, purtându-te de la sentimente şi trăiri dramatice, la mari satisfacţii, alături de eroii principali. Eroi care devin parte din trăirile şi amintirile tale şi după ce ai terminat de citit, oricare din cărţile acestui autor.

Deşi romanele autorului sunt cărţi de ficţiune, prin elementele documentare, istoric atestate, ele se constituie o cronică a primei cruciade creştine, a înfiinţării ordinelor cavalereşti(Ordinul templier şi Ordinul cavalerilor de Malta), fiind cărţi de referinţă în acest domeniu.

Cărţi de viaţă, de dragoste şi acţiune, ce determină sentimente şi trăiri profunde, romanele autorului Michaël (Miguel) Riche-Villmont devin parte a vieţii sociale din locurile unde se desfăşoară acţiunea. „Fantomele din Tarragona”, de exemplu, a determinat organizarea unor trasee turistice în provincie, care se derulează pe urmele eroilor Melissa şi Lὀpez. De asemena, „Dragoste şi mister în Barcelona” se constitie ca un adevărat ghid la frumosului şi misteriosului oraş Barcelona, cu legendele lui urbane.

De aceea, cărţile lui Michaël (Miguel)Riche-Villmont nu trebuie să lipsească din biblioteca personală, ele devin, prin personajele lor, parte din trăirile cititorului oriunde s-ar afla el, frumoase, misterioase, pline de neprevăzut.
Câteva din cărţile publicate de autor în limbile spaniolă, franceză şi română:

* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,
Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues, 2015, Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o carte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor.

Admin,  2014
Actualizat 2015, Admin.

Actualizat 2016, Admin.

G7aChemarea templului

Recenzie romanul „Chemarea templului secret”

 

                                                   Seria „Cavalerii Templieri”
   Autor Michael Riche-Villmont
„Chemarea templului secret„ este un thriller modern, dramatic,  istoric şi  poliţist în acelaşi timp , o carte de dragoste, în care magia orientală, ezoterismul templier, eroii umani şi spiritele, crează un subiect de excepţie.  O carte de acţiune, al cărei subiect îl constituie fapte petrecute în vechiul Templu al lui Solomon din Ierusalim, cu urmări nebănuite în zilele noastre,  cu acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur, determinate de practicile oculte,  de magie, ale templierilor din Evul mediu.

Este o carte care se prezintă singură, fără recenzie, doar prin titlu şi poate, este mai bine să o citeşti fără nici o idee anterioară, preconcepută despre subiectul ei. Să descoperi singur, pagină cu pagină, ceea ce se petrece în universul ascuns în cuvinte şi printre rânduri. Văzând cine este autorul, te gândeşti că intriga romanului începe în evul mediu şi se clarifică în zilele noastre. Aşa şi este. Ceea ce a început în secolul al doisprezecelea, continuă şi astăzi, cu aceleaşi mistere care-şi aşteaptă dezlegarea. Unele, descifrate chiar în această carte. Acţiunea poliţistă din zilele noastre, ce se petrece în Nice, este urmarea unor alte acţiuni din evul mediu, pline de mister, magie şi paranormal. Manifestări cu reguli proprii, ce transced timpul şi spaţiul.
Dacă în romanul anterior, ”Misteriosul templier Hugues”, aflăm date inedite despre prima etapă a vieţii misterioase a cavalerului templier Hugues de Payens, inclusiv momente dramatice din timpul primei cruciade creştine, în această a doua carte aflăm despre acţiunile cavalerului, desfăşurate în Regatul Ierusalimului, după terminarea cruciadei. Alături de el şi de ceilalţi luptători din frăţia lor cavalerească, am participat şi eu la cele mai importante momente care au dus la înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri. Tocmai acesta este subiectul romanului: înfiinţarea ordinului templier. După ştiinţa mea, este una din puţinele cărţi beletristice, care descriu, bazându-se pe fapte reale, conjunctura şi etapele înfiinţării misteriosului ordin templier, sub multiplele sale aspecte: ca frăţie cavalerească precursoare a ordinului templier, aspectul militar al ordinului, caracterul religios şi, cel mai puţin cunoscut, aspectul spiritual şi ezoteric al acestuia.
Citind cartea, am avut două sentimente contradictorii. Astfel, am avut satisfacţia descoperirii unora din misterele acelei frăţii cavalereşti, care unea unii dintre cei mai mai curajoşi cavaleri, iubitori de aventură, loiali până la sacrificiu, prin faptele şi spiritul lor comun. Fiindcă, aflăm că ordinul templier avea două laturi: una publică, la vedere, expusă cunoaşterii de către cler şi regalitate şi alta ocultă, plină de secrete, ce se apropia de mistic şi magie. De aici, vine şi al doilea sentiment, cel de profundă curiozitate şi, poate, puţină nemulţumire pentru că nu reuşeam să aflu multe altele din secretele templiere. După ce început să parcurg cartea, am avut satisfacţia aflării unora din tainele lor, ale templierilor, ascunse oamenilor obişnuiţi, dar câteva pagini mai departe, au început să-mi apară referiri la alte secrete şi mi-am pus o mulţime de întrebări, rămase fără răspuns.
Am remarcat că spiritul templier a fost şi rămâne, în mare parte, indescifrabil. Lucru frustrant, atunci când interesul devine tot mai mare. Probabil la fel s-a simţit şi Hugues de Payens atunci când a început să cunoască doar o mică parte din secretele orientale despre fiinţa umană, despre divinitate, despre cer şi pământ. Cunoaşterea marilor secrete a resimţit-o ca pe o adevărată chemare, iar apariţia aproape naturală a ocaziilor şi împrejurărilor de a pătrunde în lumea misterioasă a învăţăturilor înţelepţilor arabi, i-au indus întrebări despre predestinarea sa pentru fapte deosebite. Fapte materiale şi transformări spirituale.
Chemat de seniorul său Hugue, conte de Champagne, să-l însoţească într-un pelerinaj la Ierusalim, cavalerul Hugues de Payens simte tot mai mult că are o anume misiune în acele ţinuturi. Reia legăturile cu reprezentanţii sectei ismailite, salbahiţii şi-şi continuă pregătirea, instruirea ezoterică începută pe timpul cruciadei, pătrunzând în lumea necunoscută a fiinţelor şi lucrurilor, accesibilă doar celor aleşi. Simte, în acelaşi timp, tot mai acut chemarea Locurilor Sfinte, simbolizate prin Templul lui Solomon. Legendarul Templu al credinţei, mai mult decât misterios, este tocmai templul secret care-l cheamă pe Hugues să-şi îndeplinească misiunea de apărare a pământului unde a apărut credinţa în Yahve, în Dumnezeu.
Este misiunea pe care Hugues o acceptă, după cum afirmă el însuşi: „Să fie acesta Templul care ne cheamă? Gândul acesta i-a dat fiori lui Hugues. „Nu cred că mă înşel, simt, cu toată fiinţa mea această chemare! Implinirea viziunilor, a destinului!”
De la rabinul Samuel, Hugues află poveştile, legendele şi textele cărţilor sfinte despre Templu şi spiritul lui, despre latura materială, reprezentată de ruinele construcţiei şi despre latura spirituală a Templului Divin, pe care se va fundamenta doctrina templieră. Fiindcă ordinul templier a fost nu numai un ordin militar şi religios, ci şi un fenomen social şi spiritual, cu reverberaţii peste secole, care au generat restudierea, poate şi regăsirea spiritului templier, a valorilor spirituale ale acestora. Asta pentru că, susţine autorul, templierii au preluat şi înţeles foarte bine dualitatea templului lui Solomon, latura materială şi cea spirituală a credinţei. Ei au dezvoltat legenda Templului, regăsită şi în unele din vechile lor ritualuri secrete, legendă ajunsă, sub diferite forme, până în zilele noastre.
Aflăm că Hugues de Payens şi cavalerii lui, necunoscând tainele templului, au intrat în catacombe nepregătiţi, fiind atacaţi de spiritele vechilor apărători ai moscheii Al Aqsa, iar salvarea a venit de tot din lumea spiritelor. A spiritelor vechilor apărători iudei. Din acel moment, cititorul intră, cu teamă, în lumea spiritelor, alături de templieri, pe care o descoperă, doar în parte. Şi ia parte la ritualul ezoteric, pe care o lume întreagă a încercat, secole la rând să-i afle tainele.
Dar, cartea este şi rămâne un roman de ficţiune, de dragoste şi acţiune. Regăsim în carte descrierea puterilor magice ale pumnalului-talisman salbahit, simbol al ştiinţelor oculte orientale, aşa cum au fost prezentate în primul roman despre Hugues. Întâlnim, de asemenea, lumea spiritelor care protejează templul secret, lume în care, conform credinţei lor, templierii ajung după moarte. O lume care conlucrează cu lumea pământeană pentru ca binele să învingă întotdeauna. La fel ca în toate legendele antice şi medievale.
Accentuând misterul, cartea descrie că puterile magice ale lumii oculte, necunoscute se manifestă şi în zilele noastre prin pumnalului-talisman, care-l apără pe unul din urmaşii templierilor, Granier de Gérvémond, prins într-o acţiune poliţistă. Acţiune ce are legătură tocmai cu magicul pumnal, sustras atunci când urma să fie prezentat la cunoscutul festival cavaleresc de la Biot, de lângă Nice.
Fiul templierului Granier, tânărul Alain, are o mare implicare în acţiunea poliţistă la care acesta participă în Marseille. Implicare dirijată de un necunoscut atotputernic, Monseniorul, care-l invită pe Alain la Ierusalim, pentru a participa la un ritual specific, ultrasecret. Ritual la care participă…persoane pe care le cunoaşte, vag, doar din tablourile de epocă. Şi va avea, ca şi cititorul, de altfel, de mari surprize în privinţa participanţilor la ritualul de iniţiere.
Îmbinând acţiunile cavalereşti medievale, ale primilor templieri, cu cele poliţiste din zilele noastre, într-o manieră cursivă, cartea ne poartă prin timp şi spaţiu între două lumi, două civilizaţii şi ne lasă libertatea de a călători cu gândul şi a participa emoţional la evenimente dramatice, în atmosfera de capă şi spadă, de suspans şi neprevăzut. Şi cu satisfacţia citirii unei cărţi mai mult decât interesante şi atractive.
Eu o voi reciti cartea în vacanţă, pe litoralul mediteraneean, acolo unde se petrece o parte din acţiune. Şi mă voi gândi că romanul „Chemarea templului secret” este un adevărat univers, ca orice carte, iar eu am privilegiul de a-l cunoaşte, de a călători între cele două lumi istorice, doar citind-o. Şi să aflu, mental şi sentimental, dacă pot aparţine vreuneia din ele. Fiindcă sfârşitul cărţii, uluitor prin sugestiile sale, îmi lasă întredeschisă poarta marii călătorii imaginare, în care ghidul meu este, desigur, unul din spiritele templiere. Unul pe care-l cunosc doar din tablouri de epocă.

 

coperta medal1

Recenzie: Medalionul ospitalier

Autor Michael Riche-Villmont

„Medalionul ospitalier” este un roman istoric şi, în acelaşi timp, un roman poliţist, avînd ca subiect acţiunile militare specifice cavalerilor ospitalieri ai ordinului de Malta, desfăşurate de-a lungul secolului al XII-lea, cu urmări până în zilele noastre. Este, aşadar, un bun Thriller cu şi despre cavalerii ospitalieri de Malta.
Fiind interesat de ordinele cavalereşti, cele de ieri şi cele de astăzi, nu puteam pierde ocazia de a citi această carte. Cu atât mai mult, cu cât este o continuare a romanului „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, care descrie împrejurările în care ordinul ospitalier a fost înfiinţat de Sfântul Gerard. Subiectul romanului „Medalionul ospitalier”, la fel ca şi al cărţii precedente, îl constituie acţiunile membrilor familiei De Chamont, din Provence, ce se desfăşoară pe două planuri temporale: în trecut, prin participarea cavalerilor de Chamont la activităţile Ordinului cavalerilor ospitalieri, în secolul al doisprezecelea şi în prezent, prin implicarea urmaşilor acestora într-o acţiune poliţistă, legată tot de cavalerism. Cele două planuri temporale se întrepătrund, transced timpul şi spaţiul şi prezintă continuitatea, prin veacuri, a unei familii provensale, bazată pe puternice legături sentimentale între generaţii, pe tradiţie şi înalte valori morale, aşa cum le-au păstrat cavalerii de Malta. Este o saga a familiei de Chamont, a cărei istorie este strâns legată de momentele importante din istoria cavalerilor ospitalieri, la care vechii cavaleri de Chamont au participat semnificativ.
Prin localizarea în timp şi spaţiul geografic a momentelor din trecutului acestei familii, romanul încearcă să fie o cronică a ordinului cavalerilor ospitalieri, pe parcursul a aproape un secol, din anul 1124 şi până în anul 1187. Astfel, este descrisă evoluţia ordinului şi participarea cavalerilor ospitalieri (cavalerii Ioaniţi), la principalele evenimente militare şi politice din Regatul Ierusalimului, până la cucerirea acestuia de către turcii sarazini.
Evenimentele importante la care au participat cavalerii ospitalieri ospitalieri, sau ioaniţi, cum mai erau numiţi, sunt prezentate în atmosfera specifică evului mediu, cu fapte eroice cavalereşti şi cu aspecte din viaţa personală a cavalerilor vremii, ajutându-ne să înţelegem o parte a modului de viaţă din acea perioadă.
La fel şi evenimentele ce sunt localizate în prezent, acţiunea poliţiei de prindere a unor jefuitori de artefacte, în care a fost implicat, fără voia sa, unul din urmaşii vechilor cavaleri, sunt detaliate cu aspecte din viaţa personală, cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, făcând cartea interesantă, atractivă.
Am remarcat de nenumărate ori, cu satisfacţie, faptul că romanul este o adevărată cronică a celor mai importante evenimente istorico-militare ce au avut loc în secolul XII, în Regatul Latin al Ierusalimului şi în comitatele creştine din Orientul Apropiat: Comitarul de Edessa, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiochia. Evenimente ce sunt văzute cu ochi de cavaler şi analizate prin prisma marilor maeştri ai ordinului ospitalier. Descrierea evenimentelor este făcută în ordinea cronologică a desfăşurării lor, căutând, în acelaşi timp, să arate şi legăturile cauzale dintre ele. Citind cartea, am participat, alături de cavalerii ospitalieri la bătălia de la Ascalon (1153), Lupta de la Cresson (1187), Bătălia de la Hattin (mai 1187), căderea Ierusalimului (1187) şi am văzut eroismul, curajul şi sacrificiul făcut de generaţii întregi de cavaleri medievalii. Fiindcă, la aceste lupte, au participat cavalerii tuturor ordinelor nobiliare ale vremii, alături de armata regală.
Autorul face descrierea acelor evenimente militare aşa cum au fost ele văzute şi înţelese de dr. Phillip de Chamont, descendent al unuia din fondatorii ordinului ospitalier. Dornic să afle trecutul familiei acesta pleacă într-o vizită în Israel, pe urmele înaintaşilor săi şi trece prin toate locurile unde aceştia au trăit, luptat şi iubit. Deoarece cavalerii medievali au trăit la fel ca oricare alt nobil al timpului său, cunoscând sentimentele de dragoste, de iubire şi dor faţă de soţiile lor şi faţă de cei apropiaţi. Din acest punct de vederea, cartea este un adevărat roman de dragoste şi avem posibilitatea să cunoaştem modul în care şi-au arătat ei dragostea faţă de fiinţele iubite, atât acei cavalerii din vechime, cât şi cei din zilele noastre. Aflăm, de asemenea şi lucruri interesante despre obiceiurile vechi de nuntă, sau, de exemplu, despre obiceiuri provensale ocazionate de sărbătorile de iarnă.
Aş putea, de asemenea, descrie cartea ca un adevărat ghid turistic, autorul purtându-ne într-un circuit turistic prin Ţara Sfântă. Ne sunt descrise vechile locuri unde s-au sacrificat cavalerii medievali: Ierusalim, Ascalon, Tiberias, Hattin, etc., aşa cum au fost aşezările în acea vreme şi cum devenit ele în zilele noastre, moderne, frumoase, în plină dezvoltare, purtătoare a unei istorii de invidiat. Istorie veche, tumultoasă şi, în acelaşi timp, eroică, marcată de valori spirituale cum nu găseşti în nici un alt loc din lume. Valori care, prin credinţa creştină, ne-au marcat viaţa permanent, chiar şi în zilele noastre.
Îmbinând ficţiunea cu date reale, atestate istoric, autorul ne ajută să înţelegem istoria cavalerismului, cu luminile şi umbrele sale, ceea ce ne ajută să întrevedem viitorul cavalerismului modern.

Cartea este scrisă într-un stil  cursiv, momentele de tensiune şi cele relaxante făcând-o atractivă, mai mult decât interesantă atât pentru pasionaţii de acţiune, cât şi pentru iubitorii stilului romantic.

 

 

coperta Sceptrul1

Recenzie romanul „SCEPTRUL CAVALERILOR OSPITALIERI”

                                                                       Autor Michael Riche-Villmont

Romanul este un Thriller cu şi despre Cavalerii de Malta, cei din Evul mediu şi cei din zilele noastre, un roman de dragoste, poliţist, de acţiune, cu mistere şi paranormal. În acelaşi timp, este o saga a unei vechi familii nobiliare, din evul mediu,  până în zilele noastre. Dar şi un roman istoric, despre prima cruciadă, despre cavalerism, valori morale şi sacrificiu, despre secretele înfiinţării Ordinului ospitalier de Malta.

Autorul Michael Riche-Villmont ne-a obişnuit, prin cărţile sale, cu subiecte care transced timpul, localizate temporal în vremuri diferite, despărţite de secole, dar prezentate într-o continuitate şi logică uimitoare, ce sfidează legile spaţio-temporale. Dar nu şi pe cele spirituale, deoarece tocmai asta asigură o legătură naturală între evenimente, întâmplări şi intrigi din secole diferite. Autorul foloseşte căile spirituale, sentimentele şi emoţiile pentru a ne facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate astea se adaugă şi documentarea profundă asupra perioadelor descrise, asupra personajelor reale şi a evenimentelor istorice pe care le acceptăm ca aparţinând parcă zilei de ieri, nu veacurilor trecute.
Romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri” este una din cărţile cu o astfel de localizare a acţiunii, pe două planuri temporale, diferite. Este, în acelaşi timp, o saga a unei vechi familii franceze, ale cărei generaţii participă la principalele evenimente istorice ale secolului al doisprezecelea, dar şi la viaţa socială din vremurile noastre, prin urmaşii lor. Istoria acestei familii provensale nu se opreşte la evenimentele arătate în roman, ea, istoria, continuă şi este descrisă şi în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte. Povestea începe în zilele noastre. Domeniul familiei de Chamont, situat în Provence, este locul unde se produce o tentativă de furt a unui sceptru, copie a Sceptrului cavalerilor ospitalieri. Tânărul doctor Phillip de Chamont desfăşoară cercetări, alături de poliţie, pentru a găsi autorul moral al acelei tentative, soldată cu victime. Este momentul în care ei îşi pun întrebări în legătură cu adevăratul sceptru al ordinului ospitalier de Malta, iar tânărul Phillip începe documentarea în legătură cu acel valoros simbol al ospitalierilor. Pe parcursul documentării, tânărul primeşte confirmarea că străbunii săi au fost cavaleri ospitalieri şi, mai mult, află că primul senior de Chamont, Simon, a contribuit direct la înfiinţarea renumitului ordin cavaleresc. Cititorul participă, alături de personajele principale, la toate etapele înfiinţării acestui ordin prestigios al Cavalerilor de Malta, care fiinţează şi în zilele noastre. Este, cred, printre extrem de puţinele cărţi care descriu în detaliu, romanţat, pe înţelesul tuturor, împrejurările înfiinţării renumitului ordin militar nobiliar.
Viaţa primului senior de Chamont, cavalerul Simon, este un demn subiect de roman, sau de film. Simon a fost fiul unei servitoare de la curtea conţilor de Provence şi a rămas orfan înainte de a intra în adolescenţă. Nevoit să crească la grajdurile castelului, a fost luat în îngrijire de unul din grăjdari, care s-a ocupat şi de educaţia lui. Educaţie rezervată familiilor nobiliare, la care copilul Simon a avut acces numai prin bunăvoinţa acelui îngrijitor de cai. Datorită meritelor şi comportamentului său loial, tânărul Simon câştigă simpatia stăpânilor, contele şi contesa de Provence, care-l acceptă în garda lor personală. Din nou se remarcă prin fapte deosebite, salvând viaţa fiicei acestora şi atrage, astfel, atenţia uneia din doamnele de onoare, Melanie, ea însăşi membră a unei familii nobiliare. Cei doi tineri nu-şi pot stăpâni sentimentele, în ciuda diferenţelor sociale dintre ei, astfel că se îndrăgostesc şi tânăra rămâne însărcinată. În mod inexplicabil, misterios chiar, beneficiază de clemenţa seniorilor şi primesc încuviinţarea de a se căsători. Totodată, pentru a preîntâmpina oprobiul curţii, Simon primeşte atât titlul de cavaler, cât şi domeniul de Chamont. Îndatorat, el îl însoţeşte pe contele de Provence la prima cruciadă şi participă la cucerirea Ierusalimului, având ca misiune apărarea vieţii stăpânului său.
Subiectul este deosebit de interesant şi atractiv, o succesiune de drame pline de suspans, în care misterul şi magia marchează principalele momente din viaţa personajelor. Sfârşitul cărţii este de o profunzime şi un dramatism cu totul dosebit, care aduce o clarificare a întâmplărilor din întreaga viaţă a cavalerului Simon de Chamont. Dar şi din viaţa familiei de Chamont din zilele noastre.
Aş putea spune că autorul, prin descrierea modului de viaţă a celor două generaţii ale familiei de Chamont, pune în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsându-ne pe noi, cititorii, să alegem, din ambele civilizaţii, valorile pe care le apreciem. Avem totodată şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila.
Titlul cărţii, păstrat şi în română, nu a fost ales întâmplător, autorul evidenţiind semnificaţia noţiunii de sceptru: “demnitate, autoritate, putere,etc”(Dex). Cărţi care au ca subiecte sceptrul, au mai fost scrise, s-au făcut şi filme, în care sceptrul era căutat pentru marile lui puteri magice. Dar această carte este, cred eu, singura care arată că sceptrul este în fiecare din noi. Că fiecare suntem un sceptru. Devenim un adevărat sceptru al moralităţii atunci când avem realizări remarcabile în comunitatea din care facem parte. Atunci când ajungem oameni de valoare, de bună educaţie, moralitate, pregătire, devenim noi înşine sceptrul moral al familiei şi al comunităţii. În acest fel accedem la acea veche nobleţe, la care visează o mulţime de oameni
Şi o mică remarcă. Un plus de culoare, de viaţă îl aduc subiectului cărţii personajele necuvântătoare, căţelul Brice, care înfrumuseţează viaţa prietenilor săi, oamenii şi calul Aris, care i-a salvat viaţa camaradului său de luptă, cavalerul Simon. Noi, oamenii trebuie să le ocrotim şi iubim fiindcă este iubirea pe care le-o datorăm acestor fiinţe credincioase, ca răspuns la iubirea lor totală şi dezinteresată.
Cartea mi-a plăcut şi am două exemplare, pe care le păstrez în bibliotecă. Unul pentru noi, părinţii şi unul pentru copii, ca să înţeleagă mai bine ce îmseamnă familia, buna educaţie şi tradiţiile morale. Şi să înveţe, pe de altă parte, că orice carte este un univers, care aşteaptă să fie descoperit. Să afle ceea ce vechile familii de intelectuali aveau, unele din ele, înscris pe blazon: Nobilitas Librum! Nobleţea Cărţii! Fiindcă de acolo vine Nobilitas Spiritum, din nobleţea universului cunoaşterii! Din nobleţea celor care scriu mergând pe calea cunoaşterii şi a înţelepciunii şi-i îndrumă, după puterile, voia şi ştiinţa lor şi pe cei aflaţi la început de drum. Pe acei începători curioşi şi interesaţi, aşa cum sunt înşişi autorii şi mulţi dintre noi, cititorii şi cum aş vrea să fie şi copiii mei!

Vezi şi www. michaelvillmont.eu
Alex, Braşov

Templu

ÎNFIINŢAREA ORDINULUI CAVALERILOR TEMPLIERI

Înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri

                nouă  ipoteză a ritualului de confirmare şi a Edictului Regal (testamentar şi de confirmare a înfiinţării Ordinului cavaleresc)

 De-a lungul vremii, despre înfiinţarea, existenţa şi desfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici) s-au scris tomuri de lucrări, s-au exprimat nenumărate opinii, ipoteze şi întrebări. Acest lucru s-a datorat nu numai interesului deosebit de  care se bucură ordinul cavalerilor  templieri în rândul istoricilor, dar şi relativ puţinelor documente istorice din epocă, referitoare la  acest ordin cavaleresc.

În zilele noastre putem avea o imagine, destul de conturată, despre acest ordin, pe baza şi a altor dovezi, scrise sau arheologice, adunate de pasionaţii cercetărilor istorice. Dar foarte multe din acţiunile templierilor, din ritualurile lor secrete, religioase şi ezoterice, au rămas necunoscute, sau la stadiul de opinii şi ipoteze. La fel de puţine date atestate sunt  şi  despre înfiinţarea ordinului, despre tezaurul său fabulos, după cum se spune, despre  desfiinţarea ordinului şi dispariţia templierilor din viaţa militară şi religioasă a vremii.

Să ne oprim doar asupra înfiinţării Ordinului Cavalerilor Templieri. Este aproape unanim recunoscut faptul că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, în Ierusalim, de un grup de nouă cavaleri cruciaţi.

Dar am putea răspunde la multele întrebări referitoare la înfiinţarea ordinului? Ca, de exemplu: în care lună a anului a fost confirmată înfiinţarea ordinului templier; s-a desfăşurat un ritual religios, o slujbă religioasă de consacrare a ordinului? După regulile cavalereşti, s-a desfăşurat un ritual de consacrare a membrilor, cavaleri ai ordinului? Ca aspect formal, în ce mod, scris sau verbal, a luat sub autoritatea sa, regele Baldouin II, ordinul templier, de  la înfiinţarea acestuia şi  până la recunoaşterea de către Biserică?

Deşi nu avem date istorice pe baza cărora să răspundem cu o anumită certitudine la aceste întrebări, putem formula o opinie, cu un mare grad de probabilitate. Opinia noastră se bazează atât pe datele istorice generale despre ordinul cavalerilor templieri şi peroanele implicate în înfiinţarea lui, cât şi pe regulile şi cutumele nobiliare din epocă.

Ipoteza pe care o emitem  se referă la împrejurările înfiiţării ordinului şi la  edictul regal de consacrare a acestui ordin. Credem că un asemenea eveniment, cel de anunţare a înfiinţării unui ordin cavaleresc, militar şi religios, s-a făcut printr-o ceremonie, cun un ritual adecvat şi a fost emis un edict regal   pentru recunoaşterea ordinului templier, cel puţin pentru a dovedi Bisericii susţinerea lui în regatul Ierusalimului.

Această opinie am expus-o în lucrarea „Saint Bernard şi ordinele cavalereşti” şi în romanul istoric „Chemarea Templului secret”.

Prezentăm, aici, un extras din lucrare[1].

„O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt. Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a începuit prima cruciadă, care a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se închinau Sfintei feciare Maria, considerând-o o adevărată patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

Un alt aspect al ipotezei, este cea a ritualului prin care ordinul a fost confirmat, ritual desfăşurat în cadrul ceremoniei de consacrare a ordinului. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[2] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[3] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar, pregătirea psihică şi religioasă şi momentul îndeplinirii efective a ritualului[4].

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios, cu participarea Patriarhului  şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi, creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din  orient.

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor, şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin II, satisfacţia deosebită pe care a avut-o pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

Un alt aspect ar fi existenţa edictului regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine”[5].

Prin aspectele arătate mai sus, credem că, în parte, am răspuns la unele din multele întrebări şi incertitudini ce însoţesc istoria Ordinului Cavalerilor Templieri(Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici).

Ce părere aveţi despre această ipoteză? Este plauzibilă? Aştept cu interes părea dvs. pe  michaelvillmont.eu/blog  ca să dezvoltăm şi alte ipoteze.

 

51

Ordinului Militar al lui Hristos

                                         Ordinului Militar al lui Hristos

 

În istoria Portugaliei, unul din cele mai importante ordine cavalereşti portugheze, urmaş al templierilor, sprijinit de ordinul Cistercian al Saint Bernard de Clairvaux, este Ordinului Militar al lui Hristos, după cum rezultă din multe cărţi istorice de specialitate, printre care şi lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti „, autor Michael Riche-Villmont.

Foarte puţini oameni ştiu că marile descoperiri geografice din secolul al XIV-lea şi ulterior, au fost făcute de cutezătorii marinari portughezi, urmaşi ai cavalerilor templieri. Urmaşi şi succesori direcţi, prin care templarismul a ajuns până în zilele noastre, în mod direct.

Cel mai edifucator pentru a sustine această informaţie mi i se pare a reda un fragment din lucrarea „Saint Bernard şi ordinele cavalereşti”.

 

Fragment din lucrarea « Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti », autor Michael Riche-Villmont, ed.Sf. Nicolae, ediţia 2015

……………………..

  1. 2. Înfiinţarea Ordinului Militar al lui Hristos (Ordem Militar de Crist , nume iniţial Ordem dos Cavaleiros de Nosso Senhor Isus Cristo)

Regele Dinis I al Portugaliei a avut aceeaşi poziţie faţă de edictul de desfiinţare a ordinului cavalerilor templieri, ca şi regele Jaime al Leonului şi Castilliei. Nu greşim dacă afirmăm că cei doi regi s-au consultat şi au adoptat o poziţie comună faţă de Papa. Ne bazăm în această afirmaţie pe faptul că relaţile lor s-au îmbunătăţit după anul 1310 şi interesele lor commune de apărare împotriva maurilor au avut prioritate faţă de decizia Papei Clement de a le desfiinţa una din principalele forţe militare. Şi poziţia lor a avut aceleaşi caracteristici: au refuzat, iniţial, punerea în aplicare a edictului papal, apoi au amânat desfiinţarea ordinului, iar în final, pentru a nu pierde acea importantă forţă militară, fiecare din ei au acceptat înfiinţat unui nou ordin cavaleresc. Au gândit înfiinţarea acestui ordin   pentru a prelua cavalerii, sergenţii şi capelanii templieri, dar şi proprietăţile acestora.

Dar, cel mai important aspect, ambii regi au solicitat ajutorul ordinului Cistercian pentru întocmirea statutelor noilor ordine cavalereşti, pentru organizarea acestora şi obţinerea recunoaşterii papale, ca ordine de inspiraţie cisterciană.

În ultimă instanţă, am putea crede că s-au schimbat doar denumirile ordinelor cavalereşti şi marii maeştri, pentru că regulile de bază, îmbrăcămintea, misiunile, chiar şi comanderiile au rămas aproximativ aceleaşi, cele templiere.

Legatul papal, iar prin el Papa, erau la fel de interesaţi ca şi regele Denis I, de înfiinţarea noului ordin cavaleresc, prin acest fapt transferau proprietăţile templierilor şi se desfiinţa, în sfârşit, ordinal templier. Altfel, era în joc însuşi prestigiul şi autoritatea papală în Peninsula iberică. De aceea, legatul papal a acceptat toate condiţile puse de rege cu privire la noul ordin religios şi militar. Totodată, Papa era conştient că cei doi regi, Jaime II al Aragonului   şi Denis I al Portugaliei, şi-au coordonat poziţiile faţă de edictul papal de desfiinţare a ordinului templier, interesele lor de apărare fiind în contradicţie cu edictul papal. Poate chiar primise informaţii în acest sens de la reprezentanţii săi papali la curtea celor doi regi.

Denis I a obţinut sprijinul ordinului Cistercian pentru întocmirea statutului noului ordin cavaleresc şi susţinerea cererii lui în faţa Papei Ioan al XXII-lea. Era un compromise făcut atât de regale Denis, cât şi de Papa, dar nu era ultimul lor compromis în rezolvarea acestei probleme, de orgoliu, în ultimă instanţă.

Aşadar, în anul 1317, regele Denis I a dispus, cu acordul legatului papal şi participarea Diocezei de Faro, înfiinţarea ordinului „Cavalerilor Domnului nostru Isus Hristos”, Ordem dos Cavaleiros de Nosso Senhor Isus Cristos. Cartierul general al ordinului era în micul fort Costro Marim, în apropiere de Algarve, localitate situată în colţul de sud-est al regatului. Ordinul a devenit funcţionat în vara aceluiaşi an, lucru uşor de realizat, având învedere că   era un successor al ordinului templier doar formal, practic era acelaşi ordin cu ajustările cerute de împrejurările politico-religioase şi istorice ale momentului. A survenit, totuşi o schimbare în privinţa Magister generalis. Acesta era numit de rege, iar mai târziu, începând cu anii 1400, numirea se făcea direct de Papa.

Ca urmare, doi ani mai târziu, în anul 1319, Papa a încuviinţat înfiinţarea Ordem Militar de Crist, prin Bula papală “Ad ea ex Quibuis”, emisă puţin înaintea sărbătorii Paştelui.

Ordinul îl avea ca patron spiritual pe Saint Benedict, iar ca magister generalis a fost numit un cavaler al Ordinului de Aviz, Gill Martinez.

Regulile cuprinse în constituţia ordinului au fost întocmite de ordinul Cistercian, după modelul déjà consacrat al cavalerilor templieri şi al ordinelor spaniole, cel de Calatrava, Alcantrara şi, mai recent, cel de Montesa.

Îmbrăcămintea purtată de cavaleri era cea nobiliară (pantalon strâns pe pulpa piciorului, cizme sau botine, cămaşă şi pieptar), peste care aveau mantia albă, cu o cruce roşie.

Ordinul cavalerilor lui Hristos avea ca misiune apărarea regatului Portugaliei împotriva maurilor, participând la expediţii şi lupte oriunde ar fi necesar pe teritoriul iberic ocupat de musulmani. Asta însemna, în viziunea papei, colaborarea tuturor ordinelor cavalereşti creştine din peninsulă, ordine care acţionau sub sutoritatea sa.

Alegerea locaţiei la Costro Marin a avut ca principal motiv întărirea graniţei de sud a regatului. În centrul şi nordul ţării, regiuni mai puţin expuse pericolelor externe, existau deja comanderii templiere, preluate de noul ordin.

După moartea regelui Denis, în 1325, fiul acestua, Alfonso al IV-lea, a preluat regatul şi a avut o domnie relativ liniştită, mai ales după victoria obţinută în 1340, în confruntarea violentă de la Rio Salado. Învingându-i pe mauri, a obţinut o siguranţă binevenită la graniţa de sud a regatului. În timpul domniei sale, ordinele cavalereşti au beneficiat de privilegile obţinute anterior, fără alte noi gesturi regale de recunoştină. Din 1357, tronul regatului i-a revenit fiului său, Pedro I. Acesta a mutat cartierul general al ordinului militar al lui Hristos în Tomar, la castelul templier. Mutarea s-a făcut după un an de la încoronarea lui Pedro, dar apare, în unele documente, ca fiind realizată de marele maestru Rodriguez Nuños, în 1366.

Un moment important în istoria Ordem Militar de Crist îl constituie numirea ca mare maestru a prinţului Henrique de Avis y Lancaster, Duce de Viseu, supranumit Henrique (Henry) Navigatorul (Henrique o Navegador ).

Fiul regelui Joan I, prinţul Henrique a fost numit la conducerea ordinului, ca magister generalis, în 1417. Din acel an, conform unui decret papal, ordinul urma să fie condus de membri ai familiei regale. Iar din 1551, prin bulă papală, ordinal a fost trecut sub deplina autoritate regală.

Henrique Navigatorul era o fire energică, pasionat de cunoaştere şi căuta noul şi frumosul în artă şi în natură. Nu s-a remarcat prin strategie militară şi gândire politică strategică, deşi a participat la expediţia tatălui său în Maroc şi cucerirea cetăţii Ceuta. Cetatea a devenit un loc strategic şi punct de plecare pe care Henrique şi ordinal său cavaleresc l-au folosit pentru efectuarea călătoriilor spre Africa. Se spune că maestrul Henrique a organizat vinderea sclavilor arabi în Africa, diferitelor triburi de pe coasta continentului.

Pentru efectuarea călătoriilor pe mare, Henrique şi-a constituit o mică flotilă, corăbile ordinului călătorind de-a lungul coastelor africane, dincolo de Gibraltar, până pe ţărmul vestic al Marocului. Principalele acţiuni militare pe care cavalerii şi marinarii ordinului le-au desfăşurat, au fost cele cu piraţii mauri, care atacau şi jefuiau porturile iberice.

La moartea regelui Joan I, tatăl lui Henrique, pe tronul regatului s-a urcat Eduardo, fratele lui Henrique, om cu o bogată cultură, atras de artă, muzică şi literatură. Văzând pasiunea lui Henrique pentru călătorii, fratele acestuia, devenit rege, l-a încurajat şi sprijinit permanent. Mai mult, Eduardo a dat ordinului cavalerilor lui Hristos, nenumărate privilegii. Astfel, ordinul era scutit de orice taxe asupra proprietăţilor ce le avea la Algrave, în Dioceza de Faro, localitate aflată pe ţărmul din sudul regatului, ceva mai la nord-vest de Gibraltar.

Pentru a clarifica relaţiile dintre comanderii în interiorul ordinului, în 1421 Henrique a adoptat un nou statut, cel al Ordinului de Calatrava, în acest fel transformându-l într-un ordin cu specific iberic. Transformările făcute în interiorul ordinului erau necesare şi datorită faptului că regele Eduardo a extins competenţa teritorială, militară şi religioasă a ordinului, în afara teritoriilor regatului, respectiv şi asupra teritoriilor noi, descoperite de navigatorii ordinului. Acest lucru a atras bunăvoinţa Papei Nicolae V şi a succesorului său, Calisto III, interesaţi în răspândirea catolicismului în rândul triburilor africane. Prin edictele din 1454 şi 1456, navigatorii ordinului cavalerilor lui Hristos trebuiau să declare noile teritorii, descoperite de ei, ca teritorii diocesis nullius, sub autoritatea mănăstirii Santa Maria de Tomar.

Regele Eduardo a acordat şi alte privilegii fratelui său Henrique. Astfel, ordinul lui Hristos primea cinci procente din beneficiul ce se obţinea prin comerţul cu teritorile descoperite de marinarii săi, precum şi dreptul, monopolist, de a autoriza expediţii maritime la sud de Capul Bojador, aflat pe coasta vestică a Marocului.

Aceste privilegii au dus la îmbogăţirea ordinului, ceea ce a facilitate organizarea expediţilor pe cont propriu. Membrii ordinului, constructori de corăbii, au inventat un nou tip de corabie, caravela. Spre deosebire de vechile corăbii, care avea un singur catarg, caravela avea două sau trei catarge, cu pânze uşor manevrabile şi fundul plat, pentru a naviga pe lângă ţărm, în ape mici. A fost o adevărată revoluţie în navigaţie, ceea ce a dus la expansiunea colonială a Potugaliei. Din caravela inventată de Henrique, prin înarmare, s-a construit caravela de Armada, corabie militară, pentru desfăşurarea bătăliilor pe mare.

De numele ordinului şi a maestrului său sunt legate multe expediţii şi descoperiri teritoriale, cum ar fi Insulele Azore, Capul Verde, Guineea, ş.a. Ordinului i se datorează stabilirea şi controlarea principalelor rute maritime dinspre Europa spre orient.

Majoritatea marilor navigatori portughezi, în perioada descoperirilor geografice, erau membrii ai ordinului şi navigau sub celor două stindarde: cel al Portugaliei şi cel al Ordinului lui Hristos. Inclusiv Cristofor Columb avea pe catarg flamura ordinului lui Hristos.

Observăm că ordinul Cavalerii lui Hristos a primit şi alte misiuni decât cele tradiţionale, de luptă împotriva maurilor şi anume de descoperire a unor noi teritorii şi ocupare a acestora în numele regatului Portugaliei şi al credinţei catolice. Cu toate acestea, comanderiile militare au continuat să participle la luptele de apărare împotriva musulmanilor în peninsula iberică.

În decursul secolelor care au urmat, ordinul lui Hristos a fost în prima linie pentru extinderea şi apărarea sistemului colonial portughez, contribuind la civilizarea a numeroase zone din Africa. Militarii ordinului au intervenit în colonii împotriva unor răscoale, dar şi pentru protejarea portughezilor colonizatori.

Ordinul lui Hristos, cum era denumit în mod current, a existat ca un ordin cavaleresc, militar şi religios, până în 1834, când au fost desfinţate toate ordinele cavalereşti portugheze.

A fost reînfiinţat în 1918, ca ordin onorific de mare prestigiu, şeful ordinului fiind Preşedintele Republicii.

…………………..