Arhiva etichetelor: cavalerii templieri

franc

Fragment din Eseul: Cavalerismul (Cavalerii templieri) și francmasoneria – Istorie și simbolistică

Eseul se regăsește în lucrarea „Cavalerii templieri, spiritualitate si simbolistica”
… De fapt, cavalerii templieri și masoneria au ceva în comun, nu?
– Au mai multe lucruri în comun decât credeți. Francmasonii au preluat de la cavalerii templieri multe elemente esențiale pentru ei, ca simbolistică și nu numai.
L-am privit surprins. Era un subiect interesant. Ca istoric, nu m-a preocupat această temă până acum.
– Mi se pare interesant subiectul. Cum avem destul timp, spuneți-mi, vă rog , despre ce este vorba.
– Subiectul este mai mult decât interesant și foarte complex. Putem doar să începem discuția acum. O vom continua, cu siguranță, mai târziu.
– De acord. Vă ascult, profesore.

… Misterele vechilor cavaleri templieri și secretele francmasoneriei, amplificate de câteva elemente comune dezvăluite publicului, au dus la nenumărate speculații privind izvoarele templiere ale francmasoneriei speculative. Speculații amplificate și de dispariția inexplicabilă a cavalerilor templieri din Regatul Franței și din Anglia, în anul 1307, când papa Clement al 5-lea a ordunat arestarea acestora. Insă dincolo de speculații, nu putem omite câteva aspecte, elemente și simboluri comune ale celor două organizații, simboluri definitorii pentru fiecare din ele, în parte. Francmasoneria, ca ordin inițiatic, ezoteric, școală de educație morală și spirituală, așa cum se consideră francmasonii, și-a creat un ansamblu propriu de cunoștințe, bazat pe cele șapte arte antice și un sistem de ritualuri, simboluri, legende, alegorii, dezvoltat de-a lungul istoriei. Acest sistem, început în Epoca Luminilor (Iluminismul), secolele 16-18, a preluat și elemente din istoria și simbolismul cavalerilor templieri, adaptate specificului francmason. De ce a preluat de la cavalerii templieri? Există explicații pertinente, credibile.
Ordinul cavalerilor templieri, ordin religios, militar, cu caracter nobiliar, a fost înființat în anul 1118, în Ierusalim, de nouă cavaleri cruciați, pe muntele Templului.Acolo este locul unde fusese ridicat, cu secole în urmă, Templul lui Solomon. Constructie magnifică în epocă, Templul a fost ridicat de regele Solomon, ajutat de maestrul constructor și arhitect Hiram Abiff și de regele Hiram al Tirului, ca loc de rugăciune, dedicat Domnului, creatorul universului. Templul era o realizare impresionantă, ce etala perfecțiunea artei arhitecturale și măiestria constructorilor, contribuind la dezvoltarea stilurilor de arhitectură și a geometriei, devenită sacră datorită templului, casa a Lui Dumnezeu.
Templierii au preluat de la preoții creștini și din religia iudaică întreaga simbolistică, semnificația și spiritualitatea Templuli lui Solomon, odată cu numele Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon,din Ierusalim………………

Influența ordinului monahal cistercian asupra ordinului templier s-a manifestat pe toate planurile, moral, spiritual, material, inclusiv în domeniul construcțiilor, al edificării de forturi de apărare, castele și biserici, transformându-i pe templieri în constructori de elită. Acest lucru a fost posibil deoarece călugării cistercieni erau ei înșiși constructori de elită.
………….

În această perioadă, secolul 14, constructorii privilegiați din Europa, organizați în asociații constituite pe criteriul profesiei (pietrari, zidari, lemnari,etc) și pe cel al edificiului de construit (la fiecare construcție: catedrală, biserică, castel, fort, etc erau una sau mai multe asociații de construcții numite ateliere sau cabane după locul unde se cazau și unde-și păstrau uneltele). Fiecare atelier, cabană avea sistemul propriu de cunoștințe pe care le păstrau și foloseau codificate folosind simboluri preluate din natură sau din cele șapte științe liberale. Codificarea cunoștințelor meseriei se făcea în scop de protecție, pentru a nu fi furate de concurență, iar tinerii, la intrarea în meserie, treceau printr-un ritual de inițiere în tainele viitoarei lor meserii, devenind ucenici.Atelierele erau conduse de cei mai buni meseriași, maeștri, adevărați administratori ai șantierelor, care proveneau, de cele mai multe ori, din rândul călugărilor specializați în arhitectură și științele construcțiilor, ulterior constituid ei înșiși o categorie aparte, arhitecții.
Cavalerii templieri, nobili prin descendență, au conlucrat cu călugării arhitecți pentru construirea de comanderii, forturi, capele, castele, drumuri, astfel că au avut posibilitatea să devină constructori de elită, adevărați maeștri în mânuirea spadei și a planurilor arhitecturale. Ceea ce s-a și întâmplat, realizările lor, ca și cele ale cavalerilor ospitalieri (Ioaniți, de Malta) fiind foarte des întâlnite, astăzi, în toate țările europene și în Orientul Apropiat. În epocă, respectiv secolele 14, 15, 16, perioadă a Renașterii, se dezvoltă științele, în special filozofia, reactualizând și reinventând vechile științe antice, ceea ce se remarcă și în rândul atelierelor de constructori și arhitecți. Aceștia realizează construcții monumentale, folosind stiluri arhitecturale noi, cum este stilul gotic.Cunoscută ca perioada francmasoneriei operative, epoca Renașterii face tranziția de la realizarea uimitoarelor construcții (printre care marile catedrale europene Koln, Strasburg, Bruxeles, Milano, etc), la construirea unui nou spirit uman, liber, inventiv, deschis progresului. Începea perioada preindustrială și industrială, cu muncitori liberi și burghezi bogați, purtători ai progresului industrial. Este și perioada pregătitoare pentru transformarea francmasoneriei operative, în francmasoneria speculativă, care se consideră școală spirituală, inițiatică, ezoterică și simbolică, ce are la bază cele șapte științe liberale. Scopul ei era tocmai acela de a dezvolta spiritul uman pentru noua eră industrială. Apariția francmasoneriei speculative este considerată de către francmasoni ca fiind anul 1717, când s-a constituit marea lojă a Angliei, din patru loje londoneze. Data este doar calendaristică deoarece apariția și consolidarea francmasoneriei speculative a durat întreg secolul 17 și începutul secolului 18, proces de durată și cu multe frământări interne. Se impunea fundamentarea unei istorii și doctrine proprii, a unui sistem simbolistic și ritualistic unificat, lucruri greu de realizat. Pe lângă orgoliile personale insurmontabile, se manifestau contradicții între francmasoni cu nivel de educație diferit, între oameni din popor, burghezi și cei cu origini nobile, între englezi, irlandezi și scoțieni, etc. Un prim pas de stabilire a unor reguli masonice unitare l-a constituit publicarea de către dr. teolog James Anderson în 1723, a Constituțiilor masonice, primul cod de reguli recunoscut și astăzi de majoritatea francmasonilor……….
………….
După jumătate de oră, așezați pe fotoliile confortabile de la business, ne-am reluat conversația.
– Ernesto, știu că Andrew Ramsay, francmason francez, a susținut, pentru prima oară, că francmasoneria are rădăcini cavalerești. Cât adevăr este în afirmațiile lui?
-Aveți dreptate în privința lui Ramsay. Foarte important în istoria relației dintre vechile ordine cavalerești și francmasonerie este discursul ținut de baronul scoțian Andrew Michael Ramsay , în 1737, în Paris, la întrunirea Marii Loje Franceze:” Discursul pronunțat la recepția francmasonilor de către domnul de Ramsay, Marele Orator al Ordinului „. În discursul său, baronul Ramsay , el însuși cavaler al Ordinului Sf. Lazăr, susținea că francmasoneria are, printre alți ascendenți și cavalerii cruciați din prima cruciadă creștină (1096-1099), cruciadă care a avut drept consecință eliberarea Ierusalimului și înființarea Regatului latin al Ierusalimului. El se baza pe așa zisele date istorice obținute în baza relațiilor de rudenie cu ducele de Bouillon, unul din conducătorii cruciați. Baronul Ramsay a făcut doar o trimitere indirectă la cavalerii ospitalieri, dar majoritatea istoricilor francmasoni au susținut că el s-a referit la templieri, ordin desființat de papalitate în 1312 și reînființat în anul 1804, de doctorul Bernard Fabre Palaprat sub numele de Ordinul Templului, pe baza documentului Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis
………
În anul 1751, baronul prusac Karl Gotthelf von Hund a înființat Ordinul masonic de strictă observanță, o mare lojă care cuprindea atât grade masonice, cât și grade cavalerești/templiere. Baronul von Hund a susținut că înființarea ordinului s-a făcut pe baza statutului și ritualului templier pe care l-a primit de la marele maestru al ordinului templier francez, reînființat în 1743.
………….

*Simboluri masonice preluate de la ordinele cavalerești/templiere
Majoritatea cercetătorilor din domeniul simbolismului sunt de acord asupra unora din elementele de spiritualitate și simbolism templier ce au fost preluate de francmasoneria speculativă.
Sub aspect organizatoric:
– Cum am arătat mai sus, s-au înființat ordine francmasonice care conțin și o componentă cavalerească/templieră: Marea Lojă Scoţiană de Strictă Observanţă (templieră) și Ritul de York, care cuprinde trei Corpuri, corpul capitular sau ordinul masonilor arcului regal,corpul criptic sau ordinul masonilor criptici și corpuri cavalerești, creștine și militare. Acestea se consideră a fi ordine cavalerești masonice, formate din francmasoni cu gradul de maestru.
– Alte mari loje sau ordine masonice au înființat grade masonice cu denumiri cavalerești,………
Sub aspect simbolistic:
– francmasoneria speculativă a preluat de la cavalerii templieri tema templului lui Solomon , pe care l-a adoptat ca simbol spiritual și rezultat al lucrărilor spirituale masonice;
……………….

Complexitatea influențelor reciproce dintre ordinele cavalerești templiere moderne și francmasonerie rezultă și din faptul că multe persoane sunt atât membrii ai francmasoneriei, cât și ale ordinelor cavalerești, în diferite grade și demnități. Acest fapt determină apropierea simbolisticii, a ritualurilor, a acțiunilor spirituale și de binefacere dintre cele două forme de asociere spirituală. Influența reciprocă a doctrinei și spiritualității templiere și a simbolisticii francmasonice este mult mai profundă, mai complexă, iar elementele prezentate exemplificativ nu fac altceva decât să arate evoluția și manifestarea universală a spiritualității umane, sub forme adecvate fiecărei epoci istorice.
Barcelona, iunie 2018
A consemnat Michael R. Villmont
Copyright© Originalul în limba spaniolă.

1spirit

Eseu Omul cu înaltă spiritualitate

Omul spiritual
Noblețea spiritului…Omul spiritual…Sunt noțiuni, dar și simboluri!…Simboluri ale unui nivel de evoluție spirituală, a unui mod de gândire, de viață și de atitudine. Frère Gérard l’Hospitalier (călugărul care a înființat ordinul ospitalier în Ierusalim, 1099) obișnuia să spună călugărilor ospitalieri ai Sf. Augustin, după cum au consemnat cronicarii epocii, că este un om spiritual acela care gândește și trăiește în spiritul Domnului, în credința creștină și după regulile credinței. Este cel care nu are grija bunurilor materiale, îngrijindu-se de sănătatea lui spirituală și mântuirea prin Spiritul Sfânt. Este Principiul care a stat și încă stă la baza doctrinei cavalerilor de Malta (denumiți și cavaleri ospitalieri, sau cavaleri ioaniți).
Iar Saint Bernard de Clairvaux (patronul spiritual al ordinului cavalerilor templieri) spunea, în aceeași perioadă, că „singurii adevărați nobili cavaleri creștini sunt cavalerii membri ai ordinelor religioase” (în epocă, cele mai cunoscute erau Ordinulu cavalerilor Sfântului Mormânt, ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri/din1113, ceva mai târziu Ordinul Sf. Lazăr, ordinul cavalerilor teutoni și eroicele ordine cavalerești iberice: Orden de Calatrava, Orden de Alcantara, Orden de Montesa, Ordinul Militar al lui Hristos/Portugalia, ordinul cavaleresc feminin Orden de las Damas de Tortosa, 1149; ordinal cavaleresc feminin Orden de las Damas de la Banda, 1387, etc.)
Ambii călugări, sanctificați mai târziu, aveau dreptate. În epocă, aceste ordine erau de tip religios, militar și aveau un caracter nobiliar. În ordinele menționate și în altele erau primiți ca membrii luptători de origine nobilă (titlul de cavaler fiind primul titlu nobiliar) de cel puțin patru generații, pregătiți și educați în familie după cutumele nobiliare, bazate pe valorile creștine (vezi și cele 10 legi ale lui Moise, ș.a.).
În rândul clasei nobiliare, spiritualitatea se plia, aproape în totalitate, pe credința creștină și regulile nobiliar-cavalerești. Pregătirea militară a copiilor de nobili, ca viitori comandanți se desfășura după codul valorilor cavalerești și știința militară cea mai avansată a timpului lor. În același timp, învățau latina ca limbă oficială a nobilimii și a bisericii și elemente din cele șapte științe/arte liberale, ceea ce le conferea o înaltă pregătire intelectuală. Cu excepțiile inerente. Astfel, clasa nobiliară era promotoarea culturii și civilizației în societatea medievală. În acest context, noblețea ereditară, noblețea sângelui era întărită de noblețea spiritului, fiind, într-un fel și în majoritatea cazurilor, inseparbile. Descendentul unui nobil devenea, prin educația obligatorie, un om spiritual.
*
În epoca modernă, noțiunea de om spiritual, ca și cea de spiritualitate, au o semnificație mult mai largă, dar esența, cadrul moral și spiritual se păstrează, datorită tradițiilor locale și naționale creștine, a valorilor morale și spirituale consolidate și confirmate de istorie în Europa.
În acest domeniu, sociologia ne prezintă câteva concluzii foarte interesante. Societatea se dezvoltă menținând diferențe de educație și instrucție intelectuală între clase și categorii sociale, ceea ce are drept consecințe diferențe de stare materială. În ciuda multor reglementări internaționale, diferențele de educație și instrucție se adâncesc, numărul celor preocupați de educație și autoeducație devenind tot mai mic. Este cunoscut faptul că educație începe în familie, de la vârste fragede și copilul nu este altceva decât oglinda părinților, cu tradițiile familiei, cu reguli și valori locale promovate de familiile lor, generație după generație. Ceea ce învață în primii ani ai copilăriei, copilul, devenit adult, va aplica în întreaga lui viață, indiferent cât de ridicat va fi nivelul instrucției sale intelectuale și profesionale. Cu excepțiile inerente datorită propriei personalități sau ocaziilor conjuncturale. Istoria ne arată nenumărate exemple de oameni de geniu, cu educație și spiritualitate mediocre, ridicați atât din rândul claselor populare, cât și al aristocrației.
In acest context, sustin sociologii, elitele devin tot mai importante, ca exemple pozitive de educație, gândire și atitudine socială, promotoare de valori naționale. Eșecul tragic multiculturalismului inventat și impus confirmă concluziile sociologice.
Elitele, oamenii cu înaltă spiritualitate sunt tocmai oamenii de înaltă educație și instrucție, la care societatea se raportează, considerându-i exemple sociale/ pozitive. Și foarte mulți oameni caută să imite elitele. Cum recunoaștem oamenii spirituali? Sociologii ne ajută să răspundem la întrebare. Omul cu înaltă spiritualitate, apreciat ca parte din categoria socială a elitelor, are o profundă și sinceră credință creștină, ceea ce-l apropie de înalta sferă divină și-l poartă pe calea cunoașterii subtile a lumii de dincolo de materialul grosier. Situat deasupra stresului cotidian, de serviciu și grija zilei de mâine, caută și se înconjoară de tot ce este armonie și frumos, fiind el însuși un om armonios ce trăiește prin spirit. Este, în general, un creator în domeniul lui de activitate, iubește cartea, arta și cultura, armoniile muzicii clasice. Respectă și promovează valorile creștine, tradițiile iberice, sau franceze, etc., tradițiile locale și cele ale familiei sale, având o proprie istorie veche, transmisă în familia sa de sute de ani. O istorie construită și bazată pe noblețea ereditară, pe noblețea spirituală a marilor familii de creatori (marii artiști, prelați, intelectuali,etc.) de la care lumea a primit marile tezaure medievale, de la construcții geniale, la opere de artă și muzicale divine.
Unde-i găsim pe acești oameni, care consideră ca o normalitate trăsăturile spirituale arătate mai sus, apreciați de către ceilalți ca fiind deosebiți? Îi găsim în lumea discretă a nobilimii și a familiilor marilor intelectuali, a înalților prelați, reuniți în asociații exclusiviste, în ordinele cavalerești dinastice sau nobiliare (Ordinul Lânii de aur, Ordinul Jartierei, Ordinul Sf. Michael, Ordinul cavalerilor de Malta, etc). Pot fi întâlniți în marile biblioteci, la vernisaje, la concertele de operă din toate marile orașe iberice, la marile congrese pe diferite teme…Frumoase realizări, un statut de invidiat… Dar puțini știu câtă muncă depun acești oameni pentru a deveni ceea ce sunt, câte sacrificii au făcut și fac pentru a evolua spiritual și ce responsabilitate au față de societate, așa cum au avut strămoșii lor care au făcut istoria națională și au păstrat, alături de Biserică, valorile și credința creștină împotriva invaziilor maure în peninsulă, secole la rând. Iar discreția lor nu este autoizolare, dimpotrivă, au lumea lor, luminată de credință și armonie, de mari realizări profesionale, de invenții și inovații care au făcut viața tuturor oamenilor mai ușoară. Dar, discreția îi apără împotriva mediocrității, a inculturii, a parvenitismului. Și le ajută să fie, în continuare, elite-leaderi spirituali, intelectuali, creatori. Să fie exemple pentru oamenii de bună credință și jaloane spirituale pentru umanitate pe drumul civilizației.
Barcelona, iunie 2018
Michael R. Villmont

3.2

Templierii, scurta descriere

Templierii (scurta descriere la prezentarea video)

Hugues de Payens, împreună cu Godefroy de Saint-Omer,Payen de Monteverdi, Archambaud de St. Agnan, André de Montbard , au înfiinţat, în toamna anului 1118, mai precis , în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[1].
La 13 ianuarie 1129, la Troyes a avut loc Conciliul, cu participarea înalţilor prelaţi, dar şi a unor laici, printre care contele Hugue de Champagne şi cavalerul Hugues de Payens, secretarul Conciliului fiind călugărul Bernard de Clairvaux. Aici, Legatul Papal a recunoscut și confirmat înfiintarea Ordinului religios militar Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici, pe baza Statutului numit Carta Latina și a actului Liber ad milites Templi, de laude Novae militia, întocmite de călugărul Bernard de Clairvaux. Cartierul general recunoscut al ordinului era în Ierusalim, la Moschea Al Aqsa, locul unde fusese construit Templu al lui Solomon si devenită palat regal al regelui Baldouin II.
În 1139, papa Inocentiu al II-lea, prin bula papală , a acordat mari privilegii ordinului, ceea ce a dus la o largă raspândire a comanderiilor templiere în toate statele creștine din Orientul Apropiat și din Europa.
Scopul înființarii Ordinului cavalerilor templieri era acela de a lupta pentru apărarea creștinilor și a Locurilor sfinte din Orientul Apropiat, dar și a tuturor statelor creștine din Orient și din Europa .
Membrii ordinului cavalerilor templieri și-au îndeplinit cu vitejie toate misiunile timp de două secole, participând la cele nouă crucuade creștine și la toate batăliile semnificative împotriva cuceritorilor musulmani în Orientul Apropiat, în Peninsula Iberică, pe uscat și pe mare.
După anul 1300 A.D., când Locurile Sfinte au fost cucerite de armatele lui Saladin, Ordinul cavalerilor templieri și-a pierdut scopul pentru care a fost creat. Astfel, au fost mai multe tentative ale papalității de a integra cavalerii templieri în Ordinul ospitalier, acțiune refuzată de templieri. În aceste condiții, dispariția ordinului, devenit foarte bogat și periculos pentru totți regii creștini, era previzibilă.
Desființarea ordinului cavalerilor templieri
– Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea a ordonat arestarea templierilor aflati pe teritoriul regatului, cu false acuzații de erezie
– In 22 nov.1307, din ordinul papei Clement al V-lea, toate statele creștine trec la arestarea templierilor și judecarea acestora.
– 1310, regele Filip ordona arderea pe rug a 50 de templieri.
– 1312, prin bula papala ordinul cavalerilor templieri este desființat, proprietățile lor fiind preluate de ordinul ospitalier.
– 18 martie 1314, marele maestru Jaques de Molay, împreună cu alți trei demnitari templieri, sunt arși pe rug, în Paris.
Ordinul cavalerilor templieri a fost un ordin NOBILIAR, religios militar, inițiatic și, înainte de toate un ordin initiatic și o școală spirituală. Membrii ordinului au fost elitele epocii prin calitațile lor morale și spirituale , prin valorile spirituale promovate. Apărători ai valorilor morale și spirituale, doctrina și spiritualitatea lor, educația, atitudinea și calitățile personale au fundamentat un adevărat SPIRIT TEMPLIER, devenit model spiritual al urmașilor primilor templieri, în secolele care au urmat desființării ordinului.
Multe din ordinele templiere populare din epoca modernă, prin statutele lor, se consideră continuatoarele spiritului templier original, tradițional. Acest lucru presupune studierea și cunoașterea aprofundată a istoriei templierilor, a simbolismului și ritualisticii cavalerești, a spiritul templier original în complexitatea lui, elitismul, noblețea și spiritualitatea vechilor nobili cavaleri, aplicându-le epocii moderne prin înaltă educație și spiritualitate. Fiindcă lumea cavalerismului de ieri și de astăzi, așa cum spunea Sir Chapbell, este o lume aparte, nobilă prin educație (descendență) și spirit. Este o lume exclusivistă din care puțini fac parte cu adevărat!

D

Cărți ce au ca subiecte cavalerismul și noblețea

Cărți ce au ca subiecte cavalerismul și noblețea, destinul omului și misterele vieții
* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,
Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues, 2015,
Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o carte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor

* Miravet, manuscrisul templier, 2016, este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri, despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor. Deşi romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi personajele cărţii într-o formă literară, interesantă şi atractivă. O formă modernă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?

* Spiritul templier, 2016, un Thriller atractiv, despre răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor moderni.
„Spiritul templierului” este o carte emoţionantă, de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care se cunosc în spaţiul virtual, se îndrăgostesc unul de celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întreb area dacă există un destin pentru fiecare om, dacă este o predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti mereu, atunci când te vei gândi la Barcelona, sau la litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.

.

.

Carte

Eseu: Templierii de Monaco – Sărbătoarea Crăciunului, spiritualtate templieră

Autor Michael Riche Villmont
Notă,

Vorbind de principatul de Monaco, majoritatea oamenilor care l-au vizitat sau au aflat amănunte despre micul stat de pe Riviera mediteraneană, apreciază splendorile arhitecturale şi urbanistice, peisajele uluitoare, magnificele porturi cu yahturi luxoase, stilul de viaţă exclusivist al rezidenţilor. Într-un cuvânt, admiră ceea ce a reuşit să devină principatul: paradisul luxului şi al bunăstării, al înţelepciunii şi frumosului, unde omul a prelucrat stânca, transformând-o dintr-o piatră uriaşă, într-o bijuterie plină de viaţă.
Însă, marea bogăţie a principatului este spiritualitatea comunităţii, viaţa spirituală diversificată, complexă şi profundă pe care micile comunităţi locale o trăiesc. Fiindcă locuitorii principatului au o spiritualitate proprie, bazată pe credinţă, pe proprii tradiţii şi mari valori umane, spiritualitate care susţine şi propulsează dezvoltarea vieţii materiale.
De acest lucru m-am convins atunci când am cunoscut una din laturile spiritualităţii comunităţii principatului, cea a nobleţei şi cavalerismului. Principatul are propriile ordine dinastice: Ordre de Saint-Charles, ordin cavaleresc dinastic, înfiinţat prin Ordonanţa din ianuarie 1863, de către Prinţul Charles III de Monaco; Ordre des Grimaldi , infiinţat prin Ordonanţa 1 028, din 18noiembrie 1954; Ordre de la Couronne, înfiinţat prin ordonanţa din 20 iulie 1960. Importanţa deosebită şi prestigiul acestor ordine sunt evidenţiate prin aceea că ele se află sub directa conducere a S.A.S.Prince de Monaco.
Mai există câteva ordine şi medalii care se acordă marilor personalităţi din domeniul cultural, cel al crucii roşii, etc.
Ordinele dinastice din Monaco sunt foarte importante şi scopul înfiinţării lor a fost acela de a încuraja dezvoltarea spirituală specific-locală, de a promova marile virtuţi creştine şi de a recunoaşte şi a recompensa nobleţea spiritului uman, marile personalităţi locale şi străine, cele ale artei, culturii, ştiinţei, a celor dedicaţi carităţii. Sunt recunoscute meritele personalităţile care, prin munca şi exemplul lor, aduc mari servicii Principatului şi umanităţii, fiind aceste ordine ele însele o formă a înaltei spiritualităţi ce se dezvoltă în Principat.
În afară de ordinele cavalereşti proprii, în principat fiinţează şi alte importante ordine cavalereşti, printre care (denumiri uzuale): Ordinul cavalerilor templieri, Ordinul cavalerilor de Malta, Ordinul cavalerilor Sfântului Mărmânt, etc.
Membrii Ordinului cavalerilor templieri ( l’Ordre de Templiers de Jérusalem, OSMTH), Prioratului de Monaco, de exemplu, au o viaţă spirituală impresionantă, prin propriile activităţi specifice cavalereşti, prin deschiderea şi colaborarea internaţională şi participarea la operele de binefacere. Spiritul templier este purtat şi transmis, cu devoţiune, de câţiva oameni devotaţi evoluţiei spirituale. Foarte interesantă este propria bibliotecă, ce cuprinde lucrări editate în franceză, italiană şi engleză, de istoria, dogma, simbolistica şi spiritualitatea templieră.
Dar, despre cavalerii templieri din Principat, vom prezenta mai multe date într-un alt eseu, dedicat acestora, fiindcă prezentul eseu este dedicat spiritului de nobleţe al tuturor ordinelor dinastice şi cavalereşti din Principat profundei lor spiritualităţi, purtătoare ale valorilor umane, spirituale, morale.

*

25 decembrie, o zi frumoasă, însorită, în Principatul de Monaco. O zi cu profundă semnificaţie spirituală pentru cavalerii tuturor ordinelor nobiliare: sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, ziua de Crăciun. O zi a credinţei, a spiritului, sărbătorită în Principat cu mare dedicaţie şi, ca în fiecare an, partea artistică, cea intelectuală şi cea cavalerească din comunitatea principatului, şi-au armonizat activităţile şi au colaborat pentru evidenţierea aspectului spiritual, dificil lucru în această lume a comercialului atotstăpânitor. Impresionant mi s-a părut, în acest context, modul cum au sărbătorit Crăciunul cavalerii ordinului Templului din Ierusalim, alături de întreaga comunitate monegască.
*
Pentru templierii ordinului, programul festivităţilor de Crăciun a fost bogat, diversificat şi cu o spiritualitate evidentă, personalizată. Activităţile cavalereşti specifice au început din 23 decembrie, cu o reuniune capitulară dedicată atât solstiţiului de iarnă (21 decembrie), moment când soarele începe parcursul pe traiectoria sa ascendentă, cât şi marii sărbători creştine. Preluând semnificaţiile spirituale ale saturnaliilor romane (17-23 decembrie), ce marcau începutul, un nou an aducător de schimbare şi dezvoltare a naturii şi a spiritului, creştinătatea îi suprapune adevăratul Început al spiritului uman prin naşterea Mântuitorului, Început care a schimbat modul de gândire şi de viaţă al creştinilor.
Acestor profunde semnificaţii spirituale i-a fost dedicată, după cum ne-au arătat, întrunirea festivă a cavalerilor templului credinţei, din Monaco, asociaţi în comanderia St.Michel. Adunarea capitulară, cu excelenta sa deschidere internaţională, desfăşurată în l’Eglise de Saint Paul, a fost prilejul ideal ca Excelenţa Sa G.C şi Excelenţa Sa M.P. să prezinte cavalerilor şi asistenţe, câteva date despre istoria şi semnificaţia Sărbătorii Naşterii Mântuitorului Isus. Şi, de ce nu, au fost momente de rememorare interioară, de către fiecare dintre participanţi, a venirii lui Hristos pe pământ şi a misiunii Lui de a ne scoate din temniţele viciului, prin preluarea păcatului primordial asupra sa. El ne-a arătat calea prin care fiecare dintre noi, un Faust legat prin promisiunea deşertăciunii de Rău şi viciu, rupem lanţurile spirituale ale sclaviei păcatului.
Din expunerile lor, am aflat că istoria interesantă a Crăciunului vine din antichitate, din Babilon, continuată în Grecia antică şi Roma. Anticii au observat că în a doua jumătate a lunii decembrie, ziua începe să se mărească şi natura să renască. Erau zilele ( 17-23 decembrie) de sărbătorire a zeului Saturn, saturnália, cu activităţi festive, care au atras popoare întregi, creând astfel, obiceiuri seculare. Conform credinţei romane precreştine, 25 decembrie era ziua în care s-a născut Soarele. În anul 46 î.Hr., Împăratul Iulius Cezar a instituit calendarul iulian, conform căruia noul an începea în ziua de 1 ianuarie, fiind sărbătorită după obiceiurile din saturnália, alături de naşterea Soarelui.
Mai târziu, după apariţia creştinismului, în anul 221, creştinii din orientul apropiat au sărbătorit data de 25 decembrie ca zi de naştere a Lui Isus, Soarele Creştinătăţii, iar din secolul 14, Biserica a consacrat această sărbătoare importantă.
Pentru templieri, ca ostaşi sărmani ai lui Hristos şi ai templului din Ierusalim, Naşterea Mântuitorului este cu atât mai importantă, pentru că acei vechi cavaleri şi-au dedicat lupta şi viaţa lui Hristos.
Ritualul specific ce a urmat interesantelor prezentări ale semnificaţiilor Crăciunului, s-a dovedit a fi un adevărat spectacol al simbolismului templier, în care armoniile profunde ale cântecelor gregoriene şi ale ariilor din lucrările lui Mozart ( Sonata di chiesa, Requiem, Gloria in excelsis Deo), ca parte integrantă a ritualului, i-au purtat pe cavaleri spre vremurile de profundă credinţă şi glorie a templarismului lui Hugues de Payens şi al lui Saint Bernard de Clairvaux. Momente de pierdere de sine în înalta spiritualitate de dincolo de timp, cea a vituţiilor divine din Templul etern. Momente prin care rareori poţi trece şi care te marchează cu profunzimea şi puritatea lor, care te purifică şi te întăresc pentru a servi Binele şi virtutea. Momente care te fac conştient de privilegiul ce-l ai de a fi parte a cavalerismului şi a nobleţei spirituale. Poate şi recunoscător acelora care au reuşit să consolideze o astfel de asociaţie cavalerească, asociaţie sufletească, spirituală, aici, pe stânca templului lui Hercules.
Adunarea capitulară, ritualul cavaleresc, s-au constituit ca momentul de istorie, dogmă şi spiritualitate templieră în cadrul acestor activităţi dedicate sărbătoririi Crăciunului, ritualul fiind modalitatea de a asigura continuitatea existenţei valorilor spirituale, morale, culturale ale spiritului templier.
Dacă toate adunările capitulare ale acestei splendide asociaţii au o astfel de trăire, atunci spiritul templier şi-a găsit templul ideal pentru rememorarea vechii lui glorii! Pentru că gloria nu le aparţine lor, cavalerilor, ei doar o retrăiesc. Non Nobis Domine…….

*
În această zi frumoasă de 25 decembrie, încă impresionat de atmosfera de o profundă spiritualitate a adunării capitulare, am aşteptat, eu şi Cornelia, ora plecării spre catedrala arhiepiscopală, unde urma să participăm la missa de Crăciun.
Am privit în jur. În salonul elegant, situat lângă recepţia hotelului, toate mesele erau ocupate. Foarte multe persoane au ţinut, probabil, să fie aici, în Principat, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, locul unde spiritul Crăciunului, atât de prezent în vitrine, pe străzi şi clădiri, în privirile şi atitudinea oamenilor, se armonizează cu peisajele splendide, cu eleganţa, distincţia şi prestigiul acestui adevărat paradis.
„Cred că este timpul să plecăm”, a spus Cornelia, privindu-l pe comisiorul care s-a apropiat de noi, având două buchete splendide de trandafiri albi şi care, apoi, ne-a condus la taximetru.
Drumul de la hotelul situat pe malul mării, în zona Larvotto şi până la Cathédrale Notre-Dame-Immaculée, catedrala arhiepiscopală a Principatului de Monaco, situată în Monaco-Ville, l-am parcurs în câteva minute, admirând străzile curate, spaţiile verzi şi multitudinea zonelor pline de flori. Şi vitrinele, aranjate cu gust, care-şi etalau într-un mod atractiv produsele destinate cadourilor.
Catedrala strălucea în lumina soarelui mediteranean, parcă exprimându-şi bucuria de a primi atât de mulţi oameni. Fiindcă, în piaţetă erau foarte multe persoane, care se îndreptau spre scările catedralei. Eleganţa celor care urmau să participe la slujba religioasă de Crăciun, dovedeau încă odată gradul de civilizaţie al comunităţii, amplificat de dorinţa fiecăruia de a-şi etala personalitatea şi rafinamentul. Ca o pată de culoare, dar şi o reflectare a mândriei lor personale, în acea mulţime se vedeau bărbaţi purtători ai mantiilor cavalereşti, uniforme ale cavalerilor crucii roşii, ale cavalerilor crucii albe, ale cavalerilor ordinului Sfântului Mormânt şi ale cavalerilor aparţinând altor ordine. Mergeau spre intrarea în biserică, însoţiţi de soţii şi copii, semn al spiritului lor de familie. Un spirit tradiţional frumos, încurajat de spiritualitatea cavalerească.
Cathédrale Notre Dame Immaculée, cunoscută de comunitatea locală şi sub numele de Saint Nicholas, este o construcţie splendidă, în stilul gotic, cu trei intrări , cu arcade şi rozeta înţelepciunii în partea superioară a intrării principale. Ea a fost construită începând cu anul 1874, pe locul fostei biserici Saint Nicholas şi sfinţită în 1911. Interiorul catedralei este la fel de valoros ca şi exteriorul acesteia, armonizându-se pentru exprimarea atmosferei de pietate, devoţiune, atât de necesară reculegerii pentru primirea spiritului divin, în timpul şi în afara missei. Păşind în acest templu al credinţei, ai impresia că eşti la întâlnire şi cu istoria: aici şi-au găsit somnul de veci mulţii din conducătorii Principatului, printre care şi prinţul Rainier III şi Prinţesa Grace Kelly. Şi, după ce am admirat Marele Altar şi scaunul episcopal din marmură, picturile splendide şi arcadele, am depus câte un buchet de flori la mormântul lor, ca respect pentru ceea ce aceste mari personalităţi reprezintă în istoria principatului.
Atmosfera specifică din biserică ne-a impresionat şi pe noi. Am mai fost de câteva ori la catedrală şi de fiecare dată ne-a impresionat atmosfera de linişte, chemarea nerostită la rugăciune, la întâlnirea cu Divinul. La reflecţie asupra ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim! Asupra a ceea ce lăsăm în urma noastră.

Missa de Crăciun a început cu acordurile divine de la marea orgă a catedralei, ce însoţeau cântul corului copiilor. Un miniconcert care a electrizat asistenţa şi a pregătit-o pentru emoţionanta slujbă religioasă, pe care fiecare din noi am trăit-o ca o expresie a credinţei în Cel care s-a s-acrificat pentru Bine şi Adevăr.
Din locul unde ne aflam, lângă excelenţele lor, templierii, am privit, atât cât am putut, asistenţa, căutând să-i văd pe cei ce purtau mantii cavalereşti. Iar ceea ce am văzut, atitudinea lor, dovedeau ceea ce mă aşteptam să văd: trăirea profundă a ceea ce însemna credinţa creştină. Era, probabil, momentul adevărului.
Apoi, după un timp, nedefinit, când missa s-a terminat, asistenţa a părăsit corpul navei într-o linişte deplină, semn că reculegerea fiecăruia continua. Templierii, probabil din instinct, au ieşit împreună, unul lângă celălalt, cu familiile în mijlocul lor, parcă ocrotindu-le. Semn al unităţii? Al vechii camaraderii? Mai mult ca sigur, ca reflex de apărare a familiei şi a valorilor familiare.

*
Un concert de operă, oriunde în lume, are o atmosferă aparte, specifică, generată de arhitectura şi interiorul construcţiei, cu monumentalele intrări, foaier, sala de spectacole. În acelaşi timp, atmosfera festivă, aristocrată, este generată şi de persoanele participante la concert, eleganţa, rafinamentul şi prestanţa participanţilor şi, nu în ultimul rând, de distincţia, gesturile şi comportamentul lor plin de curtoazie. Toate acestea sunt completate de înalta, subtila spiritualitate a templului muzicii, templu al culturii dată de farmecul unui elitism al spiritului educat, cunoscător al muzicii culte. Cu atât mai mult, Salle Garnier din Monte Carlo etalează atmosfera de elitism, rafinament şi spiritualitate, ca o caracteristică a comunităţii din Principat. Mai ales în acestă perioadă a sărbătorilor de iarnă.
Ultima activitate festivă organizată de cavalerii din Principat, în contextul sărbătorilor Crăciunului, a fost concertul de muzică clasică, ce a avut loc seara, în sala Operei aflată în clădirea cazinoului. Istoria sălii operei din Monte Carlo este interesantă, dar puţin cunoscută.
În anii 1850, Prinţul Charles III de Monaco a iniţiat construirea unui nou cartier, numit Monte Carlo, odată cu liberalizarea jocurilor de noroc. În noul cartier, a hotărât să ridice o contrucţie care să găzduiască jocurile de noroc şi l-a angajat pe arhitectul Charles Garnier, cel care a proiectat şi construit cunoscuta clădire a Operei din Paris, Palatul Garnier.
Adept al stilului Beaux Arts, stil imperial din timpul lui Napoleon III, Garnier a început construcţia clădirii în 1858, fiind finalizată în 1863. În 1870, Prinţul Charles a cerut arhitectului Garnier să amenajeze în incinta construcţiei cazinoului şi o sală pentru concerte, amenajare care a durat nouă ani. Rezultatul a fost uluitor, o sală splendidă în acelaşi stil Beaux Arts.
Ca o coincidenţă interesantă, inagurarea sălii, denumită Salle Garnier, situată în vestul clădirii, a fost făcută, în februarie 1879, cu opereta Le Chevalier Gaston, de compozitorul Robert Planquette.
Aşadar, aici, în Salle Garnier, a avut loc concertul de Crăciun, în program fiind arii din Oratoriul „Creaţia” a lui Haynd, Church Sonatas ale lui Wolfgang Amadeus Mozart şi câteva sonate de G. Verdi şi Beethoven, dedicate acestor zile pline de spiritualitate ale Crăciunului, credinţei şi speranţei. Alese cu grijă pentru a evidenţa spiritul Crăciunului, aşa cum l-au trăit compozitorii vremurilor trecute, piesele muzicale interpretate orchestra operei au reuşit să impresioneze asistenţa, formată, în marea majoritate, din cavaleri şi familiile lor, buni cunoscători ai muzicii clasice. Prestaţia orchestrei a fost, astfel, deosebită, impresionantă prin autenticitatea şi sentimentele transmise publicului.
Concertul a fost şi a rămas în amintirea participanţilor, un moment de valori morale, artă şi cultură de referinţă în viaţa spirituală a cavalerismului templier din Principat.

*
Rememorând acele zile şi activităţile cavalereşti organizate de templierii de Monaco, am realizat faptul că fiecare din aceste activităţi, momente distincte în suita festivităţilor de sărbătorire a Crăciunului, au fost componente ale vieţii lor spirituale, . şi au avut câte un mesaj propriu transmis participanţilor şi nu numai: spiritul templier, templarismul ca un curent spiritual, are o istorie proprie, strâns legată de credinţa creştină şi cu valori morale proprii Iar templierii sunt creatorii şi beneficiarii multora din creaţiile artistice, literare, muzicale, etc. Şi ne-am bucurat că am avut privilegiul de a cunoaşte şi o altă modalitate de manifestare a vieţii spirituale cavalereşti.

Notă:
În orice eseu, ficţiune sau realitate, importat este faptul că spiritul are acele valori şi virtuţi conform nivelului său de evoluţie.

Copyright©2016.Todos los derechos pertenecen al autor Michael Riche-Villmont
Copyright©2016 Toate drepturile apartin autorului Michael Riche Villmont.

boofantasy-1578656_960_720

…Spiritualitate cavalerească… Fragmente din cartea „Cavalerii templieri-Spiritualitate templieră”

Librărie:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Ziua de 5 ianuarie.  Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau  a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea  comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri.

Missa aniversală  ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de  profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios  din  atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

……………………..

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi  univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om  în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare  colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă  din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă,  misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

……………….

Ordinele cavalereşti,  printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri[2], înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau  cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli  sprirituale.

………………….

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca o consecinţă a  noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu,  Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis [3]. ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de   Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece noile ordine se preocupă de păstrarea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale.

Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti devenind adevărate şcoli spirituale.

………………..

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature,  cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul  tinerilor, invită  numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine……………….

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. …………………………

Acesta este  este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried.  Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

……………

Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni…………

Dacă încă nu am atins acest nivel de dezvoltare spirituală, suntem hotărâţi să ne pregătim pentru înnobilare? ….Vezi în carte eseul complet https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

        Notă: Articol tradus din limba spaniolă

Michaël Riche-Villmont

Barcelona, ianuarie 2017

Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.

 

[1] Wikipedia, Enciclopaedia libre

[2] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvax şi ordinele cavalereşti”, ed.2015

4d1

Spiritualitate templieră

cartea este în librărie, aici:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Spiritualitate  templieră[1]

                                                         de Michaël R.Villmont

În cele două secole de existenţă, ordinul cavalerilor templieri, ca entitate organizatorică, dar şi ca o comunitate militaro-religioasă, şi-a organizat şi desfăşurat o vastă, profundă şi complexă doctrină proprie. Bazată pe credinţa creştină, pe  regulile stricte ale doctrinei cisterciene de sorginte augustină şi pe statutul propriu, cunoscut  drept Carta Latina, întocmit de Saint Bernard de Clairvaux[2], doctrina templieră avea o notă distinctă, specifică  în raport cu  doctrinele celorlalte ordine cavalereşti medievale. Acest lucru se datorează mai multor factori, printre care şi preluarea unor teze din religia chatară ( acceptarea sacrificiului suprem, moartea, ca o cale de elevare spirituală spre paradisul divin), a unor aspecte din ştiinţele ezoterice ale vremii, a unor teme  din religia  Bisericii Gnostice şi a unor elemente de ritual din magia orientală.

Toate aceste elemente constitutive ale doctrinei templiere, armonizate într-o adevărată cultură proprie, s-au transformat în scurt timp de la înfiinţarea ordinului, în anul 1118[3], într-o complexă viaţă spirituală şi militară, cunoscută, ca spiritul templier, respectiv un ansamblu de cunoştinţe, credinţe, ritualuri, sentimente şi trăiri personale şi colective. O asemenea viaţă spirituală, complexă şi profundă, pe baza valorilor spirituale creştine şi militaro-nobiliare (o bună educaţie, loialitate, credinţă, vitejie, curaj, nobleţe, compasiune, apărarea celor în nevoie, etc.)  şi pe principiile obedienţei, castităţii  şi sărăciei, nu putea fi trăită decât în evul mediu şi în cadrul comunităţilor templiere.

După desfiinţarea[4] ordinului templier de către Papa Clement V, în anul 1312, el a continuat să existe, în diverse forme: în Scoţia, ca ordin templier; în Franţa, clandestin, în mănăstiri cistercine, o perioadă de timp şi în cadrul masoneriei începând cu secolul 15; în Spania, în cadrul ordinului de Montesa; în Portugalia, în cadrul ordinului lui Cristos, etc. Nobilii care au continuat tradiţiile templiere,  secole la rând, au preluat şi transmis, din generaţie în generaţie, spiritul templier, cu valorile lui intrisece, adaptate la vremurile în care au trăit, până în zilele noastre.

Astăzi, spiritul templier se regăseşte la urmaşii nobililor medievali, ai familiilor  marilor intelectuali, artişti, compozitori, etc. creatori de Frumos, urmaşi care,  discreţi, în cadrul cluburilor (ordinelor) lor, mai puţin cunoscute public, păstrează tradiţia nobleţei spirituale, a adevăratului spirit cavaleresc,  modern, însă păstrătoare a vechilor valori spirituale ale strămoşilor şi părinţilor lor.

Tocmai despre aceşti cavaleri, membrii ai clubului templier original şi, în acelaşi timp,  ai altor ordine nobiliare, am scris mai multe  eseuri, cu gândul că spiritul nobiliar, caracterizat prin buna educaţie, nobleţea spiritului uman, tradiţiile, obiceiurile şi valorile morale ale comunităţilor locale, vor continua să existe, păstrate cu loialitate de oameni dedicaţi. Cavaleri care, prin credinţa, cultura, valorile, obiceiurile, tradiţiile lor seculare, păstrează identitatea  proprie a comunităţilor vechi, locale,  ca formă de păstrare a identităţii naţionale, într-o lume cu pseudovalori, inventate.

Barcelona, 2016-12-02

[1] Cuvânt de prezentare la cartea „Nobleţe şi  cavalerism-spiritualitate templieră”, ed. 2016

[2] Vezi Michael, Riche-Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed.2015

[3] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[4] Ibidem 1

b11

Cavalerii templieri. Semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                                      de Michael Riche-Villmont

                   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”

Este cunoscuta deviză şi rugăciune  a “Ostaşilor săraci ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”, din Ierusalim, pe scurt, cavalerii templieri. Deviză adoptată la începututile existenţei ordinului templier, în secolul al 12-lea  şi preluată de toate ordinele care se proclamă continuatoarele tradiţiilor templiere.

 

NON NOBIS DOMINE, NON NOBIS

Dar ce semnifică această expresie, folosită în limba latină şi cum au ajuns templierii medievali să o adopte ca deviză şi crez spiritual?

Fraza  de mai sus nu este o expresie inventată de cavalerii templieri, ci Psalmul 113.9, cu următoarea formulare completă: “ Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău”[1]. De la prima cântare a acestul Psalm şi până la adoptarea lui ca deviză a cavalerilor-călugări creştini, au trecut 2000 mii de ani, iar adoptarea acestei devize nu s-a făcut întâmplător, ci în mod natural, în contextul  unei evoluţii spirituale parcă predestinată pentru temerarii ostaşi ai creştinătăţii.

Mai întâi, să vedem ce este Psalmul. Psalmul este o rugăciune de smerenie, de pocăinţă, sau de  laudă adusă Lui Dumnezeu, spusă în forma în care este scrisă în Cartea Cântărilor- Psaltirea. Cele mai vechi rugăciuni, sau cântări religiose creştine sunt psalmii, preluaţi din cultul iudaic. Psalmii, în număr de 151, sunt grupaţi în 5 secţiuni, aşa cum au fost ei categorisiţi în cartea ebraică Tora, grupare făcută după ceea ce ei exprimă: laudă, pocăinţă, durere, tristeţe. De aceea, Psaltirea a mai fost denumită şi Cartea sufletului.[2]

Psalmii, în limba ebraică, înseamnă Cartea Laudelor, fiindcă acestea laudă Lucrarea Domnului şi grija Lui faţă de toate fiinţele. Autorii Psalimilor au fost marii învăţaţi ai vechilor vremuri, adevăraţi iniţiaţi în ştiinţele spirituale, printre care şi religia: David, Solomon, Etan,Moise, Ezechia, ş.a. Regele David a scris peste 70 de Psalmi, Solomon a scris 18 Psalmi, printre care, se pare că şi Psalmul 113. Marii preoţi evrei nu au făcut altceva decât consemneze şi să grupeze Psalmii, ultimul grup de Psalmi, al 5-lea, fiind denumit PERFECTIUNEA ŞI LAUDA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. Din această secţiune face parte şi Psalmul 113: 9: cu formularea pe care am arătat-o: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău

Aşadar, Psalmul 113.9 arată că Gloria Lui Dumnezeu este atât de mare, încât nu numai oamenii îi cântă slava, ci şi marea, munţii, pământul şi râul Iordan. Şi această mare Glorie trebuie slăvită mereu, spusă şi cântată fiindcă mereu se manifestă Lucrarea Domnului. Pentru evrei, Psalmul are o semnificaţie deosebită, prin el îşi amintesc  mereu că Dumnezeu i-a salvat din Egipt, învăţându-l pe Moise ce să facă pentru a-I  elibera din robie.

Religia creştină a preluat Psaltirea de la evrei şi a introdus Psalmii în toate slujbele religioase, după criterii şi moment bine alese. Psalmul 113, de exemplu,  se cântă în săptămâna  Patimilor, înaintea Paştelui. Dar nu numai. Atât vechii evrei, cât şi preoţii şi călugării creştini cântau acest Psalm ori de câte ori se întâmpla ceva miraculous, neobişnuit sau obţineau un mare succes  în activitatea lor. Îl considerau o laudă adusă Domnului pentru măreţia şi bunătatea Lui în raport cu cererea şi neînsemnătatea omului faţă de Divinitate. În acelaşi timp, creştinii mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Fiul său a preluat păcatele omenirii şi că l-a înviat a treia zi după răstignire.

Mai târziu,  Psalmul a fost  spus şi cântat, ca rugăciune de mulţumire, de către creştini  atunci când au obţinut victoria în luptele pe care le purtau frecvent, atât în regatele  creştine, cât şi împotriva  celor de alte religii. Se considera  că biruinţa putea fi obţinută numai prin voia Domnului şi de aceea Îi aduceau cânturi de slavă. Din diferite surse documentare, aflăm că  Psalmul 113 a fost cântat frecvent de capelanii care însoţeau armatele creştine în prima cruciadă, astfel că rugăciunea, în forma pe care o ştim, “Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo da Gloriam!”  a devenit bine cunoscută şi cântată de ostaşii cruciaţi. Sau, mai bine spus, de atunci a început să fie des utilizată ca formă de mulţumire pentru orice victorie, mare sau mică.

Unul din momentele semnificative ale primei cruciade, în care cruciaţii au mulţumit Domnului rostind Psalmul 113.9, a fost lupta de la Cetatea Antiochia. Fiind în inferioritate numerică, după cucerirea cetăţii, în iunie 1098, armatele cruciate trebuiau să respingă un contraatac al armatei musulmane. Mobilizaţi de ştirea că în biserica cetăţii a fost găsită Lancea Sfântă, cruciaţii i-au învins pe musulmani.  Victoria cruciaţilor a făcut ca Psalmul să fie considerat o rugăciune foarte puternică , ce aducea  biruinţa creştinilor, iar după cucerirea Ierusalimului, în august 1099, a devenit un adevărat motto al noii frăţii cavalereşti, “Ordinul Sfântului Mormânt”. Templierii au adoptat acest motto-ul datorită faptului că cinci din cei nouă fondatori au fost, după unele date, cavaleri ai Sfântului Mormânt. Motto-ul a fost acceptat şi de Sain Bernard de Clairvaux, care considera, în lucrarea sa…. Că singurii adevăraţi cavaleri sunt membrii ordinelor militare religioase. Poate şi de aceea, acest motto-ul  a fost unul dintre cele mai cunoscute, cu semnificaţii şi efecte dintre cele mai profunde.

În perioada feudalismului târziu, după desfiinţarea oficială a ordinului, regăsim motto-ul pe multe construcţii din Anglia şi Scoţia, ceea ce denotă continuitatea existenţei şi manifestării spiritului templier.

Care este semnificaţia acestui motto?  Credem, în primul rând, că prin adoptarea acestui Psalm ca motto, templierii şi-au exprimat Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Pornind de la faptul că Psalmul ar fi fost făcut de Solomon sau de David, după cum susţin mai mulţi cercetători, o altă semnificaţie ar fi aceea de continuitate a operei spirituale a celor doi regi. Căutarea Luminii şi Adevărului  Lui  Dumnezeu.  Regele David a primit mesajul Domnului pentru construirea Templului, iar fiul lui, regele Solomon,  l-a pus în practică, a ridicat magnificul Templu, care îmbină cele două laturi: cea materială şi cea spirituală. Rugăciunea de glorificare a Domnului întăreşte spiritual luptătorului, al templierului, renăscut în Templul lui Solomon ca nobil cavaler al lui Hristos. El, luptătorul,  apără credinţa creştină nu numai pe câmpul de luptă, ci şi spiritual, începând cu propria sa elevare spirituală.

Putem aprecia ca fiind o importantă semnificaţie a Motto-ului preluat din Psalm şi aceea de mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii. Starea de spirit a luptătorului a fost şi este cea mai important armă a oricărui ostaş în bătălie, care asigură obţinerea victoriei, iar rugăciunea avea tocmai rolul mobilizator în luptă.

Un aspect interesant este şi modul de exprimare a rugăciunilor. Psalmii şi, în general rugăciunile creştine, erau spuse ca poezii rimate, poezii cu rima albă sau cântări. De fapt, mai mult de o treime din aceste rugăciuni erau cantate, uneori şi acompaniate de instrumente rudimentare, de epocă. Este o mare diferenţă între cântec şi cântare. Cântarea, foarte melodioasă,  conţine  în textul său  pilde sau postulate cu o mare încărcătură de înţelepciune. Însăşi noţiunea de Cântare înseamnă  „luminare” sau „înțelepciune”, ceea ce explică de ce Psalmii au fost numiţi şi Cântări.[3]

Aspectul nu  a scăpat atenţiei marilor compozitori care au compus muzică pentru diferiţi Psalmi. Psalmii, ca lucrare muzicală, au o armonie cu totul deosebită prin marea încărcătură spirituală şi muzicalitatea specifică rugăciunilor religioase.

Psalmul 113.9 este o cântare, la fel ca celelalte rugăciuni din Psaltire, cu o melodică   inconfundabilă.

Recitat, scris sau cântat, motto-ul  templier a fost şi rămâne o expresie plină de semnificaţii, de înţelepciune, care a transces timpului şi vremurilor, poate şi datorită simbolismului său complex.             

Cărţi publicate de autorul Michael R.Villmont, cu şi despre templieri, aici:https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

 

 

 

 

 

[1] Catholic Encyclopedia, Psalms

 

[2] Lea Mazor, 2011, „Cartea Psalmilor”, Berlin

[3] Oxford Dictionary of the Judaic religion,  Oxford University Press

 

 

f31

Eseu …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

     Vezi pagina din librăriehttps://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

                                 Autor MIchael Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.

Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de

operă.

Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

 

De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

 

Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

 

În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

 

Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

 

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.

                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

 

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

RECENZIE: Lucrarea „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

Vezi pagina din librărie: https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autorul cărţii: Michael Riche-Villmont                                                                                 

               Editura Sfântul Nicolae , 2015                                                

La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam despre contribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză şi română.

Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

*  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

* După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

* Ca român, m-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

* Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

* Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

– Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

– În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

– În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

– Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european