Arhiva etichetelor: Eseuri spiritualitate

jerusalem-650436_960_720

Eseu, Remember Ierusalim, anul 1099 d.Hr.

               Fragment din lucrarea „Cavalerii de Malta, spiritualitate ospitalieră”     

     Dedicat bravilor ospitalieri- călugări, sanitari şi militari-care, timp de secole, s-au  pus în slujba credinţei , al nobleţei spiritului şi în serviciul bolnavilor, sacrificându-şi, de prea multe ori, propria viaţă

15 iulie… Ierusalim – Oraşul Sfânt, oraşul etern, loc de întâlnire al civilizaţiilor umane, al culturilor orientale şi occidentale, locul din  care Lumina Divină a început să lumineze umanitatea, locul în care istoria şi spiritualitatea ne dezvăluie profunzimea esenţei umane. Şi, mai presus de toate, este locul în care omenirea a fost izbăvită de păcatul primordial. Poate aşa se explică sentimentele profunde şi complexe pe care orice vizitator le are la întâlnirea cu Oraşul Sfânt. Indiferent de câte ori vizitează oraşul, fiindcă  majoritatea vizitatorilor sunt oameni ai credinţei, oameni ai spiritului, sau care conştientizează şi preiau profunda spiritualitate a acestor locuri sfinte.

În acest context, am observat ca pe un fapt normal,  trăirea spirituală complexă, exprimată în diversele  forme de manifestare, a persoanelor de o factură aparte, pe care le-am întâlnit în Ierusalim: membrii ai ordinelor cavalereşti. Oameni ai nobleţei sângelui şi spiritului,  membrii ai mai multor ordine cavalereşti cu origini medievale şi existenţă neîntreruptă, care şi-au făcut o datorie de onoare şi demnitate din a fi promotori ai spiritualităţii creştine.

Trăirile lor, ale nobililor, cavaleri ai zilelor noastre, de o spiritualitate evidentă, se datorau atât  influenţei benefice a locurilor istorice sfinte, cât şi motivului prezenţei lor în oraşul binecuvântat. Câţiva din membrii ordinelor cavalereşti s-au întâlnit aici, în Ierusalim, pentru a cinsti eroismul şi sacrificiul cruciaţilor care, la 15 iulie 1099, au cucerit Ierusalimul şi au înfiinţat Regatul Latin al Ierusalimului, Principatul creştin Antiochia, Comitatul de  Edessa şi Comitatul de Tripoli.  Am spus că erau persoane de o factură aparte! Într-adevăr, grupul de cavaleri era format din urmaşi ai nobililor cruciaţi care au luptat pentru cucerirea Ierusalimului, în 1099, precum şi urmaşii cavalerilor care, de-a lungul timpului, au luptat, în cruciade,  ca membrii ai ordinelor cavalereşti, pentru apărarea locurilor sfinte. Nobilii cavaleri, membrii ai multor ordine dinastice, nobiliare, religioase şi cavalereşti, deţinători ai celor mai înalte ordine, medalii şi distincţii nobiliare, au hotărât să retrăiască, sufleteşte şi spiritual, acele momente dramatice din vara anului 1099, să înţeleagă şi mai bine resorturile spirituale care i-au determinat pe vechii cavaleri să suporte privaţiunile inimaginabile din cruciadă şi să facă, mulţi din ei, sacrificiul suprem în numele credinţei şi a valorilor cavalereşti. Dar şi sentimentele şi trăirile unice pe care le-au avut cruciaţii la îndeplinirea misiunii de a elibera Locurile Sfinte. Voiau, poate, să-şi exprime gratitudinea faţă de sacrificiul cruciaţilor  medievali şi mândria de a fi urmaşii celor care au scris file din istoria omenirii.

Activităţile ocazionate de această întâlnire, s-au desfăşurat pe parcursul a trei zile, cuprinzând simpozion istoric, vizite în Ierusalim şi în principalele locuri istorice şi ale credinţei, pe teritoriul Ţării Sfinte, discuţii libere, missa omagială, ş.a. Simpozionul, urmat de discuţii libere între participanţi, s-au desfăşurat în sălile fortului cunoscut sub numele Turnul lui David, locul în care Godefroy de Bouillon[1], împreună cu grupul său de cavaleri, urmat de Raymond de Toulouse, au pătruns primii în cetatea Ierusalimului.

Impresionant era faptul că acei oameni, aflaţi în cele mai importante poziţii sociale, personalităţi profesionale de notorietate în domeniile lor de activitate, prezentau plini de emoţie, aspecte din istoria familiilor lor, fapte de arme ale strămoşilor lor, povesteau modul în care au pierit mulţi din cavalerii vremurilor apuse. Ceea ce prezentau vorbitorii, nu erau date ştiinţifice, referate istorice, ci momente şi întâmplări de viaţă, evenimente reale la care au participat strămoşi ai cavalerilor de astăzi. Erau evenimente istorice, întâmplări de viaţă din timpul primei cruciade, a eliberării Ierusalimului şi timpul regatului. Aceste evenimente, relatate de cei care le ştiu de la strămoşii lor, primite  ca moştenire de familie, sunt adevărata istorie, trăită acum de participanţi, primită moştenire  ca lecţie de viaţă şi model de atitudine. Şi devenită tradiţie cavalerească.

Atmosfera de profundă spiritualitate s-a manifestat şi în referatele şi eseurile, bazate pe rigoarea ştiinţifică, prezentate de câţiva istorici de notorietate, consacraţi ca experţi în cavalerismul medieval. Istoricii, care publicaseră lucrări ştiinţifice sau romane istorice de referinţă despre cruciade, cavalerism şi ordine cavalereşti, au reuşit să creeze contextul istoric în care s-au desfăşurat faptele  de arme, de capă şi spadă, fapte eroice devenite legende şi  întâmplări romantice, pline de mistere şi magie orientală, cu iniţieri ezoterice şi spirite reîncarnate. Fiindcă aceşti cavaleri din zilele noastre cunosc multe, foarte multe întâmplări incredibile despre lumea ezoterică medievală, magia orientală şi mistere medievale care se manifestă şi astăzi, despre spiritele ocrotitoare ale strămoşilor lor, despre paladinii[2] Templului lui Solomon şi secretele învăţaţilor antici. Întâlnirea dintre creştini şi ştiinţele, ezoterismul şi magia orientale s-a produs tocmai datorită cruciadelor creştine.

 

… Prima cruciadă creştină…Anul 1095. Imperiul Bizantin se afla în mare pericol, înconjurat şi atacat de armatele sultanului Selgiuc, o parte din teritoriu fiind deja pierdut. La cererea împăratului Alexie al Bizanţului, Papa Urban II a  chemat lumea creştină la cruciadă împotriva selgiucizilor, convocând şi un Conciliu la Clermont, în regatul Franţei. Prin această acţiune, papa urmărea atât recucerirea teritoriului Ţării Sfinte, cât şi reunificarea lumii creştine, după schisma din … Răspunzând chemării papale, un număr de nobili europeni, în special din Franţa, au organizat o cruciadă[3], care şi-a început marşul spre Ierusalim în ziua de 15 august 1096, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. După un marş lung, ce a durat  trei ani, timp în care cruciaţii au purtat nenumărate bătălii, au trecut prin privaţiuni, boli, neînţelegeri interne, au ajuns la porţile Ierusalimului, în 6 iunie 1099, cu doar un sfert din
numărul iniţial al combatanţilor.

Slăbiţi de boli, înfometaţi, cu moralul slăbit, copleşiţi de căldura toridă a verii, cruciaţii conduşi de  ducele Godefroy de Bouillon, împreună cu fraţii lui Eustace şi Baldouin, contele Gilbert de Provence, contele Raymond  de Toulouse, Ştefan de Blois, Robert de Flandra, Hugo de Vermandois, fratele regelui   Philip al Franţei, Tancred  de Normandia, Bohemud de Taranto şi nepotul său, Robert de Taranto, Hugues de Payens, ş.a., au asediat cetatea Ierusalimului.

Primele zile de asediu au fost dezastroase pentru cruciaţi. Cei 1500 cavaleri şi circa 20000 pedeştri erau lipsiţi de alimente, de apă, fără posibilităţi de aprovizionare, fără materiale din care să-şi construiască turnurile de asalt, scări de asediu şi platforme de atac. Singurul lucru care le-a rămas, era credinţa. Credinţa susţinută de curaj, onoare,  precum şi de voinţa  de a învinge duşmanul ce-i sfida de pe zidurile de apărare. Pe măsură ce zilele treceau, moralul şi  voinţa de a învinge erau înlocuite de îndoială, apoi de sentimentul de abandonare a luptei, de renunţare. Şi totuşi…Au primit din Europa câteva mici cantităţi de alimente, apă au găsit în satele din jur, iar lemnul pentru construirea turnurilor de asalt,  l-au obţinând demolând corăbiile veneţiene care le-au adus alimentele. Această pregătire m inuţioasă le-a redat încrederea în reuşita asediului.

Parcă pentru a spori încrederea cruciaţilor în victorie, unul din călugări i-a chemat, în numele legatului papal  Adhemar de Le  Puy, mort în timpul cruciadei, la un post de trei zile şi  procesiune pe Muntele Măslinilor. După cele trei zile de post, în noaptea de 14 iulie 1099, cruciaţii au declanşat asediul cetăţii Ierusalimului. Şi, minunea s-a înfăptuit. Cu eforturi supraomeneşti, cruciaţii au reuşi să cucerească o porţiune din zidul cetăţii, respectiv Turnul lui David, pe unde au intrat în cetate Godefroy de Bouillon şi ostaşii lui din Lotharingia, urmat îndeaproape de contele Raymond de Toulouse şi ostaşii din Provence.

Apoi, evenimentele au degenerat. A început un masacru îngrozitor, săvârşit de ostaşii care refuzau să mai asculte ordinele comandanţilor. Un act îngrozitor,   regretabil, condamnat de istorie şi greu de uitat. Unul din evenimente întunecate care s-au abătut, de-a lungul vremii, asupra eroicului oraş.

În zilele imediat următoare cuceririi întregului oraş, nobilii comandanţi ai cruciaţilor au hotărât înfiinţarea Regatului Latin al Ierusalimului, primul rege, provizoriu, sub denumirea de Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt, a fost Godefroy de Bouillon, după refuzul contelui Raymond de Toulouse.

Pentru apărarea noului stat creştin, nobilii cruciaţi care au rămas în Ierusalim, au început organizarea unei mici armate şi au înfiinţat mai multe ordine cavalereştişi  religioase : în 1099, Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, tot în 1099, s-a reorganizat Ordinul “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, recunoscut de Papa în 1113; în 1118, Ordinul ostaşilor sărmani ai lui Hristos şi ai Templului din Ierusalim, recunoscut în 1128, Ordinul Sfântul Lazăr, etc.

Înfiinţarea regatului Ierusalimului a avut o importanţă deosebită în geopolitica zonei, dar şi pentru regatele europene, din punct de vedere politic, economic, spiritual şi al dezvoltării ştiinţelor, artelor şi culturii. Prin afluienţa de creştini europeni, cele două culturi, cea arabă şi cea europeană, s-au întâlnit şi s-au influenţat reciproc, dar şi-au păstrat fiecare specificul şi spiritul antagonic.

 

…Privindu-i pe cei câteva zeci  de participanţi la întânire, mai mult decât  interesaţi de faptele şi evenimentele din secolul XI, sobri şi cu înfăţişare distinsă, dar şi curioşi şi emoţionaţi, dornici să se cunoască şi mai bine unii pe alţii, uniţi prin ascendenţii lor şi faptele de arme ale acestora şi, mai ales, prin spiritualitatea comună, puteai înţelege că nobleţea spiritului, nobleţea de sânge nu sunt simple noţiuni, ci o manifestare amplă a valorilor tradiţionale spirituale, morale, comportamentale. Iar strămoşii lor puteau fi mândri de ei, nobili cavaleri ai timpurilor moderne.

Mai târziu, la terminarea simpozionului, unul din participanţi a avut ideea de a vizita toţi, împreună, chiar atunci, fortul, Turnul lui David, să păşească fiecare din ei pe urmele strămoşului său, încercând să retrăiască sentimentele pe care cruciaţii le-au avut atunci când au păşit în curtea fortului, plini de răni şi de sânge, dar cu spada în mână.

La ieşirea din clădire, căldura toridă i-a copleşit pe participanţi, provocându-le un adevărat şoc, după ce au stat întreaga dimineaţă în camere dotate cu aer condiţionat. Le-au trebuit momente bune pentru a reuşi să suporte, cât de cât, căldura şi  razele fierbinţi ale soarelui oriental, la orele amiezii. “Teribilă căldură”, s-a auzit o voce. “De-a dreptul periculoasă, mortală pentru cei neobişnuiţi cu aşa ceva”. “Acum  putem constata noi înşine prin ce calvar au trecut rudele noastre, cavalerii medievali, pe timpul cruciadei”, i-a răspuns o altă voce, urmată de murmure de aprobare. Şi era purul adevăr: la 40 gr. C, abia puteai respira, iar cruciaţii, îmbrăcaţi cu armuri, trebuiau să meargă prin zone deşertice şi să lupte! Sacrificu? Nu, supliciu!

Impresionaţi de astfel de gânduri, participanţii la întâlnire au făcut un tur complet în exteriorul zidului şi în interiorul fortului, conduşi de unul din istoricii fortului, un om dedicat istoriei locului. Doar gândul că păşeşti pe pământul şi pietrele pe care a călcat strămoşul tău, pe căldură toridă, îmbrăcat cu armura încinsă, sub care curgeau sângele rănilor şi transpiraţia, te înfiora. Mulţi dintre cruciaţi au căzut pe aceste pietre, în chiar incinta fortului, răpuşi de arme  sau epuizare, cu un ultim gând că erau, cu adevărat, pe pământul sfânt al Ierusalimului. Cu visul vieţii lor, împlinit!..

Lucruri interesante, fapte şi întâmplări incredibile din timpul asediului Ierusalimului, din iunie şi jumătatea lunii iulie 1099, le-au fost relatate de istoricul fortului, care le-a descris cu detalii inedite despre cucerirea Turnului lui David de către cruciaţii din Lotharingia, conduşi de fraţii Godefroy de Bouillon, Eustace şi Baldouin şi cei din Provence, conduşi de contele Raymond de Touluose şi Gilbert de Provance. Despre faptele de arme ale cavalerului Hugues de Payens, ulterior cofondator al ordinului cavalerilor templului, ale cavalerului Simon de Chamont, devenit cavaler ospitalier al ordinului lui Frére Gérard, precum şi al miilor de alţi cavaleri şi simplii cruciaţi.

Pentru ca imaginea despre cucerirea cetăţii şi a oraşului Ierusalim să fie cât mai completă, la rugămintea cavalerilor moderni, istoricul fortului, J.G., i-a condus pe străzile vechiului oraş,  în câteva locuri semnificative pentru cavalerismul medieval şi spiritul cavaleresc. Astfel, au mers la Biserica Sfântului Mormânt, unde a fost înfiinţat, în 1099, ordinul cavaleresc religios cu acelaşi nume (Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt).

În apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, la câteva sute de metri, se află Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, locul unde a fost reorganizat Ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniţi, recunoscut ca atare de papalitate în 1113) de către călugărul Gérard, stareţul mănăstirii, cel care şi-a riscat viaţa pe timpul asediului oraşului, ajutându-i pe cruciaţi cu pâine şi apă, aruncate peste zidurile de apărare. După asediu, ospitalierii i-au tratat pe răniţii ambelor armate, indiferent de credinţă.

Atât la Biserica Sfântului Mormânt, cât şi la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, participanţii la întâlnirea comemorativă au ţinut câte Te Deum şi un moment de reculegere în memoria cruciaţilor.

Şi, ultima oprire, nobilii cavaleri moderni au făcut-o pe Muntele Templului,  pe dealul Moriah, în faţa moscheii lui Omar, locul unde  fusese construit, în urmă cu trei mii de ani,  renumitul Templu al lui Solomon[4]. Pe locul unde erau, cu secole în urmă, atât Templul lui Solomon, cât şi cel de-al doilea templu, s-a construit o moschee care, după  cucerirea oraşului de către cruciaţi, a devenit cartierul general al ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat în 1118, de nouă foşti cavaleri ai Sfântului Mormânt, conduşi de Hugues de Payens.

Întâlnirea de la Ierusalim este încă o confirmare a faptului că tradiţia, credinţa, vechile valori spirituale, adaptate la spiritualitatea zilelor noastre, rămân criterii şi jaloane esenţiale ale bunei educaţii, ale familiei tradiţionale, rămân reguli ale comunităţii umane demne, consolidate, ale însăşi identităţii culturale şi spirituale locale şi naţionale. Identitate constituită în sute şi mii de ani de istorie, prin sânge, lacrimi şi muncă grea, păstrată ca un adevărat templu…

 

… Templul lui Solomon, sau Templul din Ierusalim… Magnific edificiu, ca arhitectură, realizare şi, mai ales, ca semnificaţie, ridicat în anul 953 î.Hr. de regele Solomon,  pe Muntele Moriah. Templu pe care voia să-l ridice regele David, tatăl lui Solomon, ca să-şi dovedească marea credinţă în Dumnezeu şi pentru a i se ierta marile şi multele păcate. Credea că, dacă va face o Casă a Domnului, mare şi frumoasă, Dumnezeu îi va ierta păcatele, păcate la care,totuşi, nu se gândea să renunţe.

Regele David, un om înţelept şi hotărât, a fost ales de Domnul să fie regele iudeilor şi a reuşit să unifice cele douăprezece triburi, să întărească regatul şi să aducă dezvoltare şi bunăstare supuşilor. Dar a abuzat prea mult de vărsare de sânge şi a dus o viaţă vicioasă, cu nouă sute de soţii şi amante,  fapte pe care şi le-a recunoscut ca fiind mult prea păcătoase. Pentru a fi iertat de Dumnezeu, a vrut să-i înalţe o casă mare, precum credinţa şi pocăinţa sa. “Chivotul Legilor este păstrat în cort, iar noi stăm în palat”, şi-a spus David. “Voi ridica un  Templu pentru Domnul, aşa cum nu s-a mai văzut”. Domnului i-a plăcut gândul lui David şi i s-a arătat în somn, spunându-i unde ar trebui construit templul, pe dealul Moriah, cât de lung, cât de lat şi cât de înalt să fie, precum şi destinaţia celor trei săli principale. Dar, pentru că regele David era prea păcătos pentru o asemenea cinste, Domnul i-a încredinţat sarcina construirii templului lui Solomon, fiul lui David, atunci când acesta va fi rege.

Şi astfel, regele Solomon s-a pregăt să construiască templul. I-a cerul regelui Hiram al Tyrului, să-i trimită cel mai bun maestru şi cei mai buni constructori, iar acesta i l-a trimis pe maestrul Hiram Abiff, arhitect şi constructor cu mare experienţă. Maestrul Hiram Abiff, a modificat câteva din planurile Templului şi şi-a organizat cei aproape trei sute de mii de lucrători, iar când magnifica lucrare a fost terminată, întreaga lume s-a minunat de măreţia casei Domnului, construit din piatră şi  lemn de cedru , cu podele din chiparos, iar ornamentele, toate făcute din aur. Ca dovadă a profundei credinţe în Dumnezeu, regele Solomon a adus în templu Chivotul Legilor şi alte câteva obiecte sfinte, de mare preţ pentru credincioşi. Dar în Templu nu a fost adus nici un chip cioplit.

Templul era de formă dreptunghiulară, construit, cum am spus pe muntele Sion, dealul Moriah. Pentru că dealul era prea mic pentru curtea templului, Hiram a ridicat ziduri în jurul dealului, apoi a nivelat  cu pământ, realizând două curţi, în terase: curtea exterioară destinată credincioşilor şi curtea interioară, destinată preoţilor. O parte din zidul curţii se vede şi astăzi, cunoscut ca Zidul Plângerii, loc sfânt pentru poporul evreu.

Templul avea trei încăperi principale şi anexele. Încăperile principale erau Ulam-vestibului de intrare, situat la răsărit şi  străjuit de două coloane, Jachin şi Boaz,  apoi Heical-Sfânta, şi Debir-Sfânta Sfintelor.  În Sfânta Sfintelor era păstrat Chivotul Legilor, adus din Cortul Sfânt şi păzit cu grijă de preoţi. În Heical erau păstrate Altarul tămâierii, masa punerii înainte şi cele zece candelabre din aur, precum şi alte obiecte sfinte.

Sub Templu, atunci când a consolidat curţile, maestrul Hiram a construit un labirint subteran pe trei nivele, cu încăperi secrete, coridoare şi tuneluri, prin care era adusă apa potabilă, dar şi cale de refugiu în caz de pericol.

Secole la rând, Templul a fost o adevărată casă a Domnului, respectată de credincioşi, unde aceştia aprofundau secretele lumii şi ale universului, ale omului şi ale credinţei în Dumnezeu, un loc de înaltă spiritualitate. In anul 586 î.Hr., magnificul Templu a fost cucerit, prădat şi apoi distrus de babiloneni, conduşi de Nabucodonosor. Dar multe din obiectele sfinte  au fost ascunse de către paznicii preoţi, aşa-zişii paladini şi nu au fost găsite nici până astăzi. Se spune că subteranele secrete ascund o mulţime de secrete, secrete teribile, care ar putea schimba lumea. Unele din aceste secrete ar fi fost descoperite de cavalerii templieri, care le-au găsit în urma săpăturilor pe care le-au făcut în subterane şi, se spune,  de aceea au devenit foarte repede o forţă militară, financiară şi, de ce nu, ezoterică, magică.

Magnifica realizare arhitecturală a lui Solomon, dedicată credinţei în Dumnezeu, Templul, Casă a Domnului, unde marii preoţi şi ceilalţi credincioşi căutau apropierea de Lumină şi Adevărul Divin, loc de  păstrare a  obiectelor sfinte,  a avut încă din epocă o complexă semnificaţie spirituală şi un profund simbolism. În timp, simbolismul templului lui Solomon a devenit tot mai complex, mai plin de sensuri şi mai profund spiritual, căpătând şi valenţe ezoterice, iniţiatice, prin nenumărate legende, mistere, chiar elemente magice promovate de ordine ezoterice. Templul din Ierusalim, primul templu, a devenit el însuşi element esenţial al vieţii spirituale a multor curente ezoterice, iniţiatice, spirituale, în jurul căruia se desfăşoară şi în zilele noastre întreaga lor activitate spirituală. Nici ordinele cavalereşti moderne nu fac excepţie, ordinul templier, de exemplu, preluând în totalitate mistica templului.

*

Ordine cavalereşti înfiinţate în Ierusalim, pentru apărarea regatului şi a pelerinilor:

*Ordinul călugărilor ospitalieri, cunoscut astăzi sub denumirea de Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, în latină:  Supremus Ordo Militaris Hospitalis Sancti Ioannis Hierosolymitani Rhodius et Melitensis,  îşi avea originile cu vreo optzeci de ani înaintea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi. “…Prin anul 1023, comercianţii din Amalfi, cu îngăduinţa Califului Ali  Zahir al Egiptului, au reconstruit un spital, o mănăstirea şi o capelă în Ierusalim, în locul unde fusese Biserica Latina (arsă de unul din califii egipteni), de lângă Mormântul Sfânt. La reconstrucţie au participat mulţi călugari benedictini, care-i şi îngrijeau pe bolnavi. Îmbrăcaţi cu sutana lor neagră, erau uşor de recunoscut de către pelerini, care-i numeau Fraţii ospitalieri…În anul 1042d. Hr.,  Împăratul  bizantin Constantin a dat destul de mulţi bani pentru reconstrucţia Bisericii Sfântului Mormânt, cu acordul califului local. Totodată,  a încuvinţat construcţia unui mare asezământ, în sudul Sfântului Mormânt, unde deja era ridicată o biserică. Acest asezământ cuprindea o biserică, închinată Sfântului Ioan Botezatorul, un spital, han, o mică bibliotecă  şi mănăstirea, grădină şi curţi interioare, totul spre folosul  pelerinilor. Aşezământul a fost gata după vreo şase, şapte ani, ridicat şi cu  ajutorul  comercianţilor din Amalfi, [5] 

În anul 1099 d. Hr., după eliberarea oraşului, călugărul Gérard, stareţul celor două aşezăminte (Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul), a adus îmbunătăţiri celor două aşezăminte,  organizându-le ca spitale, primul pentru  femei şi al doilea pentru bărbaţi, mărind şi numărul călugărilor aferenţi. Totodată, pentru paza pelerinilor şi a drumurilor din Regatul Ierusalimului pe care circulau pelerinii, a organizat un corp militar. În acest mod, începând cu anul 1099, s-a consolidat un ordin aparte de călugări şi cavaleri, denumit, desigur, ordinul ospitalier, ordin militar şi religios.

Activitatea complexă şi benefică a ospitalierilor (călugări şi cavalerilor  benedictini) a fost apreciată de  Papa Pascal al II-lea  care, prin Bula papală denumită„Piae postulatio voluntatis”, a recunoscut, în 1113,   ordinul religios autonom “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, aflat sub autoritatea şi protecţie papală.

Din anul 1099, ordinul cavalerilor  ospitalieri, sau ioaniţi, denumit mai târziu ordinul cavalerilor de Malta, a avut o existenţă neîntreruptă până în zilele noastre, păstrându-şi caracterul nobiliar prin descendenţa nobiliară a  membrilor săi, dedicaţi activităţilor spirituale şi de binefacere. Ordinul este recunoscut de Vatican şi de ONU, ca organizaţie de interes public, având cartierul general în Roma, în Palazzo Malta, iar misiunea sa este rezumată în motto: Tuitio fidei et obsequium pauperum , „Apărarea credinței și asistența pentru cei săraci”.[6]

 *Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, în latină: Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani, a fost înfiinţat de primul rege al regatului latin al Ierusalimului, la puţin timp după eliberarea oraşului. La cererea celorlalţi comandanţi ai cruciaţilor, ducele Godefroy de Bouillon a acceptat, temporar, să fie primul conducător al noului regat, sub denumirea de  Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt a fost şi este unul din locurile sfinte ale creştinismului, locul unde se manifesta şi  în acele vremuri, esenţa spirituală a credinţei creştine. Pentru a apăra Sfântul Mormânt şi viaţa spirituală liturgică ce se desfăşura aici[7], Godefroy a înfiinţat un detaşament de călugări-cavaleri.

După legenda prezentată de autorul André Damien[8], Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt îşi are originea în vremea lui Isus, primul detaşament de pază a Sfântului Mormânt fiind înfiinţat de Apostolul Iosif. Mai târziu, după anul 326, Împărăteasa Elena a găsit Sfânta Cruce şi a întărit paza Mormântului. Apoi, Regele Carol cel Mare, preocupat de siguranţa Locurilor Sfinte, obţine de la califul selgiucid al Bagdadului, statutul de protectorat pentru Sfântul Mormânt. De aceea, mulţi din actualii cavaleri ai Sfântului Mormânt îi consideră fondatori ai ordinului pe cei trei mari apărători ai credinţei creştine.

În anul 1114, corpul de călugări cavaleri este consacrat ca  un ordin monahal şi militar sub numele de Ordinul Sfântului Mormânt, obţinând recunoașterea papei Pascal II.  Cu timpul, ordinul s-a dezvoltat, având ca principală misiune apărarea locurilor sfinte din regat,  din principatele şi comitatele creştine înfiinţate în secolul 12,  în orientul apropiat, dar şi a multor locuri sfinte din occident. După retragerea creştină din orient, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt şi-a pierdut raţiunea de a exista, astfel că în anul 1489, Papa Inocenţiu VIII  a decis ca ordinul să fie transferat Ordinului ospitalier, pierzându-şi autonomia.

În anul 1868, Sfântul Scaun a reuşit să reînfiinţeze Patriarhia Latină a Ierusalimului, iar pentru protejarea locurilor Sfinte, a recreat  corpul militaro-călugăresc Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani , ordinul cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim, ordin autonom, subordonat papei.  Marele Maestru al ordinului este, din 1949, un cardinal, numit de Papa, ca for suveran al ordinului monahal.

    *Ordinul Sfântul Lazăr, Ierusalim.[9]
Afluxul crescând de pelerini la Ierusalim, spre sfârşitul secolului 11, a generat şi creşterea numărului de bolnavi din rândul lor, care au contractat diverse boli  orientale, printre care şi lepra. Prin anul 1097-1098,  pentru bolnavii de lepră a fost amenajat un aşezământ călugăresc, aceştia fiind singurii care ştiau cum trebuiau îngrijiţi astfel de bolnavi. Din 1099, odată cu înfiinţarea regatului latin al Ierusalimului şi a principatelor creştine în orient, numărul bolnavilor de lepră a crescut foarte mult, printre ei fiind şi cavaleri şi simplii ostaşi. De aceea s-au deschis şi alte aşezăminte specializate în Ţara Sfântă, apoi şi în Europa, pentru bolnavii întorşi în ţările lor de origine.

Aşezămintele călugăreşti destinate bolnavilor de lepră au adoptat regulile ordinului benedictin, reguli religioase stricte, care cereau compasiune, o viaţă monahală austeră, obedienţă şi dedicaţie îngrijirii bolnavilor. Ca patron spiritual, călugării l-au ales pe Sfântul Lazăr, cunoscut ca un om modest, cerşetor, dar făcător de bine. Cruciaţii bolnavi, nobili şi  simplii soldaţi, cu sprijinul călugărilor ospitalieri, au adus un spirit activ, militar, propunându-şi să se organizeze pentru apărarea aşezămintelor cu bolnavii de lepră, astfel că în anul 1119, la aşezământul din Ierusalim s-a constituit Ordinul Sfântul Lazăr, ordin religios, care şi-a dezvoltat, treptat şi latura militară. În următorii treizeci de ani, ordinul s-a extins în tot regatul şi în principatele creştine din orient, apoi în regatele europene. În anul 1142, regele Fulk al Ierusalimului a recunoscut ordinul militar şi religios, luîndu-l sub autoritatea sa şi al Patriarhiei latine. După extinderea ordinului în Europa, papa Alexandru IV , în anul 1255, a acordat mai multe privilegii membrilor acestui ordin, cu atât mai mult, cu cât devenise un ordin militar, la care au aderat tot mai mulţi oameni sănătoşi, călugări şi ostaşi, care aveau ca principale misiuni îngrijirea şi apărarea bolnavilor şi a aşezăminetlor acestora.

După pierderea teritoriilor creştine din orientul apropiat, la sfârşitul secolului 13, la fel ca celelalte orine cavalereşti, şi Ordinul Sfântul Lazăr şi-a mutat cartierul general în Europa. Di cauza unor neînţelegeri interne, ordinul s-a divizat, o parte din conducerea ordinului stabilindu-se în Roma şi o altă parte în regatul Franţei, la Château Royal de Boigny-sur-Bionne. Încercarea papei  Inocenţiu VIII, în anul 1489, de a unifica ordinul Sfântul Lazăr cu Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan, a eşuat, cele două facţiuni existând, o perioadă de timp, separat.

Ramura latină a ordinului s-a unit cu Ordinul Sfântului Maurice, sub autoritatea Casei Regale de Savoya şi şi-a continuat existenţa, până în zilele noastre, sub denumirea de Ordinul Sfinţilor Maurice şi Lazăr, ordin de un mare prestigiu în lume.

Ramura franceză a intrat în declin după anii 1600, din 1830  fiind dizolvată.

Ierusalim, iulie 2016

Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens” şi „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, 2015, Editura „Sf Ierarh Nicolae” şi „Editura Setthings”, Editura „Amazon” pentru ediţiile în limba franceză şi spaniolă.

[2] Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[3] Michaël Riche-Villmont, „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ed.2015, Editura Setthings.

[4]  Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[5] Michaël Riche-Villmont , „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”

[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[7] Wikipedia, Enciclopedia Liberă

[8] André Damien, Memento du chevalier de l’Ordre Equestre du Saint Sépulcre de Jérusalem, ed. 2003

[9] Wikipedia, Enciclopedia liberă

 

4a1

Cavalerii de Malta, Spiritualitate – Anotimpurile vieţii…

Aici găseşti cărţile autorului, inclusiv cele gratuite:

https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autor Michael Riche-Villmont

…Barcelona, într-o frumoasă după amiază de iunie. Mă îndrept, cu maşina, spre   Palau de la Música Catalana, situat în cartierul gotic, vechiul şi misteriosul cartier;  misterios datorită nenumăratelor legende urbane, unele romantice, altele pline de tragism, înfricoşătoare.

Privesc prin geamul maşinii clădirile, strada  şi trotuarul plin de turişti. Veseli, curioşi, căutând din priviri clădirile ridicate de genialii arhitecţi catalani.  Ajungem  pe Av. de Litoral, în stânga se vede marea, iar în dreapta se întinde Parc de la Nova Icària. Privesc, pe rând, albastrul inconfundabil al mării, cu zecile de bărci şi iahturi ce pleacă sau intră în Portul olimpic şi verdele plantelor din parc; marea şi uscatul, iar departe, spre est, cerul şi pământul. Privesc ceasul şi constat că până la ora începerii simpozionului, este încă destul timp pentru o oprire. Şoferul opreşte în parcare, cobor din maşină şi mă aşez pe o bancă liberă, dornic să admir, încă odată, marea. Şi orizontul, poartă spre necunoscut. Privesc şi oamenii ce se plimbau pe Passeing, gândindu-mă că, acum, la mijlocul lunii iunie,  vara este abia la început.   Spre bucuria lor, turişti şi localnici, deopotrivă.

Iunie, luna care mă duce cu gândul la vacanţă, la timp liber, la locuri exotice, cu distracţie şi relaxare, unde întâlneşti mereu persoane interesante. Într-un cuvânt, iunie este luna când începe vacanţa de vară, aşteptată aproape un an întreg. Aici, în Barcelona, la fel ca în  toate oraşele turistice, atmosfera de vacanţă s-a instalat de mult, spiritul estival regăsindu-se peste tot, în natură şi, mai ales, la oameni. Invazia turistică, binevenită dar, uneori, obositoare şi stresantă, a început încă de la sfârşitul lunii mai, accentuând  sentimentul de oraş cosmopolit pe care metropola îl degaja.

Însă luna iunie are o simbolistică, o  spiritualitate aparte, care, la rândul lor, scot în evidenţă valorile şi modul de viaţă specifice, trăirea tradiţională a vechilor şi adevăraţilor barcelonezi. Este specificul  vechilor familii catalane, care ştiu cum să-şi conserve şi să-şi arate cu mândrie spiritualitatea proprie, orgoliul permanenţei şi profunzimea credinţei, frumuseţea tradiţiilor şi puterea vechilor lor obiceiuri, devenite valori ale spiritualităţii universale, ca parte a bogatei spiritualităţi iberice.

Luna iunie are profunde  semnificaţii spirituale nu numai pentru vechii catalani, ci şi pentru toţi creştinii, printre care şi membrii ordinelor cavalereşti, în special nobilii membrii ai Ordinului cavalerilor ioaniţi, de Rhodos şi de Malta.

Acum, în 21 iunie, oamenii marchează, după vechile tradiţii precreştine, solstiţiul de vară, începutul verii astrale, când ziua are durata maximă şi lumina soarelui devine atotstăpânitoare, în timp ce  lumina spirituală măreşte optimismul şi buna dispoziţie a naturii şi a oamenilor.

În antichitate, solstiţiul era asociat cu pământul şi feminitatea, cu roadele pământului, ale naturii, vechii locuitori ai ţinuturile Galice sărbătorind zeiţa Eponia, zeiţă a fertilităţii. Şi, închinându-se zeului Soare, oamenii aprindeau focuri în aşezările lor şi la intersecţii de drumuri, pentru a le lumina atât locurile unde trăiau, cât şi drumurile şi călătoriile.

Solstiţiul de vară este considerat ca un moment propice pentru manifestările magice, ezoterice şi vrăjitoreşti, accentuând puterile farmecelor. De aceea este celebrat, prin manifestări dintre cele mai diferite, de vechile şi noile curente spirituale, de ezoterişti, de vraci şi vrăjitori.

Importanţa acestui eveniment astral, solstiţiul de vară,  este reliefată în zilele noastre şi prin declararea zilei de 21 iunie ca Zi mondială a Soarelui, în semn de recunoştină pentru cel căruia i se datorează viaţa.

Simbolistica solstiţiului de vară a fost fundamental îmbogăţită prin preluarea, de către  credinţa creştină, a unora din tradiţiile precreştine,  asociind începutul anotimpului vara cu sărbătoare naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în 24 iunie, unul din cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii. Pentru cavalerii Ioaniţi, sărbătoarea are un simbolism cu totul aparte: Sfântul Ioan Botezătorul este patronul ordinului cavaleresc al cavalaerilor Ioaniţi, numele sfântului pe care aceştia îl poartă, exprimând întreaga lor gratitudine şi devoţiune.

Mă gândesc la faptul că solstiţiul de vară, ca eveniment calendaristic anual şi cu atât mai mult spiritual, simbolistic şi ezoteric, nu este izolat, ci face parte din cele patru diviziuni ale anului, stabilite, conform dicţionarului Dex, „în funcţie de caracterele specifice de climă şi lumină”. Deci, în funcţie de soare, de luminozitatea şi de puterea cu care acesta încălzeşte pământul, aflat în mişcarea lui circulară în jurul astrului-lumină, ceea ce face ca întreaga natură să-şi regleze şi desfăşoare ciclul de viaţă potrivit acestor patru diviziuni ale  anului: primăvara – germinarea seminţei şi trezirea la viaţă a  plantelor; vara – dezvoltarea roadelor; toamna – maturizarea şi culegerea roadelor naturii; iarna – moartea plantelor şi alchimia întregii naturii, pregătirea pentru reluarea ciclului vieţii.

Nimic nu este la întâmplare, totul se desfăşoară după legile neschimbate ale naturii, încă  de la facerea lumii, într-o interacţiune permanentă şi deplină a tuturor elementelor cerului şi ale pământului, creaţii ale Domnului. Marea Creaţie a Domnului, aşa cum ne arată „Geneza”, constă în facerea universului, a cerului şi pământului, a vieţii şi a legilor universale.

Gândundu-mă la „Geneza”, îmi amintesc de Haydn şi muzica lui. Ştiu că,  pentru înţelegerea Creaţiei,  nimic nu poate fi e mai interesant, mai frumos, decât să asculţi Oratoriul „Creaţia”, al lui Joseph Haydn care, prin acordurile sale muzicale, cu adevărat divine, prin mijloace simfonice, ne poartă cu gândul la haosul cosmic, apoi, la crearea Cerului şi a pământului, a uscatului, cu munţi şi câmpii, a apelor mărilor şi a râurilor, la crearea naturii şi a vieţii, iar în final, la crearea omului.Toate creaţiile sunt supuse legilor universului, legi în baza cărora viaţa este generic  eternă şi  neîntreruptă, dar individual, ciclică, reînnoită periodic în alţi şi alţi purtători ai vieţii.

Ciclicitatea vieţii pe pământ, cercul vieţii, sunt marcate prin trecerea timpului, ca etape ale naşterii, dezvoltării, maturizării şi morţii individuale a tot ceea ce poartă viaţă. Pentru natură, cercul vieţii este împărţit în etape (sezoane-anotimpuri) anuale, pentru oameni şi animale, cercul vieţii este divizat în etape delimitat de stări biologice, adevărate anotimpuri şi ele. Aceste etape ale omului sunt  sinonime cu cele ale plantelor, ale vegetaţiei, ale naturii, omul fiind, la apariţia sa pe pământ, parte integrantă a naturii. Ca şi în această etapă a evoluţiei omenirii, de altfel, doar că acum omul ar vrea, în egocentrismul său,  să devină stăpânul naturii, să controleze mediul şi fenomenele naturale, viitorul planetei, fără a se întreba dacă îi este permis acest lucru. Înalta spiritualitate reliefează adevărul, acela că omul nu este Creatorul, ci este el însuşi creat, operă a marelui Creator. Raţiuniea, gândirea, sufletul şi spiritul i-au fost date pentru a cunoaşte binele şi frumosul, pentru a evolua şi a se autodepăşi, în armonie şi mediu prietenos, nu pentru autodistrugere. Iar pentru acest lucru, omul  trebuie să înceapă cu autocunoaşterea, cu  descifrarea misterelor propriei sale vieţi.

Similitudinea dintre ciclul vieţii umane şi ciclul vieţii naturii a fost remarcată şi reflectată prin diverse manifestări spirituale, artistic rudimentare, muzical iniţiatice, şamane, mistice, încă din perioada homo sapiens, a primelor grupări sociale de tipul familial, apoi al gintelor şi cele tribale. Fiindcă omul, prin structura lui mentală, spirituale, sentimentală, a fost şi este atras de misterele vieţii, a propriei lui vieţi şi a căutat mijloace şi metode a pătrunde aceste mistere, chiar şi parţial. Sau, cel puţin, crede că descifrează misterele vieţii, aliniind totul după propria lui capacitate de înţelegere şi propria viziune, transformate, ulterior, în adevărate ştiinţe de cercetare: psihologia, filozofia, sociologia, etc.

Dar, cel mai simplu şi, în acelaşi timp, mai profund mod pentru om de a-şi exprima viziunea asupra vieţii,  este arta. Arta, considerând şi muzica tot o formă artistic de exprimare.

Gândindu-mă doar la perioada renaşterii, a barocului, perioada clasică, romantică, profunzimea reprezentărilor etapelor vieţii naturii şi a omului, complexitatea acestora, frumuseţea reprezentărilor ne uimesc. Ne uimesc şi ne explică înalta spiritualtate umană, profunzimea şi marea importanţă a valorilor morale, spirituale, tradiţiile pe care omul şi-a clădit viaţa personală şi cea socială de-a lungul timpului, ani şi  secole la rând.

Acceptând, ca un fenomen inexorabil,  trecerea implacabilă a timpului şi, în acelaşi timp, a propriei sale vieţi, trecere remarcată prin diviziunile timpului şi prin momentele importante de  viaţă, prin etapele vieţii văzute ca adevărate anotimpuri,  omul  a simţit nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele, imortalizându-le, alături de cele mai importante momente sau întregi etape de viaţă. Şi, cei mai talentaţi oameni, şi-au exprimat sentimentele prin geniale opere de artă, lucrări muzicale, edificii (cele antice, de exemplu). Au pus suflet în aceste opere, arătându-ne că dacă partea materială care susţine  viaţa, vehiculul terestru, corpul, moare şi se transformă prin procese alchimice, partea spirituală, sufletul, este nemuritor.

Tocmai aceste două fenomene, contradictorii la prima vederea, moartea corpului şi nemurirea sufletului, arată complexitatea misterioasă, de neînţeles pentru om, a vieţii, a continutăţii, a permanenţei acesteia, dincolo de noi, de percepţia, de înţelegerea, de universul nostru personal, individual. Şi este valabil în întreaga natură, pentru tot ceea ce poartă sau este viaţă. Permanenţa şi continuitatea vieţii florei sunt conservate în sămânţă, iar pentru om, în copii şi nepoţi, în procreere.

Poate la aceste adevăruri s-au gândit şi marii artişi, compozitori, într-un cuvânt, creatori ai spiritualităţii umane, atunci când şi-au imortalizat gândurile în picturi sau prin divine compoziţii muzicale.

 

Cu gândul la muzică, privesc marea. Şi am impresia că zgomotul valurilor şi strigătul pescăruşilor se pierd, iar în minte îmi răsună acordurile Simfoniilor londoneze ale lui Franz Joseph Haydn,  simfonii pe care le-a compus privind apele Thamisei. Malul Tamisei a fost locul unde şi-a găsit inspiraţia,  privind apele zilnic, de dimineaţa până seara. Poate de aceea   sentimentele, gândurile şi le-a pus pe note muzicale în piese pe care le-a numit[1] Dimineaţa (Simfonia 6), Amiaza( 7), Seara (8). Gânduri profunde, despre viaţă şi misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor.

Aceleaşi gânduri şi le-a pus pe acorduri muzicale în Oratoriul Anotimpurile, lucrare în care descrie cele patru anotimpuri ale naturii în consonanţă cu reflecţiile şi trăirile lirice despre  vieaţa liniştită de la ţară. Fiecare anotimp este descris de Haydn, folosind mijloace muzicale, prin ceea ce este specific. Primăvara, prin glasul păsărilor, vara, prin zgomotele unei furtuni, toamna, prin culesul roadelor, sau cântece pastorale, ca expresie a bucuriei de a trăi aproape de natură. Viaţa simplă şi curată din mediul rural este descrisă şi prin atitudinea şi bucuria vieţii exprimată de ariile personajelor principale ale oratoriului: Luca, tânărul ţăran, îndrăgostit şi fericit, Hanna, frumoasa ţărancă şi tatăl ei,  bătrânul Simon, om cu o filosofie simplă, practică, în armonie cu natura.  De aceea, „Anotimpurile” lui Haynd este  o lucrare monumentală, pe care aş asculta-o la nesfârşit, cu bucurie şi cu gândurile lăsate să zboare spre acele vremuri idilice.

La fel cum aş asculta la nesfârşit şi „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi[2], lucrare de o armonie , complexitate şi profunzime filozofică, spirituală,  aparte. Fiecare anotimp este  descris de Vivaldi atât de expresiv, încât ascultătorul îl recunoaşte fără să-l mai fi ascultat vreodată. De la dansul florilor şi cântecul păsărilor, primăvara, la nostalgia iernii, pe care o simţi atunci când auzi sunetul vântului rece, fiecare anotimp trece prin întreaga fiinţă a ascultătorului. Simţi vibraţile fiecărui anotimp dincolo de armoniile muzicale, ca o magie care te copleşeşte şi în care descopri însăşi viaţa, viaţa ta: primăvara este copilăria ta, cu bucuria renaşterii naturii şi descoperirea frumuseţii acesteia, de care devi conştient odată cu trecerea timpului, a zilelor, a săptîmânilor, apoi, a anilor. Primăvara este  începutul vieţii tale când descoperi, cu surprindere, ce înseamnă fiecare lucru care-ţi va marca viaţa.

Magia verii lui Vivaldi  este magia tinereţii, a focului dragostei, a pregătirii pentru  părăsirea cuibului părintesc. Este vârsta sentimentelor tumultoase, furtunoase, greu de stăpânit, a zborului spre noi ideauri, a viselor îndrăzneţe. Vise pe care, dacă nu le-ai împlinit, le vei realiza în toamnă, toamna maturităţii tale, când culegi roadele coapte la focul nerăbdării tinereşti, roadele bunei educaţii, a pregătirii profesionale. Toamna-maturitate este anotimpul recunoaşterii personalităţii tale, a consacrării ca om, ca membru al comunităţii, ca pater familias. Apoi, pe nesimţite, se instalează senectutea, iarna corpului fizic cu experienţa unei vieţi întregi, cu înţelepciunea care te ajută să-ţi pregăteşti trecerea într-o altă lume.

Vivaldi, în Anotimpurile sale, ne ajută să înţelegem trecerea de la o etapă a vieţii la alta, trecere lină prin moartea simbolică a etapei de viaţă precedente, ce ne lasă doar experienţa şi înţelepciunea acceptării inevitabilului transfer ce survine odată cu trecerea anilor. O etapă de viaţă, un anotimp al vieţii moare şi renaşte următorul, pe nesimţite, ca printr-o magie care ne farmecă şi ne distrage atenţia de la drumul propriei vieţi. Şi ne trezim în iarna melancolică a vieţii noastre, neştiind când au trecut anii, anii noştri, pe care, tot simbolic, îi putem retrăi prin copii şi prin nepoţi.

Nimeni nu a descris, la fel  ca Vivaldi, fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp, percepute şi filtrate  prin sufletul omului, care, speriat de fenomenele naturale, încearcă să le înţeleagă şi să se adapteze acestora, pentru a supravieţui. La fel ca plantele, păsările şi animalele, al căror exemplu îl urmează. Şi tot ca ele se bucură de lumina şi căldura soarelui ce răsare din nou după înspăimântătoarea furtună. Sentimentele de teamă şi bucurie, de tristeţe şi melancolie sunt atât de bine reflectate de Vivaldi, încât ai impresia că natura rezonează cu omul, preluându-i şi accentuându-i simţămintele, sentimentele. Este tocmai armonia dintre natură şi om, care stă la baza supravieţuirii specilor. Este armonia pe care Vivaldi ne-o dăruieşte, izvorâtă din sufletul lui.

Daruri nepreţuite, alături de darurile pe care ni le-au făcut mulţi alţi compozitori de geniu, printre care şi Beethoven, Ludwig van Beethoven, omul trist, neadaptat vremurilor sale, care şi-a luat energiile creatoare de la natura-mamă.

Misterul renaşterii sale permanente, în şi din natură, ni l-a descris în compoziţile sale despre armonia dintre om şi mama-natură, în Simfonia a 6 Pastorala, Sonata Primăverii pentru vioară şi pian, Sonata  28 Pastorala, Sonata  53 Aurora, şi multe alte lucrări sau părţi din renumitele lui lucrări muzicale.

Astfel, Beethoven vede şi descrie natura ca o expresie a trăirilor şi sentimentelor sale, pe care ea i le schimbă în bine. El descrie elementele, scenele şi fenomenele naturii aşa cum le simte, imaginile le filtrează prin suflet şi, apoi, pune în note muzicale sentimentele, nu imaginile unei naturi nude. Se apropie de natură cu tristeţe, cu dezamăgirea vieţii sale, preia optimismul şi frumosul naturii şi descrie scene idilice, romantice de-a dreptul, în care se regăseşte propria transformare, propria lui stare de spirit marcată de bucurie. Astfel se explică şi denumirea părţilor simfoniei şi ale scenelor descrise: Bucuria sosirii la ţară, Petrecere veselă ţărănească, Furtuna, etc. Simfonia Pastorală este o poezie lirică, ce ne duce spre pictarea scenei, cu totul altfel decât la Haydn, care ne poartă, în Anotimpurile, de la pictură la poezie.

Beethoven era preocupat de viaţa şi destinul omului, analizate  prin prisma propriei sale vieţi, viaţă pe care o considera ca o parte a naturii, a universului înconjurător, a societăţii, însă relativ independentă, liberă să-şi realizeze idealurile, chiar dacă mediul social îi era neprielnic, ostil. Binele şi bucuria, unitatea oamenilor  şi pacea pe pământ,   erau văzute ca valorile  indispensabile vieţii omului, în fiecare anotimp al său, de la copilărie, până la senectute. Acest lucru ni-l arată Beethoven în  Simfonia a 9-a Corala, numită şi Oda bucuriei. Începând cu haosul universal,  Beethoven ne conduce spre o stare meditativă, de reflecţie asupra vieţii, cu dezamăgirile, neliniştile şi tristeţea ei, cu întrebări asupra destinului şi puterea omului de a-şi schimba viaţa. Este momentul în care Beethoven însuşi triumfă asupra tristeţii şi dezamăgirii prin imnul închinat bucuriei. Imn universal al bucuriei libertăţii umane, pe care trebuie să-l învăţăm toţi oamenii, fiindcă este dedicat atât libertăţii, cât şi responsabilităţii fiecăruia din noi.

 

Am privit din nou turiştii care se plimbau, liniştiţi, veseli, pe promenadă. Se vedea bucuria vacanţei  pe feţele lor şi era bine acest lucru. Erau acolo copii, părinţi, bunici, ca exemple ai generaţilor prezente şi viitoate, anotimpuri ale vieţii. Şi eu m-am simţit bine, chiar bucuros,  gândindu-mă la simpozionul ospitalier, care se desfăşura în acea seară. Da, am ales un subiect frumos pentru expunerea mea. Voi  conferenţia pe tema  „Anotimpurile vieţii…”, aşa cum le-am simţit şi gândit, influenţat de spiritualitatea ospitalieră  aici, în Barcelona, pe malul mării, în ziua solstiţiului de vară.

M-am grăbit să plec spre Palau de la Música Catalana, să-mi întâlnesc amicii, să intru în atmosfera distinsă a spiritualităţii ospitaliere, a nobleţei cavalereşti, a celor care răspândesc spiritul umanitar al lui Frère Gérard L’Hoslitalier.

 

*

 

Spiritualitatea şi nobleţea ospitalieră, care caracterizează întreaga mişcare cavalerească din jurul Ordinului cavalerilor de Malta, au fost transmise de-a lungul secolelor, ca valori tradiţionale cavalereşti, generaţiilor de cavaleri, asigurând  continuitatea spiritului cavaleresc. Spirit trasmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând momentele importante din cercul existenţei Ordinului Ioanit, de la înfiinţarea acestuia, în 1113 A.D.(Recunoaşterea) şi până în zilele noastre.

Lanţul unităţii şi transmiterii acestor valori ospitaliere, din generaţie în generaţie, l-am descris în două din cărţile mele, dedicate cavalerilor ospitalieri: „ Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi Medalionul ospitalier” şi care se constituie ca adevărate cronici ale anilor de început al existenţei ordinului.

Înainte de a face câteva aprecieri asupra subiectului primei cărţi, m-am întrebat în ce categorie să o încadrez. Vei vedea de ce încep cu asta. M-am gândit că ar putea fi o carte istorică, deoarece se referă la evenimente din secolul al XII-lea, la prima cruciadă creştină, la apariţia Regatului Ierusalimului, înfiinţarea ordinului ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ar putea fi, la fel de bine,  o carte de acţiune şi mister, pentru că viaţa cavalerilor vremii se caracteriza prin acţiuni militare, cavalereşti, misterioase, cu viziuni şi vise premonitorii. Sau ar putea fi o carte poliţistă, pentru că o mare parte din subiect îl constituie o acţiune poliţistă desfăşurată în zilele noastre. Acţiune determinată de vechiul sceptru, simbol al cavalersimului. Şi, ca dilema să fie şi mai mare, evenimentele istorice, acţiunile cavalereşti şi cele poliţiste sunt descrise sub…sceptrul dragostei şi al nobleţei. A iubirii care uneşte personajele principale şi familiile lor, pe soţi, pe copii şi pe urmaşi, prin şi peste timp. Ar putea fi, deci, o carte de dragoste, având ca eroi cavalerii vechi şi noi, care participă la evenimente istorice prin acţiunile lor cavalereşti şi poliţiste, desfăşurate în veacuri diferite, şi legate unele de altele prin aceleaşi valori spirituale, prin legături de familie şi dragoste filială. Fiind o adevărată saga a familiei de Chamont, din Provence.

Am folosit, în scrierea cărţilor, căile spirituale, sentimentele şi emoţiile, pentru a facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate acestea se adaugă şi multe date reale, atestate istoric, asupra perioadelor descrise, asupra personajelor şi a evenimentelor istorice pe care le percepem ca aparţinând parcă  zilei de ieri, nu veacurilor trecute.

Romanul „Sceptrul  cavalerilor ospitalieri” este o saga a unei vechi  familii franceze, care  participă la principalele evenimente ale acelui secol al doisprezecelea. Spun asta deoarece istoria familiei continuă şi ea este descrisă şi  în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte.

Cele două planuri temporale ale acţiunilor, trecutul şi prezentul, în succesiunea lor  naturală, ne aduc în atenţie modalităţile prin care familia îşi asigură continuitatea în timp. Şi anume, prin valorile spirituale  pe care le promovează bunicii şi părinţii şi-şi educă descendenţii, prin realizările lor aduse în folosul comunităţii, pe care generaţiile, una după alta, le consolidează şi le amplifică, consolidând renumele, prestigiul şi valoarea fiecăruia dintre descendenţi. Este mesajul pe care-l aduc din  mijlocul şi în numele vechilor familii, exemplificând cu cele provensale.

Aş putea spune că, prin descrierea modului de viaţă al generaţilor familiei de Chamont, încerc să pun în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsând cititorii să aleagă, de la aceste civilizaţii depărtate în timp, valorile pe care le apreciază. Avem toţi şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila, de a le transmite mai departe, copiilor şi nepoţilor noştri, trecând prin Anotimpurile vieţii.

Barcelona, iunie 2016

 

Copyright©2016 Toate drepturile rezervate autorulzui Michael Riche-Villmont. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale

[1] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

[2] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/