Arhive etichetă: Miravet misterul manuscrisului

Eseu: Spiritul cavaleresc de astăzi, tradiţie sau modernism? (Ordinele nobiliare)


 

                                             (Ordinele nobiliare)

 

Un recent articol despre viitorul cavalerismului nobiliar, mi-a reamintit dezbaterea pe această temă începută la simpozionul din august 2016, ce a avut loc la fortul Miravet, în  provincia Tarragona.

Miravet este un fort templier[1], situat în sud-vestul oraşului Tarragona, pe malul drept al râului Ebro. Fortul a aparţinut ordinului cavalerilor templieri până în anul 1308, după care a fost donat ordinului cavalerilor ioaniţi (ospitalieri).  În fiecare an, în luna august, în Miravet se organizează un festival cavaleresc, la care participă membrii ordinelor cavalereşti din toată Europa, în special ordinele succesoare ale ordinului cavalerilor templieri[2].

Ultimul simpozion, unde s-au prezentat opinii privind cavalerismul  şi viitorul ordinelor cavalereşti nobiliare, se constitue ca un eveniment important al spiritualităţii cavalereşti, tocmai prin temele abordate: istoria cavalerismului nobiliar, prezentul şi viitorul mişcării spirituale cavalereşti. Teme despre care se discută frecvent de către teoreticienii cavalerismului, dar şi de membrii ordinelor cavalereşti, unii mai avizaţi, alţii mai puţin avizaţi, însă cu opinii interesante.

În contextul acestor discuţii, ni se pare a fi de mare actualitate şi opiniile despre tradiţionalismul ordinelor cavalereşti nobiliare, în zilele noastre. Dacă unii teoreticieni opinează şi pledează pentru menţinerea spiritului tradiţional al vechilor ordine cavalereşti, alţii susţin necesitatea modernizării acestora. Cu atât mai mult, susţin aceştia, cu cât apar noi pseudo-ordine cavalerești sub forma juridică de organizații neguvernamentale /ONG-uri,  înfiinţate ca asociaţii private moderne, mai mult cu scop caritabil, urmărind promovarea noilor valori sociale, valori moderne. Dar și a tradiționalismului cavaleresc. Unele din asociațiile pseudo-cavalerești la nivel european, preluînd exemplul ordinelor cavalerești medievale, au devenit și ele adevărate școli spirituale, ezoterice, de educație morală. Și de promovare a tradiționalismului cavaleresc sub aspectul unei bune educații, a unei bune morale, a spiritualității creștine.

În centrul discuţiilor, aşadar, se află  Tradiţia... Tradiţia este un concept complex, cu semnificaţii comunitare şi naţionale profunde, ce desemnează un adevărat patrimoniu cultural, spiritual, format din credinţe, obiceiuri, elemente culturale comune, legende locale, concepţii de viaţă şi atitudine, valori spirituale, ritualuri, care definesc identitatea locală şi cea naţională. Acest patrimoniu, consolidat în cadrul comunităţii, timp de sute de ani, este transmis din generaţie în generaţie, pe cale scrisă şi, mai ales, orală şi astfel transced timpului. Tradiţia aduce, din vechimea timpului,  valorile morale şi spirituale, obiceiurile comunităţii, regulile împământenite, devenind o trăsătură caracteristică a comunităţii, element al identităţii locale. Şi, pentru că  fiecare comunitate are o identitate şi tradiţe proprie, definitorie, integrarea migraţionistă devine aproape imposibilă, lucru unanim recunoscut în zilele noastre.

Fiecare comunitate, mai mică sau mai mare, are o tradiţie proprie, ceea ce, în ultimă instanţă asigură unitatea membrilor comunităţii. Acest lucru este valabil pentru comunităţile locale, constituite pe criterii teritoriale, dar şi pentru cele profesionale, iniţiatice, spirituale, sportive, de divertisment, etc. Spiritualitatea[3] unei comunităţi, ca element esenţial şi definitoriu al acesteia are, la rândul ei, o tradiţie proprie, ceea ce-i asigură continuitatea în timp.

Ordinele cavalereşti, ca să ne referim la ele,  considerate  comunităţi iniţiatice şi spirituale au, fiecare din ele, o tradiţie proprie, care le defineşte şi individualizează, le dă o identitate şi recunoaştere socială.

De aceea, în ceea ce ne priveşte, apreciem că un ordin cavaleresc/nobiliar, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât tradiţional, mai ales dacă a fiinţat neîntrerupt încă din evul mediu. Şi acest principiu al tradiţionalismului este valabil nu numai în ceea ce priveşte ordinele cavalereşti, ci toate ordinele iniţiatice (masoneria, rosacrucienii, ordine nobiliare şi cele dinastice, etc).

Tradiţionalismul înseamnă, în primul rând, a avea o istorie proprie care, cu cât este mai îndelungată, cu atât este mai bine sedimentată, consolidată şi structurată. Principiile, obiceiurile, valorile, ritualurile se stabilesc şi consolidează în timp. Chiar dacă acestea sunt prevăzute în statute şi regulamentele de organizare şi funcţionare ale ordinelor cavalereşti, aplicarea lor în timp verifică viabilitatea, acceptabilitatea de către generaţii succesive de cavaleri şi le statuează ca fiind autentice, valabile şi, aproape întotdeauna, imuabile. Aşadar, tradiţionalism înseamnă şi transmiterea către generaţiile viitoare, a obiceiurilor, a uzanţelor, a valorilor şi ritualurilor vechi, neschimbate de secole, considerate un patrimoniu cultural-spiritual dobândit prin preluare nealterată a esenţei acestuia.

Transmiterea patrimoniului tradiţional al comunităţii spirituale, iniţiatice, cavalereşti (ale fiecărui ordin în parte), etc., către noii membrii ai comunităţii, face parte din  procesul educaţional, ce începe cu familia. De aceea am susţinut şi în alte eseuri[4] că spiritul cavaleresc a fost transmis de-a lungul secolelor, în familile nobiliare,  ca o moştenire de familie, de la tată la fiu, păstrându-se tradiţia ca descendenţii bărbaţi să devină membrii ai aceluiaşi ordin cavaleresc la fel ca părinţii şi strămoşii lor. Astfel şi-au păstrat tradiţia şi autenticitatea adevăratele ordine nobiliare, cavalereşti sau dinastice, până în zilele noastre. La fel se întâmplă şi în familiile de cavalerilor de astăzi.

Principalul mijloc prin care se menţine tradiţionalismul şi autenticitatea comunităţii spirituale, sunt ritualurile specifice, bazate pe rememorarea unor fapte istorice, alegorii, legende, simbolism, iniţieri, elemente de ezoterism, etc.

Ritualul comunităţii cavalereşti, de exemplu, este     o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice, inspirat din  tradiţie şi simbolism care, prin întreaga sa desfăşurare, exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică,  cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie. Rolul ritualului este nu numai acela de a transmite elemente din istoria şi valorile comunităţii, a învăţămintelor ascunse în simboluri şi alegorii, ci şi acela de a contribui la formarea spiritului cavaleresc tradiţional al comunităţii (ordinului) respectiv. Fiindcă, în definitiv, acest lucru urmăreşte comunitatea: sedimentarea spiritului său propriu la toţi membrii comunităţii, aşa cum a fost el format de-a lungul timpului. Spiritul, nobleţea spiritului, care cuprinde nu numai spiritualitatea, tradiţia, ci şi atitudinea, educaţia, modul de viaţă al membrilor comunităţii, aplicarea în viaţa de zi cu zi a principiilor, valorilor şi tradiţiei comunităţii.

O altă modalitate de transmitere a tradiţiei este educaţia[5] în familie, în acele vechi familii nobiliare, sau, mai recent, în vechile familii de intelectuali, pentru care apartenenţa la comunităţile cavalereşti era ea însăşi o tradiţie, parte din  educaţia elitistă a copiilor lor.

Tradiţia nu este numai un patrimoniu cultural şi spiritual, ci şi o modalitate de a păstra identitatea istorică proprie, de a asigura continuitatea valorică între trecut şi viitor, este cartea de identitate a comunităţii într-o lume a falselor valori aduse de mediocritate. Tradiţia este factorul de echilibru între diferitele comunităţi şi naţiuni, pe baza respectului reciproc, a propriei responsabilităţi. În acelaşi timp, păstrarea, apărarea  tradiţiei proprii, adevărate, veritabile este şi o datorie a comunităţii, o obligaţie faţă de generaţiile viitoare.

 

*

Odată cu trecerea timpului,  a intervenit şi adaptarea comunităţilor cavalereşti nobiliare (spirituale, iniţiatice, etc.) la  fiecare etapă istorică, lucru firesc, pentru că aceste comunităţi au evoluat în cadrul societăţii. Adaptarea şi modernizarea comunităţilor cavalereşti, iniţiatice, spirituale este un proces obiectiv ce se face prin membrii acestei comunităţi nobiliare, oameni de elită ai societăţii, promotori, în majoritatea cazurilor, ai modernizării societăţii, păstrând, însă tradiţia.

Se poate constata uşor că toate vechile comunităţi cavalereşti nobiliare  şi-au adaptat chiar scopul şi misiunile, dar au păstrat regulile de bază ale existenţei lor, ritualurile, doctrina şi spiritualitatea. Tocmai acest fenomen al continuităţii lor spirituale arată necesitatea existenţei acestor comunităţi în societatea moderă, fiind un  factor de echilibru în contextul apariţiei unor false valori morale şi a ofensivei falsului multiculturalism. Toate aceste vechi comunităţi cavalereşti, la fel ca şi celelalte comunităţi  iniţiatice, spirituale, au devenit, pentru membrii lor,  adevărate şcoli de spiritualitate elevată, de educaţia tradiţională, de promovare a credinţei creştine, a vechilor valori umane. Atât ele însele, cât şi membrii acestor comunităţi contribuie la menţinerea în societate a vechilor valori morale, spirituale, familiale, prin aceea că sunt ele însele elite ale întregii societăţi şi exemple educaţionale, comportamentale, de atitudine spirituală tradiţională.

Rolul educativ al comunităţilor cavalereşti nobiliare , promovarea valorilor tradiţionale locale şi naţionale, dezvoltarea şi adaptarea spiritualităţii cavalereşti creştine la evoluţia societăţii este, după cum am constatat, o realitate a zilelor noastre, ceea ce face ca spiritul cavaleresc să fie mereu mai popular şi atractiv. Cu o singură condiţie: să promoveze tradiţionalismul pe baza căruia s-a format.

 

Michael R.Villmont

Barcelona, februarie 2017

 

 Copyright©2017. Toate drepturile trezervate autorului.

[1] Mai multe date despre castelul Miravet, vezi cartea „Miravet, misterul manuscrisului”, ed. 2016, autor Michael Riche-Villmont

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, „San Bernardo  de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”, ed.2015

 

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, Eseul „Spiritualitatea cavalerească”, 2017, http://michaelvillmont.eu/blog/2017/01/30/spiritualitate-cavalereasca-eseu/

 

[4] Vezi Michael Riche Villmont, „Cavalerii de Malta, spiritualitate şi nobleţe ospitalieră”, ed.2016  şi „Cavalerii templieri, spiritualitate templieră”, ed.2016

[5] http://michaelvillmont.eu/blog/2016/11/16/eseu-cavalerii-de-malta-ganduri-despre-educatie-noblete/

 

 

 

 

RECENZIE: Animalele, personaje în cărţile lui Michael Riche Villmont

Inspirată de loialitatea  animalelor faţă de om, descrisă în cărţile lui Michael Riche-Villmont, m-am gândit să fac o scurtă recenzie pe această temă, o temă de suflet pentru milioane de oameni sensibili, educaţi, cu inima mare. O recenzie tematică, a unora din cărţile lui Michael R. Villmont care, aproape în toate lucrările sale, ne sensibilizează cu descrierea prietenilor necuvântători.

Unii  spun că o casă din care lipsesc copiii şi animăluţe, este o casă aproape pustie fără veselia şi drăgălăşenia  acestor fiinţe nevinovate, ce ne însufleţesc şi înfrumuseţează existenţa. Tocmai în această viaţă tumultoasă, stresantă. Alţii, spun că animăluţele sunt un adevărat medicament împotriva stresului şi  a depresiei. Poate au dreptate şi unii şi alţii. Se mai spune că, în timp ce copiii cresc şi pornesc pe drumul lor, animăluţele rămân veşnic nişte copii ataşaţi şi loiali prietenului lor, Omul. Acest lucru îl cred şi eu. Şi-l crede şi Michael R. Villmont, lucru evident când îi citeşti cărţile. Fiindcă romanele lui sunt însufleţite şi de personajele animale, descrise în ipostaze şi scene impresionante prin sentimentele emoţionante, trăirile intense pe care ni le induc. Şi prin valorile spirituale asupra cărora ne determină să medităm: iubire necondiţionată, loialitate şi recunoştinţă, compasiune. Dar ajunge doar să medităm la acest lucru, fără a lua lângă noi un animăluţ?

Aş mai face o menţiune: animalele personaje ale  cărţilor lui Michaël R. Villmont nu sunt o ficţiune. Autorul,  după cum a mărturisit el însuşi, a descris personajele inspirându-se din viaţa reală şi luând ca modele propriile animăluţe (Brice, Lilá, Boby, Chica, Geky), sau animalele unor prieteni (caii), inclusiv psihologia, comportamentul şi atitudinile acestora, pline de dragoste, veselie, loialitate.

Încep cu romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, o carte despre viaţa şi valorile cavalereşti din evul mediu şi cele de  astăzi, din vremurile noastre, puse în oglindă. Valori care ne sunt                                                                                                           evidenţiate prin personajele principale, oameni şi animale. Tânărul Phillip de Chamont, descenentul unei vechi familii   nobiliare franceze, determinat de o tentativă de  furt a sceptrului ospitalier, din vechiul lor castel,   începe să scrie o carte despre istoria familliei sale.

Tânărul, medic în Nice, ne este descris ca o întruchipare modernă a cavalerului medieval, corect, curajos şi loial. Ca şi cavalerii medievali, este eroul unor acţiuni periculoase, în varianta poliţistă, situaţii în care se evidenţiază acele calităţi şi valori spirituale, transmise din generaţie în generaţie. Mi se pare că una din valorile uitate deseori, ne este adusă în atenţie: familia, unită prin tradiţii şi dragoste, prin respect şi buna educaţie. Putem spune că este o familie normală, sau aşa ar trebui să fie o familie normală. Şi totuşi, lipseşte  un element de înfumuseţare a relaţiilor familiare, care să completeze procesul de transformare şi  consolidare a   casei într-un adevărat cămin. Aşa este, lipseşte animăluţul, eternul copil. Fapt remediat prin adoptarea unui căţeluş, scenă care ne emoţionează.

Astfel, viaţa liniştită, fericită a tânărului Phillip, lângă logodnica şi părinţii săi, este înfrumuseţată de apariţia, în căminul lor a micului Brice, un foxterier cu păr sârmos, vesel, jucăuş, cu o personalitate puternică şi inteligenţă deosebită, specifică rasei lor, şi câinilor, în general. Gesturile, atitudine şi comportamentul micului, orgoliosului şi jucăuşului Brice înfumuseţează nu numai viaţa personajelor, ci şi atmosfera relaxantă a cărţii, prin diversele scenele descrise cu tact şi emoţie. La care cititorul participă din plin.

Phillip de Chamont, profund preocupat de  documentarea sa despre istoria familiei, primeşte ajutor, pe căi misterioase,  extrasenzoriale, care transced timpul şi ajunge să cunoască bine viaţa de zi cu zi a strămoşilor săi, seniori locali şi cavaleri ospitalieri. Descoperă chiar, cu surprindere, că şi micul Brice are percepţii extrasenzoriale, transmiţându-le gândurile sale.

Pe lângă amănunte neştiute din istoria misteriosului ordin al ospitalierilor ioaniţi, Phillip cunoaşte, chiar trăieşte şi, apoi, descrie, scene din bătălii şi din viaţa domestică a strămoşilor săi cavaleri. Într-una din lupte, strămoşul său, Simon, înconjurat de corsari, rănit grav, este salvat de credinciosul şi loialul său…cal, Aris. Este o altă scenă emoţionantă, despre animalul care-i salvează viaţa prietenului său, omul.

Autorul  descrie coincidenţe şi o similitudine surprinzătoare între personajele din evul mediu şi cele din zilele noastre, fapt pentru care nu poţi să nu te întrebi dacă, peste secole, nu sunt aceleaşi suflete, în alte corpuri.

Finalul surprinzător, neaşteptat al romanului îţi aduce momente de reflexie asupra vieţii, determinate şi de… aţi ghicit, micul Brice, exponent al tuturor animăluţelor.

           Acasă luminile erau aprinse, semn că nimeni nu se culcase. Erau aşteptaţi. Din interiorul casei, s-a auzit un lătrat alintat, zglobiu, de nerăbare şi bucurie. Era Brice, sufletul casei, care aşepta ca Yvette să-i deschidă uşa de la intrare, să-şi întâmpine prietenii dragi. Să-i facă şi pe ei, fericiţi.”

Continuarea istoriei familiei de Chamont, o adevărată saga, o găsim în romanul „Medalionul ospitalier”.

 Romanul descrie familia de Chamont, descendenţii primului senior de Chamont, nobilul cavaler Simon, de-a lungul a peste şaptezeci de ani, aproape întreg secolul al XII-lea. Un subiect foarte atractiv, aceştia fiind  participanţi activi la evenimentele vremii în Regatul Ierusalimului. Viaţa strămoşilor cavaleri  este descrisă de tânărul Phillip de Chamont care, pe timpul unui sejur în Ierusalim, împreună cu logodnica sa, găsesc Medalionul ospitalier, prima medalie a renumitului ordin, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ne emoţionează scene din viaţa fiecărei generaţii a familiei de Chamont, pline de neprevăzut, mister şi ezoterism. Cunoaştem modul de viaţă din acea vreme, cu dragoste, bucurie şi durere, cu nenumărate împrejurări dramatice de viaţă şi de maorte.

Moartea naturală a calului Aris produce o schimbare radicală în viaţa pritenului său, Simon, căruia i-a salvat viaţa.  Cuvintele unuia dintre personajele cărţii, pline de înţelepciune, sunt menite să aducă o alinare celor care pierd o fiinţă apropiată, om sau animal.

„…  Sufletul lui Aris va fi, cu siguranţă, în preajma lui Simon şi-l va ocroti întotdeauna, iar amintirea lui se va transforma, în timp, din durere, în dor mistuitor, apoi în regret şi tristeţe. Şi în dor, fiindcă, peste ani, cândva, vor fi împreună, pentru eternitat, pe câmpia Împărăţiei Divine!Toţi, oamenii şi prietenii lor, credincioasele animal!”

Sunt toate, dragostea, naşterea, moartea, momente inerente din cursul implacabil al vieţii, pe care le trecem cu înţelepciune. Ştiu, este uşor de spus, dar acesta este adevărul. Oricât am întârzia, sufletul animăluţelor noastre ne va aştepta şi vom fi împreună o eternitate!

Romanul, citit cu emoţie şi, uneori, cu tristeţe, are un final neaşteptat, emoţionant, animat de… micul Brice.

Michael Riche Villmont nu se dezminte nici în „Fantomele din Tarragona”, roman de aceeaşi factură, de dragoste şi acţiune, în care acţiunea se desfăşoară în două planuri temporale: în trecut şi în prezent. Localizare temporală care, prin descrierea cursivă, în succesiunea logică şi istorică a evenimentelor şi întâmplărilor, apare naturală, într-o manieră simplă şi atractivă.

Tarragona, provincia spaniolă de pe malul mării Mediterane, pe Costa Dorada, are o istorie zbuciumată, ca întreaga Peninsulă Iberică. Stăpânită secole la rând de Imperiul arabilor mauri, este locul unde s-au petrecut întâmplări pline de dramatism, de dragoste şi eroism. O astfel de întâmplare o regăsim descrisă în romanul „Fantomele din Tarragona”, a cărei eroină este copilul Melissa de Gatára y Salou, răpită de mauri. Salvată abia la vârsta adolescenţei, de părinţii ei şi de tânărul Lopéz, participă, împreună cu acesta, la luptele pentru eliberarea unor locuri cu încărcătură istorică deosebită, Almería şi Tortósa. Datorită implicării celor doi tineri în acţiuni de apărare a localnicilor, devin eroii unor legende răspândite în întreaga provincie. Acest lucru atrage ura Principelui oriental, care trimite mercenari să-i ucidă pe cei mai iubiţi eroi populari, lucru care  se şi întâmplă. Grav răniţi, înainte de a trece în altă lume, eroii sunt ajutaţi de cei doi cai ai lor, Mia şi Ébo, care-şi riscă viaţa pentru apărarea pietenilor şi stăpânilor lor.

„… Înţelegându-se din priviri, cei doi cai, Mia şi Ébo, s-au aşezat de o parte şi de alta a stăpânilor lor, aşteptând venirea lupilor, cu un tremurat nervos al corpului. Veniţi în haită, vreo cincispreze lupi  au încercuit prada şi au atacat toţi odată, fără teamă. Mia şi Ébo, nervoşi, incitaţi de lupi, au răspuns atacului acestora cu lovituri mortale date cu picioarele. După care, au prins cu dinţii, sfâşiind fiecare lup care se apropia de stăpânii lor. Doi lupi au sărit pe Ébo, muşcânu-l de crupă, dar Mia i-a sfâşiat. Cu urlete de durere, cei câţiva lupi scăpaţi de loviturile şi muşcăturile cailor,  s-au îndepărtat, şchiopătând şi ei.

…….     Mia, sforăind, s-a apropiat de Ébo şi a scos un nechezat care i-a asurzit pe cei din apropiere. Era strigătul ei de durere şi disperare. Poate şi de dragoste pentru partenerul ei, camaradul de joacă şi de luptă. Sau chemarea la viaţă!…”

Fantomele din Tarragona este o carte în care personajele, oameni şi animale, îl fac pe cititor să treacă prin mari emoţii, dar nu într-un mod simplist, ci unul plin de întrebări. Întrebări despre familie şi dragostea familiară, despre perseverenţă, curaj şi loialitate, despre loialitatea animalelor faţă de prietenii lor oamenii, despre grija oamenilor faţă de animale, la care cititorul este nevoit să-şi afle singur răspunsurile. Majoritatea răspunsurilor deja le ştie, doar că nu şi le-a exprimat, poate,  până acum.

         „ Miravet, misterul manuscrisului”, un roman despre oameni şi spirite, despre vechii cavaleri şi urmaşii lor din zilele noastre, ale căror legături spirituale, misterioase sfidează timpul. Despre modul în care un manuscris, vechi de secole, îţi poate schimba viaţa. De acest lucru s-a convins şi profesorul Ernesto de Colla, de la Universitatea din Barcelona căruia, un vechi manuscris templier, i-a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii. Şi asupra dragostei, fapt ce l-a găsit complet nepregătit. În acest context, cea care-i ghiceşte şi dezvăluie caracterul, este…căţeluşa Lilá. Iubitorul câine aduce cititorilor o întrebare existenţială. Este posibilă reîncarnarea animalelor şi întoarcerea lor la oamenii care le-au iubit şi au rămas îndureraţi de plecarea acestora în altă lume? Unele persoane susţin că animăluţele lor s-au reîntors la ei, în împrejurări inexplicabile,  după o perioadă de timp, sub o altă înfăţişare, dar cu exact aceleaşi ticuri, atitudini şi semne fizice exterioare. Lilá ar fi un astfel de exemplu. Dar cine poate ştii adevărul de dincolo de noi?

Cărțile autorului Michael R. Villmont, fiecare din ele – un adevărat  cămin spiritual pentru cititor, exprimă bucuria de a trăi, sunt pline de viață și veselie și datorită personajelor animale care, prin sentimentele lor față de oameni, descrise cu farmec și dragoste de către autor, înfrumusețează și trăirile cititorului, iubitor sau nu de animale. Și îi  schimbă atitudinea față de acestea, față de sufletele lor nevinovate. Nu animalele sunt rele și agresive, ci unii oameni, pentru că ei, prin comportamentul lor, le accentuează și provoacă aceste instincte primare. Să nu uităm că oamenii bine educați, oamenii buni, iubesc animalele, le respectă și le protejează. Așa cum și animăluțele iubesc oamenii și-i fac mai buni, mai responsabili. Și le îmbunătățesc sănătatea psihică, alungând singurătatea, stresul și depresia De aceea le găsesc, la fel ca și ceilalți oameni,  atât de necesare pentru înfrumusețarea spiritului omenesc. Și-i mulțumesc autorului Michael R.Villmont pentru că menține deschise porțile spre iubire. Iubirea față de oameni și animale.

Madrid, oct.2016