Arhiva etichetelor: Michael Riche Villmont

21

Eseu: Cavalerii de Malta. Gânduri despre Educaţie… Nobleţe…

Librăria unde găseşti cărţile cu şi despre cavalerism şi nobleţe:https://www.setthings.com/ro/e-books/cavalerii-de-malta-spiritualitate-si-noblete-ospitaliera-eseuri/

                                  de  Michael Riche Villmont

Avionul a atins altitudinea de croazieră şi mi-am întins fotoliul, căutând o poziţie relaxantă pentru citit. Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia mea, Cornelia, pregătindu-şi şi revistele cu subiecte turistice. De fapt, toţi ocupanţii fotoliilor din salonul cursei Barcelona-Paris făceau acelaşi lucru, fiecare căutând ceva agreabil de făcut pentru cele două ore ale zborului. Mergeam la Paris, pentru o săptămână, urmând să participăm la două activităţi caritabile, organizate de ospitalierii  din marele oraş.

Am ales două cărţi, pe care le-am pus pe măsuţă şi, dintre  revistele pe care le-am luat cu mine, ultimul număr al revistei Journal Hospitalier şi am început să citesc articolele, deosebit de interesante pentru mine. Mai ales unul din articole, cu referire la educaţia noilor membrii ai ordinului, după anul 1798, când Arhipelagul Malta a fost cucerită de Napoleon Bonaparte şi Odinul a fost obligat să părăsească insula. O perioadă grea pentru ospitalieri, nevoiţi să accepte protecţia Ţarului Rusiei, când se punea problema supravieţuirii şi a continuităţii. Şi totuşi, în acele condiţii dificile, membrii ordinului nu au făcut rabat de la  reguli, principii şi ritualurile specifice, de la valorile spirituale cavalereşti şi educaţia nobiliară. Nu au  renunţat la nobleţea lor cavalerească, de militari şi nici la nobleţea ospitalieră, de apărare a credinţei creştine şi de ajutare a bolnavilor.

Când am terminat de citit articolul, am lăsat revista şi am privit-o pe Cornelia, care mi-a zâmbit, arătându-mi că se simte foarte bine. I-am răspuns cu un zâmbet, apoi  am închis ochii, lăsându-mi gândurile să zboare. Spre alte vremuri, spre cavalerii ospitalieri şi viaţa lor dură, riguroasă, dar atractivă pentru acele timpuri, când curajul, hotărârea, loialitatea şi sacrificiul, compasiunea erau trăsături de caracter care făceau, deseori, diferenţa dintre situaţiile de viaţă şi de moarte. Vremuri de înaltă spiritualitate, de glorie ospitalieră, de nobleţe… Dar şi de adevărată modestie, cel puţin în privinţa nobililor din ordinele cavalereşti.

M-am gândit la dedicaţia şi loialitatea cavalerilor în Regatul Ierusalimului, apoi, în timpul retragerii la Acra, în insula Rhodos, în Cipru şi în Malta. Membrii ordinului cavaleresc  nu s-au retras pentru odihnă şi refacere, ci pentru a continua lupta de apărare a creştinătăţii. Au luptat adesea răniţi, bolnavi, singuri, fără ajutorul regilor ale căror regate le apărau. Istorie neştiută, sau uitată. Şi totuşi, şi-au păstrat nobleţea gândurilor, a conştiinţei şi a faptelor, nobleţea spiritului cavaleresc. Sau, am putea spune un spirit al nobleţei? Parcă ar fi mai aproape de adevăr.

Nobleţe…o noţine care te duce cu gândul la acei vechi nobili, la educaţia, atitudinea, comportamentul  lor, la o stare de spirit, o caracteristică îndepărtată, pierdută de-a lungul vremii, inaplicabilă epocii moderne.  Te gândeşti ca la o noţiune incompatibilă cu epoca modernă, care şi-a găsit alte repere morale. Noi repere şi principii, unele artificiale,  greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. Cred că noi, oamenii,  în epoca modernă, suntem în căutarea, cu ipocrizie, a unor noi valori morale, dar am făcut doar primul pas, adoptând numai reperele, neconfirmate de spiritualitatea umană. Fiindcă, pentru a deveni  valori, noile repere comportamentale trec prin filtrul gândirii, al convingerilor spirituale şi morale formate de-a lungul timpului. Şi intră în contradicţie cu valorile morale, spirituale, consolidate secole la rând: credinţa, cinstea şi loialitatea, buna educaţie, sagrada familia, compasiunea, altruismul, modestia, etc.

Şi totuşi, ce înţelegem prin  nobleţe? Conform dicţionarului [1]lingvistic, prin nobleţe se înţelege „Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. „

Aşadar, dicţionarul  notează că nobleţea este o caracteristică a celor care deţin un titlu nobiliar, caracteristică ce presupune un înalt standard de educaţie, având la bază valori morale, spirituale, de atitudine şi comportament, cum ar fi: politeţe, distincţie, eleganţă, înalt prestigiu datorită rangului, compasiune pentru cei defavorizaţi, spiritul de binefacere, etc.

Familiile nobiliare, cu excepţiile inerente, au considerat ca o obligaţie izvorâtă din titlu şi poziţia socială, educarea copiilor lor în spiritul înaltelor valori ale timpului, valori cuprinse într-un adevărat cod de comportare nobiliar. Ştiu bine acest lucru.   Codul onoarei nobiliare este un cod al spiritualităţii elevate şi a existat secole la rând ; într-o formă sau alta, adaptat la actualitatea vremurilor,  codul este învăţat şi aplicat  şi în zilele noastre de familiile aristocrate, tradiţionaliste. Se ştie că, până la începutul erei industriale, copiii familiilor nobiliare aveau profesori personali, fiind pregătiţi pentru statutul lor social pe care-l dobândeau prin moştenire. Atât preluarea prin moştenire a titlului nobiliar de câtre tineri, cât şi înnobilarea celor din familii modeste, dar merituoşi, se efectua printr-un  ritual[2] specific, nobiliar şi religios. Printre calităţile care i se cereau unui nobil, erau: o bună cultură generală, cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii, o bună pregătire militară pentru cei cu rangul de cavaler, o bună educaţie, credinţa creştină,  curaj, hotărâre,  loialitate, curtoazie, respectarea  şi apărarea femeilor, copiilor şi familiei, a celor nevoiaşi, protecţia celor neînarmaţi, respectarea legilor locului, ale  feudei şi ale statului, etc.

Secole la rând, respectarea codului nobiliar era, desigur, o cerinţă, dar de multe era încălcat, ceea ce atrăgea aplicarea unor pedepse drastice, chiar pedeapsa cu moartea. Pedeapsa se putea aplica de oricare alt nobil care constata încălcarea codului prin fapte reprobabile.

Membrii ordinelor cavalereşti jurau să respecte regulile stricte ale ordinului de care aparţineau, ceea ce a făcut ca ei să devină exemple de nobleţe şi cavalerism.

În ultimile secole, regulile codului nobiliar au suferit modificări şi adaptări la timpurile moderne, dar principiile şi valorile spirituale şi cele morale ale educaţiei, conduitei şi atitudinii aristocrate au rămas aceleaşi, fiind copiate, unele din ele, de familiile burgheze şi de marea  intelectualitate. Noţiunea de nobleţe a dobândit un conţinut elevat, distins, ca ideal de educaţie şi comportament faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, titlul nobiliar consemna şi constata, practic,  o înaltă educaţie care era pusă în evidenţă prin atitudinea celui în cauză, faţă de membrii societăţii.

Deschid ochii privesc pe hublou cerul senin al după amiezii şi mă gândesc la amicii, la cunoştinţele noastre din Paris, din Barcelona şi din multe alte locuri. Oameni de diferite profesii, cu grade diferite de  pregătire şi cu educaţie tradiţională, primită la şcolile consacrate. Oameni buni, pe care te poţi baza şi, înainte de toate, oameni educaţi, amabili şi binevoitori. Mă reîntorc, apoi, cu gândul la educaţie, la nobleţe…

Virtuţile unui spirit nobil, (dobândite printr-o aleasă educaţie), ale nobleţei în  gândire, atitudine şi comportament,   nu sunt apanajul doar al celor cu sânge nobil, ci pot aparţine tuturor  oamenilor, fără titlu de nobleţe, dar  educaţi în spiritul acestor înalte valori morale. Poţi avea o nobleţe spirituală autentică,  o gândire plină de nobleţe, o atitudine, un comportament distins, plin de curtoazie, fără a proveni dintr-o familie nobiliară, fiindcă  înaltele valori morale, spirituale, atitudinea, comportamentul formate prin educaţia în spiritul disticţiei, eleganţei, politeţii, compasiunii, modestiei, constituie o adevărată nobleţe. Este tocmai nobleţea spiritului.

Educaţia poate fi apreciată ca mijlocul prin care un om dobândeşte nobleţea, dacă privim  nobleţea ca un ideal al gândirii şi atitudinii umane. Educaţia şi  autoeducaţia, care încep de la naşterea copilului, în familie, continuată şi completată în şcoală (cu formele şi  gradele de şcolarizare,  învăţământ şi instruire şcolară), în anturaj şi mediul social al tânărului, în mediul profesional, cultural, artistic.

Educaţia, pregătirea omului pentru a face faţă cu hotărâre  şi distincţie încercărilor vieţii, se desfăşoară toată viaţa, în şi pentru familie şi viaţa socială, societatea în care omul  îşi găseşte locul ce i se cuvine şi se integrează ca membru al categoriei sociale pentru care este educat şi pregătit. Psiho-sociologic vorbind, comunitatea umană, societatea, este structurată, ca o consecinţă istorică, în categorii sociale după ocupaţie, nivelul de pregătire profesională, starea materială, etc. Ne dăm seama cu uşurinţă că educaţia şi pregătirea intelectuală determină poziţia socială a persoanei, în ultimă instanţă, modul şi nivelul vieţii cotidiene în care aceasta se integrează.

Lipsa de educaţie a copilului, devenit tânăr, apoi adult, duce la integrarea acestuia într-un  mediu marginal, în care vor creşte, mai târziu  şi copiii acestuia.

Înţelegem astfel că  educaţia, buna educaţie,  este esenţială pentru formarea caracterului, a personalităţii viitorului adult şi integrarea lui într-un mediu social elevat. Buna educaţie  este misiunea,  rolul familiei, părinţii fiind cei care deschid drumul în viaţă al copilului, îl sprijină, îl îndrumă pentru dezvoltarea personalităţii acestuia, conform principiilor şi valorilor morale pe care ei înşişi şi le-au însuşit.

Este adevărat că şi autoeducaţia are un mare rol în dezvoltarea personalităţii umane. Autoeducaţia, care-l ajută pe om, încă din copilărie, să înveţe, să-şi depăşească permanent condiţia şi să devină o personalitate, plină de nobleţe.

Atingerea unui înalt nivel de gândire şi comportament duce la ccea ce se numeşte nobleţe a spiritului, cum am mai spus,  un sumum de mari valori umane, pe care le-am enumerat anterior. Un om de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, este un om cu spirit nobil, beneficiar  şi, la rândul lui, creator de bine şi frumos pentru el şi pentru societate. Elitele intelectuale, artistice, profesionale, sunt, de regulă,  şi spirite nobile, ele oferă, dezinteresate, ajutor, bunăvoinţă, protecţie semenilor lor aflaţi în nevoi. Un suflet nobil, cu cât este mai mare, cu atât se manifestă mai modest şi înţelegător cu ceilalţi.

Nu am făcut niciodată diferenţă între oameni, doar că remarc rolul decisiv şi hotărâtor al educaţiei, pentru dezvoltarea intelectuală, spirituală a fiecăruia. Dar ea, diferenţa, există şi se manifestă; este diferenţa între profesii, nivel de pregătire intelectuală şi profesională, nivelul de educaţie, etc.  Depinde de fiecare din noi dacă acestă diferenţă dintre oameni este mai mare, sau mai mică şi să nu ducă la discriminare şi prejudecăţi.

Îmi arunc ochii pe măsuţa de lângă fotoliu, unde am pus cele două cărţi. Una din ele este romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ce are ca subiect istoria membrilor unei vechi  familii franceze, din  Provence, de lângă Marseille şi care fac parte din ordinul ospitalier, de la înfiinţarea acestuia, până în zilele noastre. Generaţie după generaţie, membrii familiei de Chamont şi-au transmis unii altora virtuţile ospitaliere şi nobleţea cavalerească, nobleţea spiritului  lor. Ei  au trecut prin situaţii primejdioase, pline de mister, de întâmplări paranormale, ajutaţi tocmai de educaţia pe care au primit-o, prin curaj, hotărâre şi loialitate. Iar  misterele vechi, de la începuturile existenţei ordinului  ospitalier, sunt dezlegate în zilele noastre.  Tradiţiile şi vechile obiceiuri locale arată tocmai importanţa familiei tradiţionale, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea spiritului de nobleţe. Deci şi cărţile pot avea o nobleţe a lor, atunci când mesajul educativ este elocvant şi formativ. Da, voi reţine această expresie, nobleţea cărţii, pe care o voi folosi ca moto al meu şi al cărţilor mele.

Cea de-a doua carte pe care am luat-o cu mine este „Fantomele din Tarragona”. Un roman istoric despre viaţa, dramele şi bucuriile nobilei Melissa de Gadara i Salou, o adevărată Ioana D’Arc iberică, participantă la războiul de Reconquista, după ce fusese răpită de mauri. O carte despre credinţă, educaţie, loialitate şi speranţă, despre familie şi tradiţiile catalane.  Şi, desigur, despre spiritualitate şi educaţie, o carte cu personalitate, care-şi arată nobleţea de la primele pagini.

Două cărţi, despre două locuri diferite, Tarragona şi Marseille, despre oameni diferiţi, dar cu un numitor comun: rolul educaţiei în spiritul valorilor, virtuţilor morale, al tradiţiilor şi continuităţii lor, al nobleţei spirituale specifice oamenilor acestor locuri  şi nu numai.

Nobleţea…prin educaţie, autoeducaţie… Noţiuni mult mai complexe, mai cuprinzătoare decât par la prima vedere. Desemnează  o stare de spirit, un mod de gândire, un mod de viaţă. Semnifică un ideal al omului civilizat.

Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce. Prin staţia avionului, pasagerii sunt anunţaţi că trebuie să se pregătească de aterizare. Tresar şi-mi privesc ceasul. Ce repede a trecut timpul! Purtat de gândurile mele, am făcut o lungă,  frumoasă şi interesantă călătorie spirituală, pentru  regăsirea şi definirea unui ideal  al spiritului uman, nobleţea. Şi simt o bucurie, bucuria că sunt aici, în avion, împreună cu Cornelia, bucuria că am primit prietenia unor oameni deosebiţi, purtători ai nobleţei ospitaliere.

„Am călătorit bine”, a spus Cornelia, zâmbind. „Ştii, aş vrea să revăd, înainte de  întoarcerea la Barcelona, Insula Malta. Fortul, catedrala, palatul marelui maestru. Şi să simt atmosfera, atmosfera medievală din La Valetta.  Nobleţea oraşului. Ce spui?” m-a întrebat arătându-mi  splendidele fotografii din revista de turism, pe care o citise. Ce puteam spune?

Ceva mai târziu, acolo, pe aeroport,  poarta Parisului,  de unde încep toate călătoriile spre lumea largă, remarc din nou deplina libertate a spiritului, libertatea de a călători oriunde, dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul autocunoaşterii, spre porţile divinului.

       Barcelona, august 2016

[1] Dex 98

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, Misteriosul templier Hugues de Payens, 2016, ed. Set things,

4a1

Cavalerii de Malta, Spiritualitate – Anotimpurile vieţii…

Aici găseşti cărţile autorului, inclusiv cele gratuite:

https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autor Michael Riche-Villmont

…Barcelona, într-o frumoasă după amiază de iunie. Mă îndrept, cu maşina, spre   Palau de la Música Catalana, situat în cartierul gotic, vechiul şi misteriosul cartier;  misterios datorită nenumăratelor legende urbane, unele romantice, altele pline de tragism, înfricoşătoare.

Privesc prin geamul maşinii clădirile, strada  şi trotuarul plin de turişti. Veseli, curioşi, căutând din priviri clădirile ridicate de genialii arhitecţi catalani.  Ajungem  pe Av. de Litoral, în stânga se vede marea, iar în dreapta se întinde Parc de la Nova Icària. Privesc, pe rând, albastrul inconfundabil al mării, cu zecile de bărci şi iahturi ce pleacă sau intră în Portul olimpic şi verdele plantelor din parc; marea şi uscatul, iar departe, spre est, cerul şi pământul. Privesc ceasul şi constat că până la ora începerii simpozionului, este încă destul timp pentru o oprire. Şoferul opreşte în parcare, cobor din maşină şi mă aşez pe o bancă liberă, dornic să admir, încă odată, marea. Şi orizontul, poartă spre necunoscut. Privesc şi oamenii ce se plimbau pe Passeing, gândindu-mă că, acum, la mijlocul lunii iunie,  vara este abia la început.   Spre bucuria lor, turişti şi localnici, deopotrivă.

Iunie, luna care mă duce cu gândul la vacanţă, la timp liber, la locuri exotice, cu distracţie şi relaxare, unde întâlneşti mereu persoane interesante. Într-un cuvânt, iunie este luna când începe vacanţa de vară, aşteptată aproape un an întreg. Aici, în Barcelona, la fel ca în  toate oraşele turistice, atmosfera de vacanţă s-a instalat de mult, spiritul estival regăsindu-se peste tot, în natură şi, mai ales, la oameni. Invazia turistică, binevenită dar, uneori, obositoare şi stresantă, a început încă de la sfârşitul lunii mai, accentuând  sentimentul de oraş cosmopolit pe care metropola îl degaja.

Însă luna iunie are o simbolistică, o  spiritualitate aparte, care, la rândul lor, scot în evidenţă valorile şi modul de viaţă specifice, trăirea tradiţională a vechilor şi adevăraţilor barcelonezi. Este specificul  vechilor familii catalane, care ştiu cum să-şi conserve şi să-şi arate cu mândrie spiritualitatea proprie, orgoliul permanenţei şi profunzimea credinţei, frumuseţea tradiţiilor şi puterea vechilor lor obiceiuri, devenite valori ale spiritualităţii universale, ca parte a bogatei spiritualităţi iberice.

Luna iunie are profunde  semnificaţii spirituale nu numai pentru vechii catalani, ci şi pentru toţi creştinii, printre care şi membrii ordinelor cavalereşti, în special nobilii membrii ai Ordinului cavalerilor ioaniţi, de Rhodos şi de Malta.

Acum, în 21 iunie, oamenii marchează, după vechile tradiţii precreştine, solstiţiul de vară, începutul verii astrale, când ziua are durata maximă şi lumina soarelui devine atotstăpânitoare, în timp ce  lumina spirituală măreşte optimismul şi buna dispoziţie a naturii şi a oamenilor.

În antichitate, solstiţiul era asociat cu pământul şi feminitatea, cu roadele pământului, ale naturii, vechii locuitori ai ţinuturile Galice sărbătorind zeiţa Eponia, zeiţă a fertilităţii. Şi, închinându-se zeului Soare, oamenii aprindeau focuri în aşezările lor şi la intersecţii de drumuri, pentru a le lumina atât locurile unde trăiau, cât şi drumurile şi călătoriile.

Solstiţiul de vară este considerat ca un moment propice pentru manifestările magice, ezoterice şi vrăjitoreşti, accentuând puterile farmecelor. De aceea este celebrat, prin manifestări dintre cele mai diferite, de vechile şi noile curente spirituale, de ezoterişti, de vraci şi vrăjitori.

Importanţa acestui eveniment astral, solstiţiul de vară,  este reliefată în zilele noastre şi prin declararea zilei de 21 iunie ca Zi mondială a Soarelui, în semn de recunoştină pentru cel căruia i se datorează viaţa.

Simbolistica solstiţiului de vară a fost fundamental îmbogăţită prin preluarea, de către  credinţa creştină, a unora din tradiţiile precreştine,  asociind începutul anotimpului vara cu sărbătoare naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în 24 iunie, unul din cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii. Pentru cavalerii Ioaniţi, sărbătoarea are un simbolism cu totul aparte: Sfântul Ioan Botezătorul este patronul ordinului cavaleresc al cavalaerilor Ioaniţi, numele sfântului pe care aceştia îl poartă, exprimând întreaga lor gratitudine şi devoţiune.

Mă gândesc la faptul că solstiţiul de vară, ca eveniment calendaristic anual şi cu atât mai mult spiritual, simbolistic şi ezoteric, nu este izolat, ci face parte din cele patru diviziuni ale anului, stabilite, conform dicţionarului Dex, „în funcţie de caracterele specifice de climă şi lumină”. Deci, în funcţie de soare, de luminozitatea şi de puterea cu care acesta încălzeşte pământul, aflat în mişcarea lui circulară în jurul astrului-lumină, ceea ce face ca întreaga natură să-şi regleze şi desfăşoare ciclul de viaţă potrivit acestor patru diviziuni ale  anului: primăvara – germinarea seminţei şi trezirea la viaţă a  plantelor; vara – dezvoltarea roadelor; toamna – maturizarea şi culegerea roadelor naturii; iarna – moartea plantelor şi alchimia întregii naturii, pregătirea pentru reluarea ciclului vieţii.

Nimic nu este la întâmplare, totul se desfăşoară după legile neschimbate ale naturii, încă  de la facerea lumii, într-o interacţiune permanentă şi deplină a tuturor elementelor cerului şi ale pământului, creaţii ale Domnului. Marea Creaţie a Domnului, aşa cum ne arată „Geneza”, constă în facerea universului, a cerului şi pământului, a vieţii şi a legilor universale.

Gândundu-mă la „Geneza”, îmi amintesc de Haydn şi muzica lui. Ştiu că,  pentru înţelegerea Creaţiei,  nimic nu poate fi e mai interesant, mai frumos, decât să asculţi Oratoriul „Creaţia”, al lui Joseph Haydn care, prin acordurile sale muzicale, cu adevărat divine, prin mijloace simfonice, ne poartă cu gândul la haosul cosmic, apoi, la crearea Cerului şi a pământului, a uscatului, cu munţi şi câmpii, a apelor mărilor şi a râurilor, la crearea naturii şi a vieţii, iar în final, la crearea omului.Toate creaţiile sunt supuse legilor universului, legi în baza cărora viaţa este generic  eternă şi  neîntreruptă, dar individual, ciclică, reînnoită periodic în alţi şi alţi purtători ai vieţii.

Ciclicitatea vieţii pe pământ, cercul vieţii, sunt marcate prin trecerea timpului, ca etape ale naşterii, dezvoltării, maturizării şi morţii individuale a tot ceea ce poartă viaţă. Pentru natură, cercul vieţii este împărţit în etape (sezoane-anotimpuri) anuale, pentru oameni şi animale, cercul vieţii este divizat în etape delimitat de stări biologice, adevărate anotimpuri şi ele. Aceste etape ale omului sunt  sinonime cu cele ale plantelor, ale vegetaţiei, ale naturii, omul fiind, la apariţia sa pe pământ, parte integrantă a naturii. Ca şi în această etapă a evoluţiei omenirii, de altfel, doar că acum omul ar vrea, în egocentrismul său,  să devină stăpânul naturii, să controleze mediul şi fenomenele naturale, viitorul planetei, fără a se întreba dacă îi este permis acest lucru. Înalta spiritualitate reliefează adevărul, acela că omul nu este Creatorul, ci este el însuşi creat, operă a marelui Creator. Raţiuniea, gândirea, sufletul şi spiritul i-au fost date pentru a cunoaşte binele şi frumosul, pentru a evolua şi a se autodepăşi, în armonie şi mediu prietenos, nu pentru autodistrugere. Iar pentru acest lucru, omul  trebuie să înceapă cu autocunoaşterea, cu  descifrarea misterelor propriei sale vieţi.

Similitudinea dintre ciclul vieţii umane şi ciclul vieţii naturii a fost remarcată şi reflectată prin diverse manifestări spirituale, artistic rudimentare, muzical iniţiatice, şamane, mistice, încă din perioada homo sapiens, a primelor grupări sociale de tipul familial, apoi al gintelor şi cele tribale. Fiindcă omul, prin structura lui mentală, spirituale, sentimentală, a fost şi este atras de misterele vieţii, a propriei lui vieţi şi a căutat mijloace şi metode a pătrunde aceste mistere, chiar şi parţial. Sau, cel puţin, crede că descifrează misterele vieţii, aliniind totul după propria lui capacitate de înţelegere şi propria viziune, transformate, ulterior, în adevărate ştiinţe de cercetare: psihologia, filozofia, sociologia, etc.

Dar, cel mai simplu şi, în acelaşi timp, mai profund mod pentru om de a-şi exprima viziunea asupra vieţii,  este arta. Arta, considerând şi muzica tot o formă artistic de exprimare.

Gândindu-mă doar la perioada renaşterii, a barocului, perioada clasică, romantică, profunzimea reprezentărilor etapelor vieţii naturii şi a omului, complexitatea acestora, frumuseţea reprezentărilor ne uimesc. Ne uimesc şi ne explică înalta spiritualtate umană, profunzimea şi marea importanţă a valorilor morale, spirituale, tradiţiile pe care omul şi-a clădit viaţa personală şi cea socială de-a lungul timpului, ani şi  secole la rând.

Acceptând, ca un fenomen inexorabil,  trecerea implacabilă a timpului şi, în acelaşi timp, a propriei sale vieţi, trecere remarcată prin diviziunile timpului şi prin momentele importante de  viaţă, prin etapele vieţii văzute ca adevărate anotimpuri,  omul  a simţit nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele, imortalizându-le, alături de cele mai importante momente sau întregi etape de viaţă. Şi, cei mai talentaţi oameni, şi-au exprimat sentimentele prin geniale opere de artă, lucrări muzicale, edificii (cele antice, de exemplu). Au pus suflet în aceste opere, arătându-ne că dacă partea materială care susţine  viaţa, vehiculul terestru, corpul, moare şi se transformă prin procese alchimice, partea spirituală, sufletul, este nemuritor.

Tocmai aceste două fenomene, contradictorii la prima vederea, moartea corpului şi nemurirea sufletului, arată complexitatea misterioasă, de neînţeles pentru om, a vieţii, a continutăţii, a permanenţei acesteia, dincolo de noi, de percepţia, de înţelegerea, de universul nostru personal, individual. Şi este valabil în întreaga natură, pentru tot ceea ce poartă sau este viaţă. Permanenţa şi continuitatea vieţii florei sunt conservate în sămânţă, iar pentru om, în copii şi nepoţi, în procreere.

Poate la aceste adevăruri s-au gândit şi marii artişi, compozitori, într-un cuvânt, creatori ai spiritualităţii umane, atunci când şi-au imortalizat gândurile în picturi sau prin divine compoziţii muzicale.

 

Cu gândul la muzică, privesc marea. Şi am impresia că zgomotul valurilor şi strigătul pescăruşilor se pierd, iar în minte îmi răsună acordurile Simfoniilor londoneze ale lui Franz Joseph Haydn,  simfonii pe care le-a compus privind apele Thamisei. Malul Tamisei a fost locul unde şi-a găsit inspiraţia,  privind apele zilnic, de dimineaţa până seara. Poate de aceea   sentimentele, gândurile şi le-a pus pe note muzicale în piese pe care le-a numit[1] Dimineaţa (Simfonia 6), Amiaza( 7), Seara (8). Gânduri profunde, despre viaţă şi misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor.

Aceleaşi gânduri şi le-a pus pe acorduri muzicale în Oratoriul Anotimpurile, lucrare în care descrie cele patru anotimpuri ale naturii în consonanţă cu reflecţiile şi trăirile lirice despre  vieaţa liniştită de la ţară. Fiecare anotimp este descris de Haydn, folosind mijloace muzicale, prin ceea ce este specific. Primăvara, prin glasul păsărilor, vara, prin zgomotele unei furtuni, toamna, prin culesul roadelor, sau cântece pastorale, ca expresie a bucuriei de a trăi aproape de natură. Viaţa simplă şi curată din mediul rural este descrisă şi prin atitudinea şi bucuria vieţii exprimată de ariile personajelor principale ale oratoriului: Luca, tânărul ţăran, îndrăgostit şi fericit, Hanna, frumoasa ţărancă şi tatăl ei,  bătrânul Simon, om cu o filosofie simplă, practică, în armonie cu natura.  De aceea, „Anotimpurile” lui Haynd este  o lucrare monumentală, pe care aş asculta-o la nesfârşit, cu bucurie şi cu gândurile lăsate să zboare spre acele vremuri idilice.

La fel cum aş asculta la nesfârşit şi „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi[2], lucrare de o armonie , complexitate şi profunzime filozofică, spirituală,  aparte. Fiecare anotimp este  descris de Vivaldi atât de expresiv, încât ascultătorul îl recunoaşte fără să-l mai fi ascultat vreodată. De la dansul florilor şi cântecul păsărilor, primăvara, la nostalgia iernii, pe care o simţi atunci când auzi sunetul vântului rece, fiecare anotimp trece prin întreaga fiinţă a ascultătorului. Simţi vibraţile fiecărui anotimp dincolo de armoniile muzicale, ca o magie care te copleşeşte şi în care descopri însăşi viaţa, viaţa ta: primăvara este copilăria ta, cu bucuria renaşterii naturii şi descoperirea frumuseţii acesteia, de care devi conştient odată cu trecerea timpului, a zilelor, a săptîmânilor, apoi, a anilor. Primăvara este  începutul vieţii tale când descoperi, cu surprindere, ce înseamnă fiecare lucru care-ţi va marca viaţa.

Magia verii lui Vivaldi  este magia tinereţii, a focului dragostei, a pregătirii pentru  părăsirea cuibului părintesc. Este vârsta sentimentelor tumultoase, furtunoase, greu de stăpânit, a zborului spre noi ideauri, a viselor îndrăzneţe. Vise pe care, dacă nu le-ai împlinit, le vei realiza în toamnă, toamna maturităţii tale, când culegi roadele coapte la focul nerăbdării tinereşti, roadele bunei educaţii, a pregătirii profesionale. Toamna-maturitate este anotimpul recunoaşterii personalităţii tale, a consacrării ca om, ca membru al comunităţii, ca pater familias. Apoi, pe nesimţite, se instalează senectutea, iarna corpului fizic cu experienţa unei vieţi întregi, cu înţelepciunea care te ajută să-ţi pregăteşti trecerea într-o altă lume.

Vivaldi, în Anotimpurile sale, ne ajută să înţelegem trecerea de la o etapă a vieţii la alta, trecere lină prin moartea simbolică a etapei de viaţă precedente, ce ne lasă doar experienţa şi înţelepciunea acceptării inevitabilului transfer ce survine odată cu trecerea anilor. O etapă de viaţă, un anotimp al vieţii moare şi renaşte următorul, pe nesimţite, ca printr-o magie care ne farmecă şi ne distrage atenţia de la drumul propriei vieţi. Şi ne trezim în iarna melancolică a vieţii noastre, neştiind când au trecut anii, anii noştri, pe care, tot simbolic, îi putem retrăi prin copii şi prin nepoţi.

Nimeni nu a descris, la fel  ca Vivaldi, fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp, percepute şi filtrate  prin sufletul omului, care, speriat de fenomenele naturale, încearcă să le înţeleagă şi să se adapteze acestora, pentru a supravieţui. La fel ca plantele, păsările şi animalele, al căror exemplu îl urmează. Şi tot ca ele se bucură de lumina şi căldura soarelui ce răsare din nou după înspăimântătoarea furtună. Sentimentele de teamă şi bucurie, de tristeţe şi melancolie sunt atât de bine reflectate de Vivaldi, încât ai impresia că natura rezonează cu omul, preluându-i şi accentuându-i simţămintele, sentimentele. Este tocmai armonia dintre natură şi om, care stă la baza supravieţuirii specilor. Este armonia pe care Vivaldi ne-o dăruieşte, izvorâtă din sufletul lui.

Daruri nepreţuite, alături de darurile pe care ni le-au făcut mulţi alţi compozitori de geniu, printre care şi Beethoven, Ludwig van Beethoven, omul trist, neadaptat vremurilor sale, care şi-a luat energiile creatoare de la natura-mamă.

Misterul renaşterii sale permanente, în şi din natură, ni l-a descris în compoziţile sale despre armonia dintre om şi mama-natură, în Simfonia a 6 Pastorala, Sonata Primăverii pentru vioară şi pian, Sonata  28 Pastorala, Sonata  53 Aurora, şi multe alte lucrări sau părţi din renumitele lui lucrări muzicale.

Astfel, Beethoven vede şi descrie natura ca o expresie a trăirilor şi sentimentelor sale, pe care ea i le schimbă în bine. El descrie elementele, scenele şi fenomenele naturii aşa cum le simte, imaginile le filtrează prin suflet şi, apoi, pune în note muzicale sentimentele, nu imaginile unei naturi nude. Se apropie de natură cu tristeţe, cu dezamăgirea vieţii sale, preia optimismul şi frumosul naturii şi descrie scene idilice, romantice de-a dreptul, în care se regăseşte propria transformare, propria lui stare de spirit marcată de bucurie. Astfel se explică şi denumirea părţilor simfoniei şi ale scenelor descrise: Bucuria sosirii la ţară, Petrecere veselă ţărănească, Furtuna, etc. Simfonia Pastorală este o poezie lirică, ce ne duce spre pictarea scenei, cu totul altfel decât la Haydn, care ne poartă, în Anotimpurile, de la pictură la poezie.

Beethoven era preocupat de viaţa şi destinul omului, analizate  prin prisma propriei sale vieţi, viaţă pe care o considera ca o parte a naturii, a universului înconjurător, a societăţii, însă relativ independentă, liberă să-şi realizeze idealurile, chiar dacă mediul social îi era neprielnic, ostil. Binele şi bucuria, unitatea oamenilor  şi pacea pe pământ,   erau văzute ca valorile  indispensabile vieţii omului, în fiecare anotimp al său, de la copilărie, până la senectute. Acest lucru ni-l arată Beethoven în  Simfonia a 9-a Corala, numită şi Oda bucuriei. Începând cu haosul universal,  Beethoven ne conduce spre o stare meditativă, de reflecţie asupra vieţii, cu dezamăgirile, neliniştile şi tristeţea ei, cu întrebări asupra destinului şi puterea omului de a-şi schimba viaţa. Este momentul în care Beethoven însuşi triumfă asupra tristeţii şi dezamăgirii prin imnul închinat bucuriei. Imn universal al bucuriei libertăţii umane, pe care trebuie să-l învăţăm toţi oamenii, fiindcă este dedicat atât libertăţii, cât şi responsabilităţii fiecăruia din noi.

 

Am privit din nou turiştii care se plimbau, liniştiţi, veseli, pe promenadă. Se vedea bucuria vacanţei  pe feţele lor şi era bine acest lucru. Erau acolo copii, părinţi, bunici, ca exemple ai generaţilor prezente şi viitoate, anotimpuri ale vieţii. Şi eu m-am simţit bine, chiar bucuros,  gândindu-mă la simpozionul ospitalier, care se desfăşura în acea seară. Da, am ales un subiect frumos pentru expunerea mea. Voi  conferenţia pe tema  „Anotimpurile vieţii…”, aşa cum le-am simţit şi gândit, influenţat de spiritualitatea ospitalieră  aici, în Barcelona, pe malul mării, în ziua solstiţiului de vară.

M-am grăbit să plec spre Palau de la Música Catalana, să-mi întâlnesc amicii, să intru în atmosfera distinsă a spiritualităţii ospitaliere, a nobleţei cavalereşti, a celor care răspândesc spiritul umanitar al lui Frère Gérard L’Hoslitalier.

 

*

 

Spiritualitatea şi nobleţea ospitalieră, care caracterizează întreaga mişcare cavalerească din jurul Ordinului cavalerilor de Malta, au fost transmise de-a lungul secolelor, ca valori tradiţionale cavalereşti, generaţiilor de cavaleri, asigurând  continuitatea spiritului cavaleresc. Spirit trasmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând momentele importante din cercul existenţei Ordinului Ioanit, de la înfiinţarea acestuia, în 1113 A.D.(Recunoaşterea) şi până în zilele noastre.

Lanţul unităţii şi transmiterii acestor valori ospitaliere, din generaţie în generaţie, l-am descris în două din cărţile mele, dedicate cavalerilor ospitalieri: „ Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi Medalionul ospitalier” şi care se constituie ca adevărate cronici ale anilor de început al existenţei ordinului.

Înainte de a face câteva aprecieri asupra subiectului primei cărţi, m-am întrebat în ce categorie să o încadrez. Vei vedea de ce încep cu asta. M-am gândit că ar putea fi o carte istorică, deoarece se referă la evenimente din secolul al XII-lea, la prima cruciadă creştină, la apariţia Regatului Ierusalimului, înfiinţarea ordinului ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ar putea fi, la fel de bine,  o carte de acţiune şi mister, pentru că viaţa cavalerilor vremii se caracteriza prin acţiuni militare, cavalereşti, misterioase, cu viziuni şi vise premonitorii. Sau ar putea fi o carte poliţistă, pentru că o mare parte din subiect îl constituie o acţiune poliţistă desfăşurată în zilele noastre. Acţiune determinată de vechiul sceptru, simbol al cavalersimului. Şi, ca dilema să fie şi mai mare, evenimentele istorice, acţiunile cavalereşti şi cele poliţiste sunt descrise sub…sceptrul dragostei şi al nobleţei. A iubirii care uneşte personajele principale şi familiile lor, pe soţi, pe copii şi pe urmaşi, prin şi peste timp. Ar putea fi, deci, o carte de dragoste, având ca eroi cavalerii vechi şi noi, care participă la evenimente istorice prin acţiunile lor cavalereşti şi poliţiste, desfăşurate în veacuri diferite, şi legate unele de altele prin aceleaşi valori spirituale, prin legături de familie şi dragoste filială. Fiind o adevărată saga a familiei de Chamont, din Provence.

Am folosit, în scrierea cărţilor, căile spirituale, sentimentele şi emoţiile, pentru a facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate acestea se adaugă şi multe date reale, atestate istoric, asupra perioadelor descrise, asupra personajelor şi a evenimentelor istorice pe care le percepem ca aparţinând parcă  zilei de ieri, nu veacurilor trecute.

Romanul „Sceptrul  cavalerilor ospitalieri” este o saga a unei vechi  familii franceze, care  participă la principalele evenimente ale acelui secol al doisprezecelea. Spun asta deoarece istoria familiei continuă şi ea este descrisă şi  în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte.

Cele două planuri temporale ale acţiunilor, trecutul şi prezentul, în succesiunea lor  naturală, ne aduc în atenţie modalităţile prin care familia îşi asigură continuitatea în timp. Şi anume, prin valorile spirituale  pe care le promovează bunicii şi părinţii şi-şi educă descendenţii, prin realizările lor aduse în folosul comunităţii, pe care generaţiile, una după alta, le consolidează şi le amplifică, consolidând renumele, prestigiul şi valoarea fiecăruia dintre descendenţi. Este mesajul pe care-l aduc din  mijlocul şi în numele vechilor familii, exemplificând cu cele provensale.

Aş putea spune că, prin descrierea modului de viaţă al generaţilor familiei de Chamont, încerc să pun în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsând cititorii să aleagă, de la aceste civilizaţii depărtate în timp, valorile pe care le apreciază. Avem toţi şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila, de a le transmite mai departe, copiilor şi nepoţilor noştri, trecând prin Anotimpurile vieţii.

Barcelona, iunie 2016

 

Copyright©2016 Toate drepturile rezervate autorulzui Michael Riche-Villmont. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale

[1] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

[2] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

bookcoffee-1242653_960_720

Sănătatea şi lectura . Romanul “ Fantomele din Tarragona”

Zi frumoasă de vară aici, în Barcelona. Frumoasă, însorită, de vacanţă. Am deschis televizorul pentru ştirile de diminează şi observ, deloc surprins, că mass media abundă cu ştiri despre efectele stresului şi depresiei.    Şi, trebuie să recunoaştem că, într-o formă sau alta, fiecare din noi avem momente stresante aproape zilnic, momente pe care le depăşim mai greu, sau mai uşor. Este un lucru, din păcate, real: stresul, depresia,  fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează comportamentul, atitudinea şi gândirea. Nu de  puţine ori, stresul şi depresia au urmări grave, ajungându-se la întâmplări de neimaginat.

De aceea, diminuarea conştientă a stresului, ca preamabul al depresiei, a devenit o necesitate a zilelor noastre, necesitate inclusă în ceea ce numim “un stil de viaţă sănătos”. Sau, mai mult, evitarea, diminuarea stresului devine o componentă a educaţiei. Dar putem evita, sau depăşi stresul? Cum reuşim acest lucru? Este greu de spus şi, mai greu, de făcut.

Gândindu-mă la acest lucru, mi-am amintit de o mare personalitate medicală. Doctorul John Goldsmith, bine cunoscut psiholog, a fost printre primii cercetători care au demonstrat, pe baze ştiinţifice, rolul curativ al lecturii în tratarea stresului şi a depresiei. La fel ca în cazul tratamentului prin muzică, meloterapia-ascultarea unor opera musicale relaxante,  şi cititul unor cărţi bune, relaxante, optimiste, are efecte benefice, curative, îndepărtând gândurile negre, stresul şi îmbunătăţeşte  starea  depresivă. Unii cercetători susţin chiar că cititul unei cărţi beletristice este mai eficient decât ascultarea unei lucrări musicale. În timp ce muzica relaxantă te aduce în stare de somnolenţă, textul unei cărţi te poartă, cu imaginaţia, într-o altă lume, a binelui, a fericirii. Îţi arată o lume unde poţi ajunge şi tu, cititorule, dacă reuşeşti să găseşti calea spre acea lume.

Oricum, concluzia tuturor cercetătorilor este aceea că pentru a diminua stresul, este indicat să practicăm cât mai multe activităţi de divertisment şi sportive. Participarea la jocurile de societate, cititul, ascultarea unor piese de teatru sau piese muzicale relaxante, satisfacerea unor pasiuni ca filatelia, colecţionarea de diferite obiecte, cântatul, picture, etc. sunt modalitaţi care, practicate cât mai des cu putinţă, pot diminua strecul cu până la 75%.

Însă aceste modalităţi de relaxare, practicate la întâmplare, nu au întotdeauna efecte benefice, dimpotrivă, pot duce la accentuarea stresului şi a depresiei. Muzica zgomotoasă, flash-uri luminoase din timpul unor spectacole, accentuează starea de stress, supun organismul, gândirea conştientă şi, mai ales, subconştientul, unui stres suplimentar, chiar dacă pe moment ar părea că sunt benefice. De asemenea, unele pasiuni pot evolua negative şi duc la dependenţă, cum ar fi  jocurile de noroc, alcool, tutun sau droguri.

De aceea, în cazul stresului accentuat sau al depresiei, este recomandat ajutorul medicului psihiatru, care poate ajuta persoana în cauză să-şi descopere preferinţele, pasiunile şi să şi le dezvolte ca modalităţi de contracarare a stresului. Un program care să îmbine munca, activitatea profesională, viaţa familiară, cu modalităţi eficiente, benefice, civilizate de combatere a stresului, duc la crearea unui stil de viaţă sănătos. Este tocmai ceeea ce urmărim fiecare din noi, să trăim sănătos, frumos, să avem o viaţă de familie şi profesională frumoasă, fericită.

Revenind la lectură, lectura organizată,  cred că este una din modalităţile cele mai importante pentru formarea unui stil de viaţă sănătos şi civilizat.

În primul rând, lectura organizată stă la baza instrucţiei, a formării profesionale, a specializării şi perfecţionării în domeniile de nişă.În al doilea rând, lectura organizată ne ajută la formarea unei culturi generale indispensabilă în societatea modernă. Dar, înainte de toate, lectura organizată, practicată din primii ani de şcoală, prefigurează viitoarea personalitate a copilului, nivelul lui de educaţie, gradul lui de civilizaţie şi, de ce nu, a poziţiei sale în societate.

Educaţia pe care o primeşte copilul în familie, în şcoală, prin lectură,etc., duce la integrarea lui în societate prin intermediul primelor grupuri de prieteni, bine educaţi,  sau rămaşi la  nivelul străzii. Nivelul educaţiei îl ajută pe copil, devenit tânăr, apoi adult, să se integreze într-un anturaj periferic,  mediu,sau elitist,  ceea ce semnifică tocmai poziţia lui socială. Educaţia, sau lipsa educaţiei, duce la discriminare, marginalizare, unde stările stresante, conflictuale se rezolvă prin violenţă şi infracţionalitate.

Un om bine  educat îşi va educa, la rândul său, copiii, care vor şti cum ducă o viaţă sănătoasă, cum să reacţioneze la provocările vieţii. Sunt multe exemple de personalităţi importante ale ştiinţei, ale lumii  artistice, culturale, literare, care provin dein familii sărace, dar au devenit elite datorită şcolii şi a cărţilor. Se spune, ca un  mare adevăr, că fiecare carte este un univers de cunoaştere. Eu aş spune că fiecare carte are o nobleţe a ei, nobleţe care se transmite cititorului. Aşa cum cum fiecare bloc de marmură ascunde o capodoperă, aşteptând doar ca artistul să o scoată la lumină, tot aşa, fiecare carte conţine o părticică din capodopera cunoaşterii, aşteptând doar ca cititorul să o descopere, să o asimileze şi să-i folosească puterea.Iar atunci când omul este conştient de puterea cunoaşterii, a educaţiei, poate evita şi învinge cu uşurinţă orice manifestări ale stresului, având deschisă calea spre bucurie, spre fericire şi împlinire.

Cititul, învăţatul, mai ales la persoanele de vârsta a doua şi a treia, pot preveni şi alte boli, cum ar fi Alzheimer, după cum susţin tot mai mulţi cercetători din domeniul sănătăţii.

Aşadar, lectura este  nu numai un aspect esenţial al vieţii sănătoase, ci şi al educaţiei, bunăstării, împlinirii. Să citim cât mai mult, să citim cărţi bune, săfim sănătoşi şi să  ne autoeducăm prin lectură, indiferent ce vârstă avem.

Atunci când am scris Romanul “Fantomele din Tarragona “, una din cele mai cumpărate cărţi ale mele, am avut în minte şi legătura dintre lectură şi sănătate, dintre cărţi şi educaţie. Am intenţionat  să scriu o carte optimistă, care să-l poarte pe cititor de la dramele teribile ale unui copil răpit de mauri, la momentele regăsirii cu părnţii săi, la împlinirea, deficilă la început, prin dragoste şi prietenie. Am vrut să arăt, prin intermediul personajelor cărţii, puterea dragostei dintre copii şi părinţi, puterea speranţei, puterea credinţei în Domnul şi a rugăciunii. Romanul este o carte a timpurilor noastre, în care se întrepătrund evenimente din secolul 12 cu cele de astăzi, întâmplări misterioase, cu oameni şi fantome. Dar este şi o carte de actualitate, o carte profundă, mai mult decât atractivă, o carte pozitivă, care îl poartă pe cititor în universul altor lumi şi vremuri, în Spania,  pe Costa Dorada, făcându-l să uite de greutăţile vieţii, de stress şi necazuri.   Este o carte cu personaje pe care le iubeşti şi pe care nu le uiţi niciodată, o carte pe care o vei reciti cu bucurie şi o vei da şi copiilor tăi, fiindcă au multe lucruri de învăţat de la Melissa de Salou, personaj devenit eroină de legendă.

                                                   Michael Riche-Villmont, Barcelona, august 2016.

Găseşti cartea aici: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

1c1

Eseu Cavalerii de Malta …în Insula Malta . In memoriam Frère Gérard L’Hoslitalier

  de Michael Riche-Villmont

Călătoria cu avionul de la Barcelona spre Insula Malta, mi-a oferit posibilitatea de a reciti câteva lucruri interesante despre istoria arhipelagului Maltez, o istorie mai mult decât atractivă. Cunosc destul de bine istoria arhipelagului, am scris un roman despre minunata insulă Malta[1] şi despre Barcelona, dar ori de câte ori găsesc o lucrare nouă, un nou ghid despre Malta,  le citesc cu plăcere. Mai ales că istoria arhipelagului şi istoria Ordinului cavalerilor de Malta se completează reciproc, o perioadă bună de timp, între anii 1530 şi 1798, arhipelagul fiind administrat de membrii binecunoscutului ordin cavaleresc.

Am recitit cu plăcere şi câteva pagini dintr-o lucrare despre istoria cavalerilor ospitalieri, istoria veche, de început a nobilului ordin, istorie făcută de Frère Gérard, pentru dezvoltarea spiritului umanitar al…oamenilor. Istorie interesantă, misterioasă, dar o istorie exemplară a umanitarismului.

Timpul a trecut foarte repede,  sau aşa mi s-a părut mie şi am ajuns pe aeroportul Luqa, la 3 mile sud de La Valetta.    Apoi, după un sfert de oră, intram în oraşul capitală a insulei şi a arhipelagului maltez, oraş de suflet al fiecărui purtător al crucii albe. Oraş ce poartă amprenta, vizibilă, evidentă a spiritului ospitalierilor, (ioaniţilor) Sfântului Ioan Botezătorul, comandaţi de cavalerul  La Valetta. Forturile, bisericile, palatele, aleile strâmte, toate vechile construcţii reflectă modul de viaţă, materială şi spirituală a cavalerilor ospitalieri ai Frère Gérard L’Hoslitalier, viaţă modestă în ceea ce priveşte materialul, confortul şi elevată în ceea ce priveşte spiritualul. Toate construcţile au fost ridicate cu artă deosebită, pentru a le arăta urmaşilor lor înalta spiritualitate a cavalerilor ospitalieri,  credinţa, loialitatea şi sacrificiul lor, virtuţi creştine devenite valori morale intriseci, necesare chiar şi  vieţii   moderne. Privind străzile oraşului,  mă ateptam să apară cavaleri din fortul pe lângă care treceam în goana maşinii, din palatul marelui maestru, din Église Saint Jean Baptiste (Biserica St John), din oricare străduţă; cavaleri îmbrăcaţi cu vestitele şi simbolicele lor mantii negre cu cruce albă, mândrii şi orgolioşi de ceea ce au realizat ei, de întreaga lor istorie, de ceea ce au lăsat oamenilor, ca un adevărat testament pentru nobilii cavaleri de astăzi şi nu numai.

Această aşteptare m-a făcut să-mi reamintesc scopul venirii în Malta: comemorarea, ca  în fiecare an, a  plecării  lui Frère Gérard la Domnul, în 3 septembrie 1120. Era o întrunire care aduna cavaleri ospitalieri din toată lumea, prilej de reflecţie, meditaţie, rememorare şi rugăciune pentru spiritul marelui şi primului maestru învăţător recunoscut al ospitalierilor şi pentru suflete tuturor ospitalierilor plecaţi în  Împărăţia Divină.

Am venit la această comemorare la sugestia unui amic, care îmi citise cele două cărţi despre ordinul cavalerilor ospitalieri. Mi-a propus să vin,  în Malta, ca istoric, pentru documentare, acesta fiind unul din cele mai bune locuri pentru cunoaşterea spiritului cavaleresc, a nobleţei şi spiritualităţii ospitalierilor, cavaleri de Malta. Comemorarea urma să aibă loc a doua zi, duminică dimineaţa, printr-o slujbă religioasă desfăşurată în Église Saint Jean Baptiste,(Biserica St John), astfel că aveam o zi la dispoziţie să vizitez oraşul ce purta numele marelui maestru La Valetta.

Cunosc oraşul şi insula, dar de fiecare dată găsesc, le fel ca toţi ceilalţi vizitatori, noi locuri, sau noi perspective ale construcţiilor şi ale zonei. Aici, istoria, trecutul şi prezentul sunt atât de armonios îmbinate, încât par un tot unitar, o îmbinare a epocilor istorice, a culturilor, a civilizaţiilor care crează o altă lume, în care trăieşti, în acelaşi timp, în evul mediu şi în prezent. Este o senzaţie stranie de experiment temporal, în care stilul medieval al construcţiilor, arta arhitecturală a ansamblurilor urbanistice, misterele pe care le   intuieşti în fiecare edificiu, te fac să simţi, aproape fizic, trecerea dintr-o epocă istorică în alta.

Cu o astfel de impresie am ajuns la hotel şi am adormit cu gândul la La Valetta şi cavalerii lui, la eforturile de a continua să fie, aici, în Malta, gardienii lumii creştine. Răsplătiţi, de Napoleon şi revoluţia franceză, cu izgonirea din Malta.  Ironie a istoriei!

Dimineaţă, am ajuns la cunoscuta Église-cathédrale Saint Jean Baptiste, situată pe strada (Triq) San Gwann, mult înainte  de ora începerii slujbei religioase, pentru a-mi găsi un loc de unde să urmăresc slujba religioasă. La intrarea principală în catedrală erau vreo doisprezece cavaleri ospitalieri, îmbrăcaţi cu mantiile lor spectaculoase şi înarmaţi cu săbii, pregătiţi să primească invitaţii cu onorul specific, cavaleresc.

          Dintr-un sentiment de respect pentru ei, cavalerii, am ocolit biserica şi m-am îndreptat spre intrarea laterală, destinată, în vremurile trecute, accesului cavalerilor, ca semn al modestie. M-am oprit, surprins, la intrare şi am citit cuvintele inscripţionate deasupra uşii: „Voi, cei care păşiţi acum deasupra celor morţi, amintiţi-vă că, într-o zi, alţii vor păşi deasupra voastră”. Impresionante, profunde cuvinte, pline de înţelepciune şi adevăr, fiindcă viaţa pământeană este trecătoare, iar noi nu suntem atotputernici, nu suntem zei, ci muritori şi trebuie să ne comportăm ca atare, respectând legile scrise şi cele nescrise, cele Divine.

Impresionat de semnificaţia cuvintelor inscripţionate deasupra intrării, am păşit pe dalele din piatră lustruită, în splendid biserică, ridicată între anii 1572 and 1577, din ordinul marelui maestru Jean de la Cassière, după planurile unui architect local, Girolamo Cassar.  Biserica era nu numai loc de rugăciune, ci şi loc pentru Convent, adunările cavalerilor unde se discutau atât problemele lor curente, cât şi cele generale, de importanţă deosebită pentru Ordin. Modestă în primii ani, biserica a fost ulterior decorată cu piese arhitecturale şi lucrări de artă deosebite. Am avut şi eu posibilitatea să admir pictura lui Caravaggio, “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, realizată prin 1608. Apoi, în Oratoriu, am admirat cealaltă pictură a lui Caravaggio, “Saint Gerome”, simţindu-mă într-un adevărat muzeu de artă.

Corpul navei, mare, imporesionant prin zidurile arcuite şi picturile decorative, prin atmosfera pioasă şi, în acelaşi timp, de sărbătoare, te făcea să mergi cu mare grijă, căutând să te pierzi în atmosferă, ca parte component a acestui loc divin.

În spaţiile de trecere dintre corpul navei şi laterale, delimitate de stîlpi ce susţineau marile arcade, toate acoperite cu splendide stucaturi, se aflau cavaleri şi Doamne ale ordinului, îmbrăcaţi cu ţinutele lor de gală, lucru ce înfrumuseţa atmosfera de sărbătoare din incintă. Şi un număr mare de preoţi treceau grăbiţi dintr-un loc în altul, făcând ultimile pregătiri pentru începerea slujbei.

Înainte de a-mi ocupa un loc bun, cu perspectivă asupra altarului, am făcut un tur pentru a vedea cele nouă capele din biserică, una destinată Sfintei din Philermos şi opt destinate fiecărui corp naţional (fiecărei limbi vorbite în cadrul ordinului).

În acordurile cântărilor creştine, preoţii şi corul şi-au ocupat locurile, apoi au intrat, pe culoarul lăsat de numărul extrem de mare de participanţi,  invitaţii, marii preoţi şi marii cavaleri ai ordinului. Cu aceasta, slujba a inceput, ritualul desfăşurându-se într-o atmosferă impresionantă, de mare elevaţie spirituală. Ritualul unei slujbe religioase catolice este, desigur, foarte frumos, aducând trăiri cu adevărat divine. Impresionant a fost şi micul recital de muzică gregoriană, muzică veche, aşa cum intonau vechii călugări.

Apoi, mi-au plăcut, în mod deosebit, cuvintelor frumoase spuse la adresa fondatorului ordinului, cunoscut de noi, publicul larg, drept Frère Gérard. Însoţite de acordurile Missa Brevis de Haynd, cuvintele au mers la inimile ascultătorilor.

Tânăr călugăr într-o mănăstire din Amalfi, Gérard de Soussa[2] avea o mare dorinţă: aceea de a merge în Ţara sfântă, pe urmele lui Isus. Lucru care s-a întîmplat, spre bucuria lui, iar odată ajuns în Ţara Sfântă, a rămas la Ierusalim pentru totdeauna. L-a slujit pe Domnul la aşezământul Sfânta Maria Latină, aşezământ ospitalier, iar după 1080, odată cu extinderea noului aşezământ ospitalier Sf. Ioan Botezătorul, destinat îngrijirii bolnavilor bărbaţi, a devenit stareţul acestei mănăstiri Benedictine de călugări ospitalieri.

În timpul asediului Ierusalimului de către cruciaţii creştini, Frère Gerard şi ceilalţi călugări i-au ajutat pe cruciaţi, aruncându-le alimente peste ziduri. Pentru fapta sa, a fost schingiuit de către egipteni, iar după cucerirea Oraşului Sfânt de către creştini, în august 1099, s-a întors la aşezământul Sf.Ioan. Până la sfârşitul anului a organizat călugării ospitalieri într-un ordin călugăresc, după care a primit în ordin şi câţiva cavaleri cruciaţi, care să asigure paza aşezămintelor ce urmau a fi înfiinţate, precum  şi a pelerinilor creştini. În 1113, Papa a aprobat înfiinţarea Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, cu misiune ospitalieră.

Până la plecarea Frère Gerard la Domnul, în septembrie 1120, ordinal a înfiinţat sute de aşezăminte ospitaliere în Ţara Sfântă şi nordul Mediteranei[3],reuşind să răspândească în lumea creştină concepţia activităţii ospitaliere, cu mari construcţii creştine, ce aveau în compunere biserică, han şi spital.

Este justificat, deci, faptul că spiritul şi concepţia ospitalieră a Frère Gerard s-au dezvoltat, fiind astăzi îmbrăţişate, perfecţionate şi aplicate în toată lumea.

Cuvintele de încheiere:”Cinste şi recunoştinţă lui şi ospitalierilor” a electrizat asistenţa, pe bună dreptate. A fost momentul care m-a determinat să scriu ceea ce am simţit pe timpul slujbei, realizând acest eseu.

Partea finală a ritualului religios a arătat cât de spectaculoasă poate fi defilarea cavalerilor şi a Doamnelor de Malta, într-o sincronizare şi armonie perfectă. Adevărat spectacol! Răsplătit cu aplauze de către asistenţa din catedrală.

Binenţeles, l-am felicitat pe amicul meu, cavalerul, pentru reuşita întregii acţiuni. Şi i-am mulţumit pentru oportunitatea de a revedea unul din locurile importante ale istoriei Europei şi  a cavalerismului. Dar şi pentru posibilitatea de a participa la una din acţiunile lor, chiar şi numai ca spectator.”Asta nu este tot”, mi-a explicat amicul meu. “Eşti invitat la cina cavalerească, unde poţi cunoaşte direct spiritul ospitalier”. A fost una din cele mai frumoase propuneri pe care mi le-a făcut, propunere care m-a onorat. Am acceptat cu bucurie această  posibilitate de a cunoaşte, direct, la faţa locului, nobleţea ospitalierilor, a cavalerilor de Malta. Simplitatea comportamentului, dar şi prestanţa acelor nobili cavaleri, respectul pe care şi-l acordau unii altora. Pentru mine, au fost şi rămân un exemplu de educaţie, perpetuată de secole! Şi m-am gândit, din nou, că acesta este beneficiul voiajului meu: cunoaşterea unor oameni de mare valoare, la ei acasă.

 

 

 

Bibliografie suplimentară:

https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_John%27s_Co-Cathedral

 

Şi (indicate de Wikipedia):

 

http://www.tangka.com/guide/guide-voyage-malte/la-valette-city-gate-cathedrale-saint-jean-malte.php [archive]

http://www.visitmalta.com/st-johns-co-cathedral?l=4 [archive]

Malte et ses trésors [archive] L’express, 13 janvier 2010.

http://www.petitfute.com/adresse/etablissement/id/62698/co-cathedrale-st-jean-visites-points-d-interet-la-valette [archive]

 

Portail de l’ordre de Saint-Jean de Jérusalem

 

 

 

 

 

 

[1] Michael Riche-Villmont, „Dragoste şi mister în Barcelona”,ed.2016

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015

[3] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015

bd

Eseu: … Pe urmele eroinei Melissa, în Salou, Costa Dorada… Pe drumul destinului…..

Romanul     „Fantomele din Tarragona”, Autor     Michael Riche-Villmont

Găseşti cartea aici: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

Un voiaj în locurile unde a trăit eroina legendei catalane, Melissa De Gadara y Salou, este foarte tentant. Să mergi în Tarragona, Reus, Salou, Tortosa, pe renumita Costa Dorada, în locuri cu mare rezonanţă istorică şi renume turistic, este un adevărat vis. Dar un vis realizabil.  Gândul de a pleca pe urmele Melissei,  la Salou, în Spania, pe Costa Dorada, mi-a venit în urma unei discuţii avute cu doi amici. Amici spirituali, de o nobleţe aparte.  Cărora le-a plăcut Melissa, eroina de legendă Melissa de Gadara y Salou, o adevărată Ioana D’Arc catalană. Cu o legendă plină de dramatism, însă de o frumuseţe deplină, descrisă în „Fantomele din Tarragona”, un thriller istoric, cu drame teribile, mistere şi profundă dragoste.

Legenda spune că, pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarrgona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută în robie.

Viaţa tinerei va fi o succesiune de drame, lupte şi aventuri, devenind ocrotitoarea oamenilor simpli din provincial Tarragona, ceea ce i-a atras ura a multor duşmani. Faptele ei bune au continuat, susţin locuitorii din zonă şi după moartea Melissei, fiind văzută, ca fantomă sau ca porumbel, în diverse împrejurări grele, când era nevoie de ajutorul ei. Astfel ea a ajuns erou de legend, o legendă din ce în ce mai cunoscută.Iar legenda ei, are o asemănare inexplicabilă cu legenda  San Jorge (lupta Sf. Gheorghe cu balaurul), bine cunoscută de toţi spaniolii.

In acelaşi timp, mulţi oameni o consider ca o adevărată Ioana D’Arc iberică, o eroină medievală, care-i ajută şi astăzi pe cei aflaţi în pericol.

Aşadar, gândul de a pleca la Salou nu mi-a venit întâmplător. Şi nu întâmplător ne-am văzut noi, amicii. Ne-am întâlnit, într-o seară de vineri,  seară frumoasă de început de septembrie, început de toamnă şi în Nice, la noi, deşi acest început de toamnă, era mai mult subiectiv, nu se prea simţea în atmosfera estivală a locului. Stăteam  pe terasa restaurantului  Grand Ettoile, vis-a-vis de Promenade des Anglais, sau Camin deis Anglés, cum o numeau vechii locuitori ai oraşului. Priveam plimbarea acelor oameni fericiţi care, împreună cu familiile sau prietenii, se bucurau de atmosfera liniştită şi perspectiva minunată asupra mării.

Subiectele discuţiei noastre erau diverse, întâlnirea  noastră fiind una din acele bune obiceiuri de a ne petrece timpul liber, puţinul timp liber, împreună cu soţiile sau doar noi băieţii, la un pahar de vin bun. Dar mai ales de a fi noi, cu noi înşine, într-o oază a prieteniei pure, a frăţiei spiritului liber şi deschis artei şi frumosului, spirit  pe care Saint Gérard  ni l-a dat, odată cu nobleţea ospitalieră, cu nouă sute de ani în urmă. Spiritul nobleţei crucii albe.

Deci, discutam despre diverse lucruri şi ne-am reamintit, privind oamenii bucuroşi de atmosfera unei seri minunate, de istoria interesantă a bulevardului. La un moment dat, amicul nostru, Laurent, m-a întrebat dacă am mai fost în Spania, la Salou, locul unde se desfăşoară acţiunea romanului „Fantomele din Tarragona”. Nu am mai fost acolo, nici nu a trecut prea mult timp de la publicarea romanului, dar intenţionam să revăd acea zonă minunată.

„Aţi remarcat că suntem în locul unde a început acţiunea romanului?”, a intervenit şi Antoine. „Suntem chiar la Grand Ettoile, unde doctorul Phillip de Chamont a hotărât să viziteze staţiunea Salou”, a continuat el. „Cum ţi-a venit ideea de a începe romanul cu restaurantul nostru preferat?” „Tocmai pentru că este restaurantul nostru preferat”, i-am răspuns, deşi niciodată nu mi-am pus această întrebare. „Şi, fiindcă m-aţi întrebat despre vizita la Salou, pe Costa Dorada, mă gândesc  să plec chiar în aceste zile, împreună co Cornelie, soţia mea. Doar noi doi!”

Şi, aşa cum am hotărât, peste două zile am urcat în avion cu destinaţia Reus, aeroport situat în apropiere de Tarragona. Fără dragul nostru căţel, Brice care, nu cu mult timp în urmă, a plecat la Domnul.

Era o întâmplare fericită faptul că aeroportul se afla în Reus, fiindcă voiam ca voiajul nostru să înceapă cu acest frumos oraş. Aici, în Reus, au fost botezaţi, în anul 1130, fetiţa Melissa de Gadara y Salou şi Lopéz, eroii legendei din Tarragona.

Cum noi am venit aici pentru Melissa şi Lopez, am renunţat, cu regret, să revizităm acest oraş interesant, locul unde s-a născut marele Antoni Gaudi. Oraş care se poate mândri cu multe edificii ce au devenit, în timp, adevărate monumente ale artei arhitecturii, ale frumosului în habitaclu.

Aşa că, am mers  direct la biserică. Vechea biserică a micii aşezări Reus din 1130, a fost demolată cu veacuri în urmă, pe locul ei fiind, acum, splendida biserică San Juan. Încă de la intrare ne-a învăluit acea atmosferă de înaltă spiritualitate, de linişte şi miros de mosc şi tămâie, atmosferă binecuvântată de divinitate, comună tuturor lăcaşelor de rugăciune, unde ne întâlnim cu Spiritul Sfânt şi cu noi înşine.

Ne-am aşezat pe o bancă, am închis ochii şi ne-am rugat. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ceilalţi oameni, pentru toate fiinţele de pe pământ, din apă şi din aer, pentru cei prezenţi şi pentru cei plecaţi la Domnul. Atmosfera pioasă ne-a ajutat să intrăm în starea profundă de pierdere de sine, de apropiere de Domnul, starea în care simţi nevăzutul şi devii parte din misterul Divin. Acolo, ne-a întâmpinat sufletul lui Mozart, care ne-a făcut să plutim pe „Lacrimosa”, un imn al reculegerii, apoi Schubert, cu „Serenada” lui. Am avut un timp lung, timp de rugăciune şi reflecţie profundă, cu sufletele plecate  în templul divin,  la  missa solemnis. O missa cu  armoniile  pure ale muzicii lui Ave Verum Corpus de Mozart , corul îngerilor cu Glory din Mesiah, de Handel, iar când am auzit corul Hallelujah, parcă ne-am trezit din somn. Şi ne-a trebuit un timp ca să ne revenim, ascultând Gloria Gloria in excelsis Deo a lui Beethoven, ce se auzea, în surdină, din difuzoare. Eram într-o atmosferă de o spiritualitate deosebită şi, acolo,  în semiobscuritate, într-un colţ al tavanului navei bisericii, imaginaţia mea a văzut două globuri de lumină, discrete, uşor difuze: „Melissa şi Lopez ne urează Bun venit! Şi ne mulţumesc pentru că nu i-am uitat”, mi-am completat eu, imaginaţia.

Am privit-o pe soţia mea, discret, să nu o deranjez. Şi ea avea ochii îndreptaţi spre tavanul navei, ochi plini de lacrimi. Lacrimi ale bucuriei divine, primită în acel loc binecuvântat. Iar mie mi-a fost dor de Melissa şi Lopéz, pe care i-am dezvăluit lumii, mi-a fost dor de sufletele celor plecaţi la Domnul, de sufletul lui Brice, una din muzele mele. Mi i-am amintit cu dor şi regret, dar şi cu speranţa că undeva, cândva, ne vom întâlni toţi şi vom fi din nou împreună. Pentru eternitate. Speranţa tuturor oamenilor  de a-i întâlni pe cei dragi, acolo, unde merg toţi.

Cu greu ne-am recăpătat starea lucidă, plină de  o linişte cum rar o găseşti. O linişte plină de optimism, care ne mobilizează.

Şi ne-am  bucurat că am venit aici, la biserica din Reus. Am ieşit în stardă şi ne-am oprit câteva momente ca să ne obişnuim cu lumina soarelui de amiază.   „Soarele a obosit, strălucirea luminii şi-a diminuat puterea. A venit toamna! Toamna lui Vivaldi, toamna lui Thaikovsky”, a remarcat soţia, cu o urmă de regret.

Am remarcat şi eu acest lucru, galbenul luminii solare s-a imprimat şi în frunzele pomilor, a arbuştilor. Lumină care se imprimă şi în privirea oamenilor, aducând o anume nostalgie după vara fierbinte, strălucitoare.

Am plecat mai departe, pe drumul nostru spre…Melissa. În timp ce mergeam cu maşina spre Salou, am ascultat Toamna lui Joseph Haynd, cu armoniile ei relaxante. Şi priveam locurile pe unde treceam. O parte din pomii de pe câmp şi din grădinile ce mărgineau şoseaua C-14, ne-au confirmat venirea toamnei, prin culoarea frunzelor, prin  strugurii din vie, ce  aşteptau să fie culeşi.

„Toamnă frumoasă, caldă, cu soare, cel puţin în aceste zile. Pe aici mergeau şi Melissa   şi Lopez, spre Salou, sau înapoi, spre castelul şi domeniul Vetéro „. La acest gând, m-am simţit emoţionat şi am încercat să-mi imaginez cum arătau locurile acestea cu nouă secole în urmă. Fără case moderne, fără şosele asfaltate, fără…fără…

„Aceste locuri erau mai frumoase în acele vremuri, mult mai frumoase, nealterate de om, cu păduri, poieni pline de flori, cu păsări şi animale. Cu oameni care  ocroteau natura, mediul  şi  le respectau”, mi-a răspuns soţia la gândurile nerostite. „Da, aşa este”. Poate de aceea avem nostalgia naturii originale, a mediului natural, pe care nu reuşim, acum,  să-l ocrotim.

Curând, în faţa noastră au apărut primele case din Salou. „Mergem direct la hotel?” am întrebat, cu gândul la traseul pe care vom merge pe urmele Melissei. „Da, la hotel, apoi, dacă eşti de acord, vom  merge la Tarragona, la fostul domeniu Vetéro şi, mai departe, la Tortosa. Ştii, simt că în fiecare din aceste locuri am întâlnire cu o persoană apropiată, dragă.„.”

Fără să-i răspund, am oprit maşina, în afara străzii. „Priveşte!” Şi-a ridicat privirea şi, prin parbriz, în lumina soarelui, am admirat doi porumbei care zburau jucându-se, un dans plin de romantism, de dragoste, cu mişcări pline de tandreţe. „Doamne! Imposibil! Melissa şi Lopéz? Ne urează bun venit, exact ca în scenele din carte?”

Am privit-o cu drag şi i-am luat mâna. „Da, Melissa şi Lopez! Melissa şi Lopez, simboluri  ale dragostei şi loialităţii, simboluri  ale vieţii reale, aşa cum este ea, cu momente grele, dramatice şi clipe fericite, cu durere şi bucurie. Viaţa fiecăruia dintre noi, oamenii!” Toţi devenim, la un moment dat, Melissa sau Lopez, îndrăgostiţi, gata de orice sacrificiu pentru ceea ce iubim, însă şi plini de speranţa fericirii. Unii, deja am ajuns, suntem fericiţi, alţii mergem încă pe urmele Melissei de Salou şi a lui Lopéz, dar pe drumul nostru,  cu speranţa că vom găsi dragostea, fericirea, împlinirea. Pe drumul destinului…..

Aici este cartea despre destinul Melissei:https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

c4

Cavalerii de Malta – de la călugări sanitari, la corp militar de elită Nobleţea ospitalieră

Autor Michael Riche-Villmont

 

Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim –Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit  mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta, este unul din cele mai cunoscute şi mai longevive ordine cavalereşti, înfiinţate în perioada medievală. Membrii ordinului   şi-au  desfăşurat activitatea umanitară neîntrerupt, până în zilele noastre. Istoria ordinului este atât de complexă, cu o contribuţie remarcabilă la apărarea regatelor creştine medievale, încât face parte din însăşi istoria medievală a Europei şi Orientului Apropiat. Activitatea umanitară desfăşurată de membrii ordinului a fost recunoscută de toate organismele internaţionale, inclusiv de ONU, fiind apreciată ca una din cele mai utile asociaţii non profit cu structură mulţinaţională. Vorbim, evident, de ordinul original, cu sediul la Roma, recunoscut de Vatican, fiindcă există multe alte asociaţii care şi-au luat denumirea vechiului ordin cavaleresc.

              Perioada  anilor 600-1099 A.D.[1] (Înainte de prima cruciadă creştină)

Originile ordinului cavalerilor ospitalieri, sau cavalerii Ioaniţi, cum erau denumiţi, sunt consemnate  cu mult înainte de recunoaşterea lui de către papalitate, în anul 1113, A.D.

Din mai multe documente istorice aflăm că prin anii 600 A.D., regatele şi principatele creştine europene, în special cele din Peninsula Latină, Provence şi estul Peninsulei Iberice, cu ieşire la mare, şi-au dezvoltat substanţial comerţul cu populaţia arabă din  Orientul Apropiat. Acest lucru  a făcut ca un număr tot mai mare de   comercianţi şi pelerini creştini să meargă în Ţara Sfântă, un loc îndepărtat şi periculos în acele timpuri. Ca urmare, Papa Gregoriu[2]  a trimis un călugăr la Ierusalim, cu misiunea de a construi un lăcaş creştin, care să aibă în compunere şi han pentru odihna pelerinilor şi tratarea călătorilor bolnavi.

Într-un timp destul de scurt (anii 605-610), a fost construită de către călugării benedictini, o mănăstire, în Ierusalim, aproape de Biserica Sfântului Mormânt. Biserica mănăstirii a primit hramul Sfintei Maria, fiind cunoscută ca biserica Sfânta Maria Latina. Aşezământul din jurul bisericii avea construite mai multe chilii pentru odihna pelerinilor şi tratarea celor care se îmbolnăveau pe timpul pelerinajului. Călugării care le îngrijeau sfletele şi trupurile pelerinilor au început să fie cunoscuţi sub denumirea de călugării ospitalieri.

În anul 637, Ierusalimul a fost cucerit de arabii califului egiptean  Omar I, care a garantat libertatea de credinţă a tuturor locuitorilor, deci şi a creştinilor, ceea ce a permis dezvoltarea aşezământului prin construirea de noi săli de odihnă.

Prin anii 800 A.D., regele Carol cel Mare[3] al francilor a trimis bani şi oameni  care au ridicat alte construcţii, în beneficiul miilor de pelerini. Interesul lui Carol cel Mare era acela de a-şi mări numărul comercianţilor franci, dar fiind că stăpânea o mare parte a Europei şi căuta să facă o alianţă cu egiptenii. Iar pentru asta, trebuia să-şi asigure în orient un cap de pod.

În anul 1023 A.D., califul Egiptului, Ali az- Zahir,  care avea în stăpânire şi  Oraşul Sfânt, a autorizat reconstruirea aşezământului  creştin şi a hanului, care fuseseră distruse, la fel ca şi celelalte lăcaşe de cult din Ierusalim, de către califul Hakim, în 1006. Reconstrucţia a  fost făcută de către comercianţii şi navigatorii din Amalfi, care aveau privilegii comerciale cu Egiptul şi, în acelaşi timp, transportau pelerini în Oraşul Sfânt.  Aşezământul  a fost reconstruit  în apropierea fostei biserici Sfânta Maria Latina, pe locul unde înainte de distrugerea bisericilor, era o mică Biserică ce purta hramul  Sfântului  Ioan Botezătorul.  Noul aşezământ avea aceeaşi destinaţie: loc de reculegere, odihnă şi tratament a pelerinilor[4]. Câţiva ani mai târziu, Califul Zahir a autorizat reconstruirea tuturor celorlalte biserici şi mănăstiri în Ierusalim, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt [5]şi a bisericii Sfânta Maria Latina (ridicată pe vechiul ei amplasament).

Reconstrucţia bisericilor a continuat mulţi ani, prin 1040-1050 lucrările fiind plătite de împăratul bizantin Constantin al IX, famille bogate din Amalfi şi  comercianţii creştini din zona Orientului Apropiat. Cele două aşezăminte creştine, cu hanuri pentru pelerini, Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul, situate unul  lângă celălalt, în vecinătatea Bisericii Sfântului Mormânt, au fost administrate, ca şi până atunci, de călugării ordinului Benedictin. Aşezământul Sfânta Maria Latina a devenit, cu timpul, han şi spital pentru femeile pelerine, iar aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, a fost destinat pelerinilor bărbaţi. Din lucrări care tratează perioada secolului X a Ierusalimului, aflăm că aşezământul destinat femeilor (Sf.Maria Latina) era condus, în anii 1098-1099, de sora Agnes, venită din Peninsula Latină, iar aşezământul pentru bărbaţi, Sfântul Ioan Botezătorul, era condus de călugărul Gérard (de Soussa), venit din Amalfi.[6] Călugării şi călugăriţele ambelor aşezământe erau cunoscuţi în rândul pelerinilor drept călugării ospitalieri, (cei care-i  ospitau şi îi îngrijeau pe timpul pelerinajului în Oraşul Sfânt).

De remarcat faptul că încă din perioada anilor 1024-1037, în cadrul primului aşezământ ospitalier, Sf. Maria Latina, s-a  realizat o specializare medicală a călugărilor şi a fraţilor  laici stabiliţi în aşezământ, cele două categorii medicale, doctorii (empirici) şi sanitarii, învăţând de la doctorii arabi secretele medicinei orientale, mai avansată decât cea europeană.

După anul 1050, odată cu ridicarea noilor chilii cu banii trimişi de împăratul bizantin, au fost refăcute şi unele dintre cele vechi, mărindu-le suprafaţa  şi realizând adevărate saloane pentru bolnavi. În acele chilii mari, au fost amenajate şi  altare, unde călugării ţineau slujbe religioase, de patru ori pe zi,  pentru bolnavii imobilizaţi. Tot atunci, călugării au început să folosească şi crucea bizantină, crucea cu braţele egale, adoptată mai târziu de ordinul ospitalier ca simbol distinctiv, iar îmbrăcămintea lor era cea tradiţională: sutană şi pelerină neagră. Călugării sanitari şi doctorii purtau haine de culoare albă, cu pelerină neagră.

Prin anul 1080, în aşezământul Sf. Ioan Botezătorul a fost construit un corp de clădire nou, cu destinaţie ca spital, modern pentru acele timpuri, ceea ce a constituit o premieră  în gândirea medicală a vremii.

Până la prima cruciadă, 1096-1099, renumele călugărilor benedictini ospitalieri din Ierusalim s-a răspândit în lumea creştină prin pelerinii reveniţi în Europa, însuşi papa având cuvine de apreciere la adresa lor.

Călugării din Ordo Sancti Benedicti erau adepţii unei vieţi modeste, bazată pe muncă şi rugăciune, ora et labora, pe sărăcie şi obedienţă, viaţă pe care o puneau în slujba oamenilor. Purtau haine modeste,  de culoare neagră şi mantale cu glugă. Membrii acestui ordin călugăresc trăiau în mai multe aşezăminte din Locurile Sfinte încă din anii 600-650 A.D., ( ordinula fost înfiinţat  de către Benedict din Nursia, în anul 529, în Monte Cassino). Pentru a beneficia de aportul unor meşteşugari laici (tâmplari, zidari, agricultori, doctori, sanitari, etc.), ordinul benedictin a acceptat o nouă categorie de călugări, fraţii laici, care aveau mai puţine obligaţii călugăreşti.

Mulţi din călugării acestui ordin s-au preocupat de construirea lăcaşelor de cult cu destinaţie ospitalieră, atât în Europa, cât şi în orient.

                    Perioada de după  anul 1099, (cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi   

                                        înfiinţarea Regatului Ierusalimului[7] )

            Oraşul Ierusalim a fost cucerit de cruciaţii creştini în august 1099, după trei luni de asediu dificil şi lupte grele. Pe timpul asediului, cruciaţii ducelui Godefry de Bouillon, Raymond de Provence ş.a.,  au trecut prin momente dramatice, măcinaţi de boli, fără apă, alimente şi furaje pentru cai. Din dorinţa de a-i ajuta pe cruciaţi, călugărul Gérard şi câţiva din călugării lui ospitalieri, au aruncat cruciaţilor pâine de pe ziduri, faptă pentru care au fost reţinuţi de egipteni şi schingiuiţi.

Eliberaţi de cruciaţi, ospitalierii şi-au deschis porţilor aşezământului pentru tratarea militarilor  răniţi, indiferent de armată şi credinţă şi a populaţiei locale.

În toamna anului 1099, odată cu înfiinţarea de către Godefroy de Bouillon şi cei doi fraţi ai săi, a Ordinului Sfântului Mormânt, ordin religios şi cavaleresc,  călugărul Gérard a început organizarea călugărilor benedictini ospitalieri ai celor două aşezăminte, într-un ordin religios-cavaleresc[8], de sorginte benedictină, el însuşi devenind magister(Învăţător-conducător) al ordinului. Baza ordinului o constituiau cei aproape două sute de călugări şi activitatea lor ospitalieră. În ordin au fost primiţi câţiva din cavalerii cruciaţi, care doreau să rămână în Ierusalim, pentru a continua lupta de apărare a creştinilor şi a locurilor sfinte. Era nevoie şi de luptători în ordin, mai ales că regatul Ierusalimului abia îşi constituia mica armată şi era expus atacurilor armatei Califatului Egiptului.

În decursul a doi, trei ani, ordinul ospitalier avea deja un statut şi o mică trupă de cavaleri şi sergenţi bine instruită. Dar baza ordinului o constituiau cei câteva sute de călugări, care au început să ridice aşezăminte ospitaliere în principalele aşezări ale regatului.

Abia în anul 1113,[9] papa Pascal al II-lea a aprobat, prin bulă papală, înfiinţarea ordinului ospitalier, „Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani”, sub directa autoritate a papei, cu misiunea de a îngriji şi apăra pelerinii, locuitorii creştini şi Regatul Ierusalimului (inclusiv principatele creştine din orient). În acelaşi timp,   le-a acordat membrilor ordinului mai multe privilegii materiale şi  de circulaţie prin regatele creştine.

Acesta a fost momentul decisiv pentru dezvoltarea ordinului ospitalier,  care şi-a organizat aşezăminte în toate regatele europene, în special  în localităţi-porturi la Marea Mediterană.

Între-timp, armata regală a regelui Baldouin I a ajuns la  vreo şase mii de oameni, chemaţi să lupte aproape permanent împotriva armatelor imperiului turcilor selgiucizi în est şi a califatului egiptului, în sud. Incursiunile dese ale inamicilor regatului au adus pagube importante şi pierderi de vieţi omeneşti, încetinind dezvoltarea economică a noului regat.

În anul 1120, magister Gérard a încetat din viaţă, în locul lui fiind ales, ca magister generalis, cavalerul Raymond de Puy, un nobil curajos  şi foarte inteligent. El a înţeles situaţia militară dificilă a regatului şi a început transformarea ordinului din unul călugăresc, într-un ordin militar şi religios, punând accent pe dezvoltarea laturii militare. A  completat statutul ordinului şi l-a supus aprobării papale, a organizat ordinul în cavaleri, sergenţi şi ostaşi luptători, menţinând în acelaşi timp activitatea ospitalieră. În acest scop, a primit în ordin câteva sute de cavaleri şi simplii ostaşi.

Magister Raymond de Puy a reuşit să îmbine educaţia benedictină a călugărilor, bazată pe sărăcie, caritate, modestie, obedienţă şi castitate, cu educaţia nobililor cavaleri, bazată pe curaj, vitejie, onoare, cunoscători ai artei militare şi ai ştiinţelor vremii. În acest fel, cavalerii ospitalieri au devenit un exemplu de conduită şi atitudine nobiliară, marile familii nobiliare din Europa au făcut donaţii substanţiale şi chiar şi-au încurajat fiii să intre în ordin. Prestigiul nobililor cavaleri ospitalieri de Malta este bine cunoscut şi în zilele noastre, membrii ordinului fiind apreciaţi în toate cercurile sociale.

În secolul al 12-lea, sub conducerea maestrului Raymond de Puy, membrii luptători ai ordinului ospitalier au participat la toate luptele de apărare a regatului, alături de cavalerii ordinului Sfântului Mormânt şi ai ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat de Hugues de Payens şi alţi opt cavaleri, în 1118.

         Procesul de transformare a ordinului ospitalier într-un ordin militar de elită a continuat[10] şi în anii şi secolele următoare, determinat de situaţia militară conflictuală din orient şi eşecul celor nouă cruciade creştine.

Astfel, cavalerii ospitalieri (Ioaniţi) au participat la luptele de la Ascalon- 1153, lupta de la Hattin-1187, luptele de apărare a Ierusalimului-1187, evenimente pe care le-am descries detaliat în romanul “Medalionul ospitalier”.

După căderea Ierusalimului, în anul 1187, membrii celor trei ordine cavalereşti luptătoare  au părăsit Ţara Sfântă şi s-au retras în Acra, până în 1291, când s-au retras în Insula Cipru.

În anul 1310, ordinal ospitalier şi-a stabilit cartierul general în Insula Rhodos, preluând în totalitate insula şi devenind ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan de Ierusalim şi de Rhodos.

Cavalerii ospitalieri au rămas pe Insula Rhodos până la cucerirea insulei de către turci, în anul 1522. În anul 1530, s-a oficializat stabilirea lor în Insula Malta, locaţie oferită de regele Charles Quint, unde rămân până în 1798, când insula a fost cucerită de Napoleon Bonaparte. Datorită faptului că membrii ordinului erau nobili cavaleri şi prin asta contaveneau principiilor revoluţiei franceze (egalitate, libertate, fraternitate), cavalerii de Malta au fost obligaţi să părăsească insula.

Insula Malta, ca sediu general al cavalerilor ospitalieri, a fost un bastion de apărare a Europei împotriva expansiunii maritime a imperiului otoman, ceea ce a făcut să predomine caracterul militar al ordinului. Odată cu părăsirea insulei, s-a pierdut şi caracterul practic militar al ordinului ospitalier, acesta revenind la prima lui misiune: caritate şi bineface. Dar şi-a păstrat caracteristica nobiliară a membrilor săi.

Din anul 1834, Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta are cartierul general la Roma, fiind sub autoritate papală.

Rolul cavalerilor de Malta în dezvoltarea asistenţei medicale în evul mediu şi ulterior, a fost enorm, contribuţia lor în acest domeniu fiind reliefată într-un alt articol.

Sub aspect cavaleresc însă, prin activitatea lor spirituală, prin credinţa, loialitatea, curajul, modestia şi nobleţea pe care o au dovedit-o şi o dovedesc şi în zilele noastre, sunt un exemplu pentru societate. Ne referim, desigur, la cavalerii de Malta autentici, membrii ai ordinului original, cu sediul în Roma şi cu reprezentanţe diplomatice în toată lumea. La cei care întreţin spiritul de nobleţe, caritate, binefacere, de ajutare a oamenilor aflaţi în suferinţă. Într-un cuvânt, este spiritual cavalerilor de Malta, a cărui nobleţe vine atât din originea nobilă a membrilor ordinului, cât şi din nobleţea misiunilor lor caritabile! Spirit preluat şi de alte asociaţii caritabile, de bună credinţă,  care poartă acestă denumire.

[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă,www. History of Jerusalem during the Middle Ages

 

[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Muristan

[3] (Adrian J. Boas, Jerusalem in the Time of the Crusades: Society, Landscape and Art in the Holy City under Frankish Rule, (Routledge, 2001)

 

[4] Slavik, Diane. 2001. Cities through Time: Daily Life in Ancient and Modern Jerusalem. Geneva, Illinois: Runestone Press.

[5] Singh, Nagendra. 2002. „International Encyclopedia of Islamic Dynasties”‘

 

[6] W. Caoursin: Stabilimenta Rhodiorum militum, Ulm, 1496. In: E.J. King: The Knights Hospitallers in the Holy Land. 1st ed. 1931, Methuen, London,

[7] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed.2015

[8] Ibidem

[9] J. Delaville Le Roulx, Les Hospitaliers en Terre sainte et à Chypre, 1100-1310, Ernest Leroux éditeur, Paris, 1904

[10] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015

a11

Istoria (Legenda) Melissei Isabela de Salou

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

„Fantomele din Tarragona”, Thriller (romance- policier) – Una din cele mai dramatice, profunde, dar frumoase legende spaniole, este  legenda Melisei de Gadara y Salou.

Legenda spune că, pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarrgona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută în robie.

Viaţa tinerei va fi o succesiune de drame, lupte şi aventuri, devenind ocrotitoarea oamenilor simpli din provincial Tarragona, ceea ce i-a atras ura a multor duşmani. Faptele ei bune au continuat, susţin locuitorii din zonă şi după moartea Melissei, fiind văzută, ca fantomă sau ca porumbel, în diverse împrejurări grele, când era nevoie de ajutorul ei. Astfel ea a ajuns erou de legend, o legendă din ce în ce mai cunoscută.Iar legenda ei, are o asemănare inexplicabilă cu legenda  San Jorge (lupta Sf. Gheorghe cu balaurul), bine cunoscută de toţi spaniolii.

In acelaşi timp, mulţi oameni o consider ca o adevărată Ioana D’Arc iberică, o eroină medieval care ajută şi astăzi pe cei aflaţi în pericol.

Istoria  detaliată a misterelor vieţii Melissei de Salou, inclusiv despre urmaşii ei până în zilele noastre,  este descrisă  în romanul  “Fantomele din Tarragona”,un thriller istoric, cu dramatism, mistere şi paranormal.

 

b11

Cavalerii templieri. Semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                                      de Michael Riche-Villmont

                   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”

Este cunoscuta deviză şi rugăciune  a “Ostaşilor săraci ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”, din Ierusalim, pe scurt, cavalerii templieri. Deviză adoptată la începututile existenţei ordinului templier, în secolul al 12-lea  şi preluată de toate ordinele care se proclamă continuatoarele tradiţiilor templiere.

 

NON NOBIS DOMINE, NON NOBIS

Dar ce semnifică această expresie, folosită în limba latină şi cum au ajuns templierii medievali să o adopte ca deviză şi crez spiritual?

Fraza  de mai sus nu este o expresie inventată de cavalerii templieri, ci Psalmul 113.9, cu următoarea formulare completă: “ Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău”[1]. De la prima cântare a acestul Psalm şi până la adoptarea lui ca deviză a cavalerilor-călugări creştini, au trecut 2000 mii de ani, iar adoptarea acestei devize nu s-a făcut întâmplător, ci în mod natural, în contextul  unei evoluţii spirituale parcă predestinată pentru temerarii ostaşi ai creştinătăţii.

Mai întâi, să vedem ce este Psalmul. Psalmul este o rugăciune de smerenie, de pocăinţă, sau de  laudă adusă Lui Dumnezeu, spusă în forma în care este scrisă în Cartea Cântărilor- Psaltirea. Cele mai vechi rugăciuni, sau cântări religiose creştine sunt psalmii, preluaţi din cultul iudaic. Psalmii, în număr de 151, sunt grupaţi în 5 secţiuni, aşa cum au fost ei categorisiţi în cartea ebraică Tora, grupare făcută după ceea ce ei exprimă: laudă, pocăinţă, durere, tristeţe. De aceea, Psaltirea a mai fost denumită şi Cartea sufletului.[2]

Psalmii, în limba ebraică, înseamnă Cartea Laudelor, fiindcă acestea laudă Lucrarea Domnului şi grija Lui faţă de toate fiinţele. Autorii Psalimilor au fost marii învăţaţi ai vechilor vremuri, adevăraţi iniţiaţi în ştiinţele spirituale, printre care şi religia: David, Solomon, Etan,Moise, Ezechia, ş.a. Regele David a scris peste 70 de Psalmi, Solomon a scris 18 Psalmi, printre care, se pare că şi Psalmul 113. Marii preoţi evrei nu au făcut altceva decât consemneze şi să grupeze Psalmii, ultimul grup de Psalmi, al 5-lea, fiind denumit PERFECTIUNEA ŞI LAUDA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. Din această secţiune face parte şi Psalmul 113: 9: cu formularea pe care am arătat-o: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău

Aşadar, Psalmul 113.9 arată că Gloria Lui Dumnezeu este atât de mare, încât nu numai oamenii îi cântă slava, ci şi marea, munţii, pământul şi râul Iordan. Şi această mare Glorie trebuie slăvită mereu, spusă şi cântată fiindcă mereu se manifestă Lucrarea Domnului. Pentru evrei, Psalmul are o semnificaţie deosebită, prin el îşi amintesc  mereu că Dumnezeu i-a salvat din Egipt, învăţându-l pe Moise ce să facă pentru a-I  elibera din robie.

Religia creştină a preluat Psaltirea de la evrei şi a introdus Psalmii în toate slujbele religioase, după criterii şi moment bine alese. Psalmul 113, de exemplu,  se cântă în săptămâna  Patimilor, înaintea Paştelui. Dar nu numai. Atât vechii evrei, cât şi preoţii şi călugării creştini cântau acest Psalm ori de câte ori se întâmpla ceva miraculous, neobişnuit sau obţineau un mare succes  în activitatea lor. Îl considerau o laudă adusă Domnului pentru măreţia şi bunătatea Lui în raport cu cererea şi neînsemnătatea omului faţă de Divinitate. În acelaşi timp, creştinii mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Fiul său a preluat păcatele omenirii şi că l-a înviat a treia zi după răstignire.

Mai târziu,  Psalmul a fost  spus şi cântat, ca rugăciune de mulţumire, de către creştini  atunci când au obţinut victoria în luptele pe care le purtau frecvent, atât în regatele  creştine, cât şi împotriva  celor de alte religii. Se considera  că biruinţa putea fi obţinută numai prin voia Domnului şi de aceea Îi aduceau cânturi de slavă. Din diferite surse documentare, aflăm că  Psalmul 113 a fost cântat frecvent de capelanii care însoţeau armatele creştine în prima cruciadă, astfel că rugăciunea, în forma pe care o ştim, “Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo da Gloriam!”  a devenit bine cunoscută şi cântată de ostaşii cruciaţi. Sau, mai bine spus, de atunci a început să fie des utilizată ca formă de mulţumire pentru orice victorie, mare sau mică.

Unul din momentele semnificative ale primei cruciade, în care cruciaţii au mulţumit Domnului rostind Psalmul 113.9, a fost lupta de la Cetatea Antiochia. Fiind în inferioritate numerică, după cucerirea cetăţii, în iunie 1098, armatele cruciate trebuiau să respingă un contraatac al armatei musulmane. Mobilizaţi de ştirea că în biserica cetăţii a fost găsită Lancea Sfântă, cruciaţii i-au învins pe musulmani.  Victoria cruciaţilor a făcut ca Psalmul să fie considerat o rugăciune foarte puternică , ce aducea  biruinţa creştinilor, iar după cucerirea Ierusalimului, în august 1099, a devenit un adevărat motto al noii frăţii cavalereşti, “Ordinul Sfântului Mormânt”. Templierii au adoptat acest motto-ul datorită faptului că cinci din cei nouă fondatori au fost, după unele date, cavaleri ai Sfântului Mormânt. Motto-ul a fost acceptat şi de Sain Bernard de Clairvaux, care considera, în lucrarea sa…. Că singurii adevăraţi cavaleri sunt membrii ordinelor militare religioase. Poate şi de aceea, acest motto-ul  a fost unul dintre cele mai cunoscute, cu semnificaţii şi efecte dintre cele mai profunde.

În perioada feudalismului târziu, după desfiinţarea oficială a ordinului, regăsim motto-ul pe multe construcţii din Anglia şi Scoţia, ceea ce denotă continuitatea existenţei şi manifestării spiritului templier.

Care este semnificaţia acestui motto?  Credem, în primul rând, că prin adoptarea acestui Psalm ca motto, templierii şi-au exprimat Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Pornind de la faptul că Psalmul ar fi fost făcut de Solomon sau de David, după cum susţin mai mulţi cercetători, o altă semnificaţie ar fi aceea de continuitate a operei spirituale a celor doi regi. Căutarea Luminii şi Adevărului  Lui  Dumnezeu.  Regele David a primit mesajul Domnului pentru construirea Templului, iar fiul lui, regele Solomon,  l-a pus în practică, a ridicat magnificul Templu, care îmbină cele două laturi: cea materială şi cea spirituală. Rugăciunea de glorificare a Domnului întăreşte spiritual luptătorului, al templierului, renăscut în Templul lui Solomon ca nobil cavaler al lui Hristos. El, luptătorul,  apără credinţa creştină nu numai pe câmpul de luptă, ci şi spiritual, începând cu propria sa elevare spirituală.

Putem aprecia ca fiind o importantă semnificaţie a Motto-ului preluat din Psalm şi aceea de mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii. Starea de spirit a luptătorului a fost şi este cea mai important armă a oricărui ostaş în bătălie, care asigură obţinerea victoriei, iar rugăciunea avea tocmai rolul mobilizator în luptă.

Un aspect interesant este şi modul de exprimare a rugăciunilor. Psalmii şi, în general rugăciunile creştine, erau spuse ca poezii rimate, poezii cu rima albă sau cântări. De fapt, mai mult de o treime din aceste rugăciuni erau cantate, uneori şi acompaniate de instrumente rudimentare, de epocă. Este o mare diferenţă între cântec şi cântare. Cântarea, foarte melodioasă,  conţine  în textul său  pilde sau postulate cu o mare încărcătură de înţelepciune. Însăşi noţiunea de Cântare înseamnă  „luminare” sau „înțelepciune”, ceea ce explică de ce Psalmii au fost numiţi şi Cântări.[3]

Aspectul nu  a scăpat atenţiei marilor compozitori care au compus muzică pentru diferiţi Psalmi. Psalmii, ca lucrare muzicală, au o armonie cu totul deosebită prin marea încărcătură spirituală şi muzicalitatea specifică rugăciunilor religioase.

Psalmul 113.9 este o cântare, la fel ca celelalte rugăciuni din Psaltire, cu o melodică   inconfundabilă.

Recitat, scris sau cântat, motto-ul  templier a fost şi rămâne o expresie plină de semnificaţii, de înţelepciune, care a transces timpului şi vremurilor, poate şi datorită simbolismului său complex.             

Cărţi publicate de autorul Michael R.Villmont, cu şi despre templieri, aici:https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

 

 

 

 

 

[1] Catholic Encyclopedia, Psalms

 

[2] Lea Mazor, 2011, „Cartea Psalmilor”, Berlin

[3] Oxford Dictionary of the Judaic religion,  Oxford University Press

 

 

f31

Eseu …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

     Vezi pagina din librăriehttps://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                 Autor MIchael Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.

Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de

operă.

Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

 

De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

 

Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

 

În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

 

Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

 

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.

                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

 

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

G7aChemarea templului

Recenzie romanul „Chemarea templului secret”

 

                                                   Seria „Cavalerii Templieri”
   Autor Michael Riche-Villmont
„Chemarea templului secret„ este un thriller modern, dramatic,  istoric şi  poliţist în acelaşi timp , o carte de dragoste, în care magia orientală, ezoterismul templier, eroii umani şi spiritele, crează un subiect de excepţie.  O carte de acţiune, al cărei subiect îl constituie fapte petrecute în vechiul Templu al lui Solomon din Ierusalim, cu urmări nebănuite în zilele noastre,  cu acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur, determinate de practicile oculte,  de magie, ale templierilor din Evul mediu.

Este o carte care se prezintă singură, fără recenzie, doar prin titlu şi poate, este mai bine să o citeşti fără nici o idee anterioară, preconcepută despre subiectul ei. Să descoperi singur, pagină cu pagină, ceea ce se petrece în universul ascuns în cuvinte şi printre rânduri. Văzând cine este autorul, te gândeşti că intriga romanului începe în evul mediu şi se clarifică în zilele noastre. Aşa şi este. Ceea ce a început în secolul al doisprezecelea, continuă şi astăzi, cu aceleaşi mistere care-şi aşteaptă dezlegarea. Unele, descifrate chiar în această carte. Acţiunea poliţistă din zilele noastre, ce se petrece în Nice, este urmarea unor alte acţiuni din evul mediu, pline de mister, magie şi paranormal. Manifestări cu reguli proprii, ce transced timpul şi spaţiul.
Dacă în romanul anterior, ”Misteriosul templier Hugues”, aflăm date inedite despre prima etapă a vieţii misterioase a cavalerului templier Hugues de Payens, inclusiv momente dramatice din timpul primei cruciade creştine, în această a doua carte aflăm despre acţiunile cavalerului, desfăşurate în Regatul Ierusalimului, după terminarea cruciadei. Alături de el şi de ceilalţi luptători din frăţia lor cavalerească, am participat şi eu la cele mai importante momente care au dus la înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri. Tocmai acesta este subiectul romanului: înfiinţarea ordinului templier. După ştiinţa mea, este una din puţinele cărţi beletristice, care descriu, bazându-se pe fapte reale, conjunctura şi etapele înfiinţării misteriosului ordin templier, sub multiplele sale aspecte: ca frăţie cavalerească precursoare a ordinului templier, aspectul militar al ordinului, caracterul religios şi, cel mai puţin cunoscut, aspectul spiritual şi ezoteric al acestuia.
Citind cartea, am avut două sentimente contradictorii. Astfel, am avut satisfacţia descoperirii unora din misterele acelei frăţii cavalereşti, care unea unii dintre cei mai mai curajoşi cavaleri, iubitori de aventură, loiali până la sacrificiu, prin faptele şi spiritul lor comun. Fiindcă, aflăm că ordinul templier avea două laturi: una publică, la vedere, expusă cunoaşterii de către cler şi regalitate şi alta ocultă, plină de secrete, ce se apropia de mistic şi magie. De aici, vine şi al doilea sentiment, cel de profundă curiozitate şi, poate, puţină nemulţumire pentru că nu reuşeam să aflu multe altele din secretele templiere. După ce început să parcurg cartea, am avut satisfacţia aflării unora din tainele lor, ale templierilor, ascunse oamenilor obişnuiţi, dar câteva pagini mai departe, au început să-mi apară referiri la alte secrete şi mi-am pus o mulţime de întrebări, rămase fără răspuns.
Am remarcat că spiritul templier a fost şi rămâne, în mare parte, indescifrabil. Lucru frustrant, atunci când interesul devine tot mai mare. Probabil la fel s-a simţit şi Hugues de Payens atunci când a început să cunoască doar o mică parte din secretele orientale despre fiinţa umană, despre divinitate, despre cer şi pământ. Cunoaşterea marilor secrete a resimţit-o ca pe o adevărată chemare, iar apariţia aproape naturală a ocaziilor şi împrejurărilor de a pătrunde în lumea misterioasă a învăţăturilor înţelepţilor arabi, i-au indus întrebări despre predestinarea sa pentru fapte deosebite. Fapte materiale şi transformări spirituale.
Chemat de seniorul său Hugue, conte de Champagne, să-l însoţească într-un pelerinaj la Ierusalim, cavalerul Hugues de Payens simte tot mai mult că are o anume misiune în acele ţinuturi. Reia legăturile cu reprezentanţii sectei ismailite, salbahiţii şi-şi continuă pregătirea, instruirea ezoterică începută pe timpul cruciadei, pătrunzând în lumea necunoscută a fiinţelor şi lucrurilor, accesibilă doar celor aleşi. Simte, în acelaşi timp, tot mai acut chemarea Locurilor Sfinte, simbolizate prin Templul lui Solomon. Legendarul Templu al credinţei, mai mult decât misterios, este tocmai templul secret care-l cheamă pe Hugues să-şi îndeplinească misiunea de apărare a pământului unde a apărut credinţa în Yahve, în Dumnezeu.
Este misiunea pe care Hugues o acceptă, după cum afirmă el însuşi: „Să fie acesta Templul care ne cheamă? Gândul acesta i-a dat fiori lui Hugues. „Nu cred că mă înşel, simt, cu toată fiinţa mea această chemare! Implinirea viziunilor, a destinului!”
De la rabinul Samuel, Hugues află poveştile, legendele şi textele cărţilor sfinte despre Templu şi spiritul lui, despre latura materială, reprezentată de ruinele construcţiei şi despre latura spirituală a Templului Divin, pe care se va fundamenta doctrina templieră. Fiindcă ordinul templier a fost nu numai un ordin militar şi religios, ci şi un fenomen social şi spiritual, cu reverberaţii peste secole, care au generat restudierea, poate şi regăsirea spiritului templier, a valorilor spirituale ale acestora. Asta pentru că, susţine autorul, templierii au preluat şi înţeles foarte bine dualitatea templului lui Solomon, latura materială şi cea spirituală a credinţei. Ei au dezvoltat legenda Templului, regăsită şi în unele din vechile lor ritualuri secrete, legendă ajunsă, sub diferite forme, până în zilele noastre.
Aflăm că Hugues de Payens şi cavalerii lui, necunoscând tainele templului, au intrat în catacombe nepregătiţi, fiind atacaţi de spiritele vechilor apărători ai moscheii Al Aqsa, iar salvarea a venit de tot din lumea spiritelor. A spiritelor vechilor apărători iudei. Din acel moment, cititorul intră, cu teamă, în lumea spiritelor, alături de templieri, pe care o descoperă, doar în parte. Şi ia parte la ritualul ezoteric, pe care o lume întreagă a încercat, secole la rând să-i afle tainele.
Dar, cartea este şi rămâne un roman de ficţiune, de dragoste şi acţiune. Regăsim în carte descrierea puterilor magice ale pumnalului-talisman salbahit, simbol al ştiinţelor oculte orientale, aşa cum au fost prezentate în primul roman despre Hugues. Întâlnim, de asemenea, lumea spiritelor care protejează templul secret, lume în care, conform credinţei lor, templierii ajung după moarte. O lume care conlucrează cu lumea pământeană pentru ca binele să învingă întotdeauna. La fel ca în toate legendele antice şi medievale.
Accentuând misterul, cartea descrie că puterile magice ale lumii oculte, necunoscute se manifestă şi în zilele noastre prin pumnalului-talisman, care-l apără pe unul din urmaşii templierilor, Granier de Gérvémond, prins într-o acţiune poliţistă. Acţiune ce are legătură tocmai cu magicul pumnal, sustras atunci când urma să fie prezentat la cunoscutul festival cavaleresc de la Biot, de lângă Nice.
Fiul templierului Granier, tânărul Alain, are o mare implicare în acţiunea poliţistă la care acesta participă în Marseille. Implicare dirijată de un necunoscut atotputernic, Monseniorul, care-l invită pe Alain la Ierusalim, pentru a participa la un ritual specific, ultrasecret. Ritual la care participă…persoane pe care le cunoaşte, vag, doar din tablourile de epocă. Şi va avea, ca şi cititorul, de altfel, de mari surprize în privinţa participanţilor la ritualul de iniţiere.
Îmbinând acţiunile cavalereşti medievale, ale primilor templieri, cu cele poliţiste din zilele noastre, într-o manieră cursivă, cartea ne poartă prin timp şi spaţiu între două lumi, două civilizaţii şi ne lasă libertatea de a călători cu gândul şi a participa emoţional la evenimente dramatice, în atmosfera de capă şi spadă, de suspans şi neprevăzut. Şi cu satisfacţia citirii unei cărţi mai mult decât interesante şi atractive.
Eu o voi reciti cartea în vacanţă, pe litoralul mediteraneean, acolo unde se petrece o parte din acţiune. Şi mă voi gândi că romanul „Chemarea templului secret” este un adevărat univers, ca orice carte, iar eu am privilegiul de a-l cunoaşte, de a călători între cele două lumi istorice, doar citind-o. Şi să aflu, mental şi sentimental, dacă pot aparţine vreuneia din ele. Fiindcă sfârşitul cărţii, uluitor prin sugestiile sale, îmi lasă întredeschisă poarta marii călătorii imaginare, în care ghidul meu este, desigur, unul din spiritele templiere. Unul pe care-l cunosc doar din tablouri de epocă.