Arhiva etichetelor: Michael Villmont

Adoubement1

Ritualul cavaleresc

              Spiritualitatea este ansamblul sentimentelor şi trăirilor interioare, complexa credinţă în Dumnezeu şi lumea Divină, percepţia subtilă a ceea ce se află dincolo de lumea materială, valorile şi principiile care determină atitudinea, viaţa, trările omului. Atunci când vorbim despre spiritualitate, întrebarea care se pune frecvent este aceea despre modul în care se manifestă trăirea spirituală. Şi este dificil să răspunzi simplu, în puţine cuvinte.

Cred, însă, că cea mai elevată, reprezentativă  modalitate de exprimare a spiritualităţii, a spiritualităţii cavalereşti, este RITUALUL. De ce?

În primul rând, ritualul cavaleresc se desfăşoară într-un loc încărcat de spiritualitate: sala capitulară a unui lăcaş religios. Atmosfera specifică de profundă pietate, reflecţie şi rugăciune, induce profunzime emoţiilor şi trăirilor interioare generate de  apropierea de divinitate.

În al doilea rând, ritualul însuşi este o succesiune de momente de profundă spiritualitate, tradiţie, istorie, ce transced timpul, spaţiul şi realitatea înconjurătoare.

De fapt, ce este ritualul?

Citeşte  fragmentul din Eseul„ Muzica şi vechiul ritual templier”, în care am făcut o scurtă descriere  a ritualului şi a muzicii de ritual.

……………………………..

……” Denumirea vine de la latinescul ritus, ceremonie sau cult religios şi desemnează, în esenţă, o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice  momentului de desfăşurare (botez, căsătorie, iniţirea  într-un cult, iniţierea copiilor care devin bărbaţi, etc), scopului  ceremoniei (acceptarea într-o societate iniţiatică, chemarea ploii,etc), celebrarea unor sărbători religioase, laice sau ezoterice, sau comemorarea tradiţională a unor vechi evenimente din viaţa comunităţii. Ritualurile sunt şi modalităţi  de educare, de însuşire a unor elemente de cunoaştere ezoterică, spirituală şi morală, de consolidare prin repetiţie periodică a unor cunoştinţe dobândite anterior, iar cel mai bun exemplu îl constituie ritualurile desfăşurate de membrii societăţilor iniţiatice, ale ordinelor cavalereşti, ale unor culte religioase, etc. Desfăşurarea unui ritual, cum am spus,  presupune o succesiune de gesturi, pronunţarea unor cuvinte sau fraze sugestive de invocare, descriere sau constatare, care induc participanţilor starea de receptare uşoară a cunoştinţelor, simbolurilor şi gesturilor mobilizatoare. Ritualul se desfăşoară în locuri cu un simbolism profund pentru participanţi şi în prezenţa unor obiecte care întăresc  simbolismul locului de desfăşurare şi contribuie la realizarea scopului şi mesajului ritualului. Scopuri şi mesaje sunt de o mare varietate:  ritualuri de cult laic sau religios, ritualuri de magie, ritualuri de trecere de la un statut religios, social, militar, ezoteric la altul, cele de purificare, depunerea jurămintelor de credinţă şi loialitate, etc.

Majoritatea sociologilor care au studiat ritualurile susţin că acestea au următoarele caracteristici[1]: (vezi Catherine Bell, „ Ritual: Perspective și Dimensiuni. New York: Oxford University Press”, 1997)  „formalism ( folosirea unui set rigid, limitat de gesturi, cuvinte şi expresii, pronunţate cu o anume  intonație, intensitate, dicţie, sintaxă, vocabular); tradiționalism ( recursul la istorie şi tradiţie neîntreruptă);  este neschimbat de secolereglementarea lui prin  anumite norme stricte , emise de o autoritate recunoscută;  simbolism ( reprezentarea, prin obiecte consacrate, a unor valori, legende, situaţii, evenimente, etc. Exemplu: drapele nationale, sabia, ciocanul, crucea, etc.; scene teatrale şi interpretarea lor, aranjament şi mişcare prin scenografie şi regie”.

Dar, înainte de toate, ritualul este „o formă de comunicare prin gesturi, mişcări coordonate şi repetate, cuvinte şi expresii simple, restrictive, utilizarea obiectelor cu o bogată simbolistică şi cu un pronunţat caracter sugestiv, cunoscut şi acceptat necondiţionat de participanţi. Enunţurile sunt adevărate postulate, de necontrazis, formulate astfel încât să creeze şi să accentueze starea emoţională şi deschiderea inconştientă pentru acceptarea necondiţionată a mesajelor transmise ca adevăruri supreme. Este cea mai complexă şi completă formă de transmitere a cunoştinţelor şi de consolidare a acestora prin formarea de reflexe”[2] (vezi Mary Douglas, „ Simboluri naturale: Explorari în cosmologie”. New York: Vintage Books,1973.).

      Ritualul le induce participanţilor apartenenţa la o colectivitate bine definită, cu reguli stricte, care le asigură  protecţia psihică, spirituală şi dezvoltarea personală conform scopului urmărit de colectivitate.Esenţa Ritualului este aceea că le arată membrilor comunităţii de unde vin, le consolidează conştiinţa a ceea ce sunt şi le prevede viitorul identităţii lor ca o comunitate distinctă”.

      Ritualul cavaleresc[3], (vezi Michael Riche Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015,ed.Setthings) bazat pe tradiţie şi simbolismul religios şi militar, prin întreaga sa desfăşurare exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică, elitisto-nobiliară, cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie. Fac o paranteză: vorbim de cavalerismul tradiţional, nobiliar, fiindcă există şi noi curente cavalereşti, cavalerismul modern, care  şi-a asumat un alt set de valori, valori caritabile.  De aici a apărut o oarecare contradicţie între   ritualul vechi şi mesajele exprimate de curentele moderne. Să nu confundăm cavalerismul cu asociaţile caritabile: ordinul cavaleresc fiinţează, în primul rând,   pentru membrii săi, pentru a-i transforma în adevăraţi cavaleri ai nobleţei ereditare si a celei spirituale, prin promovarea spiritului cavaleresc, nobiliar tradiţional, elitist, de elevare intelectuală şi spirituală a membrilor săi, vârf de lance pentru  apărarea credinţei creştine şi a marilor valori morale. Cavalerii erau şi încă pot fi  spirite elevate, intelectuali de mare clasă, cu o foarte bună educaţie, un corp discret de elită care urmăreşte elevarea lor personală prin credinţă, ştiinţă şi cultură, prin artă şi frumos. Cel puţin, asta reiese din întreaga istorie a cavalerismului, a templierilor, în speţă. Mă întrebam, unde pot fi găsiţi acei oameni nobili care să înnobileze, la rândul lor, ordinul cavaleresc? Există foarte mulţi oameni educaţi, cu o pregătire de excepţie, „nobilii de astăzi”, care par a fi ( sau sunt?) reîncarnarea vechilor cavaleri. Important este doar, să-i remarcăm în marea masa de incultură pe cei  atraşi spre Templu sacru al Spiritului Divin.”

………………………

Michael Riche-Villmont, Copyright © 2016 Toate drepturile  sunt rezervate autorului. Varianta de baza in spaniola.

Nice, august 2016

 

[1] Catherine Bell, „ Ritual: Perspective și Dimensiuni. New York: Oxford University Press”, 1997

[2] Mary Douglas, „ Simboluri naturale: Explorari în cosmologie”. New York: Vintage Books,1973.

[3] Michael Riche Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015,ed.Setthings.

1 ord

Simbolistica ordinelor cavalerești medievale.

   

În contextul temei noastre,simbolul este un obiect, un gest, semn, literă, cifră, o mișcare, etc., care  are o anumită semnificație pentru receptorul uman și prin care se transmit idei, sentimente, cunoștințe, reguli cutumiare, atitudini tradiționale,ș.a.

Simbolistica (și nu simbolism, care are altă semnificație) este, deci, un mijloc de descifrare, descoperire și transmitere de noi  idei, cunoștințe, tradiții, etc.

Analizând istoria, spiritualitatea, filosofia ordinelor cavalerești medievale/nobile, observăm o simbolistică deosebit de complexă, fiecare obiect folosit de cavalerii medievali, gest, atitudine, aveau o semnificație bine definită pentru ei, în majoritatea cazurilor ocultă. Simbolistica o regăsim în statutele fiecărui ordin cavaleresc medieval enunțat în partea introductivă, atât de profundă și totuși subtilă, de practică și omni prezentă în viața cotidiană, încât ne sirprinde prin influența ce a avut-o și o are chiar și astăzi, în timpurile moderne.

Să analizăm câteva exemple de simbolistică.

* Apreciem că simbolistica cea mai profundă, cu cel mai profund mesaj, o are Rugăciunea. Pentru cavalerii medievali, Rugăciunea, ca formă de manifestare a credinței,  era nu numai o metodă de mențineren a înaltei spiritualități creștine și a unui bun moral militar, dar și esenta existenței și a vieții cavalerești-monahale, în dubla ei calitate.

         *Codul vestimentar al cavalerilor medievali

Înfățișarea membrilor ordinelor cavalerești și regulile lor igienice stricte au dus la menținerea unei stări de sănătate perfecte pentru acele timpuri, mai ales în zonele climatice dificile  ale orientului apropiat. Ei erau obligați la o deplină curățenie nu numai interioară, ci și la curățenia exterioară  prin purtarea hainelor curate, tuns și bărbierit, îmbăiere zilnică. Nu puteau participa la cele patru slujbe religioase zilnice dacă nu erau spălați și curați. De exemplu, cavalerii templieri aveau o tunsoare scurtă, cu păr mai lung în jurul capului (model preluat de la călugării cistercieni) în forma coroanei de spini a lui Isus.

Mantia a fost preluată din vestimentația monahală, culoarea mantiei având o semnificație aparte pentru fiecare ordin cavalertesc. Pentru cavalerii templieri, tunica și mantia de culoare albă semnifica puritatea morală și spirituală a purtătorului, dar și curățenia exterioară, corporală, de comportament și atitudine.(Sergenții templieri purtau mantie maro, iar cavalerii casătoriți, mantie neagră). Pe matia albă erau cusute două cruci roșii, cu brațele egale, semnificând sângele lui Isus și sângele vărsat în lupte de membrii ordinului

Membrii ordinului ospitalier purtau tunică neagră și mantie roșie (din anul 1278) ambele având cusută  o cruce albă în opt colțiri (amalfitană). Mantia roșie semnifica sângele vărsat de Isus și de cavalerii ospitalieri pentru apărarea credinței, iar cruce albă, semnifica puritatea cavalerilor.  

         Cavalerii teutoni purtau mantie albă a purității și crucea neagră, în semn de doliu pentru cavalerii căzuți în lupte.

           *Înarmarea cavalerilor

           – Sabia/spada are una din cele mai complexe semnificații. Sabia este, în primul rând, simbolul înobilării și al rangului de nobiliar, respectiv cel de cavaler. Cu sabia se face înobilarea de către suveran și cu sabia se apără onoarea de cavaler. Sabia/spada este un simbol al puterii militare/cavalerești,  atât în caz  de apărare, cât și de pedepsire a dușmanului. Această semnificație a fost preluată din cărțile sfinte.

          Sabia, cu simbolul ei de protecție și de pedeapsă prin sabie, o regăsim în multe din organizațiile oculte ezoterice, cum este masoneria. În ritualurile masonice sabia apare ca mijloc de apărare a templului, de inițiere, etc.

          Simbol al rangului nobiliar, sabia este  în același timp și un simbol al respectului, supunerii, loialității față de suveran. De aceea se prezintă onorul suveranului cu sabia înălțată, cu vârful în sus, strălucitoare în lumina soarelui, devenind simbol al razei solare ce luminează, dar și arde, când este nevoie. Această semnificație a sabiei/spadei a fost preluată, imitată în epoca modernă și în republici, ca semn extern de respect față de comandant.

          Unii autori consideră că, în viziunea ezoterismului cavaleresc, sabia ridicată este un  simbol al axis mundi, axa lumii,  care unește cerul cu pământul,sfera inferioară cu sfera divină, drum al sufletului spre cer.  Suntem de acord cu această interpretare, având în vedere că toți cavalerii voiau să moară cu sabia în mână, fapt devenit un adevărat cult cavaleresc. Sabia este unul din obiectele de regalia cele mai spectaculoase ale ritualului ezoteric, ca esență a spiritului cavaleresc.

          * Scutul este o armă defensivă, în formă de triunghi, destinată să apere pieptul, inima luptătorului. Expresie a cifrei trei, Sfânta Treime, care-l apără pe om împotriva răului, amintește cavalerului că așa cum el luptă pentru apărarea credinței creștine, și Sfânta Treime îl apără de dușman, îi apără inima de ispite. Călăreții foloseau pentru apărare și scuturi mai mici rotunde, cu aceeași semnificație: în geometria sacră, cercul semnifică sfera divină, Templu al Domnului, de unde își apără fiii luptători pentru credință.

          * Calul. Alături de spadă și împreună cu aceasta, calul simbolizează rangul nobiliar al luptătorului cavaler. Calul simbolizează dubla calitate a cavalerului, cea socială, morală, spirituală de nobil/cavaler și cea de luptător pentru credința lui, vitejia, neînfricarea și loialitatea. Calul însuși este un animal curajos, rezistent și loial. Însă pentru cavaler, calul este mult mai mult decât un animal:este un spirit venit să completeze puterea și calitățile unui cavaler, este cel mai apropiat camarad al cavalerului, membru al familiei sale. Cavalerul nu era cavaler fără sabie și cal, simboluri ale nobleței, onoarei și loialității. Calul alb este simbol stelar, al binelui și măreției, iar calul negru semnifică puterea distructivă asupra dușmanilor.

            * Drapelul ordinului cavaleresc[1] . …”Steagul, drapelul de luptă era parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Drapelul avea și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară, reprezenta demnitatea, onoarea, credința membrilor ordinului cavaleresc. Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.
Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii ,cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului. Non nobis Domine………”.

               *Deviza ordinului[2]. Deviza ordinului cavaleresc semnifică esența vieții cavalerului. Deviza este Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu. În același timp, deviza însemnă aceea mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii, dar și în viața lui de zi cu zi, în străduința de a învinge viciile capitale. Deviza sintetiza și scopul, misiunea ordinului cavaleresc. Deviza ordinului ospitalier (de Malta) este  ”Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum/ Păstrarea credinței și ajutorarea nevoiașilor”, Deviza cavalerilor templieri :   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”, Deviza cavalerilor teutoni: ”Onoare,Credinta,Fratie”.

             * Sigiliul cavalerilor. Cartierele generale ale ordinelor cavașerești au folosit sigilii pentru secretizarea înscrisurilor, sigilarea încăperilor, depozitelor, etc. Sigiliul era un semn heraldic al ordinului și/sau al marelui maestru, fiecare mare maestru putând folosi propriul sigiliu, ca însemn oficial. Însemnul sigiliului era turnat sau tăiat sub forma unei matricii metalice și se aplica folosind ceară topită. Deși s-a încercat, nu s-a reușit, în evul mediu, uniformizarea sigiliilor ordinelor cavalerești, mulți demnitari ai ordinelor folosind propriile lor semne heraldice ca sigilii. Acest lucru a făcut ca simbolistica sigiliilor să fie diversă, însă fiecare sigiliu/semn heraldic avea o semnificație spirituală reprezentând simbolul familiei nobiliare din care provenea deținătorul semnului heraldic.

          În privința cavalerilor templieri, a fost folosit temporar un sigiliu reprezentând doi călăreți pe un cal. Unii autori consideră că însemnul semnifică modul ascet, sărac în care trăiau cavalerii templieri. Nu credem în această semnificație, având în vedere că înainte de anul 1128/29, puținii cavaleri templieri, sub 100 persoane, aveau o relativ bună stare materială, ceea ce le permitea să dețină mai mulți cai, scutieri  si servitori. După 1129, Carta Latină stabilea numărul de cai pe care-l folosea un cavaler: 3-4 cai, din care unul antrenat pentru lupte, ceilalți de transport. O altă semnificație a imaginii celor doi călăreți pe un cal este aceea că în cadrul detașamentele de luptători templieri, în marșurile lor spre câmpul de luptă, fiecare cavaler lua un turcopol pe cal, astfel se asigura o deplasare mai rapidă.

             * Codurile și secretizarea comunicărilor ordinelor cavalerești. În evul mediu, limba oficială a nobilimii europene, a Bisericii și, deci, a ordinelor cavalerești era limba latină. În paralel, se folosea limba țării de origine a cavalerilor (pentru cavalerii ospitalieri erau opt regiuni distincte). În toate înscrisurile oficiale și private se folosea latina. Între comanderiile dintr-un stat se folosea și limba statului respectiv. În toate instituțiile statale, comunicările erau cifrate, cu atât mai mult în cadrul ordinelor cavalerești, comunicările militare, organizatorice, convocările militare, erau cifrate folosind diverse tipuri de cifruri. Se știe că ordinele cavalerești aveau un sistem de informații foarte performant, care folosea mesaje bine secretizate, greu de înțeles persoane străine ordinului. Poate de aceea documentele cavalerești din arhive sunt greu de înțeles și în zilele noastre.Codurile foloseau, în epocă, atât litere, cât și cifre scrise după un anumit algoritm, dar și semne, desene, forme geometrice denumite simboluri, care aveau semnificații precise pentru expeditor și destinatar, mai ales comunicările trimise de spioni.

            Se discută în prezent, sporadic, despre existența unui alfabet templier. Nu s-a găsit nici o bază credibilă științifică, istorică despre un astfel de alfabet. Deși cavalerii templieri erau oameni instruiți, marea majoritate a membrilor ordinului erau analfabeți proveniți din toate statele europene.Ar fi însemnat că orice nou demnitar numit într-un post trebuia alfabetizat. Desigur, speculații s-au făcut și se vor mai face pe această temă.

        

           *Codul geometric și arhitectural. Un aspect pe care-l aducem în atenție se referă la arhitectura și sistemele de construcții cavalerești, bazat exclusiv pe geometria sacră și coduri de simboluri, aspect pe care-l vom descrie în continuarea articolului.

           * Simbolistica, arhitectura medievală și  geometria greacă antică/sacră.

           …” Secretele[3] realizării construcțiilor erau bine păstrate în rândul acestor ateliere şi bresle profesionale, care foloseau simboluri şi ritualuri pentru a-şi proteja tainele meseriei. Rezultă faptul că, beneficiind de dezvoltarea arhitecturii laice, cu atât mai mult stilul gotic s-a dezvoltat în interiorul Ordinului Cistercian, stil care a răspuns exact cerinţelor Cartei Caritatis și Cartei Latine templiere. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că membrii ordinelor cavalereşti au fost nu numai luptători şi călugări, ci şi eminenţi constructori. Ei au ridicat nenumărate forturi de apărare, cetăţi şi castele, în special în ţinuturile orientale, la graniţele regatului Ierusalimului, dar şi în ţările creştine europene. Intermediarul răspândirii secretelor arhitecturii şi ale ştiinţelor construcţiei în interiorul ordinelor cavalereşti, liantul dintre cavaleri şi constructori, a fost ordinul cistercian, deţinătorul secretelor ştiinţelor religioase, spirituale, mistice şi, poate, chiar ezoterice. Această legătură să fie, oare, explicaţia dispariţiei subite a cavalerilor templieri francezi şi a tezaurelor acestora în 1312 (1307), când ordinul lor a fost desfiinţat în regatul Franţei? Ar trebui să schimbăm termenul de dispariţie cu cel de transformare a lor în călugări şi constructori privilegiaţi?”…

           Arhitectura medievală cisterciană a revoluționat arhitectura medievală, bazându-se pe geometria antică greacă Geometria sacră a demonstrat că atât lumea materială, cât și lumea (locicii și) spirituală se bazezează pe matrici geometrice ascunse, nedescifrate, formate din simboluri aritmetice și sisteme complexe matematice. Fiecare număr are o semnificație proprie, o simbolistică și o corespondență în lumea materială, dar și reprezentare axiomatică în lumea spirituală. Așadar, o matrice geometrică din lumea materială are o corespondentă în lumea spirituală și reciproc, matricele spirituale au corespondență în lumea materială. Sistemul axiomatic grec în care au exelat filosoful Platon și Arhimede, dezvoltat de școala pitagoreică, îl regăsim ca element de bază al arhitecurii medievale. Castelele și forturile de apărare, bisericile și catedralele ridicate de toate ordinele cavalerești împreună cu arhitecții Bisericii, ascund secrete de construcție nedescifrate încă, o precizie și rezistență care sfidează epoca.  Cum au fost păstrate și folosite cunoștințele arhitecturale și de construcție ale ordinelor cavalerești, cum au fost ele transmise succesorilor fără a putea fi cunoscute de lumea laică? Singura explicație este că au fost codificate prin simboluri aritmetice și geometrice, prin însemne și texte codificate la rândul lor și prin comunicări verbale ritualice. Fapt ce a fost descoperit pe toate construcțiile medievale ridicate de ordinele cavalerești.

        

        *Ritualul. Denumirea vine de la latinescul ritus, ceremonie sau cult religios şi desemnează, în esenţă, o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice  momentului de desfăşurare (botez, căsătorie, iniţirea  într-un cult, iniţierea copiilor care devin bărbaţi, etc), scopului  ceremoniei (acceptarea într-o societate iniţiatică, chemarea ploii,etc), celebrarea unor sărbători religioase, laice sau ezoterice, sau comemorarea tradiţională a unor vechi evenimente din viaţa comunităţii.

         Ritualul cavaleresc, bazat pe tradiţie şi simbolismul religios şi militar, cuprinde multe momentele simbolice cu o mare încărcătură emoţională şi spirituală; prin întreaga sa desfăşurare exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică, elitisto-nobiliară, cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie.

            Ritualul medieval era și este este specific fiecărui ordin cavaleresc. În același timp și ritualul cavaleresc este diferit după momentul de desfășurare și  scopul desfășurării lui, fiecare din mișcările participanților, gesturi, cuvinte au o semnificație aparte foarte bine marcată și foarte bine cunoscută. Fiecare obiect din regalia, inclusiv sabia și fiecare cântare au, la rândul lor semnificația specifică, tot acest ansamblu fiind o ceremonie, un adevărat spectacol simbolistic ce transmite o succesiune de mesaje  cu conținut istoric-tradițional specific ordinului, spiritual, militaro-religios și, prin repetativitate, este un mijloc de transmitere de idei, învățăminte, concepții tradiționale cavalerești.

Prin ritual se transmit valor spirituale, cutume cavalerești, reguli ale fraternității. Așadar, una din  cele mai complexe simbolistici ezoterice, istorice și religioase o regăsim în ritualul cavaleresc. Tradiția cavalerească

Floarea vieții, vitraliu  Catedrala din Chartres

a fost transmisă, în epoca feudală, prin ritual ca formă practică a statutului, a regulilor și cutumelor nobiliare cavalerești. Fiindă ordine cavalerești/nobiliare[4] au fost înființate de monarhi suverani aflați pe tron (inclusiv Suveranul Pontif) și unele încă mai ființează în epoca modernă ca ordine cavalerești monarhice onorifice, în statele cu regim monarhic. În statele republicane, odată cu desființarea clasei nobiliare, au fost desființate și ordinele cavalerești. Spiritul cavaleresc, noblețea cavalerismului este un curent spiritual tot mai apreciat în toată lumea.

        

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] http://michaelvillmont.eu/blog/2018/12/01/drapelul-templier-simbolistica-si-spiritualitate/

[2] https://michaelvillmont.eu/blog/2016/10/04/semnificatiile-devizei-templiere-non-nobis-domine/

 

[3] Fragment din ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2015, autor Michael R.Villmont. Fragmentul este publicat în http://michaelvillmont.eu/blog/2015/03/05/stilul-cistercian-si-cel-templier-in-arhitectura/

[4] Vezi maim mult în articolul publicat aici: http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

 

image-632932_960_720

Ordinele cavalerești medievale-strategie militară

După eliberarea Ierusalimului în anul 1099 de către participanții la prima cruciadă creștină și înființarea Regatului Latin al Ierusalimului, concomitent cu înființarea comitatelor/principate creștine Edessa, Tripoli și Antiochia, nobilii creștini, cu sprijinul Bisericii, au pus bazele unor ordine cavalerești militare și monahale, care să sprijine armata regatului în apărarea teritoriilor nou cucerite de la imperiul turcilor selgiucizi. În anul 1099[1] a fost înființat ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, apoi, în același an 1099, s-a reorganizat ordinul ospitalier al Sfântului Ioan Botezătorul (autorizat de Papa în 1113); în 1118 nouă cavaleri au pus bazele ordinului cavalerilor templieri, urmat mult mai târziu, în 1190 de înființarea ordinului cavalerilor teutoni, de sorginte germanică. Începând cu anul 1147, în Peninsula Iberică au fost înființate mai multe ordine cavalerești, după modelul ordinului cavalerilor templieri, pentru lupta împotriva imperiului maur. În Portugalia, au fost înființate Orden de San Benito de Avis, în 1166;  Ordem Militar de Sant’Iago da Espada,  în anul 1170. Alte ordine au apărut  în Spania[2]: Orden de Santiago, înființat în anul 1170, Orden de Alcantara, înființat în anul 1167, Orden de Calatrava, înființat în anul 1164, etc.

În decursul anilor, aceste ordine cavalerești/nobiliare  au devenit forțe militare care s-au impus în fața Vaticanului și al regilor creștini  din Europa, marcând istoria medievală. Adevărat fenomen social, militaro-religios al apocii medievale și nu numai, ordinele cavalerești[3]/nobiliare  au depășit domeniul militar și scopul  în care au fost înființate, nu numai prin prestigiu militar continental, dar și prin fundamentarea unei adevărate doctrine, filosofii și spiritualități cavalerești, care să le susțină doctrinar, religios, moral și spiritual, atât în rândul membrilor lor, în interiorul ordinelor,  cât și față de protectori (Vaticanul și regatele creștine) și față de dușmanii declarați-imperiul turco-arab al vremii.

Ca instituție nouă socială și militar-religioasă, ordinul cavaleresc[4]/nobiliar trebuia să-și creeze o strategie militară, o doctrină filosofică și o spiritualitate proprie, în dubla  calitatea membrilor săi: cea de militari și cea  monahală. Calități care, până atunci, erau separate, distincte prin scopul existenței lor, dar care, de acum, se întâlneau în aceași persoană, în filosofia de viață, morala și spiritualitatea aceleiași persoane.

Strategia militară, doctrina filozofică și spiritualitatea cavalerească s-au dezvoltat și s-au manifestat în mod natural, logic, printre altele și prin simbolistică, legende, alegorii, fabule, pilde biblice, îmbinate armonios și reunite în ceea ce numim cavalerism, noțiune ce exprimă întreg setul de valori umane/ creștine ideale.

* Strategia militară a ordinelor cavalerești a fost definită prin  însuși scopul înființării lor, acela de apărare a credinței creștine, a Locurilor Sfinte din orient și a pelerinilor pe drumurile lor spre Locurile Sfinte.  Ulterior, în strategia de apărare au intrat   Marea Mediterană și întreaga Europă, amenințată de expansiunea imperiului turc, în special Peninsula Iberică.    Această strategie militară a determinat adoptarea unei structuri ierarhice interioare și a unei structuri administrativ teritoriale corespunzătoare pentru organizarea și desfășurarea acțiunilor de luptă, cu dotarea și tacticile militare ale vremii: 1.comanderii, ca formă organizatorică de bază, cu destinații și misiuni precise : de aprovizionare (ferme agricole, creșterea animalelor, creșterea și dresarea cailor și câinilor de luptă, țesătorii, etc); comanderii navale, comanderii de luptă înființate în teritoriile din linia întâi a bătăliilor,etc; 2.balivate zonale; 3.priorate/corespunzătoare statelor creștine și marilor provincii; 4.cartierul general, în Ierusalim.

Comandanții structurilor organizatorice/ierarhice cavalerești proveneau din rândul nobilimii, oameni educați și pregătiți în mod deosebit pentru a deveni buni luptători, ca o tradiție a clasei nobiliare. De aceea a fost relativ ușor să stabilească un set de reguli și principii militare de bază, pe care să le aplice, inspirate de codul nobiliar, ca tactici de luptă adaptate  specificului fiecărei bătălii.[5]

În procesul de educarea și pregătire a copiilor nobililor pentru a deveni conducători militari, proces ce începea de la vârsta de 6-7 ani, ca paji, apoi scutieri de la 11-12 ani, un rol important l-a avut simbolistica, prin explicarea semnificațiilor militare, religioase, chiar legendare ale obiectelor militare: semnificația sabiei, importanța și semnificația drapelului de luptă, importanța calului de luptă ca cel mai apropiat sprijin, ajutor esențial  al luptătorului, semnificația scutului, etc. Semnificațile au fost  preluate de la luptătorii antici și transmise prin cutumele nobiliare  și ritualurile cavalerești de inițiere și/sau înobilare.

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

[1] Michael R.Villmont, Ordinele cavalerești/nobiliare. Noțiune și evoluție istorică, 2019, http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

 

 

[2] Vezi și Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015,   ISBN  978-606-671-769-4

 

[3] [3]Wikipedia, Enciclopedia liberă,  https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry

 

[4] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

 

 

[5] Jean Mesqui, Châteaux forts et fortifications en France, Flammarion, 1997,

800px-Raffael_058

Ordinele cavalerești medievale-doctrină filosofică

Doctrina filosofică specifică ordinelor cavalerești  a fost creștinismul, completat cu filosofia feudală a războiului și științele militare ale vremii. Și pentru ordinele cavalerești filosofia era modalitatea de înțelegere a lucrurilor, a lumii și societății, a realității imediate dar, mai ales de a înțelege natura umană, binele și răul, viața și moartea, lumina și întunericul.

– Preocuparea filosofică a membrilor ordinelor cavalerești este explicabilă, având în vedere că în conducerea lor au fost, încă de la început, nobili bine educați, cu o cultură generală mult peste medie, buni cunoscători ai celor șapte arte liberale, ai istoriei, geografiei militare. Mentorii religioși ai ordinelor cavalerești, Bernard de Clairvaux și Frère Gérard au fost mari personalități ale Bisericii. Bernard de Clairvaux a revoluționat gândirea monahală, dogmele religioase prin Ordinul său Cistercian, iar Frère Gérard a înființat congregația ospitalieră încă din 1047, în cadrul ordinului benedictin din Ierusalim. Ordinul ospitalier/ Ordo Hospitalis Sancti Johannis Hierosolymitani (ordinul cavalerilor de Malta, de mai târziu), a avut ca preocupare înțelegerea esenței umane în complexitatea celor două componente esențiale,  spiritul și materialul și și-a stabilit ca misiune de bază îngrijirea creștinilor/pelerinilor, preocupându-se de sănătatea lor psihică (prin credință) și fizică (prin mijloace medicale orientale) în așezăminte speciale, denumite l’hospitales. Regulile de bază ale ordinului înființat în 1099 au fost inspirate de învățămintele lăsate de Sfântul Augustin și Sfântul Benedict despre virtuțile creștine.

– Întâlnirea cavalerilor creștini și a tuturor creștinilor europeni  cu științele și filosofia orientală a fost o adevărată revoluție culturală. Științele și cultura arabă din orient, continuatoarele  școlilor filosofice, ale științelor și culturii, ale gândirii anticilor greci și romani,  mai avansate decât cele ale Europei occidentale, a însemnat o reconsiderare a viziunii Bisericii asupra științelor și culturii, concomitent cu o amplă dezvoltare culturală europeană. Dacă ne gândim doar la preluarea elementelor gnostice, la preluarea numerologiei arabe, a sistemului organizatoric universitar, a celor șapte arte/științe liberale, etc., realizăm marele impact cultural asupra societății creștine.

– Școala de gândire/religia gnostică a adus elemente de noutate pentru cavalerii creștini în privința înțelegerii naturii umane și a societății. Gnosticismul[1] oriental este o structură, un ansamblu de credințe religioase, potrivit căruia lumea materială, răul,  ar fi fost creată de un Dumnezeu imperfect, deasupra căruia se află Dumnezeul perfect, spiritul suprem,  greu de cunoscut. Omul ar fi un spirit bun închis într-un corp material rău, imperfect și de aici ar apare conflictul dintre corp și spirit, dintre bine și rău. Ieșirea din această dilemă spirit-corp material, bine-rău constă în cunoaștere. Eliberarea se produce prin cunoașterea ezoterică, ritualică, spirituală a Dumnezeului bun.

– Cele șapte arte/științe liberale antice[2] („gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia și muzica”) au  rolul de eliberare a spiritului prin însușirea și practicarea lor. Fiecare din aceste șapte științe, care prin exersare devin adevărate arte, ajută spiritul să depășeasă obstacolele pe ca lumea materială le ridică împotriva gnososului.Cele șapte arte au câte un corespondent în cele șapte virtuți creștine care-i facilitează spiritului uman apropierea de  Dumnezeul bun, greu dar posibil cognoscibil. Așadar, ezoterismul înseamnă cunoașterea interioară, spirituală, spre deosebire de exoterism, care semnifică o cunoaștere exterioară, a lumii înconjurătoare, materială. Gnosticii au creat o serie de ritualuri și ceremonii de inițiere, de confirmare și înaintare în grade superioare de dezvoltare spirituală, ceremonii dedicate evenimentelor astrale, sărbătorilor religioase, pe timpul unor catastrofe naturale, etc. Aceste ritualuri și ceremonii au fost preluate, cel puțin în parte, de ordine cavalerești și societăți ezoterice.

Pentru gnostici, moartea era o eliberare a spiritului, bun, din corpul material rău, spirit care se ridica în sfera divină. Această credință, confirmată de cea creștină potrivit căreia spiritul bunului luptător creștin era primit în Împărăția Domnului, i-a făcu pe cavaleri atât de temerari, încât mergeau bucuroși în luptă, fără teamă pentru viața lor.

Gnosticimul îl întâlnim și în Europa, în secolele 12-14, în Italia de nord și regiunea Langerdoc din Occitania/Franța, sub denumirea de catharism, ajuns aici prin Imperiul Bizantin.

Potrivit credinței catare, Spiritul are acces spre cunoaștere în etape, pe măsură ce-și însușeșete cunoștințe tot mai ascunse, mai complexe. Trecerea de la o etapă la alta se face prin inițiere ezoterică, cel de-al șaptelea grad de cunoaștere fiind cel suprem și deschide drumul spiritului spre secretele Dumnezeului bun.

– Un impact la fel de mare asupra cavalerilor ordinelor creștine l-a avut întâlnirea acestora cu vasta și complexa cultură ebraică, cu istoria și credința iudaică. În secolil 12, învățații evrei din sudul Franței, isnspirați de catarism, pun bazele cabalei, prin apariția Cărții lui Zohar. Mult mai complexă, mai subtilă și înconjurată de secrete bine păzite, Cabala, deținătoarea unei înțelepciuni dincolo de spirit și de imaginația lui, arată calea spre trezirea spirituală, spre relevarea spiritului spre  misterele divine. În Cabala, Dumnezeu este unul și bun, regăsit în spiritul  fiecărui om, spirit care stă într-un corp păcătos, supus ispitelor. Această trezire spirituală se face prin lucrare spirituală, ezoterică, în diferite grupuri aspiraționale și în etape corespunzătoare gradurilor de elevare spirituală, grade parcurse și confirmate prin inițieri ezoterice. Plină de secrete și coduri cifrate, Cabala ar putea dezvălui celor înțelepți, cei din ultimul grad de elevare,  viitorul, ceea ce duce la unirea cu Creatorul, cum îl numește Cabala pe Dumnezeu. Numele de Creator, sau Marele Creator va fi preluat, mai târziu, de majoritatea societăților ezoterice.

 

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[2] Ibidem, https://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_liberale

„Liberal Arts: Encyclopedia Britannica Concise”. Encyclopedia Britannica.

knight-2565957_960_720

Ordinele cavalerești militar-religioase și mercenarii, turcopoles

 

TURCOPOLES

Mercenarii au fost semnalați din cele mai vechi timpuri, ei fiind parte a oricărei confruntări armate în întreaga istorie. Mercenarul este acel luptător care se angajează , contra unei sume de bani/sau alte bunuri, să acționeze/să lupte sub un drapel străin (într-o formațiune militară străină).

Imperiul roman, de axemplu, avea legiuni întregi de mercenari angajați din cele mai îndepărtate locuri din Europa, Africa de nord și Orient.

Evul mediu, caracterizat prin permanente confruntări militare, a cunoscut o  amplificare a mercenarismului, luptătorii străini angajați pe bani au devenit o forță militară importantă prin organizarea în detașamente și unități distincte, constituite în cadrul marilor armate regale. În privința mercenarilor, credința și religia lor conta mai puțin în fața angajatorilor, cele mai importante aspecte fiind pregătirea și capacitatea lor militară și loialitatea față de angajator.

Din categoria mercenarilor au făcut parte și luptătorii cunoscuți sub numele de turcopoli, apăruți în evul mediu timpuriu în Orientul Apropiat. Wikipedia, Enciclopedia liberă descrie noțiunea de turcopoles ca fiind preluată din limba greacă, cu semnificația[1] de „tineri turci” sau „copii de turci” care luptau cu simbrie, ca auxiliari în armata imperiului bizantin. Organizați în detașamente de arcași pedeștrii sau cavalerie ușoară, sub comanda propriilor comandanți , dar sub conducere  bizantină, ei luptau impotriva dușmanilor imperiului bizantin, chiar și împotriva turcilor selgiucizi.

Turcopolii proveneau din rândul familiilor mixte și din rândul populației turce și arabe din orient, creștini sau musulmani. Uniformele pe care le purtau turcopolii erau cele turce/arabe, ușoare, fabricate din țesături și piele de animal rezistente la atacuri cu arme albe, iar ca dotare militară, aveau propriile arme tradiționale locului din care proveneau. Cei din cavaleria ușoară, aveau proprii cai, mici, arabi, rapizi și rezistenți la condițiile deșertice și semideșertice.

Fiind foarte buni luptători, turcopolii au fost angajați în armata Regatului Ierusalimului și a comitatelor creștine din orient, dar și în ordinele cavalerești militare, ca forță auxiliară, nefiind membrii ai ordinelor. Cele două ordine militar-religioase, ordinul cavalerilor templieri/Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici și ordinul suveran al cavalerilor de Malta[2]/Ordo Militiae S. Johannis Baptistae Hospitalis Hierosolimitani/sau Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta, aveau o structura și ierarhie militară asemănătoare, cu o formațiune militară auxiliară puternică formată din turcopoli. Ierarhia militară a celor două ordine era formată din cavaleri de diferite ranguri și demnități, proveniți din rândul nobililor sau din rândul celor mai buni luptători liberi înobilați de marele maestru (mare nobil suveran); din sergenți, proveniți din rândul militarilor și din  capelani, proveniți din mediul ecleziastic. În afara membrilor ordinului, la lupte participa și forța auxiliară a turcopolilor angajați cu soldă, comandați de un cavaler turcopolier.

Detașamentele[3] auxiliare turcopoliere, pedeștrii, arcași și cavalerie ușoară, acționau în teatrele de operațiuni din orient/Țara Sfântă și în Peninsula Iberică, sub steagurile ordinelor cavaleresti, împotriva armatelor musulmane. Turcopolierii erau cazați în spații separate de cele ale membrilor ordinului, nu purtau uniformele ordinului și erau tratați ca simplii angajați, statutul lor având prevederi specifice militarilor laici, dar obligați la obediență și moderație.

Turcopolii au fost angajați în ordinul cavalerilor templieri până la desființarea ordinului, 1312, iar în ordinul cavalerilor de Malta, până la plecarea acestora din Insula Malta. Din diferite surse istorice, se paote aprecia că fiecare din cele două ordine cavalerești nu aveau în permanență în jur de 1500-2000 de turcopoli, însă prin pregătirea și curajul lor, aceștia erau la fel de temuți ca și membrii ordinului.

Detașamente mici de turcopoli au fost folosite deseori de către cavalerii templieri și de ioaniți pentru acțiuni de diversiune și de spionaj, cu succese remarcabile,  în spatele liniilor dușmane, aproape în toate marile bătălii din Țara Sfîntă.

Detașamente de mercenari organizați după modelul turcopoli au fost folosite în secolul 13 și de cavalerii crucii negre, cavalerii teutoni, în nordul și estul Europei.

 

[1] https://www.oxfordreference.com/view/10.1093/oi/authority.20110803105058363

[2]   Whitworth Porter: History of the Knights of Malta, or The Order of the Hospital of St John of Jerusalem,

[3] Alain Foley: „Paid Troops in the Service of the Military Orders during the Twelfth and Thirteenth Centuries”. The Crusader World

cav ord

Ordinele cavalerești. Noțiune și evoluție istorică

 

Ordinele cavalerești nobiliare, expresie a nobleței și cavalerismului, a curajului și loialității – virtuți seculare, au trezit interesul oamenilor din toate categoriile sociale, încă de la apariția ordinelor pe scena istorică medievală. Aura romantică ce a fost creată de-a lungul vremii în jurul nobililor cavaleri, istoriile eroice și legendele tragice, împreună cu mistere adânci, adesea dramatice, ezoterismul și inițierile oculte, ritualurile secrete abia intuite, exercită o atracție aproape instinctuală față de cavalerii deținători de secrete indescifrabile. Atracția față de ordinele cavalerești eroice care luptă pentru dreptate și apărarea celor  aflați în dificultate, nevoia oamenilor de a-și crea eroi se amplifică în perioade istorice dificile în Europa, de dispariție a adevăratelor și vechilor valori creștine și repere sociale.

Articolul se referă, pe scurt, la ordinele cavalerești nobiliare și evoluția lor istorică, avînd ca  referință cei mai prestigioși cercetători din domeniu. Astfel vom putea cunoaște, ceva mai bine, cavalerismul istoric.

Ordinele cavalerești nobiliare[1] (ordine cavalerești militare și religioase, ordinele cavalerești dinastice și ordinele  cavalerești onorifice), de la înființare, au devenit un fenomen istoric și o instituție nobiliară feudală,  fiind practic  parte din viața socială nobiliară și subiect al dreptului nobiliar. Dreptul nobiliar[2] cuprinde jus honorum, adică dreptul suveranului de a înființa ordine cavalerești nobiliare, de a acorda onoruri nobiliare, titluri nobiliare, demnități nobiliare-cavalerești (considerând rangul de cavaler ca fiind rang nobiliar, sub cel de baron) și de a delega aceste prerogative altor nobili.

De asemenea, dreptul nobiliar cuprinde și fons honorum, respectiv capacitatea de a materializa jus honorum prin acordarea titlurilor nobiliare individuale. Fons honorum are patru grade, în funcție de întinderea drepturilor posesorului jus honorum de a acorda titluri și onoruri nobiliare.

Fons honorum îl au șefii caselor dinastice în funcție sau fără tron, dar care nu au abdicat, Suveranul Pontif și președinții în funcție, aceștia doar pentru ordinele de merit (pseudo-ordine cavalerești).

Conform dreptului nobilar[3], genealog și heraldic, constituit pe baza secularelor  legi, obiceiuri și cutume, titlurile, demnitățile, funcțiile nobiliare se obțin  ereditar, conform jus sanguinis, sau prin înobilare conform jus honorum de către monarhii suverani sau alți nobili suverani cu fons honorus.  Conform dreptului nobiliar, doar un nobil suveran poate acorda legal un titlu nobiliar, respectiv titlul de cavaler unui membru al ordinelor cavalerești, celui care întrunește condițiile morale, spirituale, de educație.

Astfel de nobili suverani cu fons honorum, resprectiv dreptul de înobilare obținut prin delegare de drepturi conform jus honorum, erau marii maeștri ai ordinelor cavalerești nobiliare în evul mediu, ei înșiși mari nobili ereditari .

Ordinele nobiliare de onoare din epoca modernă sunt conduse de monarh sau de un prinț care deține dreptul  fons honorum, primit prin delegare de la monarhul suveran, subiect de jus honorum.

În prezent,  marele maestru al ordinului cavalerilor de Malta, singurul ordin suveran, are fons honorum, delegat de Suveranul Pontif. El nu-și folosește însă  drepturile delegate deoarece în ordin sunt primiți doar nebili ereditari.

*

Istoria  ordinelor cavalerești, ca parte a  istoriei Europei, ne dezvăluie modul în care au evoluat simbolistica, spiritualitatea, morala acestor ordine, de la societatea medievală la epoca modernă și contemporană, în contextul evoluției societății, a evoluției științelor, artelor, culturii, a ideilor filosofice, religioase și sociale. Insă evoluția ordinelor cavalerești este strâns legată, mai ales, de modificarea statutului legal și social al nobilimii  și de modificările politice, militare și religioase care au marcat societatea europeană de la primele cruciade creștine, în anul  1096 d.Hr., până în zilele noastre.

Ordinul cavaleresc, generic vorbind, a fost o adevărată instituție, cu o structură organizatorică, doctrină și spiritualitate proprii, cu norme și reguli, cu scop și misiuni specifice, un statut social și juridic legal. Ordinele cavalerești sunt caracteristice statelor Europei occidentale, catolice și au fost înființate odată cu primele cruciade creștine[4].   Fiecare etapă istorică a cunoscut anumite tipuri de ordine cavalerești, în funcție de caracteristicile politice, militare, religioase, economice, teritoriale ale epocii.

Ordinele cavalerești, ca instituție și fenomen socio-militar și religios, au fost studiate de reputați istorici și specialiști în heraldică, majoritatea reținând câteva tipuri generice de ordine cavalerești.

Astfel, umanistul, profesorul  și scriitorul Francesco Sansovino[5] (1521–1586), în lucrarea intitulată „Dell’origine dei Cavalieri”, publicată în anul 1566, a evidențiat trei tipuri de ordine cavalerești, respectiv categorii de cavaleri (ordine cavalerești care au ființat până în anul publicării lucrarii):

”- Cavaleri ai crucii, referindu-se la cavalerii și ordinele cavalerești militare-religioase apărute pe timpul cruciadelor.

– Cavaleri ai pintenului, echivalentul cavalerilor membrii ai ordinelor dinastice și papale.

–  Cavaleri membrii ai ordinelor onorifice și cele de merit.”

O interesantă clasificare a ordinelor cavalerești este făcută de către Vatican[6]:

”- Ordine cavalerești dinastice, înființate/aprobate/instituite de către dinastiile regale suverane;

– Ordinele cavalerești pontificale, înființate sau autorizate de către Papa și care funcționează sub autoritatea papală;

– Ordine cavalerești onorifice și cele de merit, instituite de către statele suverane;

– Ordine suverane. În zilele noastre există un singur astfel de ordin, Ordinul suveran al cavalerilor de Malta,  cu personalitate juridică internațională și recunoscut de ONU.”

Una dintre cele mai cuprinzătoare descrieri istorice a ordinelor cavalerești a fost făcută de François Velde[7] într-un articol publicat în martrie 2006 în    https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm, articol la care și-a adus contribuția și cunoscutul  scriitor specialist în genealogie regală și heraldică Guy Stair Sainty[8].

Descrierea categoriilor de ordine cavalerești și a caracteristicilor acestora ne ajută să înțelegem esența noțiunii de ordin cavaleresc și evoluția cavalerismului nobiliar.

François Velde descrie[9] ordinele cavalerești în evoluția lor istorică, folosind drept criteriu  perioada de constituire și  de existență a lor.

”1.Ordinele cavalerești din  perioada anilor 1100-1291 au fost ordine nobiliar-militare și religioase (monahale).

Secolul 11 a cunoscut expansiunea rapidă a turcilor selgiucizi în întreg Orientul Apropiat, devenind o forță ce amenința comerțul regatelor creștine în zonă. În sud vest, armatele maure au cucerit aproapoe toată Peninsula Iberică, ceea ce crea un pericol major pentru vestul Europei catolice. În această situație, de expaniune  a imperiului musulman, Sfântul Scaun și nobilimea creștină s-au mobilizat  pentru recucerirea Țării Sfinte a Ierusalimului, organizând mai multe cruciade creștine. Ostașii primei cruciade, organizată în 1096, au reușit să cucerească cetatea Ierusalimului în 1099 și, apoi, au fost înființate Regatul Ierusalimului și comitatele latine: Antiohia, cel de Tripoli, Niceea. Înființarea acestora impunea și o organizare  religioasă, administrativă și militară adecvată,  pentru apărarea lor și a pelerinilor care soseau în Țara Sfântă în număr tot mai mare. Elementul mobilizator al luptătorilor cruciați pentru organizarea  noului regat și apărarea lui a fost credința creștină, Biserica fiind în primele rânduri, alături de ostași.

Odată cu organizarea incipientă a armatei regatului, o parte din nobilii cruciați s-au stabilit în regat și au format mici unități cavalerești, cofraternale, împreună cu unii călugări luptători. În scurt timp, aceste mici  grupuri s-au dezvoltat prin primirea de noi membrii și donații din Europa, devenind adevărate ordine religioase militare ce au fost puse sub autoritatea Papei.

Primele ordine cavalerești au fost ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, în 1099, ordinul ospitalier al cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul, (primii călugăgări ospitalieri au fost semnalați prin 1047), reorganizat în 1099 de Părintele Gerard, ordinul cavalerilor sărmani ai lui Hristors și ai templului din Ierusalim, în 1118, ș.a. Regatul Ierusalimului a fost, așadar, locul  unde ordinele cavalerești au prins viață, devenind, în timp, un adevărat fenomen istoric. Modelul lor organizatoric[10], administrativ, militar și spiritual a fost preluat aproape imediat de creștinii din Peninsula Iberică, aflați în permanente bătălii cu imperiul maur: Ordinul de Calatrava, ordinul de  Avis, ordinul de  Alcantara, ordinul de  Santiago, Ordinul de Montesa, ordinul militar al lui Hristos (Portugalia), etc.

Scopul înființării ordinelor cavalerești în această perioadă istorică și misiunile acestora, au fost acelea de a lupta, activ și permanent, pentru apărarea credinței creștine, de a apăra teritoriile creștine, inclusiv Țara Sfântă și pelerinii creștini împotriva atacurilor turcilor selgiucizi și al maurilor/arabilor almovizi (în Peninsula Iberică), pe pământ și pe mare.

Organizarea și structura internă a ordinelor cavalerești din epocă era aproape aceeași pentru toate. Din punct de vedere teritorial, un ordin cavaleresc  militar religios (monahal) avea un cartier general, inițial toate cartierele generale erau  în Ierusalim. Structura teritorială era formată din priorat, la nivelul regatului, balivate la nivelul regiunilor și comanderiile, ca organizație de bază, pentru fiecare cetate/castel, localitate mare, etc.

Comanderiile erau, la rândul lor, împărțite conform destinației membrilor ordinului: comanderii luptătoare, în Orientul Apropiat și Peninsula Iberică, apoi, comanderii de aprovizionare a detașamentelor luptătoare: cele ce dețineau terenuri pentru producție agricolă, viticolă, zootehnică, țesătorii, fabricare de arme, creșterea cailor de luptă, a armelor, etc.

Structura internă a ordinului era piramidală, ierarhic militară, pe ranguri și demnități. Ordinul cavaleresc era format din cavaleri (de origine nobilă), capelani (preoți) și sergenți (proveniți din rândul oamenilor liberi). Autorul  François Velde remarca faptul că structura ordinului cavaleresc reprezenta structura socială a societății feudale:clasa nobiliară, preoțimea și oamenii liberi din orașe sau de pe feude.

Ordinele cavalerești militare și religioase erau autonome, cu autoadministrare, înființate cu aprobare papală, recunoscute de Papa și-și desfășurau activitatea/acțiunile sub autoritatea papală, conform dreptului monahal și propriilor lor statute, regulilor și cutume nobiliare. Ele beneficiau de numeroase facilități și privilegii în întreaga lume creștină, fiind adevărate organizații suprastatale.

Printre cele mai cunoscute ordine militare și religioase, în epocă, erau ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniți) ai sfântului Ioan din Ierusalim, ordinul cavalerilor sărmani ai lui Hristos/cavalerii templieri, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul Sfântul Lazăr, etc.

Cavalerii proveneau din rândul nobilimii, fiind cel mai mic rang nobiliar. În situații deosebite, pentru mari merite în luptă, marele maestru, ca nobil și suveran al ostașilor,  putea ridica la rangul de cavaler un sergent merituos.

Toți membrii ordinului erau primiți/ inițiați și își desfășurau activitatea pe baza unui jurământ de obediență, sărăcie și castitate; statutele ordinelor prevedeau obligații și  drepturi, dar și pedepse în caz de încălcare a jurămintelor.

În anul 1187, armata turcă a cucerit Ierusalimul. Odată cu pierderea Ierusalimului și celorlalte teritorii creștine din orient, pentru ordinele cavalerești militare și religioase, ordine angrenate în lupte cu necredincioșii, va începe o perioadă nefastă.

Deși lumea creștină a organizat mai multe cruciade pentru respingerea armatelor turce ale lui Saladin, la care au participat și ordinele cavalerești, cetățile creștine au căzut rând pe rând în mâinile sarazinilor.

In anul 1291 a fost pierdută  fortăreață creștină Acra, cel  mai important cap de pod oriental. Acest lucru a însemnat, de fapt, pierderea Locurilor Sfinte din Orient, creștinii retrăgându-se spre Insulele Mediteraneene și spre continent.

Pentru   ordinele cavalerești militare religioase însemna începutul sfârșitului, ele pierzându-și chiar rațiunea de a exista ca forțe militare.

Ordinul cavalerilor ospitalieri s-a retras spre Insula Rhodos, apoi s-a stabilit în Malta, continuînd lupta împotriva expaniunii turce. Ordinul cavalerilor templieri a fost desființat în 1312, în condiții controversate, tragice, prin acuzații false, aduse chiar de Papa Clement   V. Cavalerii templieri și-au continuat activitatea în Peninsulă sub o altă denumire (Ordinul de Montesa, în Aragon și Ordinul cavalerilor lui Hristos, în Portugalia).

În peninsula Iberică, ordinele cavalerești militare și-au continuat existența încă aproape un secol, luptând împotriva almovizilor mauri, fiind treptat secularizate și transformate în ordine dinastice.”…

  1. ”Scriitorul François Velde descrie[11] a doua etapă în evoluția ordinelor cavalerești ca fiind secolele 14-15, mai exact perioada anilor 1335-1470. Este perioada istorică a  ordinelor cavalerești monarhice/dinastice, cum le-a denumit el.

Secolele 14 și 15 cunosc o întărire a regatelor creștine din Europa și  înmulțirea conflictelor dintre ele determinate de expansiunea teritorială a multora dintre acestea. Totodată, sunt conflicte și în interiorul regatelor creștine, între diverși pretendenți la tron, dar și între nobilii feudali care-și pierd marile privilegii în favoarea monarhilor autocrați.

Pe de altă parte, după pierderea teritoriilor Țării Sfinte, ordinele cavalerești militare și religioase au fost nevoite să să se orienteze, treptat, spre noi misiuni. Luptele  eroice pe care cavalerii ospitaleri le duceau în Mediterana împotriva Imperiului otoman, ca ultim bastion creștin împotriva necredincioșilor, amintirea luptelor purtate de cavalerii cruciați în perioada  cruciadelor creștine în orient, tragica soartă a cavalerilor templieri, cronicele elogiase despre eroii cavaleri au îmbrăcat cavalerismul într-o aură romantică, eroică, de mare noblețe.

În această atmosferă, monarhii și marii nobili[12] au înființat fraternități  cavalerești, nobiliare care reuneau micii nobilii fideli monarhului. Apartenența la un astfel de ordin monarhic era o răsplată, o recunoaștere a atitudinii de loialitate, recompensa primită fiind un titlu de mândrie, de glorie pentru cel meritoriu.Fraternitățile au primit denumirea de ordine cavalerești dinastice/monarhice onorifice, sau de merit, iar apartenența era evidențiată de medalii, insigne, uniforme, uneori și privilegii sau terenuri.

În același timp, multe din ordinele militare și religioase, mai ales în Peninsula Iberică (după încheierea războiului de Reconquista), au fost secularizate de averi și transformate în ordine onorifice, de merit, sau desființate. Deveniseră prea puternice și periculoase pentru monarhi.

Ordinele de merit erau înființate și funcționau în baza unor statute, șeful ordinului fiind persoana care l-a înființat (monarhul, prințul, baronul, etc)

Autorul François Velde citează în articolul său clasificarea ordinelor cavalerești făcută de D’Arcy Boulton[13]  în lucrarea publicată în 1987.

– Ordine dinastice/monarhice,

– Ordine cofraternale, fondate de prinți ( cu scop de fidelizare) și ordine baroniale (organizații ale breslelor, înființate  după model nobiliar).

-Ordine fraternale, erau asociații înființate pentru un scop anume sau pe o durată limitată de timp.

– Pseudo ordine de fidelitate față de un suzeran, fara statut și regulament de funcționare, fară durată și număr de membrii.

– Pseudo ordine onorifice, declarate ca atare doar pe timpul unui eveniment onorific.”…

 

  1. A treia categorie de ordine cavalerești ( a)-ordinele onorifice și b)-ordinele de merit, prezentate de François Velde), cuprinde ordine înființate din secolul 17  până astăzi.

”a- Ordinele onorifice.

Multe din ordinele militare și monahale înființate în perioada cruciadelor și transformate în secolele 14 și 15 în ordine onorifice, și-au continuat existența ca ordine dinastice și în secolele 16, 17 și ulterior.

Majoritatea  istoricilor și specialiștii în heraldică sunt de acord că ordinele onorifice nu sunt ordine cavalerești în acceptul noțiunii consacrate, cea a cruciadelor. Membrii ordinelor onorifice au preluat denumirea, organizarea, gradele onorifice și demnitățile, chiar forma statutului, după ordinele cavalerești cruciate, beneficiind astfel de prestigiul, onoarea, gloria vechilor cavaleri. François Velde le numește „vin nou în sticle vechi”. Deși membrii majorității acestor ordine onorofice erau  nobili ereditari de cel mai înalt rang. Unele din ordinele onorifice, mai ales cele dinastice, și-au câștigat un prestigiu propriu de rang aristocratic mondial, fiind, la rândul lor imitate de ordinele de merit populare republicane.

Aceste ordine onorifice au un statut, funcționează în baza dreptului comun al  statului unde-și au sediul, au o structură interioară adecvată (de regulă preluată de la ordine cavalerești), au însemne proprii, uneori și uniformă, sau doar mantie.

Exemple de ordine onorifice:

În Portugalia, fostele ordine militare și religioase au devenit ordine onorifice:

– Orden de San Benito de Avis, înființat în 1166;

– Ordem Militar de Sant’Iago da Espada, înființat în anul 1170.

Ordine onorifice în Spania[14]:

– Orden de Santiago, înființat în anul 1170,

– Orden de Alcantara, înființat în anul 1167,

– Orden de Calatrava, înființat în anul 1164, etc.

În Marea Britanie, The Ordre of the British Empire, înființat în 1917, este un ordin cavaleresc, de mare prestigiu. Primele două grade sunt nobiliare.

 

b- Pseudo-ordine cavalerești -ordinele de merit. Spre deosebire de ordinele onorifice, ordinele de merit nu au statut și nici membrii care depun jurământ, ele se înființează administrativ și constau  într-un însemn: medalie, insigna, regalie proprie, etc. Posesorul unui ordin de merit nu devine nobil, el are un titlu/rang care poate fi de cavaler, dar fără nici o altă semnificație decât cea de recunoaștere a unui merit.

Toți monarhii și președinții de republici au înființat ordine de merit, pseudo-ordine cavalerești.

Câteva exemple de ordine de merit:

– Legiunea de onoare franceză, Légion d’Honneur, reînființată în 1804 de Napoleaon Bonaparte, are cinci grade. După modelul francez, majoritatea ordinelor de merit au cinci grade onorifice.

– Toate țarile europene, monarhii sau republici,  au instituite ordine de merit. Ele folosesc ranguri și denumiri  împrutate de la ordinele cavalerești, ranguri onorifice, de mare prestigiu, dar fără privilegii nobiliare.”…

c- Pseudo-ordine cavalerești – asociațiile (ONG) private denumite cavalerești, înființate în ultimile decenii ale secolului trecut, sunt subiecte de drept  comun, titlurile, gradele și demnitățile pe care le folosesc sunt de interes intern, în cadrul ritualurilor.

 

 

*

  1. THE INTERNATIONAL COMMISSION AND ASSOCIATION ON 

          NOBILITY/COMISION E ASOCIACION INTERNACIONAL SOBRE LA  

                                                                    NOBLEZA

 

The  Commission and Association on Nobility[15] , asociație de drept privat reunește, din anul 2008, persoane și familii care reprezintă nobilimea mondială contemporană. Printre alte scopuri, Comisia, prin experții săi încearcă să aducă precizări și clarificări în privința heraldicii, genealogiei, nobleței și cavalerismului, conform dreptului lor nobiliar.

În privința ordinelor cavalerești, Asociația  a înființat  Comisia internațională pentru ordinele cavalerești- International commission for orders of chivalry / Comisión internacional permanente para las órdenes de caballería. Scopul comisiei, subiect de drept privat, este acela de a studia, prin experții în heraldică și istorie, ordinele cavalerești nobiliare și de le înregistra în propriile registre. Este o formă de recunoaștere, neoficială, a ordinelor înființate și care funcționează după regulile de drept nobiliar.

*Clasa nobiliară a fost abolită în majoritatea țărilor în epoca modernă, după modelul francez. În Franța, nobilimea a fost abolită în 1790, de revoluția franceză, odată cu toate drepturile și privilegile nobiliare. In aceeași perioada au fost desființate și ordinele nobiliare franceze, însă republica au încercat să imite vechile ordine, înființând ordinele de merit, ordine profesionale și de bresle, etc.

În epoca modernă, familiile nobiliare își folosesc titlurile alături de numele personal.

Influența clasei nobiliare asupra societății, asupra celorlalți oameni  a fost și rămâne importantă[16]. Poate de aceea stilul lor de viață, nivelul de educație, valorile lor spirituale seculare au fost adoptate, în mai mare sau mai mică măsură, de oamenii din alte clase sociale. Desigur, cu exceptiile inerente. Este de remarcat faptul că noblețea   și starea economico-financiară nu sunt același lucru. Există familii nobliare, în epoca modernă, cu stare materială nu prea bună, după reformele republicane, dar asta nu diminuează cu nimic statutul lor social, educațional, spiritual și moral; dar sunt și familii foarte bogate care nu pot accede la statutul de nobili.

Nimic însă nu-i împiedică pe oamenii simplii să ajungă la un înalt statut social, spiritual, educațional, fără a avea și un titlu nobliar.

Adevărul este că Noblețea și cavalerismul vin din om, din spirit, credință, educație și atitudine.

 

Michael R.Villmont

Mai 2019, Barcelona

 

 

 

Alte lucrări bibliografice:

 

– Wikipedia, Enciclopedia liberă,  https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry

 

– Domenico Libertini, Dagli Antichi Cavalieri agli attuali Ordini Cavallereschi, Città di Castello, 2009.

– Domenico Libertini, Nobiltà e Cavalleria nella tradizione e nel diritto, Tivoli, 1999.

 

ENCYCLOPÆDIA BRITANNICA, Chivalry: The Origins and History of the Orders of Knighthood

 

– Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015,   ISBN  978-606-671-769-4

 

– Principe Carlo Mistruzzi di Frisinga, „Trattato di Diritto Nobiliare Italiano” (Milano, Giuffrè 1961).

François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012

[1] COMMISSION INTERNATIONALE ET ASSOCIATION DES NOBLESSE, https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm

[2] Consiglio Araldico Italiano – Istituto M.se Vittorio Spreti, Piazzale Stazione, 6 – 35131 Padova / Italia

[3] Principe Carlo Mistruzzi di Frisinga, „Trattato di Diritto Nobiliare Italiano” (Milano, Giuffrè 1961).

 

[4]Wikipedia, Enciclopedia liberă,  https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Sansovino

[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă, și

Articolul publicat în https://it.zenit.org/articles/la-santa-sede-e-gli-ordini-cavallereschi-doverosi-chiarimenti-prima-parte/

[7] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

[8] Guy Stair Sainty – World Orders of Knighthood and Merit, 2006  ISBN 0971196672

– Guy Stair Sainty Romance and Chivalry: Literature and History Reflected in Early 19th Century French Painting, 1996 ISBN 0954769619

 

[9] https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[10] Michael Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, ed.2015, ISBN  978-606-671-769-4

 

[11] Ibidem  https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

8.François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

 

[12] Ibidem François Velde.

[13] D’Arcy Boulton , The Knights in the Crown: The Monarchical Orders of Knighthood in Europe Medieval Late (1987),

[14] Vezi și Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015,   ISBN  978-606-671-769-4

 

[15] https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm

 

[16] Modul de viață al familiilor nobiliare, în evul mediu și în epoca modernă, puse în oglindă, este descris în romanele Sceptrul cavalerilor ospitalieri și Misteriosul cavaler Hugues de Payens, autor Michael R.Villmont

1poza

Eseu ” Doamnele si ordinele cavaleresti, în evul mediu (Tortosa, sărbătoarea Virgen de la Cinta)”

Eseu
„Doamnele si ordinele cavaleresti, în evul mediu
<Tortosa, sărbătoarea Virgen de la Cinta>
(Eseul este publicat în lucrarea „Cavalerii templieri-spiritualitate templieră tradițională”, ambele variante, spaniolă și română). El original es en español/ Originalul în limba spaniolă

Început de septembrie în provincia Tarragona este o perioadă pe care mulți  turiști o așteaptă cu mare interes. Este una din cele mai bune perioade ale anului, în Peninsula Iberică, de a îmbina odihna, relaxarea pe Costa Dorada, cu turismul cultural, istoric,  aici intersectându-se ruta templieră (Miravet-Tarragona-Tortosa), cu ruta James I  (Barcelona, Tarragona, Salou, Tortosa, Mallorca, Valencia) și ruta legendei Melisa Isabela de Salou (Tarragona, Salou, Reus, Tortosa).

Este, deci, explicabil faptul că reîntâlnirea cu orașul Tortosa, așteptată cu nerăbdare și cu oarecare emoție, ne-a făcut realmente plăcere. Orașul frumos, liniștit ce se întindea mândru de-a lungul malurilor prietenoase ale râului Ebro, cu splendidele  construcții   vechi, medievale, foarte bine evidențiate,  creau acea  atmosferă tradițională  inconfundabilă a locului în care istoria reușește să armonizeze  epoca acelor hidalgos medievali, cu epoca urmașii lor din zilele noastre.   Armonizează, peste secole, generațiile de autentici iberici și le protejează continuitatea spirituală, națională, tradițiile locale, limba și cultura pentru care străbunii lor . Și nu este singurul loc din Peninsulă cu un astfel de mesaj. Așa cum ne arată tradiția, istoria și spiritul spaniol, toate ținuturile iberice, martore ale sacrificiilor medievale, unesc și armonizează comunitățile locale tradiționale și le obligă la continuitate.  Este ceea ce am aflat încă din prima zi a documentării mele anterioare în Provincia Tarragona și Terres del’Ebre.

Spuneam că reîntâlnirea cu Tortosa ne-a făcut plăcere. În urmă cu câțiva ani am cunoscut o mică parte din trecutul  acestor locuri, pe timpul documentării  despre istoria secolelor 12 și 13 în provincia Tarragona  și provincia  Valencia.  Atunci am aflat lucruri incredibile despre evenimentele istorice ale epocii, despre regele Jaime I al Aragonului, conții de Barcelona, Melissa Isabela de Salou[1] și legendele care-i au ca personaje principale pe acești eroi iberici. Și ne-am îndrăgostit pur și simplu, eu și Cornelia, de aceste ținuturi de spiritul și tradiția acestor oameni minunați. Am fost pe urmele lor, pe Costa Dorada, în lucurile în care acei eroi au trăi, au luptat, au iubit și s-au sacrificat. Locuri în care ei au făcut Istoria. Unul din aceste locuri este Tortosa.

Veche așezare iberică, din provincia Tarragona, Terra de l’ Ebro Tortosa este  situată pe malul râului Ebro, la cca 30 kilometri nord de țărmul Mediteranei. Se știe că în acest loc exista din cele mai vechi timpuri o așezare prosperă, datorită condițiilor locale dintre cele mai bune (apă, munte, păduri-ca loc de refugiu și vânat, clima caldă). În perioada romană a cunoscut o dezvoltare importantă, fiind denumită Dertusa, iar în perioada maură, aproape 400 de ani, a devenit un important centru agricol și comercial. Maurii au construit un  fort  puternic de apărare pe o stâncă situată chiar  pe malul râului,  castelul Zuda. Cucerit de contele de Barcelona în anul 1148, castelul a fost întărit, devenind o cetate puternică în calea invadatorilor mauri și a fost numit  Castillo de San Juan de Tortosa. În zilele noastre, castelul cetate, în starea în care este,  poate fi admirat în toată splendoarea lui arhitecturală și istorică.

 

În primele două zile ale sejurului nostru în Tortosa am vizitat, din nou, Castillo de San Juan ( de la Zuda), Catedral de Santa María și Museo de Tortosa. Locuri impresionante, pline de istorie, de  legende, dar și de multe mistere istorice încă nedezlegate. Am avut privilegiul să vedem în incinta catedralei un coat of arms, emblema primului ordin cavaleresc feminin din Peninsulă, probabil și din lume: un topor de luptă pe scut. Despre semnificația acestuia am auzit lucruri  foarte interesante, pe care intenționam să le aprofundăm. De fapt, ne-am oprit în Tortosa pentru marea sărbătoare a Virgen de la Cinta, în prima duminică a lunii septembrie. Activitățile prilejuite de această sărbătoare durează, de regulă, cinci-șase zile, culminând cu procesiunea de duminică.

Sfânta Maria, Virgen de la Cinta[2], a fost declarată patroană spirituală a orașului Tortosa în 1863, catedrala purtând hramul Sfintei Maria. Se spune că, într-o noapte din luna martie 1178, Fecioara Maria s-a înfățișat unui preot  chiar în biserică, și  i-a dat o panglică, odată cu binecuvântarea, pentru devotamentul și credința lui. Apariția a fost consacrată de Biserica catolică, în ianuarie 1617 fiind creat, în Tortosa,  un ordin religios, numit   La Cofradía de Santa María de la Cinta,[3]  denumirea de astăzi  Real Archicofradía de la Cinta, cu scop de devoțiune,  prin grija și cu sprijinul episcopului Luis de Tena. Trei secole mai târziu a fost creat și un imn al Virgen de la Cinta.

 

Așadar, a doua zi, duminică,  am  participat la sărbătoarea Virgen de la Cinta, Fecioara María cu panglică, (Mare de Déu sau  Verge de la Cinta, în catalană). Este una din cele mai importante sărbători din  Tortosa, la care participă zeci de mii de localnici și turiști. Invitația de a participa și noi la această sărbătoare a venit de la dr.  Ramon Diaz de B., un cunoscut istoric din Valencia, care ne ajuta la documentarea despre campania din 1229 a regelui James I. Și el fusese invitat, la r\ndul lui, de către rudele sale din Tortosa, care ne-au fost ghizi cât se poate de buni.

Procesiunea, formată din preoți și mii de persoane care însoțeau statuia Fecioarei, a început la Catedrală, a continuat  de-a lungul bulevardului și mai multor stăzi și s-a terminat la Catedrală, cu Imnul închinat Virgen de la Cinta. O procesiune magnifică, plină de bucuria devoțiunii, la care au participat și  zecile de mii de persoane  care asistau pe trotuare de-a lungul străzilor și în piața Catedralei. Au sosit în Tarragona, pentru această sărbătoare și  turiști din toată Europa, alături de adoratori din întreaga Spanie. Impresionant!

Am urmărit cu mare plăcere defilarea soborului de preoți ce precedau statuia Fecioarei cu Panglică, purtată pe un car alegoric, urmată de câteva zeci de doamne ce purtau rochii lungi roșii sau albastru azur și panglici de aceeași culoare pe cap. Peste rochii, purtau mantii de lungime medie. O combinație interesantă între modele și culori. Apoi, veneau  membrii fanfarei, îmbrăcați cu haine de sărbătoare, muzica lor specifică încântând  marea coloană de oameni ce se întindea pe mai bine de un kilometru. Un spectacol splendid, trăit de întreaga mulțime de oameni.

– Ce haine frumoase poartă doamnele, a remarcat Cornelia.

– Într-adevăr, sunt haine  foarte frumoase, i-a răspuns Ramon Diaz. Observați că sunt modele medievale, atât rochiile lungi, cât și matiiile.Sunt doamnele membre ale ordinului Real Archicofradía de la Cinta. Hainele pe care le admirăm constitue uniforma membrelor ordinului, preluate de la un alt ordin, un ordin  cavaleresc feminin.

– Scuză-mă, Ramon, am intervenit eu, vorbim despre ordinul Doamnelor din Tortosa?

– Exact. La acest ordin m-am referit. Este primul ordin cavaleresc exclusiv feminin. Dar am mai vorbit despre el, nu?

– Da, am vorbit atunci când mă documentam pentru romanul „Fantomele din Tarragona”. Dar ai deschis un subiect interesant, ordinele cavalerești feminine.

– Mă interesază și pe mine,  am intervenit Cornelia. După terminarea procesiunii și a slujbei religioase, îmi povestiți mai multe lucruri despre aceste ordine ale doamnelor spaniole?

– Cu mare plăcere. Este un subiect atât de drag familiei nostre, i-a răspuns Ramon, zâmbind orgolios spre soția lui, doamna Maria Isabela de B.

L-am privit întrebător, surprins de spusele lui, dar mai ales de gestul de orgoliu care nu-l prea caracteriza. A înclinat capul,  zâmbind. Era o promisiune că vom afla multe alte lucruri despre doamnele-cavaleri  iberice.

 

Seara am admirat focurile de artificii, alături de alte vreo cincisprezece persoane, de pe splendida terasă a reședinței domnului și doamnei de Monbrera, situată pe domeniul de pe pantele muntoase din estul orașului, deasupra castelului. Un spectacol de neuitat. Aşa cum de neuitat a fost atmosfera în care s-a desfăşurat cina, târziu în noapte, până spre orele dimineţii şi discuţiile atât de interesante, condimentate cu un excelent umor iberic, subtil, inteligent, făcut parcă să  evidențieze seriozitatea subiectelor, printre care și  cavalerismul feminin medieval. În această noapte frumoasă, caldă de septembrie, cu un pahar de vin bun de Tortosa, am retrăit atmosfera medievală din Terres del Ebro ascultând istorii mai puțin cunoscute povestite de Ramon Diaz de B. și Dona Isabela de Monbrera. Nici nu puteam găsi un subiect mai interesant în această noapte plină de istorie.

–  Doamna cavaler, hidalgo…Generic vorbind, ni s-a adresat Ramon Diaz, doamna cavaler era văzută ca femeia luptătoare, purtătoare de scut și spadă. Cred că acesta este sensul cuvintelor, privind în urmă. Secole la rând, începând cu epoca de piatră, doamnele, femei hidalgos, au luptat cu arma în mână atunci când au fost nevoite să se apere, să-și protejeze familia. Nu era și nu este un lucru deosebit, doar că noi, bărbații, din orgoliu, le vedem mai…delicate.

– Și totuși, sunt atâtea legende despre femeile luptătoare, începând cu amazoanele, a intervenit Don Manolo.

– Ai dreptate, dragul meu, l-a completat Dona Isabela, legenda amazoanelor din nordul Pontului Euxin are un dublu mesaj. Pe de o parte, ne arată că femeile au avut calități de luptătoare din vremuri ancestrale. Pe de altă parte, amazoanele au fost prima comunitate militară exclusiv feminină, primul ordin militar feminin din istorie. Asta presupune o organizare strictă, ierarhică, cu scop precis și misiuni militare, dotare corespunzătoare cu arme. Se pare că erau bune cunoscătoare a tacticii, a strategiei militare din acele timpuri.

– Nici nu se putea altfel deoarece se spune că erau fiicele zeului  războiului, Ares și conduse de  Hippolyta și Antiope. Îmi cer scuze pentru completare, i s-a adresat  Ramon Diaz verișoarei sale.

– Ai făcut bine că ai intervenit, i-a răspuns Dona Isabela. Așa este, amazoanele au avut atât descendență, cât și protecție divină. Au făcut parte din rândul celor aleși pentru un scop nobil, bine definit, în viața pământeană. Le putem considera ca precursoare ale nobilelor ordine cavalerești  medievale?

– Binențeles, i-a răspuns Don Manolo, soțul Donei Isabela. Mă întreb dacă avem strămoși de la Pontul Euxin, în ceea ce te privește? i s-a adresat acesta soției privind-o cu un zâmbet plin de duioșie. Ramon, aveți strămoși acolo?

– Nu este exclus, Manolo. Dacă acceptăm teoria apariției homo sapiens pe continentul African și migrația istorică spre nord- nord est, atunci avem cu certitudine strămoși la Pontul Euxin.

Am urmărit oarecum surprins, nedumerit  zâmbetele lor care ascundeau schimbul de cuvinte.

Don Manolo a remarcat suprinderea mea, dar a continuat să zâmbească fără să nici o explicație.

– Existența și faptele de arme ale femeilor  luptătoare au fost relatate de cronicari în mod frecvent de-a lungul timpului, unele din ele de notorietate în istorie, a continuat Dona Isabela. Mă refer la prințesa Bizanțului Anna de  Comnène, la Mathilde de Canossa de Toscana, regina Marguerite d’Anjou,  la Ioana D’Arc multe altele necunoscute.

Dezvoltând subiectul, trebuie să facem referire la doamnele membre ale ordinelor cavalerești medievale. Deși, în cadrul ordinelor cavalerești ca cel templier, ordinul ospitalier/ioanit, ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazarus, și celelalte ordine militare religioase, femeile îndeplineau sarcini administrative și sanitare, ceea ce nu este puțin lucru. Le regăsim atât în campanii militare, cât și în forturi, castele și cetăți aflate în prima linie de apărare a creștinătății. Mai ales aici, în Peninsula Iberică, pe întreaga perioadă a războiului de Reconquista și după aceea.

– Cred că cel mai elocvent exemplu este legenda castelului Zuda de Tortosa, a intervenit Don Manolo. Ne spui povestea luptei de la Tortosa, Isabel?

– Cu mare plăcere. Este o istorie foarte interesantă și noi, vechile familii de hidalgos ne mândrim cu nstrămoșii noștri. Așadar, iată ce s-a întâmplat cu secole în urmă aici, în Tortosa.

După cucerirea castelului Zuda, în 1148,  de către contele de Barcelona, Ramon Berenguer  IV, cu ajutorul cruciaților creștini plecați în cea de-a doua cruciadă, castelul a fost dat spre administrare contelui de Montcada și cavalerilor templieri. Treptat, castelul cetate a fost renovat, întărit cu noi ziduri de apărare și s-au construit alte anexe necesare garnizoanei templiere.

La un an de la cucerirea castelului de cruciați, maurii au organizat o incursiune pentru recucerirea cetăţii Suda de Tortosa şi, pe cale de consecinţă,  controlarea  întregii zone, Taifa. Astfel, în octombrie 1149, o armată puternică a pătruns în oraşul Tortosa, lipsit de apărare, iar pupulaţia civilă, majoritatea fiind femei şi copii, s-au refugiat în cetatea Suda.

În cetate, garnizoana formată din un număr redus de ostaşi şi locuitorii oraşului, au ocupat poziţiile  pentru apărare,  hotărâţi să lupte până la unul pe zidurile cetăţii. De la posturile lor de luptă, au urmărit îngrijoraţi cum asediatorii, după ce au înconjurat cetatea, s-au pregătit pentru  cucerirea acesteia de la primul asalt, ştiind că forţele de apărare erau insuficiente.

În momentul în care a început asaltul, din cetate s-au auzit zgomote deosebit de puternice, zăngănit de arme, strigăte de luptă, dominând atmosfera specifică de război. Auzind aceste zgomote aproape înfricoşătoare, comandanţii mauri au înţeles că apărătorii creştini erau în număr foarte mare şi că le-au întins o cursă, iar ca să evite o catastrofă, au ordonat retragerea şi părăsirea regiunii.

Ce se întâmplase de fapt? Legenda spune că fina [4]contelui Ramón, Melissa Isabela, a organizat o mică armată formată din femeile ce locuiau în Tortosa. Femeile şi copii au adus din oraş, de la casele lor, toate obiectele casnice din metal (tablă), iar când ostaşii de pe zidurile cetăţii şi-au lovit scuturile cu săbiile, încurajându-se la începerea asaltului, femeile şi copii au lovit obiectele din metal, generând un zgomot asurzitor, care i-a derutat pe atacatori. Nu se ştie cine a avut ideea acestei ingenioase stratageme de derutare a adversarului, poate contele de Montcada, poate cavalerii templieri, poate eroina Melissa de Salou. Strategia apărătorilor din Tortosa a devenit, cu timpul legendă, la fel ca multe fapte de eroism ale locuitorilor provinciei. La fel ca şi legenda Melissei Isabela de Salou. Fac o mică paranteză și vă relatez legenda Melissi, așa cum a descris-o, în cartea dedicată acesteia, Don Michael, oaspetele nostru.

…Pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarragona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută de mauri  în robie.În asediul pentru cucerirea cetății La Zuda dec către Contele Taymond, Melissa Isabela a fost călăuza armatei creștine și, după cum se spune, ea a inițiat planul de apărare a cetății, un an mai târziu, pe timpul atacului armatei maure.

 

Impresionat de ingeniozitatea femeilor din Tortosa, de curajul și sacrificul lor, contele de Barcelona, Ramón Berenguer al IV-lea, a înființat un ordin cavaleresc, sub denumirea „La Orden de las Damas de Tortosa[5]”, sau „Orden del Hacha”, în 1149. Ordinul cavalerilor femei instituia aceleași privilegii ca și ordinele cavalerești ce aveau ca membrii bărbații: scutiri de taxe, onoruri spirituale,  recunoaștera caracterului nobiliar al ordinului și a membreleor sale, dreptul la o parte din bunurile capturate de la dușmanii mauri, dreptul descendenților cavalerilor femei de a deveni, la rândul lor cavaleri ai ordinului, etc.  De remarcat că acesta a fost printre primele ordine cavalerești feminine din lume, ceea ce arată rolul important al femeilor luptătoare în Reconquista. Dar și marea însemnătate a evenimentelor eroice din 1148 și 1149 de la Tortosa, ca exemplu pentru femeile iberice în secolele care au urmat.

Dona Isabela a  rămas, câteva momente, cu privirea pierdută spre orașul luminat feeric și gândurile plecate departe, poate spre acele vremuri eroice, la Melissa Isabela de Salou și sacrificiul femeilor din Tortosa. Un moment de aducere aminte, respectat de noi toți.

– Dona Isabela, urmașele acelor eroine păstrază tradiția și în zilele noastre? Cornelia a pus întrebarea a cărei răspuns îl așteptau mulți dintre cei de față.

– Mulțumesc, Dona Cornelia, pentru întrebare. Da, noi, urmașele eroinelor din Tortosa, membre ale onorabilului Orden de las Damas de Tortosa, ordin nobiliar onorific, păstrăm tradiția și ducem mai departe prestigiul, ritualurile și acțiunile tradiționale pe care le-am moștenit. Am bucuria să fie, alături de noi, câteva din nobilele mele surori cavaleri.

Un scurt moment și bărbații s-au ridicat în picioare, făcând un scurt salut cu capul spre doamnele la care făcuse referire gazda noastră.

– Am facut această prezentare pentru că o parte din oaspeții noștri nu știau despre apartenența noastră la ordin, a spus Dona Isabela în timp ce bărbații ne-am ocupat locurile pe scaune.  Precizarea Donei Isabela era necesară pentru noi, musafirii acestei splendide mari familii.

– Uniforma noastră este, de secole, formată din rochie lungă de culoare albastru azur și mantie roșie cu glugă, având imprimat pe spate semnul heraldic: un topor de luptă pe un scut. Suntem o familie formată din câtea zeci de Doamne cavaleri, descendente directe ale nobilelor luptătoare din Tortosa și, pe măsură ce trec anii, sunt primite în ordin descendentele noastre ajunse la vârsta majoratului.

– Gestul Contelui Ramón Berenguer al IV-lea de a înființa un ordin nobiliar feminin l-a inspirat pe regele Juan I de Castilla să înființeze, în anul 1387, La Orden de las Damas de la Banda. În perioada tulbure a anilor 1380-1400, când se schimbau frecvent regii micilor state Iberice, ca și frontierele dintre ele, a intervenit în conflictele armate și ducele de Lancaster, care începuse ofensiva de cucerire a regatului de Castilla. Regele Juan I de Castilla plecase cu armata sa spre Leon, astfel că ducele de Lancaster avansa fără a întâlni obstacole. La sfârșitul lunii mai 1387 a ajuns la Palencia, pregătindu-se să intre în castel. Spre marea lui surpriză, castelul a rezistat eroic, fiind apărat doar de femeile așezării Palencia. Pentru a nu fi prins în capcană de regele Juan I, care se îndrepta spre Palencia, ducele de Lancaster s-a retras și astfel a fost salvat regatul. În semn de recunoștință față de eroismul femeilor din oraș și pentru a le onora vitejia, regele a înființat, în același an,  La Orden de las Damas de la Banda. Nobilele Doamne, membre ale  ordinului aveau multe privilegii și dreptul de a purta colan din aur, rezervat până atunci doar cavalerilor bărbați.

– Istoria cunoaște și alte ordine onorifice destinate exclusiv femeilor, a intervenit Dona Estera de Rontana. În anul 1792, regele Charles al IV-lea al Spaniei a înființat ordinul dinastic La Real Orden de Damas Nobles de María Luísa[6], mare maestru fiind regina  Maria Luisa de Parma. Titlu de membră a ordinului și distincția aferentă se acordau exclusiv femeilor nobile pentru realizări excepționale și servicii aduse regatului. Ordinul se bucură de un mare prestigiu și în zilele noastre.

În secolele 17 și 18 au fost înființate mai multe ordine nobiliare onorifice religioase ce aveau și au ca membri doamnele, femei nobile. Printre  aceste ordine  sunt  La Orden del Amaranta, La Orden de las Damas Esclavas de la Virtud, La Orden de las Damas para Honrar a la Cruz și altele.

– Așadar, vorbim despre ordinele cavalerești medievale, nu despre cele de astăzi. Pentru că cele din zilele noastre trebuie văzute și analizate într-o altă manieră, mai complexă. Societatea modernă și-a pus amprenta și asupra ordinelor cavalerești nobiliare tradiționale, care au existență neîntreruptă  din evul mediu până astăzi. Doamnele  din Peninsulă au fost și sunt o prezență activă în peisajul cavaleresc și în societate, ca purtătoare a spiritului de noblețe și cavalerism  medieval, autentic. Castelanele puteau fi și au fost, la nevoie, luptătoare neînfricate. Au fost parte din lumea dură, dar și  romantică a  cavalerismului medieval, cu dragoste profundă, așteptări și  speranțe, drame și tragedii, dar și fericire. Iar parfumul romantic al cavalerismului apus îl regăsim în povestiri și legende, personificate în nobilele cavaleri de astăzi. Le avem aici și le iubim și prețuim.

Vocea lui Don Manolo, înceată, profundă, ne-a  lăsat fără cuvinte.  O liniște plină de mister, de nostalgie după vremurile de mult apuse ne-a cuprins. O liniște copleșitoare. „Mi-e dor de Dona Melissa Isabela”, s-a auzit, într-n târziu, vocea Corneliei. Și mie”, i-a răspuns, șoptind,  Dona Isabela de Monbrera: „mi-e dor de Melissa Isabela,  de bunica, de doamnele acelor vremuri grele , dar și frumoase”.

A fost o noapte de neuitat aici, în vecinătatea castelului Zuda de Tortosa, retrăind evenimente misterioase, eroice din istoria iberică. Atmosferă de profundă nostalgie cavalerească alături de veritabilele nobile cavaleri, descendente ale doamnelor, hidalgos creștine care și-au apărat cu eroism și inteligență casele și familiile.

 

N.b.  Din câte știm noi, cartea „Fantomele din Tarragona” este singura narațiune-roman care descrie întregul context militar în care s-au petrecut evenimentele din Tortosa, cu personaje concrete, majoritatea reale și care face referire și la tezaurul maur.

 

*

Deși  ordinele cavalerești militare si religioase din evul mediu  erau compuse din nobili, cavaleri bărbați, este consemnată  prezența, în mod excepțional, a doamnelor cavaleri, provenite tot din rândul nobilimii. Explicația constă, pe de o parte, prin distincția pe care Biserica medievală o făcea între femei și bărbați, chiar nobili fiind, iar pe de altă parte, datorită misiunilor deosebit de grele, periculoase, a condițiilor duse la extreme din campaniile militare la care chiar bărbații antrenați le făceau față cu greu. Să nu uităm că majoritatea ordinelor cavalerești erau ordine militare și religioase, cu restricții majore.

Cu toate acestea, faptele de arme eroice ale doamnelor din nobilime au determinat familiile regale să le recunoască meritele prin înființarea, pentru ele, a ordinelor nobiliare exclusiv feminine. Ordine care există și astăzi, în țările de tradiție cavalerească (Spania, Portugalia, Franța,Germania), spre cinstea membrilor acestor ordine. Ordine care au reguli și ritualuri neschimbate de secole. Ele au caracter exclusivist și nu se percep taxe.

În aproape toate țările, în epoca modernă s-au înființat asociații feminine populare cu caracter spiritual, autodenumite ordine  cavalerești, asociații masonice sau paramasonice. În același timp, aproape toate asociațiile spirituale și-au deschis porțile,  accesul femeilor este neîngrădit. Prin prezența femeilor în aceste asociații neocavalerești, populare, printre care și cele neotempliere, comunitatea neocavalerească și-a câștigat un mai mare prestigiu în contextul  opiniei larg răspândite că    asociațiile neogavalerești, nenobiliare, începând cu secolul 19, sunt o oglindă a societății, adoptă valorile morale și spirituale, cultura și atitudinea timpului.

 

Tortosa, 12 septembrie  2018

Michael R.Villmont

[1] Michael R.Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.Sf. Ierarh Nicolae, 2015,

[2] La Santa Cinta de Tortosa. VIII Centenario 1178-1978. Mariano Jover Flix. Imp. Cooperativa Gráfica Dertosense, 1978. ISBN 84-400-5225-1.

[3] Wikipedia, Enciclopedia libre, https://es.wikipedia.org/wiki/Advocaci%C3%B3n_de_la_Virgen_de_la_Cinta

[4] Vezi Michael R.Villmont, „Fantomele din Tarragona”, 2015, ed. Sf. Ierarh Nicolae, ed.Multimedia Publishing (2018), ed. Amazon (2017).

[5] Manuel de Iñigo y Miera: Historia de las órdenes de caballería, pp. 93-96

[6] La Real Orden de Damas Nobles de María Luísa,Wikipedia, Enciclopedia libre,

El original es en español/ Originalul în limba spaniolă

Tortosa, 12 septembrie 2018
Michael R.Villmont

1caval

Eseu: Spiritul cavaleresc de astăzi, tradiţie sau modernism? (Ordinele nobiliare)


 

                                             (Ordinele nobiliare)

 

Un recent articol despre viitorul cavalerismului nobiliar, mi-a reamintit dezbaterea pe această temă începută la simpozionul din august 2016, ce a avut loc la fortul Miravet, în  provincia Tarragona.

Miravet este un fort templier[1], situat în sud-vestul oraşului Tarragona, pe malul drept al râului Ebro. Fortul a aparţinut ordinului cavalerilor templieri până în anul 1308, după care a fost donat ordinului cavalerilor ioaniţi (ospitalieri).  În fiecare an, în luna august, în Miravet se organizează un festival cavaleresc, la care participă membrii ordinelor cavalereşti din toată Europa, în special ordinele succesoare ale ordinului cavalerilor templieri[2].

Ultimul simpozion, unde s-au prezentat opinii privind cavalerismul  şi viitorul ordinelor cavalereşti nobiliare, se constitue ca un eveniment important al spiritualităţii cavalereşti, tocmai prin temele abordate: istoria cavalerismului nobiliar, prezentul şi viitorul mişcării spirituale cavalereşti. Teme despre care se discută frecvent de către teoreticienii cavalerismului, dar şi de membrii ordinelor cavalereşti, unii mai avizaţi, alţii mai puţin avizaţi, însă cu opinii interesante.

În contextul acestor discuţii, ni se pare a fi de mare actualitate şi opiniile despre tradiţionalismul ordinelor cavalereşti nobiliare, în zilele noastre. Dacă unii teoreticieni opinează şi pledează pentru menţinerea spiritului tradiţional al vechilor ordine cavalereşti, alţii susţin necesitatea modernizării acestora. Cu atât mai mult, susţin aceştia, cu cât apar noi pseudo-ordine cavalerești sub forma juridică de organizații neguvernamentale /ONG-uri,  înfiinţate ca asociaţii private moderne, mai mult cu scop caritabil, urmărind promovarea noilor valori sociale, valori moderne. Dar și a tradiționalismului cavaleresc. Unele din asociațiile pseudo-cavalerești la nivel european, preluînd exemplul ordinelor cavalerești medievale, au devenit și ele adevărate școli spirituale, ezoterice, de educație morală. Și de promovare a tradiționalismului cavaleresc sub aspectul unei bune educații, a unei bune morale, a spiritualității creștine.

În centrul discuţiilor, aşadar, se află  Tradiţia... Tradiţia este un concept complex, cu semnificaţii comunitare şi naţionale profunde, ce desemnează un adevărat patrimoniu cultural, spiritual, format din credinţe, obiceiuri, elemente culturale comune, legende locale, concepţii de viaţă şi atitudine, valori spirituale, ritualuri, care definesc identitatea locală şi cea naţională. Acest patrimoniu, consolidat în cadrul comunităţii, timp de sute de ani, este transmis din generaţie în generaţie, pe cale scrisă şi, mai ales, orală şi astfel transced timpului. Tradiţia aduce, din vechimea timpului,  valorile morale şi spirituale, obiceiurile comunităţii, regulile împământenite, devenind o trăsătură caracteristică a comunităţii, element al identităţii locale. Şi, pentru că  fiecare comunitate are o identitate şi tradiţe proprie, definitorie, integrarea migraţionistă devine aproape imposibilă, lucru unanim recunoscut în zilele noastre.

Fiecare comunitate, mai mică sau mai mare, are o tradiţie proprie, ceea ce, în ultimă instanţă asigură unitatea membrilor comunităţii. Acest lucru este valabil pentru comunităţile locale, constituite pe criterii teritoriale, dar şi pentru cele profesionale, iniţiatice, spirituale, sportive, de divertisment, etc. Spiritualitatea[3] unei comunităţi, ca element esenţial şi definitoriu al acesteia are, la rândul ei, o tradiţie proprie, ceea ce-i asigură continuitatea în timp.

Ordinele cavalereşti, ca să ne referim la ele,  considerate  comunităţi iniţiatice şi spirituale au, fiecare din ele, o tradiţie proprie, care le defineşte şi individualizează, le dă o identitate şi recunoaştere socială.

De aceea, în ceea ce ne priveşte, apreciem că un ordin cavaleresc/nobiliar, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât tradiţional, mai ales dacă a fiinţat neîntrerupt încă din evul mediu. Şi acest principiu al tradiţionalismului este valabil nu numai în ceea ce priveşte ordinele cavalereşti, ci toate ordinele iniţiatice (masoneria, rosacrucienii, ordine nobiliare şi cele dinastice, etc).

Tradiţionalismul înseamnă, în primul rând, a avea o istorie proprie care, cu cât este mai îndelungată, cu atât este mai bine sedimentată, consolidată şi structurată. Principiile, obiceiurile, valorile, ritualurile se stabilesc şi consolidează în timp. Chiar dacă acestea sunt prevăzute în statute şi regulamentele de organizare şi funcţionare ale ordinelor cavalereşti, aplicarea lor în timp verifică viabilitatea, acceptabilitatea de către generaţii succesive de cavaleri şi le statuează ca fiind autentice, valabile şi, aproape întotdeauna, imuabile. Aşadar, tradiţionalism înseamnă şi transmiterea către generaţiile viitoare, a obiceiurilor, a uzanţelor, a valorilor şi ritualurilor vechi, neschimbate de secole, considerate un patrimoniu cultural-spiritual dobândit prin preluare nealterată a esenţei acestuia.

Transmiterea patrimoniului tradiţional al comunităţii spirituale, iniţiatice, cavalereşti (ale fiecărui ordin în parte), etc., către noii membrii ai comunităţii, face parte din  procesul educaţional, ce începe cu familia. De aceea am susţinut şi în alte eseuri[4] că spiritul cavaleresc a fost transmis de-a lungul secolelor, în familile nobiliare,  ca o moştenire de familie, de la tată la fiu, păstrându-se tradiţia ca descendenţii bărbaţi să devină membrii ai aceluiaşi ordin cavaleresc la fel ca părinţii şi strămoşii lor. Astfel şi-au păstrat tradiţia şi autenticitatea adevăratele ordine nobiliare, cavalereşti sau dinastice, până în zilele noastre. La fel se întâmplă şi în familiile de cavalerilor de astăzi.

Principalul mijloc prin care se menţine tradiţionalismul şi autenticitatea comunităţii spirituale, sunt ritualurile specifice, bazate pe rememorarea unor fapte istorice, alegorii, legende, simbolism, iniţieri, elemente de ezoterism, etc.

Ritualul comunităţii cavalereşti, de exemplu, este     o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice, inspirat din  tradiţie şi simbolism care, prin întreaga sa desfăşurare, exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică,  cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie. Rolul ritualului este nu numai acela de a transmite elemente din istoria şi valorile comunităţii, a învăţămintelor ascunse în simboluri şi alegorii, ci şi acela de a contribui la formarea spiritului cavaleresc tradiţional al comunităţii (ordinului) respectiv. Fiindcă, în definitiv, acest lucru urmăreşte comunitatea: sedimentarea spiritului său propriu la toţi membrii comunităţii, aşa cum a fost el format de-a lungul timpului. Spiritul, nobleţea spiritului, care cuprinde nu numai spiritualitatea, tradiţia, ci şi atitudinea, educaţia, modul de viaţă al membrilor comunităţii, aplicarea în viaţa de zi cu zi a principiilor, valorilor şi tradiţiei comunităţii.

O altă modalitate de transmitere a tradiţiei este educaţia[5] în familie, în acele vechi familii nobiliare, sau, mai recent, în vechile familii de intelectuali, pentru care apartenenţa la comunităţile cavalereşti era ea însăşi o tradiţie, parte din  educaţia elitistă a copiilor lor.

Tradiţia nu este numai un patrimoniu cultural şi spiritual, ci şi o modalitate de a păstra identitatea istorică proprie, de a asigura continuitatea valorică între trecut şi viitor, este cartea de identitate a comunităţii într-o lume a falselor valori aduse de mediocritate. Tradiţia este factorul de echilibru între diferitele comunităţi şi naţiuni, pe baza respectului reciproc, a propriei responsabilităţi. În acelaşi timp, păstrarea, apărarea  tradiţiei proprii, adevărate, veritabile este şi o datorie a comunităţii, o obligaţie faţă de generaţiile viitoare.

 

*

Odată cu trecerea timpului,  a intervenit şi adaptarea comunităţilor cavalereşti nobiliare (spirituale, iniţiatice, etc.) la  fiecare etapă istorică, lucru firesc, pentru că aceste comunităţi au evoluat în cadrul societăţii. Adaptarea şi modernizarea comunităţilor cavalereşti, iniţiatice, spirituale este un proces obiectiv ce se face prin membrii acestei comunităţi nobiliare, oameni de elită ai societăţii, promotori, în majoritatea cazurilor, ai modernizării societăţii, păstrând, însă tradiţia.

Se poate constata uşor că toate vechile comunităţi cavalereşti nobiliare  şi-au adaptat chiar scopul şi misiunile, dar au păstrat regulile de bază ale existenţei lor, ritualurile, doctrina şi spiritualitatea. Tocmai acest fenomen al continuităţii lor spirituale arată necesitatea existenţei acestor comunităţi în societatea moderă, fiind un  factor de echilibru în contextul apariţiei unor false valori morale şi a ofensivei falsului multiculturalism. Toate aceste vechi comunităţi cavalereşti, la fel ca şi celelalte comunităţi  iniţiatice, spirituale, au devenit, pentru membrii lor,  adevărate şcoli de spiritualitate elevată, de educaţia tradiţională, de promovare a credinţei creştine, a vechilor valori umane. Atât ele însele, cât şi membrii acestor comunităţi contribuie la menţinerea în societate a vechilor valori morale, spirituale, familiale, prin aceea că sunt ele însele elite ale întregii societăţi şi exemple educaţionale, comportamentale, de atitudine spirituală tradiţională.

Rolul educativ al comunităţilor cavalereşti nobiliare , promovarea valorilor tradiţionale locale şi naţionale, dezvoltarea şi adaptarea spiritualităţii cavalereşti creştine la evoluţia societăţii este, după cum am constatat, o realitate a zilelor noastre, ceea ce face ca spiritul cavaleresc să fie mereu mai popular şi atractiv. Cu o singură condiţie: să promoveze tradiţionalismul pe baza căruia s-a format.

 

Michael R.Villmont

Barcelona, februarie 2017

 

 Copyright©2017. Toate drepturile trezervate autorului.

[1] Mai multe date despre castelul Miravet, vezi cartea „Miravet, misterul manuscrisului”, ed. 2016, autor Michael Riche-Villmont

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, „San Bernardo  de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”, ed.2015

 

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, Eseul „Spiritualitatea cavalerească”, 2017, http://michaelvillmont.eu/blog/2017/01/30/spiritualitate-cavalereasca-eseu/

 

[4] Vezi Michael Riche Villmont, „Cavalerii de Malta, spiritualitate şi nobleţe ospitalieră”, ed.2016  şi „Cavalerii templieri, spiritualitate templieră”, ed.2016

[5] http://michaelvillmont.eu/blog/2016/11/16/eseu-cavalerii-de-malta-ganduri-despre-educatie-noblete/

 

 

 

 

franc

Fragment din Eseul: Cavalerismul (Cavalerii templieri) și francmasoneria – Istorie și simbolistică

Eseul se regăsește în lucrarea „Cavalerii templieri, spiritualitate si simbolistica”
… De fapt, cavalerii templieri și masoneria au ceva în comun, nu?
– Au mai multe lucruri în comun decât credeți. Francmasonii au preluat de la cavalerii templieri multe elemente esențiale pentru ei, ca simbolistică și nu numai.
L-am privit surprins. Era un subiect interesant. Ca istoric, nu m-a preocupat această temă până acum.
– Mi se pare interesant subiectul. Cum avem destul timp, spuneți-mi, vă rog , despre ce este vorba.
– Subiectul este mai mult decât interesant și foarte complex. Putem doar să începem discuția acum. O vom continua, cu siguranță, mai târziu.
– De acord. Vă ascult, profesore.

… Misterele vechilor cavaleri templieri și secretele francmasoneriei, amplificate de câteva elemente comune dezvăluite publicului, au dus la nenumărate speculații privind izvoarele templiere ale francmasoneriei speculative. Speculații amplificate și de dispariția inexplicabilă a cavalerilor templieri din Regatul Franței și din Anglia, în anul 1307, când papa Clement al 5-lea a ordunat arestarea acestora. Insă dincolo de speculații, nu putem omite câteva aspecte, elemente și simboluri comune ale celor două organizații, simboluri definitorii pentru fiecare din ele, în parte. Francmasoneria, ca ordin inițiatic, ezoteric, școală de educație morală și spirituală, așa cum se consideră francmasonii, și-a creat un ansamblu propriu de cunoștințe, bazat pe cele șapte arte antice și un sistem de ritualuri, simboluri, legende, alegorii, dezvoltat de-a lungul istoriei. Acest sistem, început în Epoca Luminilor (Iluminismul), secolele 16-18, a preluat și elemente din istoria și simbolismul cavalerilor templieri, adaptate specificului francmason. De ce a preluat de la cavalerii templieri? Există explicații pertinente, credibile.
Ordinul cavalerilor templieri, ordin religios, militar, cu caracter nobiliar, a fost înființat în anul 1118, în Ierusalim, de nouă cavaleri cruciați, pe muntele Templului.Acolo este locul unde fusese ridicat, cu secole în urmă, Templul lui Solomon. Constructie magnifică în epocă, Templul a fost ridicat de regele Solomon, ajutat de maestrul constructor și arhitect Hiram Abiff și de regele Hiram al Tirului, ca loc de rugăciune, dedicat Domnului, creatorul universului. Templul era o realizare impresionantă, ce etala perfecțiunea artei arhitecturale și măiestria constructorilor, contribuind la dezvoltarea stilurilor de arhitectură și a geometriei, devenită sacră datorită templului, casa a Lui Dumnezeu.
Templierii au preluat de la preoții creștini și din religia iudaică întreaga simbolistică, semnificația și spiritualitatea Templuli lui Solomon, odată cu numele Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon,din Ierusalim………………

Influența ordinului monahal cistercian asupra ordinului templier s-a manifestat pe toate planurile, moral, spiritual, material, inclusiv în domeniul construcțiilor, al edificării de forturi de apărare, castele și biserici, transformându-i pe templieri în constructori de elită. Acest lucru a fost posibil deoarece călugării cistercieni erau ei înșiși constructori de elită.
………….

În această perioadă, secolul 14, constructorii privilegiați din Europa, organizați în asociații constituite pe criteriul profesiei (pietrari, zidari, lemnari,etc) și pe cel al edificiului de construit (la fiecare construcție: catedrală, biserică, castel, fort, etc erau una sau mai multe asociații de construcții numite ateliere sau cabane după locul unde se cazau și unde-și păstrau uneltele). Fiecare atelier, cabană avea sistemul propriu de cunoștințe pe care le păstrau și foloseau codificate folosind simboluri preluate din natură sau din cele șapte științe liberale. Codificarea cunoștințelor meseriei se făcea în scop de protecție, pentru a nu fi furate de concurență, iar tinerii, la intrarea în meserie, treceau printr-un ritual de inițiere în tainele viitoarei lor meserii, devenind ucenici.Atelierele erau conduse de cei mai buni meseriași, maeștri, adevărați administratori ai șantierelor, care proveneau, de cele mai multe ori, din rândul călugărilor specializați în arhitectură și științele construcțiilor, ulterior constituid ei înșiși o categorie aparte, arhitecții.
Cavalerii templieri, nobili prin descendență, au conlucrat cu călugării arhitecți pentru construirea de comanderii, forturi, capele, castele, drumuri, astfel că au avut posibilitatea să devină constructori de elită, adevărați maeștri în mânuirea spadei și a planurilor arhitecturale. Ceea ce s-a și întâmplat, realizările lor, ca și cele ale cavalerilor ospitalieri (Ioaniți, de Malta) fiind foarte des întâlnite, astăzi, în toate țările europene și în Orientul Apropiat. În epocă, respectiv secolele 14, 15, 16, perioadă a Renașterii, se dezvoltă științele, în special filozofia, reactualizând și reinventând vechile științe antice, ceea ce se remarcă și în rândul atelierelor de constructori și arhitecți. Aceștia realizează construcții monumentale, folosind stiluri arhitecturale noi, cum este stilul gotic.Cunoscută ca perioada francmasoneriei operative, epoca Renașterii face tranziția de la realizarea uimitoarelor construcții (printre care marile catedrale europene Koln, Strasburg, Bruxeles, Milano, etc), la construirea unui nou spirit uman, liber, inventiv, deschis progresului. Începea perioada preindustrială și industrială, cu muncitori liberi și burghezi bogați, purtători ai progresului industrial. Este și perioada pregătitoare pentru transformarea francmasoneriei operative, în francmasoneria speculativă, care se consideră școală spirituală, inițiatică, ezoterică și simbolică, ce are la bază cele șapte științe liberale. Scopul ei era tocmai acela de a dezvolta spiritul uman pentru noua eră industrială. Apariția francmasoneriei speculative este considerată de către francmasoni ca fiind anul 1717, când s-a constituit marea lojă a Angliei, din patru loje londoneze. Data este doar calendaristică deoarece apariția și consolidarea francmasoneriei speculative a durat întreg secolul 17 și începutul secolului 18, proces de durată și cu multe frământări interne. Se impunea fundamentarea unei istorii și doctrine proprii, a unui sistem simbolistic și ritualistic unificat, lucruri greu de realizat. Pe lângă orgoliile personale insurmontabile, se manifestau contradicții între francmasoni cu nivel de educație diferit, între oameni din popor, burghezi și cei cu origini nobile, între englezi, irlandezi și scoțieni, etc. Un prim pas de stabilire a unor reguli masonice unitare l-a constituit publicarea de către dr. teolog James Anderson în 1723, a Constituțiilor masonice, primul cod de reguli recunoscut și astăzi de majoritatea francmasonilor……….
………….
După jumătate de oră, așezați pe fotoliile confortabile de la business, ne-am reluat conversația.
– Ernesto, știu că Andrew Ramsay, francmason francez, a susținut, pentru prima oară, că francmasoneria are rădăcini cavalerești. Cât adevăr este în afirmațiile lui?
-Aveți dreptate în privința lui Ramsay. Foarte important în istoria relației dintre vechile ordine cavalerești și francmasonerie este discursul ținut de baronul scoțian Andrew Michael Ramsay , în 1737, în Paris, la întrunirea Marii Loje Franceze:” Discursul pronunțat la recepția francmasonilor de către domnul de Ramsay, Marele Orator al Ordinului „. În discursul său, baronul Ramsay , el însuși cavaler al Ordinului Sf. Lazăr, susținea că francmasoneria are, printre alți ascendenți și cavalerii cruciați din prima cruciadă creștină (1096-1099), cruciadă care a avut drept consecință eliberarea Ierusalimului și înființarea Regatului latin al Ierusalimului. El se baza pe așa zisele date istorice obținute în baza relațiilor de rudenie cu ducele de Bouillon, unul din conducătorii cruciați. Baronul Ramsay a făcut doar o trimitere indirectă la cavalerii ospitalieri, dar majoritatea istoricilor francmasoni au susținut că el s-a referit la templieri, ordin desființat de papalitate în 1312 și reînființat în anul 1804, de doctorul Bernard Fabre Palaprat sub numele de Ordinul Templului, pe baza documentului Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis
………
În anul 1751, baronul prusac Karl Gotthelf von Hund a înființat Ordinul masonic de strictă observanță, o mare lojă care cuprindea atât grade masonice, cât și grade cavalerești/templiere. Baronul von Hund a susținut că înființarea ordinului s-a făcut pe baza statutului și ritualului templier pe care l-a primit de la marele maestru al ordinului templier francez, reînființat în 1743.
………….

*Simboluri masonice preluate de la ordinele cavalerești/templiere
Majoritatea cercetătorilor din domeniul simbolismului sunt de acord asupra unora din elementele de spiritualitate și simbolism templier ce au fost preluate de francmasoneria speculativă.
Sub aspect organizatoric:
– Cum am arătat mai sus, s-au înființat ordine francmasonice care conțin și o componentă cavalerească/templieră: Marea Lojă Scoţiană de Strictă Observanţă (templieră) și Ritul de York, care cuprinde trei Corpuri, corpul capitular sau ordinul masonilor arcului regal,corpul criptic sau ordinul masonilor criptici și corpuri cavalerești, creștine și militare. Acestea se consideră a fi ordine cavalerești masonice, formate din francmasoni cu gradul de maestru.
– Alte mari loje sau ordine masonice au înființat grade masonice cu denumiri cavalerești,………
Sub aspect simbolistic:
– francmasoneria speculativă a preluat de la cavalerii templieri tema templului lui Solomon , pe care l-a adoptat ca simbol spiritual și rezultat al lucrărilor spirituale masonice;
……………….

Complexitatea influențelor reciproce dintre ordinele cavalerești templiere moderne și francmasonerie rezultă și din faptul că multe persoane sunt atât membrii ai francmasoneriei, cât și ale ordinelor cavalerești, în diferite grade și demnități. Acest fapt determină apropierea simbolisticii, a ritualurilor, a acțiunilor spirituale și de binefacere dintre cele două forme de asociere spirituală. Influența reciprocă a doctrinei și spiritualității templiere și a simbolisticii francmasonice este mult mai profundă, mai complexă, iar elementele prezentate exemplificativ nu fac altceva decât să arate evoluția și manifestarea universală a spiritualității umane, sub forme adecvate fiecărei epoci istorice.
Barcelona, iunie 2018
A consemnat Michael R. Villmont
Copyright© Originalul în limba spaniolă.

5

Fragmente din „Eseul Drapelul templier – Simbolistică și spiritualitate”

 

Dimineață frumoasă, însorită, de mai. O  mulțime zgomotoasă, colorată, compusă din luptători medievali și populație civilă, toți veniți din evul mediu, este pe cale să cucerească cetatea. Cetatea  Monzón. Și el se lasă cucerit, chemându-i, parcă, pe cei sosiți la poarta de acces spre curtile largi.

Castelul-cetate Monzón de Campos, situat în provincia Huesca din   Aragón,  își arată, orgolios, zidurile de apărare, sălile cavalerilor, curțile și aleile, într-o profundă, evidentă și cuceritoare    atmosferă medievală. Atmosferă ce  pare a fi  normală, naturală. Pentru că el, castelul Monzón, la fel ca multe alte  castele, forturi  și cetăți spaniole,  este un simbol al evului mediu, al cavalerismului templier medieval. Construcție complexă de apărare templieră, castelul este și în prezent locul de manifestare a spiritului templier, găzduind an de an festivalul internațional templier. Festivalul bine cunoscut în lumea cavalerească, recrează până la detaliu modul de viață medieval prin participarea cavalerilor europeni, membrii ai mai multor ordine, dar, în special, prin miile de participanți de toate vârstele, veniți să cunoască și să recreeze modul de viață medieval. Astfel că, majoritatea celor sosiți, fac parte  efectiv din acest spectacol general. Îmbrăcați cu haine de epocă, participanții străbat zgomotoși  târgurile medievale bine organizate la poalele dealului, participă la spectacole, dansuri și celelalte activități specifice.

Nu este surprinzătoare atenția acordată locului și recunoașterea importanței pe care templierii spanioli, în primul rând, o acordă acestei cetăți cu o istorie glorioasă. Fortul  Monzón de Campos a fost ridicat de catre mauri (pentru apărarea teritoriile cucerite de la aragonezi) pe o înălțime strategică din mijlocul depresiunii Cinca Medio, traversată de râurile Cinca si Sosa. Regiunea a fost recucerită de aragonezi în 1089, iar în anul 1143 fortul a fost donat ordinului cavalerilor templieri, ca recompensă pentru contribuția acestora la apărarea ținuturilor regatului de Aragon. Cavalerii templieri au refăcut și extins zidurile de apărare ale castelului, au ridicat noi corpuri de clădire în stilul lor arhitectural de neconfundat, preluat din stilul cistercian și au reuși, în câțiva ani, să transforme fortul într-o puternică și bogată cetate. Datorită poziției strategice și puterii garnizoanei, castelul cetate Monzón de Campos a devenit, pentru mulți ani, cartierul general al prioratului templier de Aragon.

Marele prestigiu al cavalerilor templieri din cetatea Monzón, cunoscut în Peninsula Iberică, l-a determinat pe Papa Innocent III să-l trimită aici pe Jaime, în vârstă de șase ani, copilul regelui Aragonului, Pedro II,  rămas orfan  în luna mai a anul 1214. Viitorul rege Jaime a fost dat spre pregătire și educare cavalerului  Guillém de Montredó (de Mont-Rodón), mare maestru al templierilor din peninsula Iberică și Provence. Viitorul rege a rămas la Castelul Monzón până în anul 1217, când a fost înscăunat ca rege în cetatea Zaragoza. Datorită pregătirii și educației viitorului rege al Aragonului în spiritul templier, acesta a devenit unul dintre cei mai viteji eroi ai istoriei iberice, fiind numit  Regele Jaime el Conquistador.

În urma emiterii bulei papale în 1308 de arestare a tuturor membrilor ordinului templier,  garnizoana castelului Monzón,alături de templierii din castelul Miravet[i] și cei din alte cetăți, au refuzat să predea drapelul de luptă regelui Jaime II. Ei au continuat rezistența timp de un an, până când au primit permisiunea să se retragă, cu arme și drapele, în mănăstirile cisterciene.

În semn de omagiu, Festivalul cavaleresc internațional din acest an (2018) este dedicat cavalerului templier Guillém de Mont-Rodón. Este un festival cavaleresc deschis la care participă delegați ai mai multor ordine cavalerești, nu numai templieri.

Privesc în jurul meu, în incinta castelului.  Participanții la sărbătoarea cavalerilor arată că  sunt bine integrați în atmosfera medievală, plină de culoare și veselie. La un moment dat,  muzica medievală și strigătele vesele încetează și, în sunetele de trompetă ce interpretează magnific  Grand March din opera Tannhauser, de Richard Wagner, începe parada cavalerilor. Detașamentele de cavaleri, fiecare cu stindardul său, purtat cu mare orgoliu,  conduși de comandori, trec prin fața localnicilor spre curtea mare a castelului. Curte folosistă din totdeauna pentru adunarea luptătorilor și trecerea în revistă de către comandantul castelului, dominată de marele drapel de luptă templier ce  flutură și în prezent pe turnul mare. Drapelul alb cu negru și crucea roșie, ce sfidează înălțimea, falnic, orgolios ca o acvilă ce-și arată măiestria zborului, sfidându-i pe cei care nu se pot desprionde de pământ. Acest drapel care timp de două secole a fluturat  în bătaia vântului pe două continente, purtat de cavalerii ce zburau pe caii lor puternici spre glorie… prin ei, spre gloria Domnului…Non nobis Domine…

Parcă ghicindu-mi gândurile, se aude o voce din apropiere: „ce ar fi fost un templier fără stindardul lui de luptă?” Adevărat! Ce ar fi fost un luptător adevărat fără drapelul unității lui? Fără simbolul rațiunii lui de a exista ca luptător?

 

Dificil de a da un răspuns simplu. Răspunsul poate veni doar dacă înțelegem ce a fost, ce a însemnat stindardul templier pentru acești  cavaleri. Care a fost și, poate încă este, pentru unii din cavalerii de astăzi, simbolistica drapelului templier. O simbolistică foarte complexă, religioasă, militară, spirituală, ezoterică, care are ca o caracteristică principală, venită din antichitatea timpurie, ideea de identitate și identificare unui grup, a unei colectivități, prin care se face diferențierea față de alte colectivități. Identitatea spiritului templier.

Ceremonia cavalerească a detașamentelor aliniate în curtea castelului continuă și, împreună cu întreaga asistență privim cu plăcere magnificul  ritual demonstrativ  pe care cavalerii ni-l prezintă. Înainte de a fi acaparat în totalitate de spectacolul cavaleresc, mi-am promis să revăd istoria drapelului templier, istorie plină de dramatism, dar  și de glorie.

Simbolistica drapelului templier –          Elemente generale

Așadar, drapelul (steagul, baniera) este semnul distinctiv, sub forma unei bucăți de material textil de diferite forme geometrice (pătrat, dreptunghi, triunghi, etc.), sau altceva similar, colorată, cu sau fără însemne, material prins de un suport pentru a putea fi purtat cu ușurință. Rolul drapelului  este acela de a exprima identitatea unui grup, a unei colectivități, a unui stat și a-l diferenția de alte colectivități (dicționarul explicativ). În același timp, prin  importanța spirituală, simbolică, ezoterică, etc pentru colectivitatea respectivă, drapelul unește grupul și-l mobilizează pentru realizarea unor interese specifice, de moment și de durată.

Vorbind despre drapelul de luptă templier, majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că forma, culorile, însemnele nu au fost unitare deoarece  standardizarea era necunoscută în epocă. Se cunosc o multitudine de forme și, mai puțin, de culori ale drapelului templier datorită faptului că în întreaga istorie biseculară, fiecare comandor, baliv, prior, fiecare unitate și subunitate de luptători templieri aveau unul sau două  drapele proprii. Și totuși, sunt câteva elemente comune ale drapelelor templiere. În primul rând, culoarea albă a pânzei drapelului, care reprezintă strădania  cavalerilor spre curățenie spirituală și puritate morală. Un alt element comun al drapelelor templiere în cele două secole de existență, este crucea roșie, simbolizând sângele vărsat de Isus pentru salvarea oamenilor din păcat, precum și sângele vărsat de templieri pentru apărarea credinței creștine.

Ambele însemne esențiale ale drapelului templier au fost preluate de la drapelele cruciaților creștini, apărători ai credinței.

Istoricul templier Brother Ranulf arat că, potrivit istoricului și scriitorului   Ian Heath, drapelul templier în două culori a fost folosit din 1128, fiind utilizat în paralel cu drapelul cruciat de culoare albă cu o cruce roșie. Fiecare comanderie avea, astfel, două feluri de drapele, unul al comandantului, de regulă dreptunghiular și unul de luptă, cu două sau trei cozi (denimit și flacăra, sau steagul înflăcărat-de crucea roșie). Dacă unul din drapele era pierdut sau capturat în luptă, ostașii îl urmau în atac pe cel de-al doilea.

Brother Ranulf scrie, in 2007,  pe  un important site  de istorie englez[1] , că un cronicar englez, călugărul benedictin    Matthew Paris  a menționat în cronicile sale, între      anii 1236 – 1259, despre drapelul templier ca fiind o bucată de pânză albă, uneori cu o cruce roșie, alteori fără cruce.  El mai menționează că   istoricul militar   Chris Gravett, în articolul său        „Military Orders of the Holy Land”, descrie drapelul templier din secolul 12 ca fiind de culoare albă, cu o cruce roșie în centru sau în colțul superior din stânga.

Mai mulți cronicari ai vremii, printre care mai cunoscuți fiind Jacques de Vintry, William de Tyre, menționează drapelul templier sub denumirea  gonfanon bauceant.

Istorici importanți  au explicat sensurile celor două cuvinte ce desemnează drapelul templier: Brother Ranulf, Georges Bordonove,  Alain Demurger , Bernard Marillier , Maillard de Chambure ș.a.

Cuvântul gonfanon[2](cu variantre) desemna în franca medievală,bandiera, steagul, drapelul de luptă al unui grup, detașament, armată, semnul distinctiv al unității militare ce era urmat de ostași.

Cuvântul bauceant (cu variantele sale de dialect) desemna drapelul de luptă „în două culori”. Cronicarul Jacques de Vitry[3] explica semnificația celor două culori de pe drapelul templier: negrul arăta fermitatea, puterea, duritatea intransigența templierilor față de dușmani-fapt arhicunoscut în epocă, iar culoarea albă, arăta curățenia spirituală a templierilor și iubirea frățească față de credincioși. Beauceant  este compus din două cuvinte beau -glorios, frumos,   seant- devenire, stare. De aici, unii cercetători susțin că  beauceant semnifică și calea spre glorie. Așadar, urmând în luptă gonfanon, mergi spre glorie, gloria eternă. In acest caz, noi credem că ar putea fi expresia neînfricării templierilor, lipsa fricii de moarte în luptă.

Templierii își păzeau cu mare atenție și determinare drapelele. În luptă, drapelul era purtat de unul din cavalerii anume desemnați și păzit de zece dintre cei mai viteji sergenți. În campanie[4], drapelul era păstrat în cortul comandantului, sau lângă cortul acestuia, păzit de zece ostași, iar în fortul de încartiruire, era păstrat într-un loc special, antecamera comandantului. Era păstrat în inima fortului comanderiei, amintindu-le mereu templierilor de înălțătoarea lor misiune, de gloria eternă.

*

Drapelul de luptă templier- gonfanon bauceant, cu bogata lui simbolistică, te îndeamnă la reflecție, mai ales dacă ești interesat de ordinele cavalerești și spiritualitatea lor.

Spiritualitatea vechilor ordine cavalerești, cele nobiliare, în care membrii acestora credeau cu toată ființa lor, cu noblețea sângelui și a spiritului. Cu noblețe! Pentru că steagul, drapelul de luptă era  parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Elită pe care foarte mulți oameni, în mod simplist încearcă să o imite. Majoritatea oamenilor percep  elita epocii ca formată din  regii, prinții, marchizii, alți aristocrați. Ei erau, cu adevărat, elita formală, politică, elită strălucitoare, cu valori morale la fel de formale… Adevărata elită a fost formată din deținătorii dublei noblețe, a nobleței ereditare și a nobleței spirituale, trăitori ai valorilor militare ale epocii, cele intelectuale,   ai artei, ai marilor  virtuți. Elită modestă, recunoscută  după propriile și valoroasele realizări militare, administrativ-statale, intelectuale, chiar artistice, spirituale, morale. Cavaleri ai marilor merite intelectual-spirituale, gata să facă multe  sacrificii pentru crezul lor. Și care chiar au făcut astfel de sacrificii. Elite în rândul cărora recunoaștem, apelând la criteriile vremii, pe membrii ordinelor cavalerești militare și religioase. După cum spunea Saint Bernard de Clairvaux, ideologul spiritual și patronul ordinului cavalerilor templieri și a altor cinci ordine cavalerești ulterioare (prin ordinul cistercian), în  lucrarea sa De laude Novae militiae anunț milites Templi[5] – 1132, arăta că nobilii  membrii ai ordinelor cavalerești militare religioase erau singurii și adevărații nobili cavaleri, purtători ai înaltelor valori spirituale creștine. Dsesigur, cu luminile și umbrele lor, cu realizările, păcatele și greșelile lor, cu orgolii și nesăbuințe. Departe de a fi ideali.       Dar, în esență, exemple de gândire, atitudine și comportare pentru elitele cavalerești și nu numai, de astăzi.

Cavalerii epocii, fiecare din ei purtător de blazon   nobiliar, au cunoscut foarte bine, au onorat și au apărat simbolismul, profundele semnificații ale drapelului, drapel care, el însuși era  un adevărat blazon al ordinului respectiv. Fapt mai greu de înțeles în epoca modernă pentru mulți, în lipsa nobleței, a unei educații spirituale adecvate. De aceea este necesară cunoașterea simbolisticii drapelului templier și, în general, a oricărui drapel, ca parte a simbolisticii și spiritualității cavalerești.

Saint Bernard de Clairvaux, în Carta Latina, statutul templier, a urmărit educarea spirituală, dezvoltarea credinței creștine la  membrii ordinului. Știa că o simbolistică foarte complexă, religioasă, militară, spirituală, așa cum este și cea a drapelului, pentru a fi cunoscută și, mai ales, pentru a fi înțeleasă, presupune a avea un anumit nivel de spiritualitate, o  educație etică, estetică și spirituală care să permită  accesul spre sferele subtile ale inimii și spiritului cavaleresc. Încă din anul 1127, călugărul Bernard a sintetizat semnificațile drapelului de luptă și rolul mobilizator al acestuia în menținerea unui moral ridicat al luptătorilor, bazat pe educație,  spirit, și valori creștine.

Ca ordin religios, militar și inițiatic, drapelul ordinului cavalerilor templieri avea  și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară. Semnificațiile drapelului nu pot fi separate unele de altele nici măcar teoretic, pentru studiu, deoarece exprimă nivelul de dezvoltare al spiritualității membrilor ordinului în acea etapă istorică, spiritualitate ce se manifestă prin gândire, atitudine și acțiune.

Drapelul alb cu cruce roșie (uneori și cu bandă neagră în partea superioară)  simboliza ordinul templier, demnitatea, onoarea, credința membrilor săi. Mai concis, simboliza noblețea cavalerească. De fapt, simbolurile esențiale  erau pentru fiecare templier,  comandantul (marele maestru, comandorul) și drapelul comanderiei, de aceea fiecare comanderia avea două drapele: unul dreptunghiular, care era mereu în preajma comandantului și unul în formă de flamură (flacără) cu două, trei cozi, ca drapel de luptă și acțiune.

Conform obligațiilor din Carta Latina, luptătorii templieri își urmau și apărau drapelul în luptă, cu prețul vieții. Militari de elită, ei nu s-au predat niciodată, iar dacă unul din drapele era capturat de dușmani, îl urmau pe al doilea. În situația în care nu mai aveau nici un drapel, trebuiau să lupte sub drapelul altor ordine cavalerești sau al oricărui detașament creștin, până la moarte.

Referitor la culorile drapelului templier, Beauceant ,  credem că flamura albă, ca și mantia albă, preluată de la călugării cistercieni ai prelatului Bernard de Clairvaux, reprezenta lumina și puritatea credinței creștine, viața și speranța. Cronicarii epocii spuneau că albul exprima iubirea frățească față de credincioși. Negrul reprezenta păcatul, întunericul necredinței, dar și intransigența față de dușmani pe câmpul de luptă.

Alăturarea celor două culori, alb și negru, ar exprima biruința virtuților asupra păcatului, triumful vieții veșnice și nemurirea spiritului. Este și o reprezentare a dualității pământene Binele și Răul, virtutea și păcatul, ziua și noaptea, Soarele și Luna, a coexistenței și succesiunii permanente, ca  într-o simetrie a reperelor valorice morale, spirituale, ezoterice. Regăsim în această alăturare elemente ale religiei gnostice elene, dualismul gnostic al perfecțiunii divine și imperfecțiunea pământeană. Gnosticii vedeau plecarea spiritului  din viața pământeană în cea veșnică, divină ca o trezire, ca o eliberare. Poate de aceea templierii luptau fără teamă până la moarte.  Ei credeau că spiritul fiecăruia dintre templierii care a căzut în luptă, va deveni în sfera divină „paladin”, gardian al templului divin.[6]

Crucea roșie pe care o regăsim pe toate drapelele templiere, reprezenta sângele pe care templierii îl vărsau pentru apărarea credinței, a valorilor morale și spirituale creștine. Oficial, crucea roșie a fost atribuită  ca simbol heraldic ordinului cavalerilor templieri de papa Eugène al III-lea,. în anul 1147, semn distinctiv ce era purtat pe armură, pe uniforma obișnuită și pe drapele, etc.

Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.[7] Cu atât mai mult cu cât drapelul era purtat pe o lance. Se cunoaște miracolul produs de găsirea și folosirea lancei sfinte ( care l-a rănit pe Isus), în prima cruciadă creștină. Binecuvântarea divină conferea protecție  ostașilor ce luptau sub drapelul sfințit, ceea ce semnifica  un avantaj moral uriaș asupra dușmanului.  În același timp, lancea drapelului este asimilată cu Axis mundi,( Pomul înțelepciunii, Pomul vieții) prin care ocrotirea divină coboară asupra oamenilor ce slujesc sub drapel. Așa se explică faptul că la Reception (primirea ritualică a noilor membrii) se efectua și se efectuează sub drapel, ritual ce ne parvine din perioada creștinismului timpuriu. Este o adevărată inițiere în misterele templiere.

Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii[8],cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului.  Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam …  Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău[9]  .

Michael Riche-Villmont, mai 2018

Copyright©2018 , Toate drepturile aparţin autorului

Michaël Riche-Villmont

 

 

Bibliografie

*Blogul http://www.basagana-ramon.com/

*Georges Bordonove, La Vie Quotidienne des Templiers, Paris 1975

*Alain Demurger, Les Templiers, Une chevalerie chrétienne au Moyen Age, Seuil, janvier 2005,

*Site-ul https://www.osmcs-international.com/placets_OSMCS/Beauceant.pdf

 

*Site-ul http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon

*Lucrarea „Essai sur la Symbolique Templière” de Bernard Marillier,  Editions Prades

*Maillard de Chambure, Règle et statuts secrets des Templiers

*Matthew Paris, Chronica majora of about 1240 – 1250
*Chris Gravett: Military Orders of the Holy Land

*Helen Nicholson: Templars, Hospitallers and Teutonic Knights, Images of the Military Orders 1128 – 1291
*Brother Ranulf » comentarii postate în 2017 pe site-ul http://www.livinghistory.co.uk/ :

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] http://www.livinghistory.co.uk/

 

[2] http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon, preluat din cartea Essai sur la Symbolique Templière. Editions Prades, de Bernard Marillier

 

 

 

[3] https://www.osmcs-international.com/placets_OSMCS/Beauceant.pdf

 

[4] http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon/Soursa: Cartea lui  Bernard Marillier: „Essai sur la Symbolique Templière”. Editions Prades

 

[5] Michael Riche-Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015, ed.Amazon

[6] Michael Riche-Villmont, cartea „Chemarea templului secret”, ed.2016, ed Amazon. și ed.Multimedia.

[7] Bernard Marillier: lucrarea „Essai sur la Symbolique Templière”, Editions Prades

 

[8] Vezi Michael Riche-Villmont, eseul Simbolistica furtunii din lucrarea Cavalerii templieri, simbolistică și spiritualitate, ed.2018, ed. Multimedia.

[9] Vezi „Cavalerii templieri. Semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…” fragment din lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed 2016. Ed. Amazon