Arhive categorie: Eseu

Salou, Costa Dorada, pe urmele legendei

Librărie: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

Datorită unei frumoase, dar  dramatice legende, descrisă în romanul “Fantomele din Tarragona”, am descoperit acest oraş deosebit, frumos, cu localnici veseli, amabili şi dedicaţi tradiţiilor. L-am descoperit şi m-am îndrăgostit de el, aşa cum am descoperit şi m-am îndrăgostit de legenta fantomelor din Tarragona, Melissa de Salou şi Lopéz. Doi eroi ai dragostei, ai libertăţii şi ai spiritului catalan.

Salou, este oraşul de pe Costa Dorada cu o dezvoltare uimitoare, în care istoria îşi pune pregnant amprenta asupra prezentului, iar vechea aşezare, cu case tradiţionale, se îmbină armonios cu arhitectura modernă a clădirilor destinate turismului. În acelaşi timp, modernismul arhitectural se integrează organic în mediul original, respectând natura şi oamenii, aşa cum se întâmplă în cazul cunoscutului Port Aventura cu aqualandul tematic şi al portului  Club Náutico.

Respectarea şi cinstirea istoriei locului, o caracteristică a spiritului spaniol, se manifestă în Salou prin spiritualitatea tot mai evident vechilor construcţii, printre care  biserica Santa Maria del Mar, sfinţită  în anul 1776; Torre Vieja (Turnul vechi), turul de apărare cu o istorie de secole.  Primul turn de apărare a fost construit de  Seniorul de Vetéro, bunicul Melissei, prin anii 1130, pentru a apăra aşezarea împotriva piraţilor mauri. Patru secole mai târziu, prin anii 1530, Episcopia de Tarragona a ridicat un nou turn de apărare, cel pe care-l priveam, pentru a face faţă atacurilor piraţilor. Impresionant este mausoleul dedicat regelui Jaime I, care a plecat dina ceste locuri, în anul 1229, în expediţia de cucerire a insulei Mallorca. Numele regelui este purtat şi de Paseo Jaimes I, o splendidă promenată, pe care ajungi şla plajele atât de căutate de turişti: Llevant, cu fuente luminosa, Playa Ponent, Capellanes şi Larga, Playa de Salou, cu umbrelele multicolore, ce abia îşi aşteaptă oaspeţii, oferindu-le toate condiţiile de odihnă şi relaxare  de-a lungul întregului an.

Salou este oraşul în care tradiţiile şi obiceiurile sunt promovate cu respect, festivalurile dedicate anumitor evenimente istorice, sărbători şi profesii fiind ocazii de etalare a ceea ce este mai frumos în comunitatea veche catalană.

Cunoscând legenda Melissei,  o adevărată Ioana D’Arc iberică şi a lui Lopéz, el caballero, am sentimentul că spiritele acestora, materializate în porumbei, veghează asupra oraşului, aducând până în zilele noastre luminile istoriei, cu valorile, cultura şi tradiţiile catalane originale.

*

“Fantomele din Tarragona” descrie, într-un stil natural, mai mult decât atractiv,  întâmplări dramatice şi, în acelaşi timp  misterioase, din viaţa unei familii spaniole, în perioada tumultoasă a Reconquista, pliată pe o acţiune poliţistă din zilele noastre.

Un turist francez, pasionat de legenda fantomelor din Tarragona, descoperă şi descrie istoria petrecută cu nouă secole în urmă, a unei fetiţe spaniole, Melissa,  răpită de mauri. Regăsită după mulţi ani, devenită o tânără frumoasă, Melissa  se îndrăgosteşte, dar trece prin alte momente dramatice, participând la  luptele de Reconquista alături de naşul ei, contele de Barcelona Raymond Berenguer şi, în acelaşi timp, apare ca o luptătoare pentru apărarea drepturilor celor săraci şi nedreptăţiţi.

Viaţa acestei fetiţe, Melissa, devenită o frumoasă tânără, este plină de întâmplări paranormale, legături misterioase, inexplicabile între ea şi părinţi. Aventurile ei cavalereşti, cu incredibile consecinţe în zilele noastre, explică de ce legenda şi cartea care o descrie cartea sunt atât de interesante şi atractive.

Cartea este o succesiune de drame, care  ne crează  emoţii greu de controlat. Odată deschisă, nu o mai închizi până la final. Este un roman de dragoste şi de aventuri, o filă din istoria eroică a Cataloniei, cunoscută de tot mai mulţi oameni.  De altfel, acţiunea este structurată pe evenimente istorice şi unele personaje reale, din acea vreme. Locurile descriese în carte sunt obiectivele turistice de excepţie(cetatea Almería, castelul Tortosa, portul Salou,  aşezarea Reus, etc). Dar, înainte de toate, este o carte despre dragoste şi familie, curaj şi onoare,  mari valori morale,  aflate mai presus de  viaţă şi de moarte.

Rămân, totuşi, întrebările: Melissa şi Lopéz au existat în realitate? Romanul se bazează pe fapte reale?  Răspunsul îl putem găsi în spiritul oamenilor acestor ţinuturi.

 

 

Eseu: SIMBOLISTICA FURTUNII-Fragment din cartea „Spiritualitate templieră”

Cartea „Spiritualitatea templieră”https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Sau  „Simbolistica furtunii”https://www.setthings.com/ro/e-books/eseu-simbolistica-furtunii-spiritualitate-templiera/

… Barcelona, o zi senină de august, fără nici un semn pe cer, care să prevestească furtuna ce fusese anunţată de serviciile meteorologice.  Doar briza mării se simţea ceva mai tare. Oricum, hotărâsem să nu ieşim în oraş în acea zi. Prânzul l-am luat la reşedinţa noastră, dintr-un motiv    întemeiat: voiam ca prietenii noştrii, veniţi în vizită, să beneficieze de minunatele preparate culinare ale talentatului bucătar Alvarez, expert în gastronomia barceloneză. Ne-am bucurat, eu şi soţia, că amicii noştri, Alberto Garcia de Garentta, din Madrid, Pierre de St.Etienne, din Paris şi Laurent de Gérvémond din Nice, împreună cu soţiile, ne-au onorat invitaţia de a ne vizita câteva zile aici, în Barcelona. …… În această perioadă de început de august, vizita lor era cum nu se poate mai binevenită, fiindcă urma să participăm la festivalul cavaleresc medieval de la Miravet[2], care avea loc la renumitul castel templier de lângă Tarragona.

Ne cunoşteam toţi de mult timp, am participat  deseori,  împreună,  la cele mai cunoscute festivaluri medievale, eu, ca istoric pasionat de ordinele cavalereşti, ei, ca descendenţi ai unor vechi familii, purtători ai tradiţiilor cavalereşti. Ultimul festival la care am participat, la începutul lunii aprilie, a fost cel din Biot, un sat medieval de lângă Nice. Acest festival era,  de fapt, o reconstituire a acelor vremuri, la care participau mii de pasionaţi de istorie.

…………………….

 

După vreo jumătate de oră, de departe, dinspre est, au început să se adune nori, din ce în ce mai negri, grei, de furtună, iar vântul, ce abia adia până atunci, a început şi el să-şi facă simţită prezenţa tot mai tare.

– Se apropie furtuna, a remarcat Garcia Alberto Este  un spectacol interesant.

–  Da, i-am răspuns, din când în când natura vrea să ne arate puterea, cerând mai mult respect din partea noastră, a oamenilor.

…………………….

– Priviţi, a continuat el, ce spectacol.

Era, într-adevăr, un adevărat spectacol. Norii negrii au cuprins tot cerul spre est, învolburându-se, iar fulgerele au început să brăzdeze uriaşa formaţiune întunecată. S-au auzit primele tunete, iar câinii, speriaţi, s-au repezit spre căsuţa lor. Dar nu era întrg spectacolul. Dinspre sud-vest, soarele îşi trimitea razele, luminând apa mării, învolburată deja, sub norii joşi, luminaţi şi ei de razele reflectate de valuri. Lumina reflectată părea a fi formată din sute de aurore boreale, o combinaţie de culoare de la roşu, galben, până la albastru. Apoi, pe măsură ce norii se apropiau de noi, a început ploaia torenţială deasupra mării, o perdea gri închis de apă, ce juca în bătaia vântului, tot mai puternic.

Apoi,  în mişcarea lor haotică, chiar înainte de a ajunge deasupra oraşului, primii nori păreau a fi opriţi de o forţă nevăzută, căreia încercau să-i opună rezistenţă în drumul lor spre vest, peste munte şi oraş. Fulgerele erau mai furioase, brăzdau apa  şi norii, căutând şi ele să învingă forţa care le-a oprit înaintarea. Tunetele, amplificate de apă şi ţărm, erau înfricoşătoare. După câteva minute, încet, norii păreau că renunţă la înaintarea lor spre oraş şi se supun acelei forţe nevăzute, care-i îndruma spre sud, de-a lungul ţărmului, urmaţi de fulgere şi tunete,  în timp ce, cei din urmă, îşi menţineau stăpânirea asupra mării.

Priveam toţi patru uimiţi acel spectacol oferit de furtună, spectacol de lumină, sunet şi mişcare.

– Fantastic, a şoptit Pierre, parizianul, cu ochii aţintiţi spre norii învolburaţi. Înţeleg de ce aveau marinarii atâtea superstiţii despre furtună.

– Nu numai marinarii, i-a răspuns Laurent. Omenirea, de la neştiutorul om primordial şi până astăzi, au creat nenumărate poveşti şi legende despre furtună, i-au atribuit o simbolistică profundă, pe care au integrat-o în credinţele lor. Simbolistica furtunii  o regăsim în spiritualitatea umană în întreaga istorie a umanităţii.

– Ai dreptate, Excelenţă! a fost de acord  Pierre. Furtuna, ca fenomen natural, face parte din mediul nostru, din viaţa noastră. Trebuie să o înţelegem, atât ca fenomen natural, cât şi spiritual, să o acceptăm adaptându-ne manifestărilor ei.

Alberto Garcia a băut din paharul cu brandy, l-a privit pe Pierre şi, cu franceza lui impecabilă, l-a completat:

– De acord cu tine, Pierre. Cred însă că simbolismul acestui fenomen natural este ceva mai complex. Furtuna are profunde semnificaţii mitice, spirituale, religioase, pastorale şi, pot spune, chiar artistice, acestea  fiind, în acelaşi timp şi un mod de exprimare  a simbolismului furtunii. Trebuie să avem în vedere că toate aceste semnificaţii ale fenomenului furtună, simbolismul acestui fenomen natural violent, înfricoşător pentru omul primordial, apoi pentru cel primitiv, sunt o consecinţă a faptului  că el, fenomenul natural cu manifestări complexe, a fost de  neînţeles şi inexplicabil pentru oameni, a generat teamă, până în epoca noastră modernă. Eterna şi omniprezenta teamă faţă de necunoscut, rareori învinsă de curiozitatea omenească fără limite. Şi, în încercarea de a găsi o explicaţie pentru violentul şi necunoscutul fenomen natural, omul a apelat la intuiţia şi experienţa lui de viaţă, ca forme de cunoaştere, de înţelegere a ceea ce se întâmpla în jurul lui. Iar explicaţiile pe care şi le-a dat lui însuşi, au fost, desigur, fantastice, mitice, apoi mistice şi religioase, folosind simbolurile, legendele.

– Interesant, nu mi-am putut reţine remarca.

 

………………………..

Dar cum se explică această luptă continuă între virtute şi viciu? Răspunsul l-a dat Isus………..

Aşa a apărut mitul lui Faust,…………………………..

– Excelenţă, a intervenit Pierre de St.Etienne, tema faustiană este, dacă vrei, tema de reflecţie a fiecăruia dintre cavalerii noştri templieri. Este tema furtunii noastre interioare şi  ar fi de mare actualitate, chiar necesară să o dezvoltăm la conferinţele noastre. Pe mine, unul, m-a captivat ceea ce ne spui.

– De acord cu tine, Pierre,………………………

………………………………………

Vă propun, acum, o analiză a textelor biblice pe baza cărora vom găsi legătura dintre furtună şi ordinul templier, corelaţiile spirituale, alegorice ce se pot face între furtună şi cavalerii templieri.

……………………………….

 

Dar, cel mai ilustrativ exemplu de construcţie a unui lăcaş de cult, care respecta forma bărcii lui Noe, a fost Templul lui Solomon, în Ierusalim, ridicat tot la porunca Domnului, după planurile comunicate de El. Templul avea dublă destinaţie, de păstrare a Chivotului şi de înălţare a rugilor către Dumnezeu. Ruinele Templului se văd şi acum în Ierusalim, unul din zidurile exterioare fiind Zidul Plângerii.

………………………….

 

– Ca o curiozitate, am intervenit eu, din nou, dacă ar fi să credem legendele, numele oraşului nostru, Barcelona, ar avea originea într-o…furtună. O legendă spune că Hercules a plecat, împreună cu Jason şi argonauţii, într-o călătorie pe Mediterana, în căutarea lânii de aur.

…………………..

 

Barcelona, 2016

Autor Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Dragoste şi mister la Barcelona”, 2015

[2] „ Vezi Michaël Riche-Villmont , Miravet, manuscrisul templier”, 2016

Eseu: Cavalerii de Malta. Gânduri despre Educaţie… Nobleţe…

Librăria unde găseşti cărţile cu şi despre cavalerism şi nobleţe:https://www.setthings.com/ro/e-books/cavalerii-de-malta-spiritualitate-si-noblete-ospitaliera-eseuri/

                                  de  Michael Riche Villmont

Avionul a atins altitudinea de croazieră şi mi-am întins fotoliul, căutând o poziţie relaxantă pentru citit. Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia mea, Cornelia, pregătindu-şi şi revistele cu subiecte turistice. De fapt, toţi ocupanţii fotoliilor din salonul cursei Barcelona-Paris făceau acelaşi lucru, fiecare căutând ceva agreabil de făcut pentru cele două ore ale zborului. Mergeam la Paris, pentru o săptămână, urmând să participăm la două activităţi caritabile, organizate de ospitalierii  din marele oraş.

Am ales două cărţi, pe care le-am pus pe măsuţă şi, dintre  revistele pe care le-am luat cu mine, ultimul număr al revistei Journal Hospitalier şi am început să citesc articolele, deosebit de interesante pentru mine. Mai ales unul din articole, cu referire la educaţia noilor membrii ai ordinului, după anul 1798, când Arhipelagul Malta a fost cucerită de Napoleon Bonaparte şi Odinul a fost obligat să părăsească insula. O perioadă grea pentru ospitalieri, nevoiţi să accepte protecţia Ţarului Rusiei, când se punea problema supravieţuirii şi a continuităţii. Şi totuşi, în acele condiţii dificile, membrii ordinului nu au făcut rabat de la  reguli, principii şi ritualurile specifice, de la valorile spirituale cavalereşti şi educaţia nobiliară. Nu au  renunţat la nobleţea lor cavalerească, de militari şi nici la nobleţea ospitalieră, de apărare a credinţei creştine şi de ajutare a bolnavilor.

Când am terminat de citit articolul, am lăsat revista şi am privit-o pe Cornelia, care mi-a zâmbit, arătându-mi că se simte foarte bine. I-am răspuns cu un zâmbet, apoi  am închis ochii, lăsându-mi gândurile să zboare. Spre alte vremuri, spre cavalerii ospitalieri şi viaţa lor dură, riguroasă, dar atractivă pentru acele timpuri, când curajul, hotărârea, loialitatea şi sacrificiul, compasiunea erau trăsături de caracter care făceau, deseori, diferenţa dintre situaţiile de viaţă şi de moarte. Vremuri de înaltă spiritualitate, de glorie ospitalieră, de nobleţe… Dar şi de adevărată modestie, cel puţin în privinţa nobililor din ordinele cavalereşti.

M-am gândit la dedicaţia şi loialitatea cavalerilor în Regatul Ierusalimului, apoi, în timpul retragerii la Acra, în insula Rhodos, în Cipru şi în Malta. Membrii ordinului cavaleresc  nu s-au retras pentru odihnă şi refacere, ci pentru a continua lupta de apărare a creştinătăţii. Au luptat adesea răniţi, bolnavi, singuri, fără ajutorul regilor ale căror regate le apărau. Istorie neştiută, sau uitată. Şi totuşi, şi-au păstrat nobleţea gândurilor, a conştiinţei şi a faptelor, nobleţea spiritului cavaleresc. Sau, am putea spune un spirit al nobleţei? Parcă ar fi mai aproape de adevăr.

Nobleţe…o noţine care te duce cu gândul la acei vechi nobili, la educaţia, atitudinea, comportamentul  lor, la o stare de spirit, o caracteristică îndepărtată, pierdută de-a lungul vremii, inaplicabilă epocii moderne.  Te gândeşti ca la o noţiune incompatibilă cu epoca modernă, care şi-a găsit alte repere morale. Noi repere şi principii, unele artificiale,  greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. Cred că noi, oamenii,  în epoca modernă, suntem în căutarea, cu ipocrizie, a unor noi valori morale, dar am făcut doar primul pas, adoptând numai reperele, neconfirmate de spiritualitatea umană. Fiindcă, pentru a deveni  valori, noile repere comportamentale trec prin filtrul gândirii, al convingerilor spirituale şi morale formate de-a lungul timpului. Şi intră în contradicţie cu valorile morale, spirituale, consolidate secole la rând: credinţa, cinstea şi loialitatea, buna educaţie, sagrada familia, compasiunea, altruismul, modestia, etc.

Şi totuşi, ce înţelegem prin  nobleţe? Conform dicţionarului [1]lingvistic, prin nobleţe se înţelege „Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. „

Aşadar, dicţionarul  notează că nobleţea este o caracteristică a celor care deţin un titlu nobiliar, caracteristică ce presupune un înalt standard de educaţie, având la bază valori morale, spirituale, de atitudine şi comportament, cum ar fi: politeţe, distincţie, eleganţă, înalt prestigiu datorită rangului, compasiune pentru cei defavorizaţi, spiritul de binefacere, etc.

Familiile nobiliare, cu excepţiile inerente, au considerat ca o obligaţie izvorâtă din titlu şi poziţia socială, educarea copiilor lor în spiritul înaltelor valori ale timpului, valori cuprinse într-un adevărat cod de comportare nobiliar. Ştiu bine acest lucru.   Codul onoarei nobiliare este un cod al spiritualităţii elevate şi a existat secole la rând ; într-o formă sau alta, adaptat la actualitatea vremurilor,  codul este învăţat şi aplicat  şi în zilele noastre de familiile aristocrate, tradiţionaliste. Se ştie că, până la începutul erei industriale, copiii familiilor nobiliare aveau profesori personali, fiind pregătiţi pentru statutul lor social pe care-l dobândeau prin moştenire. Atât preluarea prin moştenire a titlului nobiliar de câtre tineri, cât şi înnobilarea celor din familii modeste, dar merituoşi, se efectua printr-un  ritual[2] specific, nobiliar şi religios. Printre calităţile care i se cereau unui nobil, erau: o bună cultură generală, cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii, o bună pregătire militară pentru cei cu rangul de cavaler, o bună educaţie, credinţa creştină,  curaj, hotărâre,  loialitate, curtoazie, respectarea  şi apărarea femeilor, copiilor şi familiei, a celor nevoiaşi, protecţia celor neînarmaţi, respectarea legilor locului, ale  feudei şi ale statului, etc.

Secole la rând, respectarea codului nobiliar era, desigur, o cerinţă, dar de multe era încălcat, ceea ce atrăgea aplicarea unor pedepse drastice, chiar pedeapsa cu moartea. Pedeapsa se putea aplica de oricare alt nobil care constata încălcarea codului prin fapte reprobabile.

Membrii ordinelor cavalereşti jurau să respecte regulile stricte ale ordinului de care aparţineau, ceea ce a făcut ca ei să devină exemple de nobleţe şi cavalerism.

În ultimile secole, regulile codului nobiliar au suferit modificări şi adaptări la timpurile moderne, dar principiile şi valorile spirituale şi cele morale ale educaţiei, conduitei şi atitudinii aristocrate au rămas aceleaşi, fiind copiate, unele din ele, de familiile burgheze şi de marea  intelectualitate. Noţiunea de nobleţe a dobândit un conţinut elevat, distins, ca ideal de educaţie şi comportament faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, titlul nobiliar consemna şi constata, practic,  o înaltă educaţie care era pusă în evidenţă prin atitudinea celui în cauză, faţă de membrii societăţii.

Deschid ochii privesc pe hublou cerul senin al după amiezii şi mă gândesc la amicii, la cunoştinţele noastre din Paris, din Barcelona şi din multe alte locuri. Oameni de diferite profesii, cu grade diferite de  pregătire şi cu educaţie tradiţională, primită la şcolile consacrate. Oameni buni, pe care te poţi baza şi, înainte de toate, oameni educaţi, amabili şi binevoitori. Mă reîntorc, apoi, cu gândul la educaţie, la nobleţe…

Virtuţile unui spirit nobil, (dobândite printr-o aleasă educaţie), ale nobleţei în  gândire, atitudine şi comportament,   nu sunt apanajul doar al celor cu sânge nobil, ci pot aparţine tuturor  oamenilor, fără titlu de nobleţe, dar  educaţi în spiritul acestor înalte valori morale. Poţi avea o nobleţe spirituală autentică,  o gândire plină de nobleţe, o atitudine, un comportament distins, plin de curtoazie, fără a proveni dintr-o familie nobiliară, fiindcă  înaltele valori morale, spirituale, atitudinea, comportamentul formate prin educaţia în spiritul disticţiei, eleganţei, politeţii, compasiunii, modestiei, constituie o adevărată nobleţe. Este tocmai nobleţea spiritului.

Educaţia poate fi apreciată ca mijlocul prin care un om dobândeşte nobleţea, dacă privim  nobleţea ca un ideal al gândirii şi atitudinii umane. Educaţia şi  autoeducaţia, care încep de la naşterea copilului, în familie, continuată şi completată în şcoală (cu formele şi  gradele de şcolarizare,  învăţământ şi instruire şcolară), în anturaj şi mediul social al tânărului, în mediul profesional, cultural, artistic.

Educaţia, pregătirea omului pentru a face faţă cu hotărâre  şi distincţie încercărilor vieţii, se desfăşoară toată viaţa, în şi pentru familie şi viaţa socială, societatea în care omul  îşi găseşte locul ce i se cuvine şi se integrează ca membru al categoriei sociale pentru care este educat şi pregătit. Psiho-sociologic vorbind, comunitatea umană, societatea, este structurată, ca o consecinţă istorică, în categorii sociale după ocupaţie, nivelul de pregătire profesională, starea materială, etc. Ne dăm seama cu uşurinţă că educaţia şi pregătirea intelectuală determină poziţia socială a persoanei, în ultimă instanţă, modul şi nivelul vieţii cotidiene în care aceasta se integrează.

Lipsa de educaţie a copilului, devenit tânăr, apoi adult, duce la integrarea acestuia într-un  mediu marginal, în care vor creşte, mai târziu  şi copiii acestuia.

Înţelegem astfel că  educaţia, buna educaţie,  este esenţială pentru formarea caracterului, a personalităţii viitorului adult şi integrarea lui într-un mediu social elevat. Buna educaţie  este misiunea,  rolul familiei, părinţii fiind cei care deschid drumul în viaţă al copilului, îl sprijină, îl îndrumă pentru dezvoltarea personalităţii acestuia, conform principiilor şi valorilor morale pe care ei înşişi şi le-au însuşit.

Este adevărat că şi autoeducaţia are un mare rol în dezvoltarea personalităţii umane. Autoeducaţia, care-l ajută pe om, încă din copilărie, să înveţe, să-şi depăşească permanent condiţia şi să devină o personalitate, plină de nobleţe.

Atingerea unui înalt nivel de gândire şi comportament duce la ccea ce se numeşte nobleţe a spiritului, cum am mai spus,  un sumum de mari valori umane, pe care le-am enumerat anterior. Un om de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, este un om cu spirit nobil, beneficiar  şi, la rândul lui, creator de bine şi frumos pentru el şi pentru societate. Elitele intelectuale, artistice, profesionale, sunt, de regulă,  şi spirite nobile, ele oferă, dezinteresate, ajutor, bunăvoinţă, protecţie semenilor lor aflaţi în nevoi. Un suflet nobil, cu cât este mai mare, cu atât se manifestă mai modest şi înţelegător cu ceilalţi.

Nu am făcut niciodată diferenţă între oameni, doar că remarc rolul decisiv şi hotărâtor al educaţiei, pentru dezvoltarea intelectuală, spirituală a fiecăruia. Dar ea, diferenţa, există şi se manifestă; este diferenţa între profesii, nivel de pregătire intelectuală şi profesională, nivelul de educaţie, etc.  Depinde de fiecare din noi dacă acestă diferenţă dintre oameni este mai mare, sau mai mică şi să nu ducă la discriminare şi prejudecăţi.

Îmi arunc ochii pe măsuţa de lângă fotoliu, unde am pus cele două cărţi. Una din ele este romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ce are ca subiect istoria membrilor unei vechi  familii franceze, din  Provence, de lângă Marseille şi care fac parte din ordinul ospitalier, de la înfiinţarea acestuia, până în zilele noastre. Generaţie după generaţie, membrii familiei de Chamont şi-au transmis unii altora virtuţile ospitaliere şi nobleţea cavalerească, nobleţea spiritului  lor. Ei  au trecut prin situaţii primejdioase, pline de mister, de întâmplări paranormale, ajutaţi tocmai de educaţia pe care au primit-o, prin curaj, hotărâre şi loialitate. Iar  misterele vechi, de la începuturile existenţei ordinului  ospitalier, sunt dezlegate în zilele noastre.  Tradiţiile şi vechile obiceiuri locale arată tocmai importanţa familiei tradiţionale, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea spiritului de nobleţe. Deci şi cărţile pot avea o nobleţe a lor, atunci când mesajul educativ este elocvant şi formativ. Da, voi reţine această expresie, nobleţea cărţii, pe care o voi folosi ca moto al meu şi al cărţilor mele.

Cea de-a doua carte pe care am luat-o cu mine este „Fantomele din Tarragona”. Un roman istoric despre viaţa, dramele şi bucuriile nobilei Melissa de Gadara i Salou, o adevărată Ioana D’Arc iberică, participantă la războiul de Reconquista, după ce fusese răpită de mauri. O carte despre credinţă, educaţie, loialitate şi speranţă, despre familie şi tradiţiile catalane.  Şi, desigur, despre spiritualitate şi educaţie, o carte cu personalitate, care-şi arată nobleţea de la primele pagini.

Două cărţi, despre două locuri diferite, Tarragona şi Marseille, despre oameni diferiţi, dar cu un numitor comun: rolul educaţiei în spiritul valorilor, virtuţilor morale, al tradiţiilor şi continuităţii lor, al nobleţei spirituale specifice oamenilor acestor locuri  şi nu numai.

Nobleţea…prin educaţie, autoeducaţie… Noţiuni mult mai complexe, mai cuprinzătoare decât par la prima vedere. Desemnează  o stare de spirit, un mod de gândire, un mod de viaţă. Semnifică un ideal al omului civilizat.

Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce. Prin staţia avionului, pasagerii sunt anunţaţi că trebuie să se pregătească de aterizare. Tresar şi-mi privesc ceasul. Ce repede a trecut timpul! Purtat de gândurile mele, am făcut o lungă,  frumoasă şi interesantă călătorie spirituală, pentru  regăsirea şi definirea unui ideal  al spiritului uman, nobleţea. Şi simt o bucurie, bucuria că sunt aici, în avion, împreună cu Cornelia, bucuria că am primit prietenia unor oameni deosebiţi, purtători ai nobleţei ospitaliere.

„Am călătorit bine”, a spus Cornelia, zâmbind. „Ştii, aş vrea să revăd, înainte de  întoarcerea la Barcelona, Insula Malta. Fortul, catedrala, palatul marelui maestru. Şi să simt atmosfera, atmosfera medievală din La Valetta.  Nobleţea oraşului. Ce spui?” m-a întrebat arătându-mi  splendidele fotografii din revista de turism, pe care o citise. Ce puteam spune?

Ceva mai târziu, acolo, pe aeroport,  poarta Parisului,  de unde încep toate călătoriile spre lumea largă, remarc din nou deplina libertate a spiritului, libertatea de a călători oriunde, dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul autocunoaşterii, spre porţile divinului.

       Barcelona, august 2016

[1] Dex 98

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, Misteriosul templier Hugues de Payens, 2016, ed. Set things,

Eseu: Cavalerii de Malta …în Insula Malta . In memoriam Frère Gérard L’Hoslitalier

  de Michael Riche-Villmont

Călătoria cu avionul de la Barcelona spre Insula Malta, mi-a oferit posibilitatea de a reciti câteva lucruri interesante despre istoria arhipelagului Maltez, o istorie mai mult decât atractivă. Cunosc destul de bine istoria arhipelagului, am scris un roman despre minunata insulă Malta[1] şi despre Barcelona, dar ori de câte ori găsesc o lucrare nouă, un nou ghid despre Malta,  le citesc cu plăcere. Mai ales că istoria arhipelagului şi istoria Ordinului cavalerilor de Malta se completează reciproc, o perioadă bună de timp, între anii 1530 şi 1798, arhipelagul fiind administrat de membrii binecunoscutului ordin cavaleresc.

Am recitit cu plăcere şi câteva pagini dintr-o lucrare despre istoria cavalerilor ospitalieri, istoria veche, de început a nobilului ordin, istorie făcută de Frère Gérard, pentru dezvoltarea spiritului umanitar al…oamenilor. Istorie interesantă, misterioasă, dar o istorie exemplară a umanitarismului.

Timpul a trecut foarte repede,  sau aşa mi s-a părut mie şi am ajuns pe aeroportul Luqa, la 3 mile sud de La Valetta.    Apoi, după un sfert de oră, intram în oraşul capitală a insulei şi a arhipelagului maltez, oraş de suflet al fiecărui purtător al crucii albe. Oraş ce poartă amprenta, vizibilă, evidentă a spiritului ospitalierilor, (ioaniţilor) Sfântului Ioan Botezătorul, comandaţi de cavalerul  La Valetta. Forturile, bisericile, palatele, aleile strâmte, toate vechile construcţii reflectă modul de viaţă, materială şi spirituală a cavalerilor ospitalieri ai Frère Gérard L’Hoslitalier, viaţă modestă în ceea ce priveşte materialul, confortul şi elevată în ceea ce priveşte spiritualul. Toate construcţile au fost ridicate cu artă deosebită, pentru a le arăta urmaşilor lor înalta spiritualitate a cavalerilor ospitalieri,  credinţa, loialitatea şi sacrificiul lor, virtuţi creştine devenite valori morale intriseci, necesare chiar şi  vieţii   moderne. Privind străzile oraşului,  mă ateptam să apară cavaleri din fortul pe lângă care treceam în goana maşinii, din palatul marelui maestru, din Église Saint Jean Baptiste (Biserica St John), din oricare străduţă; cavaleri îmbrăcaţi cu vestitele şi simbolicele lor mantii negre cu cruce albă, mândrii şi orgolioşi de ceea ce au realizat ei, de întreaga lor istorie, de ceea ce au lăsat oamenilor, ca un adevărat testament pentru nobilii cavaleri de astăzi şi nu numai.

Această aşteptare m-a făcut să-mi reamintesc scopul venirii în Malta: comemorarea, ca  în fiecare an, a  plecării  lui Frère Gérard la Domnul, în 3 septembrie 1120. Era o întrunire care aduna cavaleri ospitalieri din toată lumea, prilej de reflecţie, meditaţie, rememorare şi rugăciune pentru spiritul marelui şi primului maestru învăţător recunoscut al ospitalierilor şi pentru suflete tuturor ospitalierilor plecaţi în  Împărăţia Divină.

Am venit la această comemorare la sugestia unui amic, care îmi citise cele două cărţi despre ordinul cavalerilor ospitalieri. Mi-a propus să vin,  în Malta, ca istoric, pentru documentare, acesta fiind unul din cele mai bune locuri pentru cunoaşterea spiritului cavaleresc, a nobleţei şi spiritualităţii ospitalierilor, cavaleri de Malta. Comemorarea urma să aibă loc a doua zi, duminică dimineaţa, printr-o slujbă religioasă desfăşurată în Église Saint Jean Baptiste,(Biserica St John), astfel că aveam o zi la dispoziţie să vizitez oraşul ce purta numele marelui maestru La Valetta.

Cunosc oraşul şi insula, dar de fiecare dată găsesc, le fel ca toţi ceilalţi vizitatori, noi locuri, sau noi perspective ale construcţiilor şi ale zonei. Aici, istoria, trecutul şi prezentul sunt atât de armonios îmbinate, încât par un tot unitar, o îmbinare a epocilor istorice, a culturilor, a civilizaţiilor care crează o altă lume, în care trăieşti, în acelaşi timp, în evul mediu şi în prezent. Este o senzaţie stranie de experiment temporal, în care stilul medieval al construcţiilor, arta arhitecturală a ansamblurilor urbanistice, misterele pe care le   intuieşti în fiecare edificiu, te fac să simţi, aproape fizic, trecerea dintr-o epocă istorică în alta.

Cu o astfel de impresie am ajuns la hotel şi am adormit cu gândul la La Valetta şi cavalerii lui, la eforturile de a continua să fie, aici, în Malta, gardienii lumii creştine. Răsplătiţi, de Napoleon şi revoluţia franceză, cu izgonirea din Malta.  Ironie a istoriei!

Dimineaţă, am ajuns la cunoscuta Église-cathédrale Saint Jean Baptiste, situată pe strada (Triq) San Gwann, mult înainte  de ora începerii slujbei religioase, pentru a-mi găsi un loc de unde să urmăresc slujba religioasă. La intrarea principală în catedrală erau vreo doisprezece cavaleri ospitalieri, îmbrăcaţi cu mantiile lor spectaculoase şi înarmaţi cu săbii, pregătiţi să primească invitaţii cu onorul specific, cavaleresc.

          Dintr-un sentiment de respect pentru ei, cavalerii, am ocolit biserica şi m-am îndreptat spre intrarea laterală, destinată, în vremurile trecute, accesului cavalerilor, ca semn al modestie. M-am oprit, surprins, la intrare şi am citit cuvintele inscripţionate deasupra uşii: „Voi, cei care păşiţi acum deasupra celor morţi, amintiţi-vă că, într-o zi, alţii vor păşi deasupra voastră”. Impresionante, profunde cuvinte, pline de înţelepciune şi adevăr, fiindcă viaţa pământeană este trecătoare, iar noi nu suntem atotputernici, nu suntem zei, ci muritori şi trebuie să ne comportăm ca atare, respectând legile scrise şi cele nescrise, cele Divine.

Impresionat de semnificaţia cuvintelor inscripţionate deasupra intrării, am păşit pe dalele din piatră lustruită, în splendid biserică, ridicată între anii 1572 and 1577, din ordinul marelui maestru Jean de la Cassière, după planurile unui architect local, Girolamo Cassar.  Biserica era nu numai loc de rugăciune, ci şi loc pentru Convent, adunările cavalerilor unde se discutau atât problemele lor curente, cât şi cele generale, de importanţă deosebită pentru Ordin. Modestă în primii ani, biserica a fost ulterior decorată cu piese arhitecturale şi lucrări de artă deosebite. Am avut şi eu posibilitatea să admir pictura lui Caravaggio, “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, realizată prin 1608. Apoi, în Oratoriu, am admirat cealaltă pictură a lui Caravaggio, “Saint Gerome”, simţindu-mă într-un adevărat muzeu de artă.

Corpul navei, mare, imporesionant prin zidurile arcuite şi picturile decorative, prin atmosfera pioasă şi, în acelaşi timp, de sărbătoare, te făcea să mergi cu mare grijă, căutând să te pierzi în atmosferă, ca parte component a acestui loc divin.

În spaţiile de trecere dintre corpul navei şi laterale, delimitate de stîlpi ce susţineau marile arcade, toate acoperite cu splendide stucaturi, se aflau cavaleri şi Doamne ale ordinului, îmbrăcaţi cu ţinutele lor de gală, lucru ce înfrumuseţa atmosfera de sărbătoare din incintă. Şi un număr mare de preoţi treceau grăbiţi dintr-un loc în altul, făcând ultimile pregătiri pentru începerea slujbei.

Înainte de a-mi ocupa un loc bun, cu perspectivă asupra altarului, am făcut un tur pentru a vedea cele nouă capele din biserică, una destinată Sfintei din Philermos şi opt destinate fiecărui corp naţional (fiecărei limbi vorbite în cadrul ordinului).

În acordurile cântărilor creştine, preoţii şi corul şi-au ocupat locurile, apoi au intrat, pe culoarul lăsat de numărul extrem de mare de participanţi,  invitaţii, marii preoţi şi marii cavaleri ai ordinului. Cu aceasta, slujba a inceput, ritualul desfăşurându-se într-o atmosferă impresionantă, de mare elevaţie spirituală. Ritualul unei slujbe religioase catolice este, desigur, foarte frumos, aducând trăiri cu adevărat divine. Impresionant a fost şi micul recital de muzică gregoriană, muzică veche, aşa cum intonau vechii călugări.

Apoi, mi-au plăcut, în mod deosebit, cuvintelor frumoase spuse la adresa fondatorului ordinului, cunoscut de noi, publicul larg, drept Frère Gérard. Însoţite de acordurile Missa Brevis de Haynd, cuvintele au mers la inimile ascultătorilor.

Tânăr călugăr într-o mănăstire din Amalfi, Gérard de Soussa[2] avea o mare dorinţă: aceea de a merge în Ţara sfântă, pe urmele lui Isus. Lucru care s-a întîmplat, spre bucuria lui, iar odată ajuns în Ţara Sfântă, a rămas la Ierusalim pentru totdeauna. L-a slujit pe Domnul la aşezământul Sfânta Maria Latină, aşezământ ospitalier, iar după 1080, odată cu extinderea noului aşezământ ospitalier Sf. Ioan Botezătorul, destinat îngrijirii bolnavilor bărbaţi, a devenit stareţul acestei mănăstiri Benedictine de călugări ospitalieri.

În timpul asediului Ierusalimului de către cruciaţii creştini, Frère Gerard şi ceilalţi călugări i-au ajutat pe cruciaţi, aruncându-le alimente peste ziduri. Pentru fapta sa, a fost schingiuit de către egipteni, iar după cucerirea Oraşului Sfânt de către creştini, în august 1099, s-a întors la aşezământul Sf.Ioan. Până la sfârşitul anului a organizat călugării ospitalieri într-un ordin călugăresc, după care a primit în ordin şi câţiva cavaleri cruciaţi, care să asigure paza aşezămintelor ce urmau a fi înfiinţate, precum  şi a pelerinilor creştini. În 1113, Papa a aprobat înfiinţarea Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, cu misiune ospitalieră.

Până la plecarea Frère Gerard la Domnul, în septembrie 1120, ordinal a înfiinţat sute de aşezăminte ospitaliere în Ţara Sfântă şi nordul Mediteranei[3],reuşind să răspândească în lumea creştină concepţia activităţii ospitaliere, cu mari construcţii creştine, ce aveau în compunere biserică, han şi spital.

Este justificat, deci, faptul că spiritul şi concepţia ospitalieră a Frère Gerard s-au dezvoltat, fiind astăzi îmbrăţişate, perfecţionate şi aplicate în toată lumea.

Cuvintele de încheiere:”Cinste şi recunoştinţă lui şi ospitalierilor” a electrizat asistenţa, pe bună dreptate. A fost momentul care m-a determinat să scriu ceea ce am simţit pe timpul slujbei, realizând acest eseu.

Partea finală a ritualului religios a arătat cât de spectaculoasă poate fi defilarea cavalerilor şi a Doamnelor de Malta, într-o sincronizare şi armonie perfectă. Adevărat spectacol! Răsplătit cu aplauze de către asistenţa din catedrală.

Binenţeles, l-am felicitat pe amicul meu, cavalerul, pentru reuşita întregii acţiuni. Şi i-am mulţumit pentru oportunitatea de a revedea unul din locurile importante ale istoriei Europei şi  a cavalerismului. Dar şi pentru posibilitatea de a participa la una din acţiunile lor, chiar şi numai ca spectator.”Asta nu este tot”, mi-a explicat amicul meu. “Eşti invitat la cina cavalerească, unde poţi cunoaşte direct spiritul ospitalier”. A fost una din cele mai frumoase propuneri pe care mi le-a făcut, propunere care m-a onorat. Am acceptat cu bucurie această  posibilitate de a cunoaşte, direct, la faţa locului, nobleţea ospitalierilor, a cavalerilor de Malta. Simplitatea comportamentului, dar şi prestanţa acelor nobili cavaleri, respectul pe care şi-l acordau unii altora. Pentru mine, au fost şi rămân un exemplu de educaţie, perpetuată de secole! Şi m-am gândit, din nou, că acesta este beneficiul voiajului meu: cunoaşterea unor oameni de mare valoare, la ei acasă.

 

 

 

Bibliografie suplimentară:

https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_John%27s_Co-Cathedral

 

Şi (indicate de Wikipedia):

 

http://www.tangka.com/guide/guide-voyage-malte/la-valette-city-gate-cathedrale-saint-jean-malte.php [archive]

http://www.visitmalta.com/st-johns-co-cathedral?l=4 [archive]

Malte et ses trésors [archive] L’express, 13 janvier 2010.

http://www.petitfute.com/adresse/etablissement/id/62698/co-cathedrale-st-jean-visites-points-d-interet-la-valette [archive]

 

Portail de l’ordre de Saint-Jean de Jérusalem

 

 

 

 

 

 

[1] Michael Riche-Villmont, „Dragoste şi mister în Barcelona”,ed.2016

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015

[3] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015