Arhive categorie: Eseu

Eseu: …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

Copyright©2016. Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.  

          Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

      Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

          Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de operă.

          Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

         Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

         Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile juridic în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

        Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

         De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

       Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

       Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

        Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

       Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

        În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

         Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

        Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

         Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

          Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

            Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

            De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

           Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

          Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

        În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

         În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

          Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

         De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

          Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

          Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

         La ceilalţi oameni, modernişti, oportunişti, mai puţin educaţi, care înfiinţează mereu aşa-zise ordine cavalereşti, cu denumiri preluate de la ordinele originale, nu facem mai multe referiri. Ei sunt o altă lume.

          Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.


                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

Eseu : Ordinul cavalerilor Templului – Ritualul de primire/La reception de noi membrii (Castelul San Juan de Tortosa- amintirile unui vechi cavaler templier)

          Împlinirea a 870 de ani de la luptele din toamna anului 1148, care au dus lacucerirea cetății Tortosa,  provincia Tarragona, la 30 decembrie 1148, de către  coaliția creștină a cavalerilor și ostaților participanți la  cea de a doua cruciadă, ne-a prilejuit o nouă ocazie să revenim în splendidul oraș. Cu atât mai mult, cu cât ne întâlneam cu câțiva dintre cei mai avizați istorici ai perioadei medievale și ai fenomenului templier din epocă, care urmau să asiste și la prezentarea  romanului ”Fantomele din Tarragona”, care avea ca subiect tocmai evenimentele din Tortosa acelor ani și luptele de cucerire a cetății.

          Am petrecut câteva zile frumoase, cu întîlniri mai mult decât interesante cu oameni de mare ținută, într-o ambiață amicală accentuată de amabilitatea localnicilor și frumusețea locurilor. Discuții interesante s-au purtat, chiar într-una din sălile castelului San Juan și despre ordinele cavalerești feminine,  despre templierii din Peninsulă și rutele istorice templiere din zonă, ca parte a menținerii și dezvoltării tradițiilor spaniole în contextul european centrifug.

           Și, desigur, am discutat despre instalarea cavalerilor ordinului Templului în cetatea San Juan, după cucerirea orașului de către cruciați. Un subiect interesant, incitant despre înființarea comanderiei și întărirea puterii de apărare a zonei prin primirea de noi membrii.

           Câteva întrebări ne-au captat atenția și am încercat să răspundem acum, la secole distanță de la acele întâmplări: cine a fost primul comandor și ce se poate ști despre personalitatea lui, despre spiritul templier care-l anima pe el și pe ceilalți cavaleri; cum se realiza  reception/primirea cavalerilor în ordin; doctrina și spiritalitatea acelor nobili care renunțau voluntar la viala laică. Răspunsurile, așa cum le-am gândit noi  ca fiind cât mai aproape de realitate, le-am sintetizat în acest eseu, în care izvoarele istorice se completează și armonizează cu ficțiunea istorică, în amintirile unui vechi cavaler templier dedicat misiunii sale în contextul epocii și locului.

          Amintirile unui vechi cavaler templier din Castillo de San Juan de Tortosa

          A șasea zi din luna octombrie a anului 1153, dimineața. În fortăreața San Juan de Tortosa se simțea agitația obișnuită a unei zile de lucru, cel puțin în partea fortului în care erau încartiruiți ostașii aparținând ordinului Templului. Nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena a ieșit,  cu pași energici, pe ușa sălii  mari a cavalerilor, situată la parterul castelului templier și s-a îndreptat, mergând pe holul larg, spre sala capitulară, situată în latura vestică a castelului. S-a oprit la una din ferestrele  și a privit spre curtea mare, unde mai mulți ostași ai comanderiei se instruiau în mânuirea armelor. Erau  sergenții care se antrenau în cetate, singuri, cavalerii fiind ocupați cu alte treburi. Iar turcopolii, cavaleria ușoară, sub instruirea  sergenților comandanți, erau plecați pe câmpul de instrucție, în afara cetății.

         Cavalerul comandor și-a ridicat privirea spre zidurile înalte de apărare, cu crenelurile vegheate de turcopolii din serviciul de zi și gândurile i-au zburat, pentru a câta oară ?.. spre zilele din vara și toamna anului 1148, când asediau aceste ziduri apărate de ostașii mauri. Castelul Zuda și-a luat și atunci tributul de sânge dat de luptători, fiind ei creștini sau mauri.

           Castelul de la  Zuda, (denumit de contele de Barcelona, după cucerirea lui, castelul  San Juan de Tortosa) fusese ridicată pe înălțimea din estul râului Ebru, pe ruinele unei garnizoane romane, de către maurii care au stăpânit  Terre del Ebre, după anii 700. Cetatea, protejată de ziduri înalte  de apărare, s-a transformat într-o puternică fortăreață, după ce Turtusha/Tortosa a devenit capitală a taifa maură, în anul 1035.

           În acel an 1148, un an greu pentru armatele creștine plecate în Țara Sfântă în cea de-a doua cruciadă și înfrânte de două ori de turcii selgiucizi, AS Contele  Ramón Berenguer IV al Barcelonei, SAR García Ramírez de Navarra și SAR  Alfonso VII de Aragon, ajutați de cavalerii Templieri, ospitalierii și de trupe creștine plecate spre cruciații din Țara Sfântă, au cucerit de la mauri Tortosa și ținuturile Ebrului. Ca recompensă pentru ajutorul primit de la cavalerii templieri,  AS contele  Ramón Berenguer a donat mai mult de jumătate din castel și suprafețe mari de teren productiv, ordinului templier, cealaltă parte a castelului fiind donată contelui de  Montcada, seneșalul contelui.

            Cu o lună și jumătate în urmă, în august 1153, el, nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena, din comanderia de  Montblanc, lângă Tarragona, a venit împreună cu un detașament de zece cavaleri și aproape o sută de sergenți și turcopoli, urmați de douăzeci de frați laici, să ia castelul în posesia ordinului. Tot atunci a consemnat, prin scrisoare cu sigiliu, înființarea casei templului și a primei comanderii,  San Juan de Tortosa.

           Grupul de luptă pentru apărarea castelului San Juan a fost organizat cu aproape un an înainte de a lua în posesie castelul și, în mod treptat, a înlocuit vechea garnizoana a contelui de Barcelona. Iar el, comandantul casei templiere, ajunsese să cunoască bine întreaga fortăreață cu aproape toate secretele ei, cu istoria și legendele acesteia. Știa că fortăreața ascundea încă destule taine și în încercarea de a le afla, i-a chemat, drept ghizi, pe caballero hidalgo Doña Melissa Isabela[1] de Gadara y Salou și pe tatăl acesteia, Don Eduardo de Vetéro, care luptaseră în 1148 pentru cucerirea ținuturilor Tortosa și a castelului și cunoșteau bine fortăreața. Doña Melissa Isabela, a fost răpită cu mulți ani în urmă de către mauri și a crescut în haremul guvernatorului musulman al provinciei, astfel încât a ajuns să cunoască aproape toate locurile secrete, tunelurile și încăperile tainice, ieșirile bine ascunse pe sub zidurile puternice de apărare.

        Tot ceea ce a făcut și urma să facă nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena în fortăreața și în ținuturile Tortosei fusese bine studiat și planificat pentru întărirea garnizoanei templiere și apărarea întregii Las Tierras del Ebro împotriva atacurilor maurilor. Planul său a fost aprobat de nobilul mare comandor  Pedro de Rueyra, Maestro de Aragón, Cataluña y Provenza (din anul 1149), un cavaler templier desăvârșit, cu care Don  Juarez Diaz  de Carrena a luptat doi ani în Țara Sfântă.

         Comandorul  Juarez Diaz  de Carrena a hotărât să acționeze pe două planuri, unul fiind cel al lucrărilor de construcții pentru întărirea cetății, iar celălalt se referea la factorul uman, respectiv primirea/recepția în comanderie de noi luptători și intensificarea instruirii militare a tuturor membrilor combatanți ai casei templului Tortosa.

          Marele comandor  Pedro de Rueyra, i-a trimis deja patru cavaleri, unul dintre ei fiind  arhitect, iar ceilalți  trei, maeștrii constructori de forturi și biserici. Cei trei cavaleri constructori au angajat din satele din apropiere aproape cincizeci de tineri muncitori, care vor învăța regulile elementare de construcții, iar mâna de lucru necalificată a fost angajată chiar din oraș.

        În privința creșterii numărului de luptători ai noii comanderii San Juan de Tortosa, situația era mai dificilă. Abia a reușit să aducă de la comanderiile Montblanc,Tarragona și Miravet aproape  o sută de luptători pentru constituirea comanderiei   San Juan de Tortosa, ca detașament permanent de apărare a cetății. Ori, pentru apărarea orașului și a sudului    Las Tierras del Ebro, avea nevoie de cel puțin cinci sute de luptători (cavaleri, sergenți și turcopoli cu simbrie).

        Don Juarez Diaz  de Carrena continua să-i privească, stăpânit de gânduri îngrijorătoare, pe sergenții care se instruiau în curte, exersând mânuirea spadei, securii de luptă sau a suliței. Da, avea nevoie de un detașament puternic de luptători, luptători  bine instruiți, care să fie primiți în comanderia San Juan. Din experința lui de luptă în Țara Sfântă și după regulile ordinului, planificase să selecționeze și să primească în comanderie încă vreo treizeci de cavaleri, o sută de sergenți și să angajeze cu simbrie aproape patru sute de turcopoli. Și asta cât mai repede cu putință. Dar respectând, desigur,  regulile lor, cavalerești.

        Regulile nobilului ordin al Templului din Ierusalim   erau clare:  membrii cu drepturi și obligații specifice, erau nobilii cavaleri, capelanii și sergenții, iar ca ostași angajați cu simbrie, erau turcopolii. Comanderia mai angaja, pentru lucrări și administrare, muncitori constructori, lucrători agricoli,ș.a., care deveneau frați laici, supuși unora din regulile călugărești. 

       Don Juarez Diaz  și-a trimis oameni în toate ținuturile regatului de Aragon pentru a selecționa și aduce luptători, mai ales oameni liberi ce puteau fi primiți în comanderie ca sergenți, dar și mercenari pentru angajarea lor ca turcopoli, iar acest lucru i-a dat speranțe că până la sfârșitul anului va avea cel puțin jumătate din forța militară necesară apărării orașului și cetății. Cavalerii trimiși pentru a selecționa luptători, viitori membrii ai comanderiei (cavaleri și sergenți), au fost instruiți de comandor asupra calităților și condițiilor fizice, morale și spirituale  pe care toți candidații să le îndeplinească. Aceștia trebuiau să aibă discernământ deplin, cu vârsta de peste 18 ani, să fie perfect sanătoși fizic și mental, să fie oameni liberi  și să nu fie angajați sau cu promisiune de angajare în slujba vreunui nobil. Candidații trebuiau, de asemenea, să fie creștini, în una din parohiile catolice, cunoscuți cu o bună morală creștină, să nu fi fost excomunicați și să nu facă parte dintr-un alt ordin  militar creștin.

        Pentru primirea în ordin a candidaților din  categoria cavalerilor,una dintre condiții era ca aceștia să provină din rândul nobilimii, ei sau părinții lor, înnobilați după regulile și cutumele nobiliare.

       În acea zi de octombrie, comandorul de San Juan de Tortosa urma să conducă adunarea capitulară în care se va desfășura   ritualul de primire în ordin prin  confirmare a rangului de cavaler templier și înarmare a trei candidați de origine nobilă.  Și, cu acest gând, s-a îndreptat spre sala capitulară.

         În sala rotundă, după modelul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, cavalerii comanderiei îl așteptau pe comandantul lor, așezați pe scaune din lemn, puse  de-a lungul peretelui. Totul era pregătit (altarul, paramentele, lumănările, ș.a.) pentru începerea ceremoniei de cunoaștere a celor trei  candidați și de primire în ordin. Era  prima ceremonie ritualică, cea cavalerească și religioasă în cadrul căreia cei trei candidați, toți de origine nobilă, dacă vor îndeplini  condițiile cerute de Norma Latina templieră, deveneau cavaleri. Cavaleri ai templului. Candidații ce vor fi acceptați  ca membrii ai comanderiei, urmau să  primească, ulterior, inițierea ezoterică printr-un ritual specific,(preluat, în principal din ocultismul  gnostit și științele  misterioase ale învățaților arabi din lojelor gnostice  din Damasc și Alexandria, după cum comandorul știa foarte bine).  

         Cavalerii comanderiei erau îmbrăcați cu hainele lor obișnuite, lejere, din cânepă, peste care purtau hlamida albă, cu crucea roșie.

          Ritualul cavaleresc a început cu prezentarea, de către  Don Juarez Diaz  de Carrena, a  candidaților la primirea în ordin. Doi dintre ei, Juan Gomez de Montcada și Ramon Diaz de Palamares, erau de origine nobilă, confirmați în rangul de cavaleri de către foștii lor stăpâni,  pe care i-au slujit ca  paji și scutieri, conform dreptului nobiliar și al cutumelor regale. Cel de-al treilea candidat, Carlos Javier de  Vetéro[2], văr cu Doña Melissa Isabela[3] de Gadara y Salou nu fusese încă făcut cavaler, deși era de origine nobilă. De aceea, el trebuia supus unui ritual de înnobilare, înarmare și confirmare în rangul de cavaler al templului.

         Ceremonia de primire ritualică militar-cavalerească se desfășura în cadrul missei religioase, după ritualul cistercian al ordinului călugăresc al  abatelui Bernard de Clairvaux, conte de Champagne. Slujba religioasă a fost ținută de capelanul comanderiei, care, după prima cântare, l-a invocat pe abatele Bernard de Clarvaux, chemat în Împărăția Domnului câteva luni mai devreme, la 20 august 1153, a.D. Su-a rugat, în numele tuturor templierilor, pentru spiritul iluminatului abate, multumindu-i pentru tot ceea ce a făcut în sprijinul nobilului ordin al călugărilor militari, ordinul Templului. (Fiindcă abatele Bernard cistercianul a scris statutul ordinului, și cele 72 de reguli de viață, educație și comportament ale călugărilor militari, denumite Carta Latna,  în anul1127, în baza cărora a prezentat papei cererea de recunoaștere a Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici/Ordinul templului, în 1129, la Troyes).

           Apoi, sub conducerea lui  Don Juarez Diaz  de Carrena, ceremonia ritualică a început cu audierea candidaților. Înainte de audierea lor, comandorul a informat cavalerii ce formau adunarea capitulară asupra intâlnirilor prealabile  cu cei trei candidați, efectuarea verificărilor necesare, faptul că aceștia îndeplinesc condițiile cerute pentru a deveni membrii ai ordinului Templului și că au fost avertizați asupra jurămintelor ce le vor depune, a privațiunilor, a  greutăților vieții de templier.

         Candidații au intrat, separat, în sala capitulară, au îngenunchiat și și-au reînoit  toți cererile de a deveni cavaleri ai templului, arătând și motivele ce-i fac să renunțe la viața laică. Ei au fost de acord să depună jurăminte de obediență, sărăcie și castitate și să suporte pedepsele grele pe care le primesc dacă încalcă jurămintele.

          Pentru ca cei trei candidați să aprofundeze dorința lor de a renunța la viața laică, li s-a acordat un timp de gândire, în afara capitulului. Apoi, când candidații au anunțat că sunt gata să renunțe la viața lor de până atunci pentru a se dedica vieții militare monahale, au fost din nou chemați în sala capitulară, unde  și-au reînoit cererile de a deveni cavaleri ai Templului, cavaleri și călugări, dedicați apărării credinței creștine. 

          În timp ce Don Juarez Diaz  de Carrena le asculta cuvintele spuse din inimă, a simțit cum emoția îl cuprindea, amintindu-și de sentimentele copleșitoare pe care le-a avut și el, cu ani în urmă, când stătea într-o sală capitulară, în fața cavalerilor templului, în genunchi, dorinduși cu toată ființa lui, să fie acceptat în rândul cavalerilor mantiei albe cu cruce roșie, ca slujitor și apărător al sfintei credințe. La fiecare recepție a unor noi cavaleri, avea și el aceleași emoții ca și candidații, de parcă ar fi fost el însuși reprimit odată cu ei. Și era adevărat. Cu fiecare nou cavaler confirmat și înarmat, simțea cum o parte din el, veteran al războaielor sfinte din Ierusalim, era  reconfirmat ca nobil cavaler luptător al Templului, ostaș al lui Hristos. Dar nu era singurul încercat de asemenea sentimente, toți cavalerii din capitul aveau aceleași trăiri, toți se regăseau în acei tineri ce se dedicau, cu sângele,  inima și spiritul, Lui Hristos.  Pentru că nu aveau alt scop în viață decât apărarea credinței, a credincioșilor și a pământului ibericl împotriva invadatorilor. Apărarea cetății Tortosa și a Las Tierras del Ebro.

          Fiecare moment al ritualului religios cavaleresc avea o semnificație deosebită, emoționantă pentru participanți, o simbolistică ce făcea trimitere la inființarea ordinului Templului, elemente de spiritualitate cavalerească, de înobilare și sfințire a armelor, loialitate, curaj, obediență, de  sacrificiul personal, de primire a luminii divine prin  cântări divinatorii,etc.

          După depunerea jurămintelor de sărăcie, obediență și castitate în calitate de cavaleri seculari, ritualul s-a terminat prin ultima rugăciune a capelanului și cântarea de pocăință, iar înainte de ieșirea din capitul, Don Juarez Diaz  de Carrena a anunțat data când se va desfășura ritualul de inițiere ezoterică a celor trei noi cavaleri.

          Respectând obiceiul instituit chiar de abatele Bernard, noii cavaleri ai templului erau primiți cu urale în sala cavalerilor, unde se lua  prânzul comun, agapa, cum o numeau călugării. Felurile de mâncare nu se deosebeau de cele obișnuite, zilnice, doar că se primea câte un pahar de vin în plus și se striga, de mai multe ori, noul nume pe care fiecare dintre noii cavaleri templieri și l-a ales să-l poarte în cadrul ordinului( de regulă, în cadrul ordinului Templului, cavalerii purtau alte nume decât cele de familie, anterioare, cu excepția celor ce proveneau din marile familii nobiliare, adesea înrudiți cu familiile regale).

         În sala cavalerilor unde se lua prânzul festiv (agapa, era o continuare a ceremoniei ritualice de înnobilare și primire în ordin), mesele lungi, simple, grosiere, din lemn de brad cioplit, erau aranjate  sub forma unui pătrat, simbol ezoteric semnificând pământul, latura materială, care le amintea cavalerilor că trupul omului, material, efemer, are nevoie de puțină hrană pentru a trăi. Iar rugăciunea spusă de capelan la începutul mesei, le-a reamintit că spiritul nemuritor este esența omului și parte din spiritul divin.

         Don Juarez Diaz  de Carrena era așezat la masa de pe latura de est a  sălii, alături de capelan, mareșalul comanderiei, seneșal, trezorier și alți doi demnitari, privindu-i cu satisfacție pe cei douăzeci și doi de cavaleri. Era mulțumit că, pentru moment, avea suficienți cavaleri pentru sergenții și turcopolii din comanderie. Dar trebuia să selecționeze mulți alți candidați pe viitor, odată cu pregătirea militară, morală și spirituală a celor din comenderie. Știa că foarte importantă era pregătirea spirituală, ezoterică, așa cum o numeau mulți cunoscători. Fiindcă, omul este spirit, spirit întrupat în corp, venit pe pământ cu o anume misiune. Spiritul trebuie să domine corpul material astfel ca omul să ducă o viață spirituală.

         Sorbind încet din pocalul  cu vin, comandorul a continuat să-i privească, gânditor, pe cavalerii care mâncau liniștiți, relaxați, unii vorbind  veseli cu voce înceată. La prima vedere, toți erau buni luptători, buni creștini, cu spiritul curat. Dar  Don Juarez Diaz  știa cât de diferiți erau prin spirit și cultura personală, prin educație, mai ales cei nou inițiați, față de vechii cavaleri.

         Ritualul ezoteric, secret, a fost creat de cavalerul Hugues de Payens, după modelul ceremoniilor inițiatice gnostice. Filozofia gnostică elenă antică  a stat la baza credinței religios-filozofică a bisericii gnostice orientale (cu cele două variante-varianta bizantină și varianta arabă), credință religioasă pe care cruciații creștini au început să o cunoască după cucerirea Ierusalimului, în 1099.  Gnosticismul[4] susține că esența umană este de origine spirituală, omul nefiind altceva decât un spirit divin închis într-un vehicul vremelnic, corpul material, corp imperfect ce aparține lumii materiale imperfecte. Această uniune dezarmonică ar fi  fost făcută de un Demiurg, un Dumnezeu imperfect. Alături de Demiurg, care este mai apropiat de lumea materială, există, susțin gnosticii, un Dumnezeu bun, îndepărtat, ce nu poate fi cunoscut de om, de unde provine spiritul uman.  Spiritul perfectibil se poate elibera din corpul material imperfect prin gnosticism, adică prin cunoaștere ezoterică proprie a lumii spirituale  divine, care ar putea duce la cunoașterea Dumnezeului bun. Cunoașterea se obține folosind căile și modalitațile subtile, ascunse,  misterioase ale spiritului închis, căi ce se deschid prin inițiere și evoluție spirituală cu diferite niveluri de profunzime, denumite trepte ale evoluției spiritului. Aceste niveluri sunt exprimate prin gradele evoluției spiritului, confirmate prin inițieri succesive. Cei evoluați, ajunși în  cel de-al șaptelea grad, pot cunoaște lumea divină și esența Dumnezeului bun. Astfel, ei  obțin eliberarea spiritului, care călătorește în lumea divină și cunoaște adevărurile universale, ceea ce le dă și puteri spirituale fără limite.

         Odată primiți în ordin prin ceremonia cavalerească religioasă, cunoscută mai bine ca ritualul de inițiere cavalerească, toți noii  cavaleri ai Templului,   trebuiau să treacă și printr-un alt  ritual, la fel de important pentru viața lor de luptători creștini, ritual care le deschidea calea spre dezvoltarea spirituală viitoare. Era ritualul de inițiere ezoterică.

          Marele maestru Hugues de Payens a cunoscut bine ezoterismul gnostic[5], fiind el însuși inițiat și ridicat până la gradul cinci de către mari învățați gnostici, și-a continuat gândul  Don Juarez Diaz. Multe lucruri a aflat Don Juarez Diaz despre maestrul Hugues de Payens și ezoterismul templier, inspirat de misterele gnostice, de la cavalerul viconte André de Montbard, prieten cu maestrul Hugues și cofondator al ordinului alături de acesta. În cursul anilor 1145 și 1146,  Don Juarez Diaz lupta în Țara Sfântă alături de André de Montbard (unchiul abatelui Bernard de Clairvaux) și de seneșalul Templului, Robert IV le Bourguignon, lord baron de Craon, care și-a luat numele de templier Robert de Craon. Remarcat de aceștia datorită vastei sale culturi, spiritul organizatoric și curaj, Don Juarez a avut onoarea să participe la ritualurile ezoterice alături de ei și să fie ridicat într-un rang superior.

          Experiența și cunoștințele sale despre gnosticism și secretele inițiaților, credința sa creștină  profundă, l-au ajutat pe cavalerul Hugues de Payens să le armonizeze și să pună bazele spiritualității și ezoterismului templier, devenit mai târziu un fenomen spiritual cunoscut sub denumirea de templarism. Întâlnirea sa cu abatele cistercian Bernard de Clairvaux, care critica deschis marea diferență dintre faptele și vorbele bisericii, îndepărtarea bisericii creștine de adevăratele percepte augustine, i-au întărit convingerile lui privind dualitatea spirit omului și corpul material, binele și răul, virtutea și viciul, lumina și întunericul, ș.a. 

         Ezoterismul templier spune că omul poate evolua spre sfera divină, spre lumină și armonie, spre adevăr și fericire, apropiindu-se de Dumnezeu, numai prin spirit-templul său interior, aflat în legătură bine ascunsă cu spiritul divin. În contrapondere, latura materială  a omului îl atrage spre superficialitate, orgoliu, bogății, spre vicii și pierderea de sine, îndepărtându-l de scopul și misiunea cu care spiritul s-a întrupat în corpul material, devenind astfel ființă umana pe pământ.

         Pentru ca spiritul omului să se ridice spre spiritul divin, trebuie să descifreze legatua ascunsă care le unește traversând  lumea abstractă, iar acest lucru se face numai prin credină în Dumnezeu, credință profundă care duce la cunoaștere, la cunoașterea esenței umane, a universului divin, a adevărurilor care deschid calea înălțării. Evoluția spirituală se face în etape, de la simplu la compus, de la inferior la superior. Necredința și ignoranța, spunea Hugues, sunt cele mai mari obstacole în calea evoluției spiritului. Așadar, credința adevărată, credința omului în sine și capacitatea sa de cunoaștere, în posibilitate evoluției spiritului uman, în Dumnezeu, în ajutorul,  bunatatea și puterea Lui,  este calea spre lumea divină, unde spiritul trebuie să ajungă după terminarea misiunii pe pământ, devenind nemuritor. Este scopul fiecărui credincios templier și nu numai, a fiecărui membru al ordinelor cavalerești ale vremii. Prin cunoaștere și educație, prin credință, spiritul domină corpul material, devine puternic, neînficat. Neînfricați, fără teamă de a-și pierde viața pe câmpul de luptă, templierii au devenit luptătorii cei mai temuți ai timpului, oameni cu cunoștințe și puteri enorme.

           Și, pentru a ajuta cavalerii templieri să evolueze spiritual, să devină spirite luptătoare puternice, Hugues de Payens a creat ritualul ezoteric/spiritual secret, atât de secret încât doar cei chemați l-au descoperit, fiecare în gradul corespunzător etapei lui de evoluție spirituală.           Iar el,  inițiatul Don Juarez Diaz, a devenit unul dintre acele spirite elevate, puternice, pentru care a venit timpul să aplice pe câmpul de luptă iberic tot ceea ce știa. Și cu toată forța și puterea pe care le dobândise de la spiritul divin.  

           Pe timpul celei de a doua cruciade creștine (1147-1148), Don Juarez Diaz, maestru inițiat în ezoterismul templier,  a laut decizia să se înapoieze în regatul Aragon și să lupte împreună cu ceilalți templieri iberici împotriva maurilor din emiratul Almoravid. Astfel a ajuns să lupte împreună cu templierii comanderiei Montblanc pentru cucerirea orașului și a castelului de la Zuda. Atunci a întânit-o pe una din cele mai curajoase doamne caballero hidalgo, Melissa Isabela de Gadara y Salou[6] care, cunoscând tunelurile secrete ale castelului, i-a condus pe luptătorii creștini în interiorul zidurile. Și, tot împreună cu Doña Melissa Isabela, templierii lui  Don Juarez Diaz au apărat castelul împotriva contraofensivei maure.

         Amintirile despre viața sa și luptele din Țara Sfântă, despre acei cavaleri templieri de legendă, l-au făcut pe Don Juarez Diaz  de Carrena să-și dea seama, din nou, de dificultățile ce trebuiau depășite pentru a-și realiza planurile de dezvoltare și întărire a comanderiei San Juan de Tortosa, să-și pregătească oamenii  pentru  viața grea de templier,  pentru luptă și sacrificiu. Il întărea însă credința fermă că va izbândi în acțiunile sale și faptul că făcea parte dintr-o puternică structură organizatorică, ordinul cavalerilor Templului lui Solomon, materializată aici, în apropierea sa, în provincia Tarragona-Las Tierras del Ebro, prin comanderiile din Castillo de Tarragona, Castillo Montblanc de Barberá de la Conca, Castillo de Miravet, Castillo de la Santa Creu, Castillo monasterio de San Miguel de Escornalbou, Castillo de Catllar, Castillo de Vilafortuny (Guillem de Fortuny), Castillo de Móra, Castillo de Milmanda. Se afla o adevărată rețea de fortificații cu comanderii care se ajutau reciproc, iar acest ajutor le făcea pe fiecare din ele să fie și mai puternice, deși adevărata putere consta în valoarea luptătorilor lor.

          Și luptătorii comanderiei sale, San Juan de Tortosa, erau buni, bine antrenați, s-a gândit Don Juarez Diaz, privndu-și cavalerii din jurul său. Deși puțini ca număr, erau o fortă importantă în Las Tierras del Ebro. Ei duc mai departe tradițiile, ritualurile, credința templieră iberică. Și, poate, peste secole, locuitorii acestor locuri, vizitând fortificațiile,  își vor aminti de tinerii templieri care au renunțat la viața lor normală pentru a apăra, cu prețul vieții, oamenii și  aceste ținuturi frumoase, credința, cultura și valorile lor tradiționale. Iar cetatea Tortosa, Tortosa templierilor, va rămâne mereu cu porțile descise tuturor, ca simbol al demnității, forței și unității spiritului iberic.

        Tortosa, noiembrie 2019

        Autor  Michael Riche-Villmont       

Copyright ©2019 Toate drepturile apartin autorului Michael Riche-Villmont. Varianta de bază în limba spaniolă.


[1] Istoria Melissei Isabela de Salou a fost descrisă în romanul ”Fantomele din Tarragona”.

[2] Vezi romanul istoric „Los fantasmas de Tarragona”, autor Michael de Riche-Villmont, ed.2015, ISBN 978-606-30-0097-3

[3] Istoria Melissei Isabela de Salou a fost descrisă în romanul ”Fantomele din Tarragona”.

[4] Karen King,  What is Gnosticism?, Harvard University Press, 2005

[5] Vezi ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, autor Michael Riche-Villmont, ed 2015, ISBN-13: 978-1977834720

[6] Vezi ”Fantomele din Tarragona”, autor Michael Riche-Villmont, ed 2015, ISBN 978-606-30-0097-3

Eseu ” Doamnele si ordinele cavaleresti, în evul mediu (Tortosa, sărbătoarea Virgen de la Cinta)”

Eseu
„Doamnele si ordinele cavaleresti, în evul mediu
<Tortosa, sărbătoarea Virgen de la Cinta>
(Eseul este publicat în lucrarea „Cavalerii templieri-spiritualitate templieră tradițională”, ambele variante, spaniolă și română). El original es en español/ Originalul în limba spaniolă

Început de septembrie în provincia Tarragona este o perioadă pe care mulți  turiști o așteaptă cu mare interes. Este una din cele mai bune perioade ale anului, în Peninsula Iberică, de a îmbina odihna, relaxarea pe Costa Dorada, cu turismul cultural, istoric,  aici intersectându-se ruta templieră (Miravet-Tarragona-Tortosa), cu ruta James I  (Barcelona, Tarragona, Salou, Tortosa, Mallorca, Valencia) și ruta legendei Melisa Isabela de Salou (Tarragona, Salou, Reus, Tortosa).

Este, deci, explicabil faptul că reîntâlnirea cu orașul Tortosa, așteptată cu nerăbdare și cu oarecare emoție, ne-a făcut realmente plăcere. Orașul frumos, liniștit ce se întindea mândru de-a lungul malurilor prietenoase ale râului Ebro, cu splendidele  construcții   vechi, medievale, foarte bine evidențiate,  creau acea  atmosferă tradițională  inconfundabilă a locului în care istoria reușește să armonizeze  epoca acelor hidalgos medievali, cu epoca urmașii lor din zilele noastre.   Armonizează, peste secole, generațiile de autentici iberici și le protejează continuitatea spirituală, națională, tradițiile locale, limba și cultura pentru care străbunii lor . Și nu este singurul loc din Peninsulă cu un astfel de mesaj. Așa cum ne arată tradiția, istoria și spiritul spaniol, toate ținuturile iberice, martore ale sacrificiilor medievale, unesc și armonizează comunitățile locale tradiționale și le obligă la continuitate.  Este ceea ce am aflat încă din prima zi a documentării mele anterioare în Provincia Tarragona și Terres del’Ebre.

Spuneam că reîntâlnirea cu Tortosa ne-a făcut plăcere. În urmă cu câțiva ani am cunoscut o mică parte din trecutul  acestor locuri, pe timpul documentării  despre istoria secolelor 12 și 13 în provincia Tarragona  și provincia  Valencia.  Atunci am aflat lucruri incredibile despre evenimentele istorice ale epocii, despre regele Jaime I al Aragonului, conții de Barcelona, Melissa Isabela de Salou[1] și legendele care-i au ca personaje principale pe acești eroi iberici. Și ne-am îndrăgostit pur și simplu, eu și Cornelia, de aceste ținuturi de spiritul și tradiția acestor oameni minunați. Am fost pe urmele lor, pe Costa Dorada, în lucurile în care acei eroi au trăi, au luptat, au iubit și s-au sacrificat. Locuri în care ei au făcut Istoria. Unul din aceste locuri este Tortosa.

Veche așezare iberică, din provincia Tarragona, Terra de l’ Ebro Tortosa este  situată pe malul râului Ebro, la cca 30 kilometri nord de țărmul Mediteranei. Se știe că în acest loc exista din cele mai vechi timpuri o așezare prosperă, datorită condițiilor locale dintre cele mai bune (apă, munte, păduri-ca loc de refugiu și vânat, clima caldă). În perioada romană a cunoscut o dezvoltare importantă, fiind denumită Dertusa, iar în perioada maură, aproape 400 de ani, a devenit un important centru agricol și comercial. Maurii au construit un  fort  puternic de apărare pe o stâncă situată chiar  pe malul râului,  castelul Zuda. Cucerit de contele de Barcelona în anul 1148, castelul a fost întărit, devenind o cetate puternică în calea invadatorilor mauri și a fost numit  Castillo de San Juan de Tortosa. În zilele noastre, castelul cetate, în starea în care este,  poate fi admirat în toată splendoarea lui arhitecturală și istorică.

 

În primele două zile ale sejurului nostru în Tortosa am vizitat, din nou, Castillo de San Juan ( de la Zuda), Catedral de Santa María și Museo de Tortosa. Locuri impresionante, pline de istorie, de  legende, dar și de multe mistere istorice încă nedezlegate. Am avut privilegiul să vedem în incinta catedralei un coat of arms, emblema primului ordin cavaleresc feminin din Peninsulă, probabil și din lume: un topor de luptă pe scut. Despre semnificația acestuia am auzit lucruri  foarte interesante, pe care intenționam să le aprofundăm. De fapt, ne-am oprit în Tortosa pentru marea sărbătoare a Virgen de la Cinta, în prima duminică a lunii septembrie. Activitățile prilejuite de această sărbătoare durează, de regulă, cinci-șase zile, culminând cu procesiunea de duminică.

Sfânta Maria, Virgen de la Cinta[2], a fost declarată patroană spirituală a orașului Tortosa în 1863, catedrala purtând hramul Sfintei Maria. Se spune că, într-o noapte din luna martie 1178, Fecioara Maria s-a înfățișat unui preot  chiar în biserică, și  i-a dat o panglică, odată cu binecuvântarea, pentru devotamentul și credința lui. Apariția a fost consacrată de Biserica catolică, în ianuarie 1617 fiind creat, în Tortosa,  un ordin religios, numit   La Cofradía de Santa María de la Cinta,[3]  denumirea de astăzi  Real Archicofradía de la Cinta, cu scop de devoțiune,  prin grija și cu sprijinul episcopului Luis de Tena. Trei secole mai târziu a fost creat și un imn al Virgen de la Cinta.

 

Așadar, a doua zi, duminică,  am  participat la sărbătoarea Virgen de la Cinta, Fecioara María cu panglică, (Mare de Déu sau  Verge de la Cinta, în catalană). Este una din cele mai importante sărbători din  Tortosa, la care participă zeci de mii de localnici și turiști. Invitația de a participa și noi la această sărbătoare a venit de la dr.  Ramon Diaz de B., un cunoscut istoric din Valencia, care ne ajuta la documentarea despre campania din 1229 a regelui James I. Și el fusese invitat, la r\ndul lui, de către rudele sale din Tortosa, care ne-au fost ghizi cât se poate de buni.

Procesiunea, formată din preoți și mii de persoane care însoțeau statuia Fecioarei, a început la Catedrală, a continuat  de-a lungul bulevardului și mai multor stăzi și s-a terminat la Catedrală, cu Imnul închinat Virgen de la Cinta. O procesiune magnifică, plină de bucuria devoțiunii, la care au participat și  zecile de mii de persoane  care asistau pe trotuare de-a lungul străzilor și în piața Catedralei. Au sosit în Tarragona, pentru această sărbătoare și  turiști din toată Europa, alături de adoratori din întreaga Spanie. Impresionant!

Am urmărit cu mare plăcere defilarea soborului de preoți ce precedau statuia Fecioarei cu Panglică, purtată pe un car alegoric, urmată de câteva zeci de doamne ce purtau rochii lungi roșii sau albastru azur și panglici de aceeași culoare pe cap. Peste rochii, purtau mantii de lungime medie. O combinație interesantă între modele și culori. Apoi, veneau  membrii fanfarei, îmbrăcați cu haine de sărbătoare, muzica lor specifică încântând  marea coloană de oameni ce se întindea pe mai bine de un kilometru. Un spectacol splendid, trăit de întreaga mulțime de oameni.

– Ce haine frumoase poartă doamnele, a remarcat Cornelia.

– Într-adevăr, sunt haine  foarte frumoase, i-a răspuns Ramon Diaz. Observați că sunt modele medievale, atât rochiile lungi, cât și matiiile.Sunt doamnele membre ale ordinului Real Archicofradía de la Cinta. Hainele pe care le admirăm constitue uniforma membrelor ordinului, preluate de la un alt ordin, un ordin  cavaleresc feminin.

– Scuză-mă, Ramon, am intervenit eu, vorbim despre ordinul Doamnelor din Tortosa?

– Exact. La acest ordin m-am referit. Este primul ordin cavaleresc exclusiv feminin. Dar am mai vorbit despre el, nu?

– Da, am vorbit atunci când mă documentam pentru romanul „Fantomele din Tarragona”. Dar ai deschis un subiect interesant, ordinele cavalerești feminine.

– Mă interesază și pe mine,  am intervenit Cornelia. După terminarea procesiunii și a slujbei religioase, îmi povestiți mai multe lucruri despre aceste ordine ale doamnelor spaniole?

– Cu mare plăcere. Este un subiect atât de drag familiei nostre, i-a răspuns Ramon, zâmbind orgolios spre soția lui, doamna Maria Isabela de B.

L-am privit întrebător, surprins de spusele lui, dar mai ales de gestul de orgoliu care nu-l prea caracteriza. A înclinat capul,  zâmbind. Era o promisiune că vom afla multe alte lucruri despre doamnele-cavaleri  iberice.

 

Seara am admirat focurile de artificii, alături de alte vreo cincisprezece persoane, de pe splendida terasă a reședinței domnului și doamnei de Monbrera, situată pe domeniul de pe pantele muntoase din estul orașului, deasupra castelului. Un spectacol de neuitat. Aşa cum de neuitat a fost atmosfera în care s-a desfăşurat cina, târziu în noapte, până spre orele dimineţii şi discuţiile atât de interesante, condimentate cu un excelent umor iberic, subtil, inteligent, făcut parcă să  evidențieze seriozitatea subiectelor, printre care și  cavalerismul feminin medieval. În această noapte frumoasă, caldă de septembrie, cu un pahar de vin bun de Tortosa, am retrăit atmosfera medievală din Terres del Ebro ascultând istorii mai puțin cunoscute povestite de Ramon Diaz de B. și Dona Isabela de Monbrera. Nici nu puteam găsi un subiect mai interesant în această noapte plină de istorie.

–  Doamna cavaler, hidalgo…Generic vorbind, ni s-a adresat Ramon Diaz, doamna cavaler era văzută ca femeia luptătoare, purtătoare de scut și spadă. Cred că acesta este sensul cuvintelor, privind în urmă. Secole la rând, începând cu epoca de piatră, doamnele, femei hidalgos, au luptat cu arma în mână atunci când au fost nevoite să se apere, să-și protejeze familia. Nu era și nu este un lucru deosebit, doar că noi, bărbații, din orgoliu, le vedem mai…delicate.

– Și totuși, sunt atâtea legende despre femeile luptătoare, începând cu amazoanele, a intervenit Don Manolo.

– Ai dreptate, dragul meu, l-a completat Dona Isabela, legenda amazoanelor din nordul Pontului Euxin are un dublu mesaj. Pe de o parte, ne arată că femeile au avut calități de luptătoare din vremuri ancestrale. Pe de altă parte, amazoanele au fost prima comunitate militară exclusiv feminină, primul ordin militar feminin din istorie. Asta presupune o organizare strictă, ierarhică, cu scop precis și misiuni militare, dotare corespunzătoare cu arme. Se pare că erau bune cunoscătoare a tacticii, a strategiei militare din acele timpuri.

– Nici nu se putea altfel deoarece se spune că erau fiicele zeului  războiului, Ares și conduse de  Hippolyta și Antiope. Îmi cer scuze pentru completare, i s-a adresat  Ramon Diaz verișoarei sale.

– Ai făcut bine că ai intervenit, i-a răspuns Dona Isabela. Așa este, amazoanele au avut atât descendență, cât și protecție divină. Au făcut parte din rândul celor aleși pentru un scop nobil, bine definit, în viața pământeană. Le putem considera ca precursoare ale nobilelor ordine cavalerești  medievale?

– Binențeles, i-a răspuns Don Manolo, soțul Donei Isabela. Mă întreb dacă avem strămoși de la Pontul Euxin, în ceea ce te privește? i s-a adresat acesta soției privind-o cu un zâmbet plin de duioșie. Ramon, aveți strămoși acolo?

– Nu este exclus, Manolo. Dacă acceptăm teoria apariției homo sapiens pe continentul African și migrația istorică spre nord- nord est, atunci avem cu certitudine strămoși la Pontul Euxin.

Am urmărit oarecum surprins, nedumerit  zâmbetele lor care ascundeau schimbul de cuvinte.

Don Manolo a remarcat suprinderea mea, dar a continuat să zâmbească fără să nici o explicație.

– Existența și faptele de arme ale femeilor  luptătoare au fost relatate de cronicari în mod frecvent de-a lungul timpului, unele din ele de notorietate în istorie, a continuat Dona Isabela. Mă refer la prințesa Bizanțului Anna de  Comnène, la Mathilde de Canossa de Toscana, regina Marguerite d’Anjou,  la Ioana D’Arc multe altele necunoscute.

Dezvoltând subiectul, trebuie să facem referire la doamnele membre ale ordinelor cavalerești medievale. Deși, în cadrul ordinelor cavalerești ca cel templier, ordinul ospitalier/ioanit, ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazarus, și celelalte ordine militare religioase, femeile îndeplineau sarcini administrative și sanitare, ceea ce nu este puțin lucru. Le regăsim atât în campanii militare, cât și în forturi, castele și cetăți aflate în prima linie de apărare a creștinătății. Mai ales aici, în Peninsula Iberică, pe întreaga perioadă a războiului de Reconquista și după aceea.

– Cred că cel mai elocvent exemplu este legenda castelului Zuda de Tortosa, a intervenit Don Manolo. Ne spui povestea luptei de la Tortosa, Isabel?

– Cu mare plăcere. Este o istorie foarte interesantă și noi, vechile familii de hidalgos ne mândrim cu nstrămoșii noștri. Așadar, iată ce s-a întâmplat cu secole în urmă aici, în Tortosa.

După cucerirea castelului Zuda, în 1148,  de către contele de Barcelona, Ramon Berenguer  IV, cu ajutorul cruciaților creștini plecați în cea de-a doua cruciadă, castelul a fost dat spre administrare contelui de Montcada și cavalerilor templieri. Treptat, castelul cetate a fost renovat, întărit cu noi ziduri de apărare și s-au construit alte anexe necesare garnizoanei templiere.

La un an de la cucerirea castelului de cruciați, maurii au organizat o incursiune pentru recucerirea cetăţii Suda de Tortosa şi, pe cale de consecinţă,  controlarea  întregii zone, Taifa. Astfel, în octombrie 1149, o armată puternică a pătruns în oraşul Tortosa, lipsit de apărare, iar pupulaţia civilă, majoritatea fiind femei şi copii, s-au refugiat în cetatea Suda.

În cetate, garnizoana formată din un număr redus de ostaşi şi locuitorii oraşului, au ocupat poziţiile  pentru apărare,  hotărâţi să lupte până la unul pe zidurile cetăţii. De la posturile lor de luptă, au urmărit îngrijoraţi cum asediatorii, după ce au înconjurat cetatea, s-au pregătit pentru  cucerirea acesteia de la primul asalt, ştiind că forţele de apărare erau insuficiente.

În momentul în care a început asaltul, din cetate s-au auzit zgomote deosebit de puternice, zăngănit de arme, strigăte de luptă, dominând atmosfera specifică de război. Auzind aceste zgomote aproape înfricoşătoare, comandanţii mauri au înţeles că apărătorii creştini erau în număr foarte mare şi că le-au întins o cursă, iar ca să evite o catastrofă, au ordonat retragerea şi părăsirea regiunii.

Ce se întâmplase de fapt? Legenda spune că fina [4]contelui Ramón, Melissa Isabela, a organizat o mică armată formată din femeile ce locuiau în Tortosa. Femeile şi copii au adus din oraş, de la casele lor, toate obiectele casnice din metal (tablă), iar când ostaşii de pe zidurile cetăţii şi-au lovit scuturile cu săbiile, încurajându-se la începerea asaltului, femeile şi copii au lovit obiectele din metal, generând un zgomot asurzitor, care i-a derutat pe atacatori. Nu se ştie cine a avut ideea acestei ingenioase stratageme de derutare a adversarului, poate contele de Montcada, poate cavalerii templieri, poate eroina Melissa de Salou. Strategia apărătorilor din Tortosa a devenit, cu timpul legendă, la fel ca multe fapte de eroism ale locuitorilor provinciei. La fel ca şi legenda Melissei Isabela de Salou. Fac o mică paranteză și vă relatez legenda Melissi, așa cum a descris-o, în cartea dedicată acesteia, Don Michael, oaspetele nostru.

…Pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarragona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută de mauri  în robie.În asediul pentru cucerirea cetății La Zuda dec către Contele Taymond, Melissa Isabela a fost călăuza armatei creștine și, după cum se spune, ea a inițiat planul de apărare a cetății, un an mai târziu, pe timpul atacului armatei maure.

 

Impresionat de ingeniozitatea femeilor din Tortosa, de curajul și sacrificul lor, contele de Barcelona, Ramón Berenguer al IV-lea, a înființat un ordin cavaleresc, sub denumirea „La Orden de las Damas de Tortosa[5]”, sau „Orden del Hacha”, în 1149. Ordinul cavalerilor femei instituia aceleași privilegii ca și ordinele cavalerești ce aveau ca membrii bărbații: scutiri de taxe, onoruri spirituale,  recunoaștera caracterului nobiliar al ordinului și a membreleor sale, dreptul la o parte din bunurile capturate de la dușmanii mauri, dreptul descendenților cavalerilor femei de a deveni, la rândul lor cavaleri ai ordinului, etc.  De remarcat că acesta a fost printre primele ordine cavalerești feminine din lume, ceea ce arată rolul important al femeilor luptătoare în Reconquista. Dar și marea însemnătate a evenimentelor eroice din 1148 și 1149 de la Tortosa, ca exemplu pentru femeile iberice în secolele care au urmat.

Dona Isabela a  rămas, câteva momente, cu privirea pierdută spre orașul luminat feeric și gândurile plecate departe, poate spre acele vremuri eroice, la Melissa Isabela de Salou și sacrificiul femeilor din Tortosa. Un moment de aducere aminte, respectat de noi toți.

– Dona Isabela, urmașele acelor eroine păstrază tradiția și în zilele noastre? Cornelia a pus întrebarea a cărei răspuns îl așteptau mulți dintre cei de față.

– Mulțumesc, Dona Cornelia, pentru întrebare. Da, noi, urmașele eroinelor din Tortosa, membre ale onorabilului Orden de las Damas de Tortosa, ordin nobiliar onorific, păstrăm tradiția și ducem mai departe prestigiul, ritualurile și acțiunile tradiționale pe care le-am moștenit. Am bucuria să fie, alături de noi, câteva din nobilele mele surori cavaleri.

Un scurt moment și bărbații s-au ridicat în picioare, făcând un scurt salut cu capul spre doamnele la care făcuse referire gazda noastră.

– Am facut această prezentare pentru că o parte din oaspeții noștri nu știau despre apartenența noastră la ordin, a spus Dona Isabela în timp ce bărbații ne-am ocupat locurile pe scaune.  Precizarea Donei Isabela era necesară pentru noi, musafirii acestei splendide mari familii.

– Uniforma noastră este, de secole, formată din rochie lungă de culoare albastru azur și mantie roșie cu glugă, având imprimat pe spate semnul heraldic: un topor de luptă pe un scut. Suntem o familie formată din câtea zeci de Doamne cavaleri, descendente directe ale nobilelor luptătoare din Tortosa și, pe măsură ce trec anii, sunt primite în ordin descendentele noastre ajunse la vârsta majoratului.

– Gestul Contelui Ramón Berenguer al IV-lea de a înființa un ordin nobiliar feminin l-a inspirat pe regele Juan I de Castilla să înființeze, în anul 1387, La Orden de las Damas de la Banda. În perioada tulbure a anilor 1380-1400, când se schimbau frecvent regii micilor state Iberice, ca și frontierele dintre ele, a intervenit în conflictele armate și ducele de Lancaster, care începuse ofensiva de cucerire a regatului de Castilla. Regele Juan I de Castilla plecase cu armata sa spre Leon, astfel că ducele de Lancaster avansa fără a întâlni obstacole. La sfârșitul lunii mai 1387 a ajuns la Palencia, pregătindu-se să intre în castel. Spre marea lui surpriză, castelul a rezistat eroic, fiind apărat doar de femeile așezării Palencia. Pentru a nu fi prins în capcană de regele Juan I, care se îndrepta spre Palencia, ducele de Lancaster s-a retras și astfel a fost salvat regatul. În semn de recunoștință față de eroismul femeilor din oraș și pentru a le onora vitejia, regele a înființat, în același an,  La Orden de las Damas de la Banda. Nobilele Doamne, membre ale  ordinului aveau multe privilegii și dreptul de a purta colan din aur, rezervat până atunci doar cavalerilor bărbați.

– Istoria cunoaște și alte ordine onorifice destinate exclusiv femeilor, a intervenit Dona Estera de Rontana. În anul 1792, regele Charles al IV-lea al Spaniei a înființat ordinul dinastic La Real Orden de Damas Nobles de María Luísa[6], mare maestru fiind regina  Maria Luisa de Parma. Titlu de membră a ordinului și distincția aferentă se acordau exclusiv femeilor nobile pentru realizări excepționale și servicii aduse regatului. Ordinul se bucură de un mare prestigiu și în zilele noastre.

În secolele 17 și 18 au fost înființate mai multe ordine nobiliare onorifice religioase ce aveau și au ca membri doamnele, femei nobile. Printre  aceste ordine  sunt  La Orden del Amaranta, La Orden de las Damas Esclavas de la Virtud, La Orden de las Damas para Honrar a la Cruz și altele.

– Așadar, vorbim despre ordinele cavalerești medievale, nu despre cele de astăzi. Pentru că cele din zilele noastre trebuie văzute și analizate într-o altă manieră, mai complexă. Societatea modernă și-a pus amprenta și asupra ordinelor cavalerești nobiliare tradiționale, care au existență neîntreruptă  din evul mediu până astăzi. Doamnele  din Peninsulă au fost și sunt o prezență activă în peisajul cavaleresc și în societate, ca purtătoare a spiritului de noblețe și cavalerism  medieval, autentic. Castelanele puteau fi și au fost, la nevoie, luptătoare neînfricate. Au fost parte din lumea dură, dar și  romantică a  cavalerismului medieval, cu dragoste profundă, așteptări și  speranțe, drame și tragedii, dar și fericire. Iar parfumul romantic al cavalerismului apus îl regăsim în povestiri și legende, personificate în nobilele cavaleri de astăzi. Le avem aici și le iubim și prețuim.

Vocea lui Don Manolo, înceată, profundă, ne-a  lăsat fără cuvinte.  O liniște plină de mister, de nostalgie după vremurile de mult apuse ne-a cuprins. O liniște copleșitoare. „Mi-e dor de Dona Melissa Isabela”, s-a auzit, într-n târziu, vocea Corneliei. Și mie”, i-a răspuns, șoptind,  Dona Isabela de Monbrera: „mi-e dor de Melissa Isabela,  de bunica, de doamnele acelor vremuri grele , dar și frumoase”.

A fost o noapte de neuitat aici, în vecinătatea castelului Zuda de Tortosa, retrăind evenimente misterioase, eroice din istoria iberică. Atmosferă de profundă nostalgie cavalerească alături de veritabilele nobile cavaleri, descendente ale doamnelor, hidalgos creștine care și-au apărat cu eroism și inteligență casele și familiile.

 

N.b.  Din câte știm noi, cartea „Fantomele din Tarragona” este singura narațiune-roman care descrie întregul context militar în care s-au petrecut evenimentele din Tortosa, cu personaje concrete, majoritatea reale și care face referire și la tezaurul maur.

 

*

Deși  ordinele cavalerești militare si religioase din evul mediu  erau compuse din nobili, cavaleri bărbați, este consemnată  prezența, în mod excepțional, a doamnelor cavaleri, provenite tot din rândul nobilimii. Explicația constă, pe de o parte, prin distincția pe care Biserica medievală o făcea între femei și bărbați, chiar nobili fiind, iar pe de altă parte, datorită misiunilor deosebit de grele, periculoase, a condițiilor duse la extreme din campaniile militare la care chiar bărbații antrenați le făceau față cu greu. Să nu uităm că majoritatea ordinelor cavalerești erau ordine militare și religioase, cu restricții majore.

Cu toate acestea, faptele de arme eroice ale doamnelor din nobilime au determinat familiile regale să le recunoască meritele prin înființarea, pentru ele, a ordinelor nobiliare exclusiv feminine. Ordine care există și astăzi, în țările de tradiție cavalerească (Spania, Portugalia, Franța,Germania), spre cinstea membrilor acestor ordine. Ordine care au reguli și ritualuri neschimbate de secole. Ele au caracter exclusivist și nu se percep taxe.

În aproape toate țările, în epoca modernă s-au înființat asociații feminine populare cu caracter spiritual, autodenumite ordine  cavalerești, asociații masonice sau paramasonice. În același timp, aproape toate asociațiile spirituale și-au deschis porțile,  accesul femeilor este neîngrădit. Prin prezența femeilor în aceste asociații neocavalerești, populare, printre care și cele neotempliere, comunitatea neocavalerească și-a câștigat un mai mare prestigiu în contextul  opiniei larg răspândite că    asociațiile neogavalerești, nenobiliare, începând cu secolul 19, sunt o oglindă a societății, adoptă valorile morale și spirituale, cultura și atitudinea timpului.

 

Tortosa, 12 septembrie  2018

Michael R.Villmont

[1] Michael R.Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.Sf. Ierarh Nicolae, 2015,

[2] La Santa Cinta de Tortosa. VIII Centenario 1178-1978. Mariano Jover Flix. Imp. Cooperativa Gráfica Dertosense, 1978. ISBN 84-400-5225-1.

[3] Wikipedia, Enciclopedia libre, https://es.wikipedia.org/wiki/Advocaci%C3%B3n_de_la_Virgen_de_la_Cinta

[4] Vezi Michael R.Villmont, „Fantomele din Tarragona”, 2015, ed. Sf. Ierarh Nicolae, ed.Multimedia Publishing (2018), ed. Amazon (2017).

[5] Manuel de Iñigo y Miera: Historia de las órdenes de caballería, pp. 93-96

[6] La Real Orden de Damas Nobles de María Luísa,Wikipedia, Enciclopedia libre,

El original es en español/ Originalul în limba spaniolă

Tortosa, 12 septembrie 2018
Michael R.Villmont

Eseu: Spiritul cavaleresc de astăzi, tradiţie sau modernism? (Ordinele nobiliare)


 

                                             (Ordinele nobiliare)

 

Un recent articol despre viitorul cavalerismului nobiliar, mi-a reamintit dezbaterea pe această temă începută la simpozionul din august 2016, ce a avut loc la fortul Miravet, în  provincia Tarragona.

Miravet este un fort templier[1], situat în sud-vestul oraşului Tarragona, pe malul drept al râului Ebro. Fortul a aparţinut ordinului cavalerilor templieri până în anul 1308, după care a fost donat ordinului cavalerilor ioaniţi (ospitalieri).  În fiecare an, în luna august, în Miravet se organizează un festival cavaleresc, la care participă membrii ordinelor cavalereşti din toată Europa, în special ordinele succesoare ale ordinului cavalerilor templieri[2].

Ultimul simpozion, unde s-au prezentat opinii privind cavalerismul  şi viitorul ordinelor cavalereşti nobiliare, se constitue ca un eveniment important al spiritualităţii cavalereşti, tocmai prin temele abordate: istoria cavalerismului nobiliar, prezentul şi viitorul mişcării spirituale cavalereşti. Teme despre care se discută frecvent de către teoreticienii cavalerismului, dar şi de membrii ordinelor cavalereşti, unii mai avizaţi, alţii mai puţin avizaţi, însă cu opinii interesante.

În contextul acestor discuţii, ni se pare a fi de mare actualitate şi opiniile despre tradiţionalismul ordinelor cavalereşti nobiliare, în zilele noastre. Dacă unii teoreticieni opinează şi pledează pentru menţinerea spiritului tradiţional al vechilor ordine cavalereşti, alţii susţin necesitatea modernizării acestora. Cu atât mai mult, susţin aceştia, cu cât apar noi pseudo-ordine cavalerești sub forma juridică de organizații neguvernamentale /ONG-uri,  înfiinţate ca asociaţii private moderne, mai mult cu scop caritabil, urmărind promovarea noilor valori sociale, valori moderne. Dar și a tradiționalismului cavaleresc. Unele din asociațiile pseudo-cavalerești la nivel european, preluînd exemplul ordinelor cavalerești medievale, au devenit și ele adevărate școli spirituale, ezoterice, de educație morală. Și de promovare a tradiționalismului cavaleresc sub aspectul unei bune educații, a unei bune morale, a spiritualității creștine.

În centrul discuţiilor, aşadar, se află  Tradiţia... Tradiţia este un concept complex, cu semnificaţii comunitare şi naţionale profunde, ce desemnează un adevărat patrimoniu cultural, spiritual, format din credinţe, obiceiuri, elemente culturale comune, legende locale, concepţii de viaţă şi atitudine, valori spirituale, ritualuri, care definesc identitatea locală şi cea naţională. Acest patrimoniu, consolidat în cadrul comunităţii, timp de sute de ani, este transmis din generaţie în generaţie, pe cale scrisă şi, mai ales, orală şi astfel transced timpului. Tradiţia aduce, din vechimea timpului,  valorile morale şi spirituale, obiceiurile comunităţii, regulile împământenite, devenind o trăsătură caracteristică a comunităţii, element al identităţii locale. Şi, pentru că  fiecare comunitate are o identitate şi tradiţe proprie, definitorie, integrarea migraţionistă devine aproape imposibilă, lucru unanim recunoscut în zilele noastre.

Fiecare comunitate, mai mică sau mai mare, are o tradiţie proprie, ceea ce, în ultimă instanţă asigură unitatea membrilor comunităţii. Acest lucru este valabil pentru comunităţile locale, constituite pe criterii teritoriale, dar şi pentru cele profesionale, iniţiatice, spirituale, sportive, de divertisment, etc. Spiritualitatea[3] unei comunităţi, ca element esenţial şi definitoriu al acesteia are, la rândul ei, o tradiţie proprie, ceea ce-i asigură continuitatea în timp.

Ordinele cavalereşti, ca să ne referim la ele,  considerate  comunităţi iniţiatice şi spirituale au, fiecare din ele, o tradiţie proprie, care le defineşte şi individualizează, le dă o identitate şi recunoaştere socială.

De aceea, în ceea ce ne priveşte, apreciem că un ordin cavaleresc/nobiliar, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât tradiţional, mai ales dacă a fiinţat neîntrerupt încă din evul mediu. Şi acest principiu al tradiţionalismului este valabil nu numai în ceea ce priveşte ordinele cavalereşti, ci toate ordinele iniţiatice (masoneria, rosacrucienii, ordine nobiliare şi cele dinastice, etc).

Tradiţionalismul înseamnă, în primul rând, a avea o istorie proprie care, cu cât este mai îndelungată, cu atât este mai bine sedimentată, consolidată şi structurată. Principiile, obiceiurile, valorile, ritualurile se stabilesc şi consolidează în timp. Chiar dacă acestea sunt prevăzute în statute şi regulamentele de organizare şi funcţionare ale ordinelor cavalereşti, aplicarea lor în timp verifică viabilitatea, acceptabilitatea de către generaţii succesive de cavaleri şi le statuează ca fiind autentice, valabile şi, aproape întotdeauna, imuabile. Aşadar, tradiţionalism înseamnă şi transmiterea către generaţiile viitoare, a obiceiurilor, a uzanţelor, a valorilor şi ritualurilor vechi, neschimbate de secole, considerate un patrimoniu cultural-spiritual dobândit prin preluare nealterată a esenţei acestuia.

Transmiterea patrimoniului tradiţional al comunităţii spirituale, iniţiatice, cavalereşti (ale fiecărui ordin în parte), etc., către noii membrii ai comunităţii, face parte din  procesul educaţional, ce începe cu familia. De aceea am susţinut şi în alte eseuri[4] că spiritul cavaleresc a fost transmis de-a lungul secolelor, în familile nobiliare,  ca o moştenire de familie, de la tată la fiu, păstrându-se tradiţia ca descendenţii bărbaţi să devină membrii ai aceluiaşi ordin cavaleresc la fel ca părinţii şi strămoşii lor. Astfel şi-au păstrat tradiţia şi autenticitatea adevăratele ordine nobiliare, cavalereşti sau dinastice, până în zilele noastre. La fel se întâmplă şi în familiile de cavalerilor de astăzi.

Principalul mijloc prin care se menţine tradiţionalismul şi autenticitatea comunităţii spirituale, sunt ritualurile specifice, bazate pe rememorarea unor fapte istorice, alegorii, legende, simbolism, iniţieri, elemente de ezoterism, etc.

Ritualul comunităţii cavalereşti, de exemplu, este     o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice, inspirat din  tradiţie şi simbolism care, prin întreaga sa desfăşurare, exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică,  cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie. Rolul ritualului este nu numai acela de a transmite elemente din istoria şi valorile comunităţii, a învăţămintelor ascunse în simboluri şi alegorii, ci şi acela de a contribui la formarea spiritului cavaleresc tradiţional al comunităţii (ordinului) respectiv. Fiindcă, în definitiv, acest lucru urmăreşte comunitatea: sedimentarea spiritului său propriu la toţi membrii comunităţii, aşa cum a fost el format de-a lungul timpului. Spiritul, nobleţea spiritului, care cuprinde nu numai spiritualitatea, tradiţia, ci şi atitudinea, educaţia, modul de viaţă al membrilor comunităţii, aplicarea în viaţa de zi cu zi a principiilor, valorilor şi tradiţiei comunităţii.

O altă modalitate de transmitere a tradiţiei este educaţia[5] în familie, în acele vechi familii nobiliare, sau, mai recent, în vechile familii de intelectuali, pentru care apartenenţa la comunităţile cavalereşti era ea însăşi o tradiţie, parte din  educaţia elitistă a copiilor lor.

Tradiţia nu este numai un patrimoniu cultural şi spiritual, ci şi o modalitate de a păstra identitatea istorică proprie, de a asigura continuitatea valorică între trecut şi viitor, este cartea de identitate a comunităţii într-o lume a falselor valori aduse de mediocritate. Tradiţia este factorul de echilibru între diferitele comunităţi şi naţiuni, pe baza respectului reciproc, a propriei responsabilităţi. În acelaşi timp, păstrarea, apărarea  tradiţiei proprii, adevărate, veritabile este şi o datorie a comunităţii, o obligaţie faţă de generaţiile viitoare.

 

*

Odată cu trecerea timpului,  a intervenit şi adaptarea comunităţilor cavalereşti nobiliare (spirituale, iniţiatice, etc.) la  fiecare etapă istorică, lucru firesc, pentru că aceste comunităţi au evoluat în cadrul societăţii. Adaptarea şi modernizarea comunităţilor cavalereşti, iniţiatice, spirituale este un proces obiectiv ce se face prin membrii acestei comunităţi nobiliare, oameni de elită ai societăţii, promotori, în majoritatea cazurilor, ai modernizării societăţii, păstrând, însă tradiţia.

Se poate constata uşor că toate vechile comunităţi cavalereşti nobiliare  şi-au adaptat chiar scopul şi misiunile, dar au păstrat regulile de bază ale existenţei lor, ritualurile, doctrina şi spiritualitatea. Tocmai acest fenomen al continuităţii lor spirituale arată necesitatea existenţei acestor comunităţi în societatea moderă, fiind un  factor de echilibru în contextul apariţiei unor false valori morale şi a ofensivei falsului multiculturalism. Toate aceste vechi comunităţi cavalereşti, la fel ca şi celelalte comunităţi  iniţiatice, spirituale, au devenit, pentru membrii lor,  adevărate şcoli de spiritualitate elevată, de educaţia tradiţională, de promovare a credinţei creştine, a vechilor valori umane. Atât ele însele, cât şi membrii acestor comunităţi contribuie la menţinerea în societate a vechilor valori morale, spirituale, familiale, prin aceea că sunt ele însele elite ale întregii societăţi şi exemple educaţionale, comportamentale, de atitudine spirituală tradiţională.

Rolul educativ al comunităţilor cavalereşti nobiliare , promovarea valorilor tradiţionale locale şi naţionale, dezvoltarea şi adaptarea spiritualităţii cavalereşti creştine la evoluţia societăţii este, după cum am constatat, o realitate a zilelor noastre, ceea ce face ca spiritul cavaleresc să fie mereu mai popular şi atractiv. Cu o singură condiţie: să promoveze tradiţionalismul pe baza căruia s-a format.

 

Michael R.Villmont

Barcelona, februarie 2017

 

 Copyright©2017. Toate drepturile trezervate autorului.

[1] Mai multe date despre castelul Miravet, vezi cartea „Miravet, misterul manuscrisului”, ed. 2016, autor Michael Riche-Villmont

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, „San Bernardo  de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”, ed.2015

 

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, Eseul „Spiritualitatea cavalerească”, 2017, http://michaelvillmont.eu/blog/2017/01/30/spiritualitate-cavalereasca-eseu/

 

[4] Vezi Michael Riche Villmont, „Cavalerii de Malta, spiritualitate şi nobleţe ospitalieră”, ed.2016  şi „Cavalerii templieri, spiritualitate templieră”, ed.2016

[5] http://michaelvillmont.eu/blog/2016/11/16/eseu-cavalerii-de-malta-ganduri-despre-educatie-noblete/

 

 

 

 

Fragment din Eseul: Cavalerismul (Cavalerii templieri) și francmasoneria – Istorie și simbolistică

Eseul se regăsește în lucrarea „Cavalerii templieri medievali, spiritualitate si simbolistica”

                 Eseu   Cavalerii templieri și  francmasoneria

                                        ( Istorie și simbolistică)

… Misterele vechilor cavaleri templieri și secretele francmasoneriei, amplificate de câteva elemente comune dezvăluite publicului, au dus la nenumărate speculații privind izvoarele templiere ale francmasoneriei speculative. Speculații amplificate și de dispariția inexplicabilă a cavalerilor templieri din Regatul Franței și din Anglia, în anul 1307, când papa Clement al 5-lea  a ordunat arestarea acestora.  Insă dincolo de speculații, nu putem omite câteva aspecte, elemente și simboluri comune ale celor două organizații, simboluri definitorii pentru fiecare din ele, în parte. Francmasoneria, ca ordin inițiatic, ezoteric, școală de educație morală și spirituală, așa cum o consideră francmasonii, și-a creat un ansamblu  propriu de cunoștințe, bazat pe cele șapte arte antice și un sistem de ritualuri, simboluri, legende, alegorii, dezvoltat de-a lungul istoriei. Acest sistem, început în  Epoca Luminilor (Iluminismul), secolele 16-18,  a preluat și elemente din istoria și simbolismul cavalerilor templieri, adaptate specificului francmason. De ce a preluat de la cavalerii templieri? Există explicații pertinente, credibile.

Ordinul cavalerilor templieri, ordin religios, militar, cu caracter nobiliar, a fost înființat în anul 1118, în Ierusalim, de nouă cavaleri cruciați, pe muntele Templului. Acolo era  un loc sfințit, unde fusese ridicat, cu patru milenii în urmă, Templul lui Solomon. Constructie magnifică în epocă, Templul a fost ridicat de regele Solomon, ajutat de maestrul constructor și arhitect Hiram Abiff și de regele Hiram al Tirului, ca loc de rugăciune, dedicat Domnului, creatorul universului. Templul era o realizare impresionantă, ce etala perfecțiunea artei arhitecturale și măiestria constructorilor, contribuind la dezvoltarea stilurilor de arhitectură și a geometriei sacre.

Templierii au preluat[2] de la preoții creștini și din religia iudaică întreaga simbolistică, semnificația și spiritualitatea Templului lui Solomon, odată cu numele Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon,din Ierusalim.

      În anul 1127, călugărul Bernard de Clairvaux, conducător al ordinului monanahal Cistercian, a întocmit statutul ordinului templier, cunoscut sub denumirea de Carta Latina, pe baza căruia ordinul cavaleresc a fost recunoscut de legatul papal, la Troyes, în 1129, iar în 1139, papa Inocențiu al II-lea  a luat ordinul sub protecția sa, cu multuiple privilegii. Dar îndrumătorul  și sprijinitorul ordinul templier a devenit, pentru tot restul vieții sale, Bernard de Clairvaux, regulile monahale de viață ale călugărilor cistercieni devenind reguli de viață ale cavalerilor templieri (sărăcie, obediență, castitate). După moartea călugărului Bernard, în 1153, ordinul cistercian a continuat să sprijine ordinul templier, ocrotindu-i pe cavaleri și după 1307, când papa Clement al V a dispus arestarea membrilor ordinului cavaleresc.

Influența ordinului monahal cistercian asupra ordinului templier s-a manifestat pe toate planurile, moral, spiritual, material, inclusiv în domeniul construcțiilor, al edificării de forturi de apărare, castele și biserici, transformându-i pe templieri în constructori  de elită. Acest lucru a fost posibil deoarece călugării cistercieni erau ei înșiși constructori de elită.

– Citez, așa cum îmi amintesc, din una din lucrările dumneavoastră, maestre M., a continuat profesorul Ernesto.

„… Concepţia lui Bernard de Clairvaux despre asceză, moderaţie şi simplitate şi-a spus cuvântul şi în stilul arhitectural al construcţiilor cisterciene, biserici, mănăstiri, ansambluri religioase sau administrative.[3][4][5] Putem remarca astfel, că stilul arhitectural trebuia să asigure construcţiilor cisterciene soliditate, rezistenţă şi austeritate, evitând ornamentele artistice inutile, care puteau  distrage atenţia călugărilor de la asceză şi umilinţă…. Până la apariţia Ordinului Cistercian şi în perioada de început a acestuia, toate construcţiile, inclusiv cele religioase erau ridicate în stilul roman, preluat de la vechii arhitecţi romani şi gildele lor  profesionale de constructori, stil caracterizat prin elemente circulare şi arcade semicirculare. [6]

Noul stil cistercian a făcut trecerea de la stilul romanic la cel gotic, caracterizat prin arcade înalte, în arc de cerc, având ferestre luminoase, care lăsau să pătrundă lumina în interiorul clădirilor.

Poate aşa se explică şi existenţa, în cadrul aşezămintelor monahale cisterciene, a unor dezvoltate ateliere şi echipe de lucrători pietrari, zidari, lemnari şi, ca nouă calificare, fierari, cu mici topitorii şi forje. Aceste echipe de constructori beneficiau de aprecierea comunităţilor şi au primit privilegii, având o relativă stabilitate, deoarece construcţia unul ansamblu religios putea dura şi zeci de ani. Secretele realizării construcțiilor erau bine păstrate în rândul acestor ateliere şi bresle profesionale, care foloseau simboluri şi ritualuri pentru a-şi proteja tainele meseriei. Rezultă faptul că, beneficiind de dezvoltarea arhitecturii laice,  cu atât mai mult stilul gotic s-a dezvoltat în interiorul Ordinului Cistercian, stil care a răspuns exact cerinţelor Cartei Caritatis. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că membrii ordinelor cavalereşti au fost nu numai luptători şi călugări, ci şi eminenţi constructori. Ei au ridicat nenumărate forturi de apărare, cetăţi şi castele, în special în ţinuturile orientale, la graniţele regatului Ierusalimului, dar şi în ţările creştine europene. Intermediarul răspândirii secretelor arhitecturii şi ale ştiinţelor construcţiei în interiorul ordinelor cavalereşti, liantul dintre cavaleri şi constructori, a fost ordinul cistercian, deţinătorul secretelor ştiinţelor religioase, spirituale, mistice şi, desigur, chiar ezoterice…

Această legătură să fie, oare, explicaţia dispariţiei subite a cavalerilor templieri francezi şi a tezaurelor acestora în 1312, când ordinul lor a fost desfiinţat în regatul Franţei? Ar trebui să schimbăm termenul de dispariţie cu cel de transformare a lor în călugări şi constructori privilegiaţi? ”

În această perioadă, secolul 14, constructorii privilegiați din Europa, organizați în asociații constituite pe criteriul profesiei (pietrari,  zidari, lemnari,etc) și pe cel al edificiului de construit (la fiecare construcție: catedrală, biserică, castel, fort, etc erau una sau mai multe asociații de construcții numite ateliere, sau cabane, după locul unde se cazau și unde-și păstrau uneltele). Fiecare atelier, cabană avea sistemul propriu de cunoștințe pe care le păstrau și foloseau codificate, folosind simboluri preluate din natură sau din cele șapte științe liberale. Codificarea cunoștințelor meseriei se făcea în scop de protecție, pentru a nu fi furate de concurență, iar tinerii, la intrarea în meserie, treceau printr-un ritual de inițiere în tainele viitoarei lor meserii, devenind ucenici. Atelierele erau conduse de cei mai buni meseriași, maeștri, adevărați administratori ai șantierelor, care  proveneau, de cele mai multe ori,  din rândul călugărilor specializați în arhitectură și științele construcțiilor, ulterior constituid ei înșiși o categorie aparte, arhitecții.

Cavalerii templieri, nobili prin descendență, au conlucrat cu călugării arhitecți pentru construirea de comanderii, forturi, capele, castele, drumuri, astfel că au avut posibilitatea să devină constructori de elită, adevărați maeștri în mânuirea spadei și a planurilor arhitecturale. Ceea ce s-a și întâmplat, realizările lor, ca și cele ale cavalerilor ospitalieri (Ioaniți, de Malta) ruinele lor fiind foarte des întâlnite, astăzi,  în toate țările europene și în Orientul Apropiat.

În epocă, respectiv secolele 14, 15, 16, perioadă a Renașterii, se dezvoltă științele, în special filozofia, reactualizând și reinventând vechile științe antice, ceea ce se remarcă și în rândul atelierelor de constructori și arhitecți. Aceștia realizează construcții monumentale, folosind stiluri arhitecturale noi, cum este stilul gotic. Cunoscută ca perioada francmasoneriei operative, epoca Renașterii face tranziția de la construcțiile materiale, realizarea uimitoarelor edificii (printre care marile catedrale europene Koln, Strasburg, Bruxeles, Milano, etc), la activitatea subtilă, spirituală, de construire a unui nou spirit uman, liber, inventiv, deschis progresului. Începea perioada preindustrială și industrială, cu muncitori liberi și burghezi bogați, purtători ai progresului industrial.  Este și perioada pregătitoare pentru transformarea francmasoneriei operative, în francmasoneria speculativă, care se consideră școală spirituală, inițiatică, ezoterică și simbolică, ce are la bază cele șapte științe liberale. Scopul ei era tocmai acela de a dezvolta spiritul uman pentru noua eră industrială. Apariția francmasoneriei speculative este considerată de către francmasoni ca fiind anul 1717, când s-a  constituit  marea lojă a Angliei, din patru loje londoneze. Data este doar calendaristică deoarece apariția și consolidarea francmasoneriei speculative a durat întreg secolul 17 și începutul secolului 18, proces de durată și cu multe frământări interne. Se impunea fundamentarea unei istorii și doctrine proprii, a unui sistem simbolistic și ritualistic unificat, lucruri greu de realizat. Se manifestau contradicții între francmasoni cu nivel de educație diferit, între oameni din popor, burghezi și cei cu origini nobile, între englezi, irlandezi și scoțieni, etc. Un prim pas de stabilire a unor reguli masonice unitare l-a constituit publicarea de către  dr. teolog James Anderson  în 1723, a Constituțiilor[7] masonice, primul cod de reguli recunoscut și respectat și astăzi de majoritatea francmasonilor.

Concomitent, au fost înființate mari loje în aproape toate statele europene și peste ocean, în unele state chiar mai multe mari loje și mari oriente. Francmasoneria se dezvolta permanent și se consolida doctrinar, spiritual și simbolistic….

…………………………….

-Aveți dreptate în privința lui Ramsay.  Foarte important în istoria relației dintre vechile ordine cavalerești și francmasonerie este discursul ținut de baronul Andrew Michael Ramsay[8], în 1737,  în Paris, la întrunirea Marii Loje Franceze:” Discursul pronunțat la recepția francmasonilor de către domnul de Ramsay, Marele Orator al Ordinului [9]„. În discursul său,   baronul Ramsay, el însuși cavaler al Ordinului Sf. Lazăr, susținea că  francmasoneria are, printre alți ascendenți și cavalerii cruciați din prima cruciadă creștină (1096-1099),  cruciadă care a avut drept consecință eliberarea Orașului Sfânt  și înființarea Regatului Latin al Ierusalimului. El se baza pe așa zisele date istorice obținute în baza relațiilor de rudenie cu ducele de Bouillon, unul din conducătorii cruciați. Baronul Ramsay a făcut doar o trimitere indirectă la cavalerii ospitalieri, dar majoritatea istoricilor francmasoni au susținut că el s-a referit la templieri, ordin desființat de papalitate în 1312 și reînființat în anul 1804, de doctorul Bernard Fabre Palaprat  sub numele de  Ordinul Templului, pe baza documentului Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis[10]

Noul ordin, modern, autointitulat ordin cavaleresc templier, nu provenea din vechiul ordin cavaleresc al  nobilului Hugues de Payens, era o asociație de oameni proveniți din popor, nu avea caracter nobiliar, dar acest lucru nu constituia un impediment.

Discursul lui Ramsay a avut un mare impact  asupra francmasonilor din toate țările. A atras atenția francmasonilor asupra ordinelor cavalerești, în special asupra ordinelor cavalerești  templiere moderne, ca spațiu nobiliar unde pot întâlni vechile tradiții. Astfel că  o parte dintre francmasoni s-au înscris în ordinele cavalerești moderne, care au fost înființate în diverse state europene.

Era perioada în care, în francmasonerie,  tocmai se fundamentau și unificau elementele de ritual,  introducerea gradului de maestru mason, apariția legendei hiramice, etc, ceea ce însemna preluarea unor elemente vechi cavalerești în doctrina masonică. Acestea le voi  detalia mai târziu.

În urma  neînțelegerilor dintre francmasonii nobili englezi și cei din mica burghezie irlandeză, în 1738 s-a produs prima schismă, care a ținut până în 1813. Disidenții au înființat o alta mare lojă, iar din 1753 aceasta a adoptat ritul de York, în care erau acordate și grade cavalerești. Astfel s-a constituit un  ordin masonic cavaleresc.

În anul 1751,  baronul prusac Karl Gotthelf von Hund[11] a înființat Ordinul[12] masonic de strictă observanță, o mare lojă care cuprindea atât grade masonice, cât și grade cavalerești/templiere. Baronul von Hund a susținut că înființarea ordinului s-a făcut pe baza statutului și ritualului templier pe care l-a primit de la marele maestru al unui ordin templier francez, reînființat în 1743.

Spre deosebire de francmasonerie,  vechile  ordine cavalerești au apărut și au avut fiecare din ele o evoluție  organizată, cu scopuri precise, recunoscute și încurajate de Vatican, reglementate de Dreptul Canonic. Aveau o dogmă, ritualistică, ezoterism proprii, ceea ce le conferea o mare valoare în ochii noilor francmasoni.

Cercetătorii francmasoni au remarcat faptul că Marile loje masonice au fost înființate în baza propriilor constituții,  reglementate de legile comune, iar membrii lor aveau pregătire și educație diferită, mentalități și interese personale divergente, de cele mai multe ori. Astfel se explică neînțelegerile interne, în epocă, și perioada lungă de timp pentru unificarea ritualurilor și a simbolisticii.

După arestarea unora dintre templieri  în 1307 și desființarea ordinului de către Vatican, în 1312, cavalerii templieri și spiritul templier nu au dispărut, dimpotrivă, se cunoaște modul în care s-a asigurat continuitatea acestui spirit nobiliar. Membrii ordinului templier din prioratele iberice au fost transferați în noile ordine cavalerești special constituite pentru ei: Ordinul de Montesa în Regatul Aragon și  Ordinul Militar al lui Hristos, în Regatul Portugaliei. Templierii din regatul Franței s-au refugiat în Provence (care aparținea Regatului de Aragon), în Anglia și Scoția, evitând arestarea. Așadar, ordinul cavalerilor templieri, așa cum era el cunoscut, apreciat și protejat până în 1307, a dispărut, dar membrii lui și-au continuat activitatea militară sub alte drapele. Vechiul ordin templier înființat în 1118, a dispărut ca entitate, ca formă organizată de cavalerism medieval. Însă spiritul templier, la fel ca și multele mistere ce i-au însoțit existența, au continuat să existe, cel puțin datorită documentelor istorice, legendelor și faptelor lor de arme.

Vidul spiritual cavaleresc lăsat de templieri a fost speculat în nenumărate forme de asociațiile interesate, ordinele cavalerești moderne, nou înființate. Fiecare se consideră urmașii eroilor nobili medievali și și-au întocmit constituții și ritualuri adecvate, inspirate din ceea ce se cunoștea despre vechii templieri.

Francmasoneria însă a preluat doar elemnte de simbolism și spiritualitate, pe care le-a adaptat specificului activității ei. Și nu a fost un lucru rău, dimpotrivă….

… Pe scurt, acestea sunt gândurile mele despre cavalerii templieri și francmasonerie, și-a încheiat expunerea profesorul de Colla..

………………………….

*Simboluri masonice preluate de la ordinele cavalerești/templiere

Majoritatea cercetătorilor din domeniul simbolismului sunt de acord asupra unora  din elementele de spiritualitate și simbolism templier ce au fost preluate de francmasoneria speculativă.

Sub aspect organizatoric:

  • Cum am arătat mai sus, s-au înființat ordine francmasonice care conțin și o componentă cavalerească/templieră: Marea Lojă Scoţiană de Strictă Observanţă (templieră) și Ritul de York, care cuprinde  trei Corpuri,  corpul capitular sau ordinul masonilor arcului regal,corpul criptic sau ordinul masonilor criptici  și corpuri cavalerești, creștine și militare. Acestea se consuideră a fi ordine cavalerești masonice, formate din francmasoni cu gradul de maestru.
  • Alte mari loje sau ordine masonice au înființat grade masonice cu denumiri cavalerești, superioare gradului de maestru, ceea ce presupune că deținătorii lor posedă un nivel ridicat de cunoștințe ezoterice.

Sub aspect ritualistic.

Odată cu apariția francmasoneriei speculative, în 1717, a fost introdusă în ritualul masonic sabia, care a înlocuit uneltele constructorilor/masonilor operativi, creând o aparență cavalerească.

Sub aspect simbolistic:

– francmasoneria speculativă a preluat de la cavalerii templieri tema templului lui Solomon[13], pe care l-a adoptat ca simbol spiritual și rezultat al lucrărilor spirituale masonice;

– tema construirii templului lui Solomon, a fost transformată în  lucrare spirituală de construire a unui templu spiritual al virtuților Divine, personajul principal fiind maestrul Hiram Abiff, iar activitatea și viața lui Hiram a fost ilustrată prin legenda hiramică  a sacrificiului suprem și nemurirea sufletului. Astfel, Hiram a devenit protortipul, simbolul gradului de maestru. Construirea simbolică a prototipului omului iluminat spiritual, ( în contextul acelei perioade, a Epocii Luminate),  a devenit esența spiritului francmasonic.

Acest lucru s-a produs și datorită discursului ținut de cavalerul Ramsay în 1737.

Complexitatea influențelor reciproce dintre ordinele cavalerești templiere moderne și francmasonerie rezultă și din faptul că multe persoane sunt atât membrii ai francmasoneriei, cât și ale ordinelor cavalerești, în diferite grade și demnități. Acest fapt determină apropierea simbolisticii, a ritualurilor, a acțiunilor spirituale și de binefacere dintre cele două forme de asociere spirituală, în scopul educării membrilor lor în spiritul binelui, al valorilor umane, pentru a deveni elite morale. Influența reciprocă a doctrinei și spiritualității templiere și a  simbolisticii francmasonice este mult mai profundă, mai complexă, iar elementele prezentate exemplificativ nu fac altceva decât să arate evoluția și manifestarea universală a spiritualității umane, sub forme adecvate fiecărei epoci istorice.

Barcelona, iunie 2018

Autor  Michael R. Villmont

Copyright© Originalul în limba spaniolă.

[1] Citește romanul  „Miravet, misterul manuscrisului”, Michael R.Villmont, ed.2017, Editurile Amazon,Kobo, Barns&Noble

[2] Vezi romanul „Chemarea templului secret”, Michael R.Villmont,  ed.2016, editurile Amazon, Barns&Noble, Goodreaders

[3] Wikipedia, Enciclopedia Libera

[4] Michaël   Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele

Cavalereşti”, 2015, ed. Sf.Ierarh Nicolae.

[5] Hugh Chisholm, ed. 1911 în Encyclopaedia Britannica, ed 11, Cambridge University Press.

[6] René Huyghe, Larousse Encyclopedia of Byzantine and Medieval Art , Paul Hamlyn, 1958

[7] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[8] ibidem

[9] Alain Bernheim, Ramsay și ses deux discursuri , pp7-11 Vie de Ramsay , Editions Télètes, 2011

[10] Michael R.Villmont, lucrarea Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, ed.2015 și Wikipedia.

[11] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[12] Templul și loja, M. Baigent și R. Leigh, Arrow 1998

[13] Citește romanul „Chemarea templului secret”, autor Michael R.Villmont, ed.2016, editura Multimedia și Amazon

Eseu: Templierii de Monaco – Sărbătoarea Crăciunului, spiritualtate templieră

Autor Michael Riche Villmont
Notă,

Vorbind de principatul de Monaco, majoritatea oamenilor care l-au vizitat sau au aflat amănunte despre micul stat de pe Riviera mediteraneană, apreciază splendorile arhitecturale şi urbanistice, peisajele uluitoare, magnificele porturi cu yahturi luxoase, stilul de viaţă exclusivist al rezidenţilor. Într-un cuvânt, admiră ceea ce a reuşit să devină principatul: paradisul luxului şi al bunăstării, al înţelepciunii şi frumosului, unde omul a prelucrat stânca, transformând-o dintr-o piatră uriaşă, într-o bijuterie plină de viaţă.
Însă, marea bogăţie a principatului este spiritualitatea comunităţii, viaţa spirituală diversificată, complexă şi profundă pe care micile comunităţi locale o trăiesc. Fiindcă locuitorii principatului au o spiritualitate proprie, bazată pe credinţă, pe proprii tradiţii şi mari valori umane, spiritualitate care susţine şi propulsează dezvoltarea vieţii materiale.
De acest lucru m-am convins atunci când am cunoscut una din laturile spiritualităţii comunităţii principatului, cea a nobleţei şi cavalerismului. Principatul are propriile ordine dinastice: Ordre de Saint-Charles, ordin cavaleresc dinastic, înfiinţat prin Ordonanţa din ianuarie 1863, de către Prinţul Charles III de Monaco; Ordre des Grimaldi , infiinţat prin Ordonanţa 1 028, din 18noiembrie 1954; Ordre de la Couronne, înfiinţat prin ordonanţa din 20 iulie 1960. Importanţa deosebită şi prestigiul acestor ordine sunt evidenţiate prin aceea că ele se află sub directa conducere a S.A.S.Prince de Monaco.
Mai există câteva ordine şi medalii care se acordă marilor personalităţi din domeniul cultural, cel al crucii roşii, etc.
Ordinele dinastice din Monaco sunt foarte importante şi scopul înfiinţării lor a fost acela de a încuraja dezvoltarea spirituală specific-locală, de a promova marile virtuţi creştine şi de a recunoaşte şi a recompensa nobleţea spiritului uman, marile personalităţi locale şi străine, cele ale artei, culturii, ştiinţei, a celor dedicaţi carităţii. Sunt recunoscute meritele personalităţile care, prin munca şi exemplul lor, aduc mari servicii Principatului şi umanităţii, fiind aceste ordine ele însele o formă a înaltei spiritualităţi ce se dezvoltă în Principat.
În afară de ordinele cavalereşti proprii, în principat fiinţează şi alte importante ordine cavalereşti, printre care (denumiri uzuale): Ordinul cavalerilor templieri, Ordinul cavalerilor de Malta, Ordinul cavalerilor Sfântului Mărmânt, etc.
Membrii Ordinului cavalerilor templieri ( l’Ordre de Templiers de Jérusalem, OSMTH), Prioratului de Monaco, de exemplu, au o viaţă spirituală impresionantă, prin propriile activităţi specifice cavalereşti, prin deschiderea şi colaborarea internaţională şi participarea la operele de binefacere. Spiritul templier este purtat şi transmis, cu devoţiune, de câţiva oameni devotaţi evoluţiei spirituale. Foarte interesantă este propria bibliotecă, ce cuprinde lucrări editate în franceză, italiană şi engleză, de istoria, dogma, simbolistica şi spiritualitatea templieră.
Dar, despre cavalerii templieri din Principat, vom prezenta mai multe date într-un alt eseu, dedicat acestora, fiindcă prezentul eseu este dedicat spiritului de nobleţe al tuturor ordinelor dinastice şi cavalereşti din Principat profundei lor spiritualităţi, purtătoare ale valorilor umane, spirituale, morale.

*

25 decembrie, o zi frumoasă, însorită, în Principatul de Monaco. O zi cu profundă semnificaţie spirituală pentru cavalerii tuturor ordinelor nobiliare: sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, ziua de Crăciun. O zi a credinţei, a spiritului, sărbătorită în Principat cu mare dedicaţie şi, ca în fiecare an, partea artistică, cea intelectuală şi cea cavalerească din comunitatea principatului, şi-au armonizat activităţile şi au colaborat pentru evidenţierea aspectului spiritual, dificil lucru în această lume a comercialului atotstăpânitor. Impresionant mi s-a părut, în acest context, modul cum au sărbătorit Crăciunul cavalerii ordinului Templului din Ierusalim, alături de întreaga comunitate monegască.
*
Pentru templierii ordinului, programul festivităţilor de Crăciun a fost bogat, diversificat şi cu o spiritualitate evidentă, personalizată. Activităţile cavalereşti specifice au început din 23 decembrie, cu o reuniune capitulară dedicată atât solstiţiului de iarnă (21 decembrie), moment când soarele începe parcursul pe traiectoria sa ascendentă, cât şi marii sărbători creştine. Preluând semnificaţiile spirituale ale saturnaliilor romane (17-23 decembrie), ce marcau începutul, un nou an aducător de schimbare şi dezvoltare a naturii şi a spiritului, creştinătatea îi suprapune adevăratul Început al spiritului uman prin naşterea Mântuitorului, Început care a schimbat modul de gândire şi de viaţă al creştinilor.
Acestor profunde semnificaţii spirituale i-a fost dedicată, după cum ne-au arătat, întrunirea festivă a cavalerilor templului credinţei, din Monaco, asociaţi în comanderia St.Michel. Adunarea capitulară, cu excelenta sa deschidere internaţională, desfăşurată în l’Eglise de Saint Paul, a fost prilejul ideal ca Excelenţa Sa G.C şi Excelenţa Sa M.P. să prezinte cavalerilor şi asistenţe, câteva date despre istoria şi semnificaţia Sărbătorii Naşterii Mântuitorului Isus. Şi, de ce nu, au fost momente de rememorare interioară, de către fiecare dintre participanţi, a venirii lui Hristos pe pământ şi a misiunii Lui de a ne scoate din temniţele viciului, prin preluarea păcatului primordial asupra sa. El ne-a arătat calea prin care fiecare dintre noi, un Faust legat prin promisiunea deşertăciunii de Rău şi viciu, rupem lanţurile spirituale ale sclaviei păcatului.
Din expunerile lor, am aflat că istoria interesantă a Crăciunului vine din antichitate, din Babilon, continuată în Grecia antică şi Roma. Anticii au observat că în a doua jumătate a lunii decembrie, ziua începe să se mărească şi natura să renască. Erau zilele ( 17-23 decembrie) de sărbătorire a zeului Saturn, saturnália, cu activităţi festive, care au atras popoare întregi, creând astfel, obiceiuri seculare. Conform credinţei romane precreştine, 25 decembrie era ziua în care s-a născut Soarele. În anul 46 î.Hr., Împăratul Iulius Cezar a instituit calendarul iulian, conform căruia noul an începea în ziua de 1 ianuarie, fiind sărbătorită după obiceiurile din saturnália, alături de naşterea Soarelui.
Mai târziu, după apariţia creştinismului, în anul 221, creştinii din orientul apropiat au sărbătorit data de 25 decembrie ca zi de naştere a Lui Isus, Soarele Creştinătăţii, iar din secolul 14, Biserica a consacrat această sărbătoare importantă.
Pentru templieri, ca ostaşi sărmani ai lui Hristos şi ai templului din Ierusalim, Naşterea Mântuitorului este cu atât mai importantă, pentru că acei vechi cavaleri şi-au dedicat lupta şi viaţa lui Hristos.
Ritualul specific ce a urmat interesantelor prezentări ale semnificaţiilor Crăciunului, s-a dovedit a fi un adevărat spectacol al simbolismului templier, în care armoniile profunde ale cântecelor gregoriene şi ale ariilor din lucrările lui Mozart ( Sonata di chiesa, Requiem, Gloria in excelsis Deo), ca parte integrantă a ritualului, i-au purtat pe cavaleri spre vremurile de profundă credinţă şi glorie a templarismului lui Hugues de Payens şi al lui Saint Bernard de Clairvaux. Momente de pierdere de sine în înalta spiritualitate de dincolo de timp, cea a vituţiilor divine din Templul etern. Momente prin care rareori poţi trece şi care te marchează cu profunzimea şi puritatea lor, care te purifică şi te întăresc pentru a servi Binele şi virtutea. Momente care te fac conştient de privilegiul ce-l ai de a fi parte a cavalerismului şi a nobleţei spirituale. Poate şi recunoscător acelora care au reuşit să consolideze o astfel de asociaţie cavalerească, asociaţie sufletească, spirituală, aici, pe stânca templului lui Hercules.
Adunarea capitulară, ritualul cavaleresc, s-au constituit ca momentul de istorie, dogmă şi spiritualitate templieră în cadrul acestor activităţi dedicate sărbătoririi Crăciunului, ritualul fiind modalitatea de a asigura continuitatea existenţei valorilor spirituale, morale, culturale ale spiritului templier.
Dacă toate adunările capitulare ale acestei splendide asociaţii au o astfel de trăire, atunci spiritul templier şi-a găsit templul ideal pentru rememorarea vechii lui glorii! Pentru că gloria nu le aparţine lor, cavalerilor, ei doar o retrăiesc. Non Nobis Domine…….

*
În această zi frumoasă de 25 decembrie, încă impresionat de atmosfera de o profundă spiritualitate a adunării capitulare, am aşteptat, eu şi Cornelia, ora plecării spre catedrala arhiepiscopală, unde urma să participăm la missa de Crăciun.
Am privit în jur. În salonul elegant, situat lângă recepţia hotelului, toate mesele erau ocupate. Foarte multe persoane au ţinut, probabil, să fie aici, în Principat, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, locul unde spiritul Crăciunului, atât de prezent în vitrine, pe străzi şi clădiri, în privirile şi atitudinea oamenilor, se armonizează cu peisajele splendide, cu eleganţa, distincţia şi prestigiul acestui adevărat paradis.
„Cred că este timpul să plecăm”, a spus Cornelia, privindu-l pe comisiorul care s-a apropiat de noi, având două buchete splendide de trandafiri albi şi care, apoi, ne-a condus la taximetru.
Drumul de la hotelul situat pe malul mării, în zona Larvotto şi până la Cathédrale Notre-Dame-Immaculée, catedrala arhiepiscopală a Principatului de Monaco, situată în Monaco-Ville, l-am parcurs în câteva minute, admirând străzile curate, spaţiile verzi şi multitudinea zonelor pline de flori. Şi vitrinele, aranjate cu gust, care-şi etalau într-un mod atractiv produsele destinate cadourilor.
Catedrala strălucea în lumina soarelui mediteranean, parcă exprimându-şi bucuria de a primi atât de mulţi oameni. Fiindcă, în piaţetă erau foarte multe persoane, care se îndreptau spre scările catedralei. Eleganţa celor care urmau să participe la slujba religioasă de Crăciun, dovedeau încă odată gradul de civilizaţie al comunităţii, amplificat de dorinţa fiecăruia de a-şi etala personalitatea şi rafinamentul. Ca o pată de culoare, dar şi o reflectare a mândriei lor personale, în acea mulţime se vedeau bărbaţi purtători ai mantiilor cavalereşti, uniforme ale cavalerilor crucii roşii, ale cavalerilor crucii albe, ale cavalerilor ordinului Sfântului Mormânt şi ale cavalerilor aparţinând altor ordine. Mergeau spre intrarea în biserică, însoţiţi de soţii şi copii, semn al spiritului lor de familie. Un spirit tradiţional frumos, încurajat de spiritualitatea cavalerească.
Cathédrale Notre Dame Immaculée, cunoscută de comunitatea locală şi sub numele de Saint Nicholas, este o construcţie splendidă, în stilul gotic, cu trei intrări , cu arcade şi rozeta înţelepciunii în partea superioară a intrării principale. Ea a fost construită începând cu anul 1874, pe locul fostei biserici Saint Nicholas şi sfinţită în 1911. Interiorul catedralei este la fel de valoros ca şi exteriorul acesteia, armonizându-se pentru exprimarea atmosferei de pietate, devoţiune, atât de necesară reculegerii pentru primirea spiritului divin, în timpul şi în afara missei. Păşind în acest templu al credinţei, ai impresia că eşti la întâlnire şi cu istoria: aici şi-au găsit somnul de veci mulţii din conducătorii Principatului, printre care şi prinţul Rainier III şi Prinţesa Grace Kelly. Şi, după ce am admirat Marele Altar şi scaunul episcopal din marmură, picturile splendide şi arcadele, am depus câte un buchet de flori la mormântul lor, ca respect pentru ceea ce aceste mari personalităţi reprezintă în istoria principatului.
Atmosfera specifică din biserică ne-a impresionat şi pe noi. Am mai fost de câteva ori la catedrală şi de fiecare dată ne-a impresionat atmosfera de linişte, chemarea nerostită la rugăciune, la întâlnirea cu Divinul. La reflecţie asupra ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim! Asupra a ceea ce lăsăm în urma noastră.

Missa de Crăciun a început cu acordurile divine de la marea orgă a catedralei, ce însoţeau cântul corului copiilor. Un miniconcert care a electrizat asistenţa şi a pregătit-o pentru emoţionanta slujbă religioasă, pe care fiecare din noi am trăit-o ca o expresie a credinţei în Cel care s-a s-acrificat pentru Bine şi Adevăr.
Din locul unde ne aflam, lângă excelenţele lor, templierii, am privit, atât cât am putut, asistenţa, căutând să-i văd pe cei ce purtau mantii cavalereşti. Iar ceea ce am văzut, atitudinea lor, dovedeau ceea ce mă aşteptam să văd: trăirea profundă a ceea ce însemna credinţa creştină. Era, probabil, momentul adevărului.
Apoi, după un timp, nedefinit, când missa s-a terminat, asistenţa a părăsit corpul navei într-o linişte deplină, semn că reculegerea fiecăruia continua. Templierii, probabil din instinct, au ieşit împreună, unul lângă celălalt, cu familiile în mijlocul lor, parcă ocrotindu-le. Semn al unităţii? Al vechii camaraderii? Mai mult ca sigur, ca reflex de apărare a familiei şi a valorilor familiare.

*
Un concert de operă, oriunde în lume, are o atmosferă aparte, specifică, generată de arhitectura şi interiorul construcţiei, cu monumentalele intrări, foaier, sala de spectacole. În acelaşi timp, atmosfera festivă, aristocrată, este generată şi de persoanele participante la concert, eleganţa, rafinamentul şi prestanţa participanţilor şi, nu în ultimul rând, de distincţia, gesturile şi comportamentul lor plin de curtoazie. Toate acestea sunt completate de înalta, subtila spiritualitate a templului muzicii, templu al culturii dată de farmecul unui elitism al spiritului educat, cunoscător al muzicii culte. Cu atât mai mult, Salle Garnier din Monte Carlo etalează atmosfera de elitism, rafinament şi spiritualitate, ca o caracteristică a comunităţii din Principat. Mai ales în acestă perioadă a sărbătorilor de iarnă.
Ultima activitate festivă organizată de cavalerii din Principat, în contextul sărbătorilor Crăciunului, a fost concertul de muzică clasică, ce a avut loc seara, în sala Operei aflată în clădirea cazinoului. Istoria sălii operei din Monte Carlo este interesantă, dar puţin cunoscută.
În anii 1850, Prinţul Charles III de Monaco a iniţiat construirea unui nou cartier, numit Monte Carlo, odată cu liberalizarea jocurilor de noroc. În noul cartier, a hotărât să ridice o contrucţie care să găzduiască jocurile de noroc şi l-a angajat pe arhitectul Charles Garnier, cel care a proiectat şi construit cunoscuta clădire a Operei din Paris, Palatul Garnier.
Adept al stilului Beaux Arts, stil imperial din timpul lui Napoleon III, Garnier a început construcţia clădirii în 1858, fiind finalizată în 1863. În 1870, Prinţul Charles a cerut arhitectului Garnier să amenajeze în incinta construcţiei cazinoului şi o sală pentru concerte, amenajare care a durat nouă ani. Rezultatul a fost uluitor, o sală splendidă în acelaşi stil Beaux Arts.
Ca o coincidenţă interesantă, inagurarea sălii, denumită Salle Garnier, situată în vestul clădirii, a fost făcută, în februarie 1879, cu opereta Le Chevalier Gaston, de compozitorul Robert Planquette.
Aşadar, aici, în Salle Garnier, a avut loc concertul de Crăciun, în program fiind arii din Oratoriul „Creaţia” a lui Haynd, Church Sonatas ale lui Wolfgang Amadeus Mozart şi câteva sonate de G. Verdi şi Beethoven, dedicate acestor zile pline de spiritualitate ale Crăciunului, credinţei şi speranţei. Alese cu grijă pentru a evidenţa spiritul Crăciunului, aşa cum l-au trăit compozitorii vremurilor trecute, piesele muzicale interpretate orchestra operei au reuşit să impresioneze asistenţa, formată, în marea majoritate, din cavaleri şi familiile lor, buni cunoscători ai muzicii clasice. Prestaţia orchestrei a fost, astfel, deosebită, impresionantă prin autenticitatea şi sentimentele transmise publicului.
Concertul a fost şi a rămas în amintirea participanţilor, un moment de valori morale, artă şi cultură de referinţă în viaţa spirituală a cavalerismului templier din Principat.

*
Rememorând acele zile şi activităţile cavalereşti organizate de templierii de Monaco, am realizat faptul că fiecare din aceste activităţi, momente distincte în suita festivităţilor de sărbătorire a Crăciunului, au fost componente ale vieţii lor spirituale, . şi au avut câte un mesaj propriu transmis participanţilor şi nu numai: spiritul templier, templarismul ca un curent spiritual, are o istorie proprie, strâns legată de credinţa creştină şi cu valori morale proprii Iar templierii sunt creatorii şi beneficiarii multora din creaţiile artistice, literare, muzicale, etc. Şi ne-am bucurat că am avut privilegiul de a cunoaşte şi o altă modalitate de manifestare a vieţii spirituale cavalereşti.

Notă:
În orice eseu, ficţiune sau realitate, importat este faptul că spiritul are acele valori şi virtuţi conform nivelului său de evoluţie.

Copyright©2016.Todos los derechos pertenecen al autor Michael Riche-Villmont
Copyright©2016 Toate drepturile apartin autorului Michael Riche Villmont.

Eseu, Remember Ierusalim, anul 1099 d.Hr.

               Fragment din lucrarea „Cavalerii de Malta, spiritualitate ospitalieră”     

     Dedicat bravilor ospitalieri- călugări, sanitari şi militari-care, timp de secole, s-au  pus în slujba credinţei , al nobleţei spiritului şi în serviciul bolnavilor, sacrificându-şi, de prea multe ori, propria viaţă

15 iulie… Ierusalim – Oraşul Sfânt, oraşul etern, loc de întâlnire al civilizaţiilor umane, al culturilor orientale şi occidentale, locul din  care Lumina Divină a început să lumineze umanitatea, locul în care istoria şi spiritualitatea ne dezvăluie profunzimea esenţei umane. Şi, mai presus de toate, este locul în care omenirea a fost izbăvită de păcatul primordial. Poate aşa se explică sentimentele profunde şi complexe pe care orice vizitator le are la întâlnirea cu Oraşul Sfânt. Indiferent de câte ori vizitează oraşul, fiindcă  majoritatea vizitatorilor sunt oameni ai credinţei, oameni ai spiritului, sau care conştientizează şi preiau profunda spiritualitate a acestor locuri sfinte.

În acest context, am observat ca pe un fapt normal,  trăirea spirituală complexă, exprimată în diversele  forme de manifestare, a persoanelor de o factură aparte, pe care le-am întâlnit în Ierusalim: membrii ai ordinelor cavalereşti. Oameni ai nobleţei sângelui şi spiritului,  membrii ai mai multor ordine cavalereşti cu origini medievale şi existenţă neîntreruptă, care şi-au făcut o datorie de onoare şi demnitate din a fi promotori ai spiritualităţii creştine.

Trăirile lor, ale nobililor, cavaleri ai zilelor noastre, de o spiritualitate evidentă, se datorau atât  influenţei benefice a locurilor istorice sfinte, cât şi motivului prezenţei lor în oraşul binecuvântat. Câţiva din membrii ordinelor cavalereşti s-au întâlnit aici, în Ierusalim, pentru a cinsti eroismul şi sacrificiul cruciaţilor care, la 15 iulie 1099, au cucerit Ierusalimul şi au înfiinţat Regatul Latin al Ierusalimului, Principatul creştin Antiochia, Comitatul de  Edessa şi Comitatul de Tripoli.  Am spus că erau persoane de o factură aparte! Într-adevăr, grupul de cavaleri era format din urmaşi ai nobililor cruciaţi care au luptat pentru cucerirea Ierusalimului, în 1099, precum şi urmaşii cavalerilor care, de-a lungul timpului, au luptat, în cruciade,  ca membrii ai ordinelor cavalereşti, pentru apărarea locurilor sfinte. Nobilii cavaleri, membrii ai multor ordine dinastice, nobiliare, religioase şi cavalereşti, deţinători ai celor mai înalte ordine, medalii şi distincţii nobiliare, au hotărât să retrăiască, sufleteşte şi spiritual, acele momente dramatice din vara anului 1099, să înţeleagă şi mai bine resorturile spirituale care i-au determinat pe vechii cavaleri să suporte privaţiunile inimaginabile din cruciadă şi să facă, mulţi din ei, sacrificiul suprem în numele credinţei şi a valorilor cavalereşti. Dar şi sentimentele şi trăirile unice pe care le-au avut cruciaţii la îndeplinirea misiunii de a elibera Locurile Sfinte. Voiau, poate, să-şi exprime gratitudinea faţă de sacrificiul cruciaţilor  medievali şi mândria de a fi urmaşii celor care au scris file din istoria omenirii.

Activităţile ocazionate de această întâlnire, s-au desfăşurat pe parcursul a trei zile, cuprinzând simpozion istoric, vizite în Ierusalim şi în principalele locuri istorice şi ale credinţei, pe teritoriul Ţării Sfinte, discuţii libere, missa omagială, ş.a. Simpozionul, urmat de discuţii libere între participanţi, s-au desfăşurat în sălile fortului cunoscut sub numele Turnul lui David, locul în care Godefroy de Bouillon[1], împreună cu grupul său de cavaleri, urmat de Raymond de Toulouse, au pătruns primii în cetatea Ierusalimului.

Impresionant era faptul că acei oameni, aflaţi în cele mai importante poziţii sociale, personalităţi profesionale de notorietate în domeniile lor de activitate, prezentau plini de emoţie, aspecte din istoria familiilor lor, fapte de arme ale strămoşilor lor, povesteau modul în care au pierit mulţi din cavalerii vremurilor apuse. Ceea ce prezentau vorbitorii, nu erau date ştiinţifice, referate istorice, ci momente şi întâmplări de viaţă, evenimente reale la care au participat strămoşi ai cavalerilor de astăzi. Erau evenimente istorice, întâmplări de viaţă din timpul primei cruciade, a eliberării Ierusalimului şi timpul regatului. Aceste evenimente, relatate de cei care le ştiu de la strămoşii lor, primite  ca moştenire de familie, sunt adevărata istorie, trăită acum de participanţi, primită moştenire  ca lecţie de viaţă şi model de atitudine. Şi devenită tradiţie cavalerească.

Atmosfera de profundă spiritualitate s-a manifestat şi în referatele şi eseurile, bazate pe rigoarea ştiinţifică, prezentate de câţiva istorici de notorietate, consacraţi ca experţi în cavalerismul medieval. Istoricii, care publicaseră lucrări ştiinţifice sau romane istorice de referinţă despre cruciade, cavalerism şi ordine cavalereşti, au reuşit să creeze contextul istoric în care s-au desfăşurat faptele  de arme, de capă şi spadă, fapte eroice devenite legende şi  întâmplări romantice, pline de mistere şi magie orientală, cu iniţieri ezoterice şi spirite reîncarnate. Fiindcă aceşti cavaleri din zilele noastre cunosc multe, foarte multe întâmplări incredibile despre lumea ezoterică medievală, magia orientală şi mistere medievale care se manifestă şi astăzi, despre spiritele ocrotitoare ale strămoşilor lor, despre paladinii[2] Templului lui Solomon şi secretele învăţaţilor antici. Întâlnirea dintre creştini şi ştiinţele, ezoterismul şi magia orientale s-a produs tocmai datorită cruciadelor creştine.

 

… Prima cruciadă creştină…Anul 1095. Imperiul Bizantin se afla în mare pericol, înconjurat şi atacat de armatele sultanului Selgiuc, o parte din teritoriu fiind deja pierdut. La cererea împăratului Alexie al Bizanţului, Papa Urban II a  chemat lumea creştină la cruciadă împotriva selgiucizilor, convocând şi un Conciliu la Clermont, în regatul Franţei. Prin această acţiune, papa urmărea atât recucerirea teritoriului Ţării Sfinte, cât şi reunificarea lumii creştine, după schisma din … Răspunzând chemării papale, un număr de nobili europeni, în special din Franţa, au organizat o cruciadă[3], care şi-a început marşul spre Ierusalim în ziua de 15 august 1096, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. După un marş lung, ce a durat  trei ani, timp în care cruciaţii au purtat nenumărate bătălii, au trecut prin privaţiuni, boli, neînţelegeri interne, au ajuns la porţile Ierusalimului, în 6 iunie 1099, cu doar un sfert din
numărul iniţial al combatanţilor.

Slăbiţi de boli, înfometaţi, cu moralul slăbit, copleşiţi de căldura toridă a verii, cruciaţii conduşi de  ducele Godefroy de Bouillon, împreună cu fraţii lui Eustace şi Baldouin, contele Gilbert de Provence, contele Raymond  de Toulouse, Ştefan de Blois, Robert de Flandra, Hugo de Vermandois, fratele regelui   Philip al Franţei, Tancred  de Normandia, Bohemud de Taranto şi nepotul său, Robert de Taranto, Hugues de Payens, ş.a., au asediat cetatea Ierusalimului.

Primele zile de asediu au fost dezastroase pentru cruciaţi. Cei 1500 cavaleri şi circa 20000 pedeştri erau lipsiţi de alimente, de apă, fără posibilităţi de aprovizionare, fără materiale din care să-şi construiască turnurile de asalt, scări de asediu şi platforme de atac. Singurul lucru care le-a rămas, era credinţa. Credinţa susţinută de curaj, onoare,  precum şi de voinţa  de a învinge duşmanul ce-i sfida de pe zidurile de apărare. Pe măsură ce zilele treceau, moralul şi  voinţa de a învinge erau înlocuite de îndoială, apoi de sentimentul de abandonare a luptei, de renunţare. Şi totuşi…Au primit din Europa câteva mici cantităţi de alimente, apă au găsit în satele din jur, iar lemnul pentru construirea turnurilor de asalt,  l-au obţinând demolând corăbiile veneţiene care le-au adus alimentele. Această pregătire m inuţioasă le-a redat încrederea în reuşita asediului.

Parcă pentru a spori încrederea cruciaţilor în victorie, unul din călugări i-a chemat, în numele legatului papal  Adhemar de Le  Puy, mort în timpul cruciadei, la un post de trei zile şi  procesiune pe Muntele Măslinilor. După cele trei zile de post, în noaptea de 14 iulie 1099, cruciaţii au declanşat asediul cetăţii Ierusalimului. Şi, minunea s-a înfăptuit. Cu eforturi supraomeneşti, cruciaţii au reuşi să cucerească o porţiune din zidul cetăţii, respectiv Turnul lui David, pe unde au intrat în cetate Godefroy de Bouillon şi ostaşii lui din Lotharingia, urmat îndeaproape de contele Raymond de Toulouse şi ostaşii din Provence.

Apoi, evenimentele au degenerat. A început un masacru îngrozitor, săvârşit de ostaşii care refuzau să mai asculte ordinele comandanţilor. Un act îngrozitor,   regretabil, condamnat de istorie şi greu de uitat. Unul din evenimente întunecate care s-au abătut, de-a lungul vremii, asupra eroicului oraş.

În zilele imediat următoare cuceririi întregului oraş, nobilii comandanţi ai cruciaţilor au hotărât înfiinţarea Regatului Latin al Ierusalimului, primul rege, provizoriu, sub denumirea de Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt, a fost Godefroy de Bouillon, după refuzul contelui Raymond de Toulouse.

Pentru apărarea noului stat creştin, nobilii cruciaţi care au rămas în Ierusalim, au început organizarea unei mici armate şi au înfiinţat mai multe ordine cavalereştişi  religioase : în 1099, Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, tot în 1099, s-a reorganizat Ordinul “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, recunoscut de Papa în 1113; în 1118, Ordinul ostaşilor sărmani ai lui Hristos şi ai Templului din Ierusalim, recunoscut în 1128, Ordinul Sfântul Lazăr, etc.

Înfiinţarea regatului Ierusalimului a avut o importanţă deosebită în geopolitica zonei, dar şi pentru regatele europene, din punct de vedere politic, economic, spiritual şi al dezvoltării ştiinţelor, artelor şi culturii. Prin afluienţa de creştini europeni, cele două culturi, cea arabă şi cea europeană, s-au întâlnit şi s-au influenţat reciproc, dar şi-au păstrat fiecare specificul şi spiritul antagonic.

 

…Privindu-i pe cei câteva zeci  de participanţi la întânire, mai mult decât  interesaţi de faptele şi evenimentele din secolul XI, sobri şi cu înfăţişare distinsă, dar şi curioşi şi emoţionaţi, dornici să se cunoască şi mai bine unii pe alţii, uniţi prin ascendenţii lor şi faptele de arme ale acestora şi, mai ales, prin spiritualitatea comună, puteai înţelege că nobleţea spiritului, nobleţea de sânge nu sunt simple noţiuni, ci o manifestare amplă a valorilor tradiţionale spirituale, morale, comportamentale. Iar strămoşii lor puteau fi mândri de ei, nobili cavaleri ai timpurilor moderne.

Mai târziu, la terminarea simpozionului, unul din participanţi a avut ideea de a vizita toţi, împreună, chiar atunci, fortul, Turnul lui David, să păşească fiecare din ei pe urmele strămoşului său, încercând să retrăiască sentimentele pe care cruciaţii le-au avut atunci când au păşit în curtea fortului, plini de răni şi de sânge, dar cu spada în mână.

La ieşirea din clădire, căldura toridă i-a copleşit pe participanţi, provocându-le un adevărat şoc, după ce au stat întreaga dimineaţă în camere dotate cu aer condiţionat. Le-au trebuit momente bune pentru a reuşi să suporte, cât de cât, căldura şi  razele fierbinţi ale soarelui oriental, la orele amiezii. “Teribilă căldură”, s-a auzit o voce. “De-a dreptul periculoasă, mortală pentru cei neobişnuiţi cu aşa ceva”. “Acum  putem constata noi înşine prin ce calvar au trecut rudele noastre, cavalerii medievali, pe timpul cruciadei”, i-a răspuns o altă voce, urmată de murmure de aprobare. Şi era purul adevăr: la 40 gr. C, abia puteai respira, iar cruciaţii, îmbrăcaţi cu armuri, trebuiau să meargă prin zone deşertice şi să lupte! Sacrificu? Nu, supliciu!

Impresionaţi de astfel de gânduri, participanţii la întâlnire au făcut un tur complet în exteriorul zidului şi în interiorul fortului, conduşi de unul din istoricii fortului, un om dedicat istoriei locului. Doar gândul că păşeşti pe pământul şi pietrele pe care a călcat strămoşul tău, pe căldură toridă, îmbrăcat cu armura încinsă, sub care curgeau sângele rănilor şi transpiraţia, te înfiora. Mulţi dintre cruciaţi au căzut pe aceste pietre, în chiar incinta fortului, răpuşi de arme  sau epuizare, cu un ultim gând că erau, cu adevărat, pe pământul sfânt al Ierusalimului. Cu visul vieţii lor, împlinit!..

Lucruri interesante, fapte şi întâmplări incredibile din timpul asediului Ierusalimului, din iunie şi jumătatea lunii iulie 1099, le-au fost relatate de istoricul fortului, care le-a descris cu detalii inedite despre cucerirea Turnului lui David de către cruciaţii din Lotharingia, conduşi de fraţii Godefroy de Bouillon, Eustace şi Baldouin şi cei din Provence, conduşi de contele Raymond de Touluose şi Gilbert de Provance. Despre faptele de arme ale cavalerului Hugues de Payens, ulterior cofondator al ordinului cavalerilor templului, ale cavalerului Simon de Chamont, devenit cavaler ospitalier al ordinului lui Frére Gérard, precum şi al miilor de alţi cavaleri şi simplii cruciaţi.

Pentru ca imaginea despre cucerirea cetăţii şi a oraşului Ierusalim să fie cât mai completă, la rugămintea cavalerilor moderni, istoricul fortului, J.G., i-a condus pe străzile vechiului oraş,  în câteva locuri semnificative pentru cavalerismul medieval şi spiritul cavaleresc. Astfel, au mers la Biserica Sfântului Mormânt, unde a fost înfiinţat, în 1099, ordinul cavaleresc religios cu acelaşi nume (Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt).

În apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, la câteva sute de metri, se află Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, locul unde a fost reorganizat Ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniţi, recunoscut ca atare de papalitate în 1113) de către călugărul Gérard, stareţul mănăstirii, cel care şi-a riscat viaţa pe timpul asediului oraşului, ajutându-i pe cruciaţi cu pâine şi apă, aruncate peste zidurile de apărare. După asediu, ospitalierii i-au tratat pe răniţii ambelor armate, indiferent de credinţă.

Atât la Biserica Sfântului Mormânt, cât şi la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, participanţii la întâlnirea comemorativă au ţinut câte Te Deum şi un moment de reculegere în memoria cruciaţilor.

Şi, ultima oprire, nobilii cavaleri moderni au făcut-o pe Muntele Templului,  pe dealul Moriah, în faţa moscheii lui Omar, locul unde  fusese construit, în urmă cu trei mii de ani,  renumitul Templu al lui Solomon[4]. Pe locul unde erau, cu secole în urmă, atât Templul lui Solomon, cât şi cel de-al doilea templu, s-a construit o moschee care, după  cucerirea oraşului de către cruciaţi, a devenit cartierul general al ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat în 1118, de nouă foşti cavaleri ai Sfântului Mormânt, conduşi de Hugues de Payens.

Întâlnirea de la Ierusalim este încă o confirmare a faptului că tradiţia, credinţa, vechile valori spirituale, adaptate la spiritualitatea zilelor noastre, rămân criterii şi jaloane esenţiale ale bunei educaţii, ale familiei tradiţionale, rămân reguli ale comunităţii umane demne, consolidate, ale însăşi identităţii culturale şi spirituale locale şi naţionale. Identitate constituită în sute şi mii de ani de istorie, prin sânge, lacrimi şi muncă grea, păstrată ca un adevărat templu…

 

… Templul lui Solomon, sau Templul din Ierusalim… Magnific edificiu, ca arhitectură, realizare şi, mai ales, ca semnificaţie, ridicat în anul 953 î.Hr. de regele Solomon,  pe Muntele Moriah. Templu pe care voia să-l ridice regele David, tatăl lui Solomon, ca să-şi dovedească marea credinţă în Dumnezeu şi pentru a i se ierta marile şi multele păcate. Credea că, dacă va face o Casă a Domnului, mare şi frumoasă, Dumnezeu îi va ierta păcatele, păcate la care,totuşi, nu se gândea să renunţe.

Regele David, un om înţelept şi hotărât, a fost ales de Domnul să fie regele iudeilor şi a reuşit să unifice cele douăprezece triburi, să întărească regatul şi să aducă dezvoltare şi bunăstare supuşilor. Dar a abuzat prea mult de vărsare de sânge şi a dus o viaţă vicioasă, cu nouă sute de soţii şi amante,  fapte pe care şi le-a recunoscut ca fiind mult prea păcătoase. Pentru a fi iertat de Dumnezeu, a vrut să-i înalţe o casă mare, precum credinţa şi pocăinţa sa. “Chivotul Legilor este păstrat în cort, iar noi stăm în palat”, şi-a spus David. “Voi ridica un  Templu pentru Domnul, aşa cum nu s-a mai văzut”. Domnului i-a plăcut gândul lui David şi i s-a arătat în somn, spunându-i unde ar trebui construit templul, pe dealul Moriah, cât de lung, cât de lat şi cât de înalt să fie, precum şi destinaţia celor trei săli principale. Dar, pentru că regele David era prea păcătos pentru o asemenea cinste, Domnul i-a încredinţat sarcina construirii templului lui Solomon, fiul lui David, atunci când acesta va fi rege.

Şi astfel, regele Solomon s-a pregăt să construiască templul. I-a cerul regelui Hiram al Tyrului, să-i trimită cel mai bun maestru şi cei mai buni constructori, iar acesta i l-a trimis pe maestrul Hiram Abiff, arhitect şi constructor cu mare experienţă. Maestrul Hiram Abiff, a modificat câteva din planurile Templului şi şi-a organizat cei aproape trei sute de mii de lucrători, iar când magnifica lucrare a fost terminată, întreaga lume s-a minunat de măreţia casei Domnului, construit din piatră şi  lemn de cedru , cu podele din chiparos, iar ornamentele, toate făcute din aur. Ca dovadă a profundei credinţe în Dumnezeu, regele Solomon a adus în templu Chivotul Legilor şi alte câteva obiecte sfinte, de mare preţ pentru credincioşi. Dar în Templu nu a fost adus nici un chip cioplit.

Templul era de formă dreptunghiulară, construit, cum am spus pe muntele Sion, dealul Moriah. Pentru că dealul era prea mic pentru curtea templului, Hiram a ridicat ziduri în jurul dealului, apoi a nivelat  cu pământ, realizând două curţi, în terase: curtea exterioară destinată credincioşilor şi curtea interioară, destinată preoţilor. O parte din zidul curţii se vede şi astăzi, cunoscut ca Zidul Plângerii, loc sfânt pentru poporul evreu.

Templul avea trei încăperi principale şi anexele. Încăperile principale erau Ulam-vestibului de intrare, situat la răsărit şi  străjuit de două coloane, Jachin şi Boaz,  apoi Heical-Sfânta, şi Debir-Sfânta Sfintelor.  În Sfânta Sfintelor era păstrat Chivotul Legilor, adus din Cortul Sfânt şi păzit cu grijă de preoţi. În Heical erau păstrate Altarul tămâierii, masa punerii înainte şi cele zece candelabre din aur, precum şi alte obiecte sfinte.

Sub Templu, atunci când a consolidat curţile, maestrul Hiram a construit un labirint subteran pe trei nivele, cu încăperi secrete, coridoare şi tuneluri, prin care era adusă apa potabilă, dar şi cale de refugiu în caz de pericol.

Secole la rând, Templul a fost o adevărată casă a Domnului, respectată de credincioşi, unde aceştia aprofundau secretele lumii şi ale universului, ale omului şi ale credinţei în Dumnezeu, un loc de înaltă spiritualitate. In anul 586 î.Hr., magnificul Templu a fost cucerit, prădat şi apoi distrus de babiloneni, conduşi de Nabucodonosor. Dar multe din obiectele sfinte  au fost ascunse de către paznicii preoţi, aşa-zişii paladini şi nu au fost găsite nici până astăzi. Se spune că subteranele secrete ascund o mulţime de secrete, secrete teribile, care ar putea schimba lumea. Unele din aceste secrete ar fi fost descoperite de cavalerii templieri, care le-au găsit în urma săpăturilor pe care le-au făcut în subterane şi, se spune,  de aceea au devenit foarte repede o forţă militară, financiară şi, de ce nu, ezoterică, magică.

Magnifica realizare arhitecturală a lui Solomon, dedicată credinţei în Dumnezeu, Templul, Casă a Domnului, unde marii preoţi şi ceilalţi credincioşi căutau apropierea de Lumină şi Adevărul Divin, loc de  păstrare a  obiectelor sfinte,  a avut încă din epocă o complexă semnificaţie spirituală şi un profund simbolism. În timp, simbolismul templului lui Solomon a devenit tot mai complex, mai plin de sensuri şi mai profund spiritual, căpătând şi valenţe ezoterice, iniţiatice, prin nenumărate legende, mistere, chiar elemente magice promovate de ordine ezoterice. Templul din Ierusalim, primul templu, a devenit el însuşi element esenţial al vieţii spirituale a multor curente ezoterice, iniţiatice, spirituale, în jurul căruia se desfăşoară şi în zilele noastre întreaga lor activitate spirituală. Nici ordinele cavalereşti moderne nu fac excepţie, ordinul templier, de exemplu, preluând în totalitate mistica templului.

*

Ordine cavalereşti înfiinţate în Ierusalim, pentru apărarea regatului şi a pelerinilor:

*Ordinul călugărilor ospitalieri, cunoscut astăzi sub denumirea de Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, în latină:  Supremus Ordo Militaris Hospitalis Sancti Ioannis Hierosolymitani Rhodius et Melitensis,  îşi avea originile cu vreo optzeci de ani înaintea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi. “…Prin anul 1023, comercianţii din Amalfi, cu îngăduinţa Califului Ali  Zahir al Egiptului, au reconstruit un spital, o mănăstirea şi o capelă în Ierusalim, în locul unde fusese Biserica Latina (arsă de unul din califii egipteni), de lângă Mormântul Sfânt. La reconstrucţie au participat mulţi călugari benedictini, care-i şi îngrijeau pe bolnavi. Îmbrăcaţi cu sutana lor neagră, erau uşor de recunoscut de către pelerini, care-i numeau Fraţii ospitalieri…În anul 1042d. Hr.,  Împăratul  bizantin Constantin a dat destul de mulţi bani pentru reconstrucţia Bisericii Sfântului Mormânt, cu acordul califului local. Totodată,  a încuvinţat construcţia unui mare asezământ, în sudul Sfântului Mormânt, unde deja era ridicată o biserică. Acest asezământ cuprindea o biserică, închinată Sfântului Ioan Botezatorul, un spital, han, o mică bibliotecă  şi mănăstirea, grădină şi curţi interioare, totul spre folosul  pelerinilor. Aşezământul a fost gata după vreo şase, şapte ani, ridicat şi cu  ajutorul  comercianţilor din Amalfi, [5] 

În anul 1099 d. Hr., după eliberarea oraşului, călugărul Gérard, stareţul celor două aşezăminte (Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul), a adus îmbunătăţiri celor două aşezăminte,  organizându-le ca spitale, primul pentru  femei şi al doilea pentru bărbaţi, mărind şi numărul călugărilor aferenţi. Totodată, pentru paza pelerinilor şi a drumurilor din Regatul Ierusalimului pe care circulau pelerinii, a organizat un corp militar. În acest mod, începând cu anul 1099, s-a consolidat un ordin aparte de călugări şi cavaleri, denumit, desigur, ordinul ospitalier, ordin militar şi religios.

Activitatea complexă şi benefică a ospitalierilor (călugări şi cavalerilor  benedictini) a fost apreciată de  Papa Pascal al II-lea  care, prin Bula papală denumită„Piae postulatio voluntatis”, a recunoscut, în 1113,   ordinul religios autonom “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, aflat sub autoritatea şi protecţie papală.

Din anul 1099, ordinul cavalerilor  ospitalieri, sau ioaniţi, denumit mai târziu ordinul cavalerilor de Malta, a avut o existenţă neîntreruptă până în zilele noastre, păstrându-şi caracterul nobiliar prin descendenţa nobiliară a  membrilor săi, dedicaţi activităţilor spirituale şi de binefacere. Ordinul este recunoscut de Vatican şi de ONU, ca organizaţie de interes public, având cartierul general în Roma, în Palazzo Malta, iar misiunea sa este rezumată în motto: Tuitio fidei et obsequium pauperum , „Apărarea credinței și asistența pentru cei săraci”.[6]

 *Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, în latină: Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani, a fost înfiinţat de primul rege al regatului latin al Ierusalimului, la puţin timp după eliberarea oraşului. La cererea celorlalţi comandanţi ai cruciaţilor, ducele Godefroy de Bouillon a acceptat, temporar, să fie primul conducător al noului regat, sub denumirea de  Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt a fost şi este unul din locurile sfinte ale creştinismului, locul unde se manifesta şi  în acele vremuri, esenţa spirituală a credinţei creştine. Pentru a apăra Sfântul Mormânt şi viaţa spirituală liturgică ce se desfăşura aici[7], Godefroy a înfiinţat un detaşament de călugări-cavaleri.

După legenda prezentată de autorul André Damien[8], Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt îşi are originea în vremea lui Isus, primul detaşament de pază a Sfântului Mormânt fiind înfiinţat de Apostolul Iosif. Mai târziu, după anul 326, Împărăteasa Elena a găsit Sfânta Cruce şi a întărit paza Mormântului. Apoi, Regele Carol cel Mare, preocupat de siguranţa Locurilor Sfinte, obţine de la califul selgiucid al Bagdadului, statutul de protectorat pentru Sfântul Mormânt. De aceea, mulţi din actualii cavaleri ai Sfântului Mormânt îi consideră fondatori ai ordinului pe cei trei mari apărători ai credinţei creştine.

În anul 1114, corpul de călugări cavaleri este consacrat ca  un ordin monahal şi militar sub numele de Ordinul Sfântului Mormânt, obţinând recunoașterea papei Pascal II.  Cu timpul, ordinul s-a dezvoltat, având ca principală misiune apărarea locurilor sfinte din regat,  din principatele şi comitatele creştine înfiinţate în secolul 12,  în orientul apropiat, dar şi a multor locuri sfinte din occident. După retragerea creştină din orient, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt şi-a pierdut raţiunea de a exista, astfel că în anul 1489, Papa Inocenţiu VIII  a decis ca ordinul să fie transferat Ordinului ospitalier, pierzându-şi autonomia.

În anul 1868, Sfântul Scaun a reuşit să reînfiinţeze Patriarhia Latină a Ierusalimului, iar pentru protejarea locurilor Sfinte, a recreat  corpul militaro-călugăresc Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani , ordinul cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim, ordin autonom, subordonat papei.  Marele Maestru al ordinului este, din 1949, un cardinal, numit de Papa, ca for suveran al ordinului monahal.

    *Ordinul Sfântul Lazăr, Ierusalim.[9]
Afluxul crescând de pelerini la Ierusalim, spre sfârşitul secolului 11, a generat şi creşterea numărului de bolnavi din rândul lor, care au contractat diverse boli  orientale, printre care şi lepra. Prin anul 1097-1098,  pentru bolnavii de lepră a fost amenajat un aşezământ călugăresc, aceştia fiind singurii care ştiau cum trebuiau îngrijiţi astfel de bolnavi. Din 1099, odată cu înfiinţarea regatului latin al Ierusalimului şi a principatelor creştine în orient, numărul bolnavilor de lepră a crescut foarte mult, printre ei fiind şi cavaleri şi simplii ostaşi. De aceea s-au deschis şi alte aşezăminte specializate în Ţara Sfântă, apoi şi în Europa, pentru bolnavii întorşi în ţările lor de origine.

Aşezămintele călugăreşti destinate bolnavilor de lepră au adoptat regulile ordinului benedictin, reguli religioase stricte, care cereau compasiune, o viaţă monahală austeră, obedienţă şi dedicaţie îngrijirii bolnavilor. Ca patron spiritual, călugării l-au ales pe Sfântul Lazăr, cunoscut ca un om modest, cerşetor, dar făcător de bine. Cruciaţii bolnavi, nobili şi  simplii soldaţi, cu sprijinul călugărilor ospitalieri, au adus un spirit activ, militar, propunându-şi să se organizeze pentru apărarea aşezămintelor cu bolnavii de lepră, astfel că în anul 1119, la aşezământul din Ierusalim s-a constituit Ordinul Sfântul Lazăr, ordin religios, care şi-a dezvoltat, treptat şi latura militară. În următorii treizeci de ani, ordinul s-a extins în tot regatul şi în principatele creştine din orient, apoi în regatele europene. În anul 1142, regele Fulk al Ierusalimului a recunoscut ordinul militar şi religios, luîndu-l sub autoritatea sa şi al Patriarhiei latine. După extinderea ordinului în Europa, papa Alexandru IV , în anul 1255, a acordat mai multe privilegii membrilor acestui ordin, cu atât mai mult, cu cât devenise un ordin militar, la care au aderat tot mai mulţi oameni sănătoşi, călugări şi ostaşi, care aveau ca principale misiuni îngrijirea şi apărarea bolnavilor şi a aşezăminetlor acestora.

După pierderea teritoriilor creştine din orientul apropiat, la sfârşitul secolului 13, la fel ca celelalte orine cavalereşti, şi Ordinul Sfântul Lazăr şi-a mutat cartierul general în Europa. Di cauza unor neînţelegeri interne, ordinul s-a divizat, o parte din conducerea ordinului stabilindu-se în Roma şi o altă parte în regatul Franţei, la Château Royal de Boigny-sur-Bionne. Încercarea papei  Inocenţiu VIII, în anul 1489, de a unifica ordinul Sfântul Lazăr cu Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan, a eşuat, cele două facţiuni existând, o perioadă de timp, separat.

Ramura latină a ordinului s-a unit cu Ordinul Sfântului Maurice, sub autoritatea Casei Regale de Savoya şi şi-a continuat existenţa, până în zilele noastre, sub denumirea de Ordinul Sfinţilor Maurice şi Lazăr, ordin de un mare prestigiu în lume.

Ramura franceză a intrat în declin după anii 1600, din 1830  fiind dizolvată.

Ierusalim, iulie 2016

Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens” şi „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, 2015, Editura „Sf Ierarh Nicolae” şi „Editura Setthings”, Editura „Amazon” pentru ediţiile în limba franceză şi spaniolă.

[2] Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[3] Michaël Riche-Villmont, „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ed.2015, Editura Setthings.

[4]  Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[5] Michaël Riche-Villmont , „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”

[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[7] Wikipedia, Enciclopedia Liberă

[8] André Damien, Memento du chevalier de l’Ordre Equestre du Saint Sépulcre de Jérusalem, ed. 2003

[9] Wikipedia, Enciclopedia liberă

 

…Spiritualitate cavalerească… Fragmente din cartea „Cavalerii templieri-Spiritualitate templieră”

Librărie:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Ziua de 5 ianuarie.  Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau  a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea  comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri.

Missa aniversală  ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de  profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios  din  atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

……………………..

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi  univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om  în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare  colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă  din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă,  misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

……………….

Ordinele cavalereşti,  printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri[2], înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau  cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli  sprirituale.

………………….

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca o consecinţă a  noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu,  Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis [3]. ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de   Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece noile ordine se preocupă de păstrarea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale.

Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti devenind adevărate şcoli spirituale.

………………..

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature,  cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul  tinerilor, invită  numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine……………….

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. …………………………

Acesta este  este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried.  Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

……………

Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni…………

Dacă încă nu am atins acest nivel de dezvoltare spirituală, suntem hotărâţi să ne pregătim pentru înnobilare? ….Vezi în carte eseul complet https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

        Notă: Articol tradus din limba spaniolă

Michaël Riche-Villmont

Barcelona, ianuarie 2017

Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.

 

[1] Wikipedia, Enciclopaedia libre

[2] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvax şi ordinele cavalereşti”, ed.2015

Eseu: Nobleţe şi cavalerism în Monaco

de Michael Riche-Villmont

Vorbind de principatul de Monaco, majoritatea  oamenilor care l-au vizitat sau au aflat amănunte despre micul stat de pe Riviera mediteraneană, apreciază splendorile arhitecturale şi urbanistice, peisajele uluitoare, magnificele porturi cu yahturi luxoase, stilul de viaţă exclusivist al rezidenţilor. Într-un cuvânt, admiră ceea ce a reuşit să devină principatul: paradisul luxului şi al bunăstării, al înţelepciunii şi frumosului, unde omul a prelucrat stânca, transformând-o dintr-o piatră uriaşă, într-o bijuterie plină de viaţă.

Însă, marea bogăţie a principatului este spiritualitatea comunităţii,  viaţa spirituală diversificată, complexă şi profundă  pe care micile comunităţi  locale o trăiesc.  Fiindcă locuitorii principatului au o spiritualitate proprie, bazată pe credinţă, pe  proprii tradiţii şi mari valori umane, spiritualitate care susţine şi propulsează dezvoltarea vieţii materiale.

De acest lucru m-am convins atunci când am cunoscut una din laturile spiritualităţii comunităţii principatului, cea a nobleţei şi cavalerismului. Principatul are propriile ordine dinastice:  Ordre de Saint-Charles, ordin cavaleresc dinastic, înfiinţat prin Ordonanţa  din ianuarie 1863, de către Prinţul Charles III de Monaco; Ordre des Grimaldi , infiinţat prin Ordonanţa  1 028, din  18noiembrie 1954; Ordre de la Couronne, înfiinţat prin ordonanţa  din 20 iulie 1960. Importanţa deosebită şi prestigiul  acestor ordine sunt evidenţiate prin aceea că ele se află sub directa conducere a S.A.S.Prince de Monaco.

Mai există câteva ordine şi medalii care se acordă marilor personalităţi din domeniul cultural, cel al crucii roşii, etc.

Ordinele dinastice din Monaco  sunt foarte importante şi scopul înfiinţării lor a fost acela de a încuraja dezvoltarea spirituală specific-locală, de a promova marile virtuţi creştine şi de a recunoaşte şi a recompensa nobleţea spiritului uman, marile personalităţi locale şi străine, cele ale artei, culturii,  ştiinţei, a celor dedicaţi carităţii. Sunt recunoscute meritele personalităţile care, prin munca şi exemplul lor,  aduc mari servicii Principatului şi umanităţii, fiind aceste ordine  ele însele o formă a înaltei spiritualităţi ce se dezvoltă în Principat.

În afară de ordinele cavalereşti proprii, în principat fiinţează şi alte importante ordine cavalereşti, printre care (denumiri uzuale): Ordinul cavalerilor templieri, Ordinul cavalerilor de Malta, Ordinul cavalerilor Sfântului Mărmânt, etc.

Membrii Ordinului cavalerilor templieri ( l’Ordre de Templiers de Jérusalem, OSMTH), Prioratului de Monaco, de exemplu, au o viaţă spirituală impresionantă, prin propriile activităţi specifice cavalereşti, prin deschiderea şi colaborarea internaţională şi participarea la operele de binefacere. Spiritul templier este purtat şi transmis, cu devoţiune, de câţiva oameni devotaţi evoluţiei spirituale.  Foarte interesantă este propria bibliotecă, ce cuprinde lucrări editate în franceză, italiană şi engleză, de istoria, dogma, simbolistica şi spiritualitatea templieră.

Dar, despre cavalerii templieri din Principat, vom prezenta mai multe date într-un alt eseu,  dedicat acestora, fiindcă prezentul eseu este dedicat spiritului de nobleţe al tuturor ordinelor dinastice şi cavalereşti din Principat profundei lor spiritualităţi, purtătoare ale valorilor umane, spirituale, morale.

 

În Salou, pe urmele Melissei, legendara eroină din Romanul „Fantomele din Tarragona”

O istorie de Michael Riche-Villmont

Librărie: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

 

A doua etapă a drumului nostru pe urmele eroilor Melissa şi Lopéz, personaje ale romanului „Fantomele din Tarragona”, ne-a purtat, din Reus, spre Salou.  Un drum scurt, de numai zece kilometri, dar plin de istorie.  Mergând pe şosea, am   admirat, din maşină,  locurile pe unde treceam, cu gândul că, înaintea noastră cu aproape nouă secole, drumul răsuna de zgomotele făcute de mersul cailor contelui de Barcelona, Raymond Berenguer, al seniorului Don Eduardo de Vetéro şi al suitei acestora. Pe acest  drum au mers, dinspre domeniul Vetéro  spre Salou şi înapoi, Melissa de Salou şi  Lopéz, eroii de legendă ai acestor ţinuturi.

Salou, vechea aşezare Salauris, cum era cunoscută în antichitate, are o istorie agitată, la fel ca întreaga provincie Tarragona. Poate tocmai istoria locurilor, care completează frumuseţea naturală a zonei de coastă, a atras, în zilele noastre,  mulţimea de turişti şi a dus la dezvoltarea oraşului. Astăzi, Salou este o staţiune bine cunoscută, oferind turiştilor multiple posibilităţi de recreere, de la cultură, la activităţi sportive, acvatice şi de navigaţie.

Am intrat în oraş pe Carrer de la Ciutat de Reus, o stradă frumoasă, cu palmieri ce despărţeu sensurile de mers şi mărginită de grădini şi case bine întreţinute. Ne place acest oraş ce îmbină armonios stilul vechilor  case, înconjurate de grădini, cu modernismul  blocurilor de locuit şi arhitectura hotelurilor, fiecare personalizat pentru a-şi transmite mesajul turiştilor.

De la intrare, oraşul ne-a impresionat, din nou, cu înfăţişarea lui specific catalană, cu arealul aerisit, plin de verdeaţă şi cu liniştea zonei destinată turismului.

 Oare cum arăta Salou la mijlocul secolului 12, când Melissa şi Lopéz locuiau aici?” şi-a exprimat gândul, cu voce tare,  Cornelia.  Era un mic sat pescăresc, atacat deseori de piraţii mauri, i-am răspuns eu. „Viaţa localnicilor  depindea mult de Tarragona şi de Reus, de unde-şi procurau cele necesare traiului. Locul aparţinea episcopului de Tarragona, fiind parte din întinsa proprietate episcopală.     Iar acum, este un adevărat oraş, apreciat de sutele de mii de turişti, care l-au vizitat.

Fără să ne dăm seama, am ajuns în  faţa hotelului, la care făcusem rezervare. Era acelaşi hotel,  unde au stat doctorul Phillip de Chamont şi prietenii lui, personaje ale aceluiaşi roman,  şi unde a început acţiunea thrillerului. Mai bine zis, a început dezlegarea misterelor vieţii Meliseei de Salou şi a lui Lopéz. Hotel frumos, elegant, el însuşi cu o mare valoare arhitecturală.

Înainte de a intra în mica grădină cu  flori a hotelului, ne-am oprit, eu şi Cornelia, cu privirile spre înaltul cerului senin. Căutam,  abia stăpânindu-ne nerăbdarea, cei doi porumbei, aşa cum obişnuiau să apară fantomele din Tarragona, Melissa şi Lopéz. Porumbeii au  fost văzuţi de nenumărate ori, în apropierea plajei, unde zburau într-un adevărat ritual al dragostei, încântând privirile turiştilor. Iar când era nevoie de ajutorul lor, îşi schimbau înfăţişarea şi săreau în ajutorul celor aflaţi în primejdie. Aşa cum au făcut şi cu secole în urmă, când au apărat pescarii de atacurile piraţilor, sau când l-au apărat pe regele James I,  în 1229, înainte de plecarea armatei lui  în expediţia de cucerire a insulei Mallorca. Aşa cum fac şi în zilele noastre, când salvează pescarii prinşi de furtună în largul mării, după cum se spune prin aceste locuri.

Credeam că-i vedem şi noi acum, aici, dar pe cer erau doar pescăruşi. Dezamăgitor.  Ne-au aşteptat la intrarea în oraş, în urmă cu câteva minute, ne-au  urat bun venit şi au plecat în lumea lor. Spiritele celor doi eroi de legendă vor veni din nou, cu siguranţă, atunci când cred ele că este bine să apară în faţa oamenilor.

Eram convins de acest lucru, pentru că ştiau, desigur, că am venit în aceste locuri, în căutarea spiritelor lor. A fantomelor Melissa şi Lopéz.

Voiam să revedem locurile unde cei doi au trăit, au luptat, au iubit şi, în acelaşi timp, să încercăm să ne imaginăm şi să retrăim atmosfera acelei perioade îndepărtate, făcând abstracţie, pe cât podsibil, de lumea de astăzi.

Şi acest lucru l-am şi făcut, începând din acea seară, după instalarea în hotel.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost   Torre Vieja (Turnul vechi). Primul turn de apărare a fost construit de  Seniorul de Vetéro, bunicul Melissei, prin anii 1130, pentru a apăra aşezarea împotriva piraţilor mauri. Patru secole mai târziu, prin anii 1530, Episcopia de Tarragona a ridicat un nou turn de apărare, cel pe care-l priveam, pentru a face faţă atacurilor piraţilor. Aici, lângă turn, ne-am gândit la viaţa pescarilor, nevoiţi să înfrunte natura şi oamenii, pentru a supravieţui şi la ajutorul pe care l-au primit de la eroina-caballero Melissa.

Am încercat să-mi imaginez cum arăta turnul construit de bunicul Melissei, cu zid de apărare şi, desigur, cu mica lui capelă, ca semn al credinţei catalanilor, al spiritualităţii lor.  Poate şi ca mulţumire pentru reîntoarcerea Melissei la familia ei. Privindu-l mi se părea că, de undeva din interiorul turnului, se auzea cântecul medieval  O virgo splendens, cântat de pelerinii care mergeau să se închine la mănăstirea Montserrat. Un cântec de o frumuseţe aparte, plin de tristeţe, dar şi de speranţă, dedicat Sfintei Fecioare.  Era un cântec al locului. Şi am trăit, atunci, un moment de mare respect pentru istoria eroică a acestor locuri, istorie la care a participat şi Melissa de Salou, alături de naşul ei, contele de Barcelona.

De la turn, am plecat la monumentul dedicat regelui James I, un mare rege, care a eliberat insula Mallorca, îmbarcându-şi pe corăbii, o parte din armată, tocmai aici, în portul Salou. Moment în care, fantomele  Melissa şi Lopez  i-au salvat viaţa. Şi ne-am bucurat că localnicii au simţul istoriei locurilor lor, cinstesc eroii şi faptele lor, aşa cum cinstesc faptele regelui prin acest memorial, ridicat în 1965, opera lui Lluis Saumells Panadés şi prin organizarea  festivalului anual Festa del Rei Jaume I El Conqueridor,  în ziua de  7 septembrie.

Poate, nu peste mult timp, va fi organizat un festival dedicat credinţei, dragostei şi loialităţii, eroilor luptei de Reconquista, Melissa şi Lopez, cunoscuţi în întreaga lume hispanică. Festival pentru toţi îndrăgostiţii din peninsulă şi nu numai.

A doua zi, am  vizitat biserica Santa Maria del Mar, un splendid loc de închinăciune şi reculegere, cu o mare încărcătură spirituală. Iniţial a fost o capelă mică, până în secolul 18, când s-a ridicat biserica, sfinţită în toamna anului 1776. Biserica simplă, frumoasă, cu doar câteva picturi murale, avea o atmosferă profundă de linişte, accentuată de cântecul vechi catalan, Mariam matrem, ce se auzea în surdină. L-am simţit ca pe unul din  locurile de păstrare a credinţei, obiceiurilor şi tradiţiilor catalane, loc al permanenţei şi continuităţii spiritului vechilor locuitori.

Plimbarea pe Paseo Jaume I ne-a dat posibilitatea să constatăm modul în care vechiul se îmbină cu modernul, păstrând însă, vizibil, tradiţia, respectându-i şi destinaţia ca staţiune turistică.  Minunatele plaje ale  oraşului: Llevant, cu fuente luminosa, Playa Ponent, Capellanes şi Larga, Playa de Salou, cu umbrelele multicolore, păreau că abia aşteptau turiştii, oferindu-le toate condiţiile de odihnă şi relaxare.

Nu puteam ocoli unul din punctele principale ale trecutului oraşului, portul, acum Club Náutico, ce oferă o imagine de neuitat. La digul ce înainta în mare, o mulţime de bărci de diferite dimensiuni, forme şi modele stau, abia   aşteptând să iese în larg, să plutească spre destinaţii mai îndepărtate sau mai apropiate, dar toate pline de promisiuni, tentaţii, mister şi necunoscut. Fiecare din bărci şi yachturi  poartă spiritul marinăresc, plin de curaj, de tentaţii ale aventurii, necunoscutului şi de stăpânire a forţelor mării. Cu ochii la yachturile din larg, m-am gândit la ceea ce a simţit Richard Wagner când a compus opera  Olandezul zburător,  în 1843,  despre legenda corabiei fantomă.

Ca simbol al puterii dragostei curate şi loiale, subiectul operei  Olandezul zburător are asemănări cu romanul  Fantomele din Tarragona.  Olandezul, căpitanul corabiei fantomă, jură că va face ceea ce nu a făcut nimeni până atunci, va ocoli, cu corabia sa, Capul Bunei Speranţe, orice ar fi. Printr-o înţelegere făcută cu diavolul,   acesta îi promite ajutorul său, în schimb,  Olandezul  este blestemat să navigheze fără oprire, cu escală la fiecare şapte ani. El va fi salvat de blestem prin dragoste,  dacă va întâlni o femeie care să-l iubească  profund. Pe timpul unei furtuni cumplite, corabia fantomă a Olandezului ajunge într-un port, unde întâlneşte o  corabie norvegiană. Căpitanul norvegian îi face cunoştinţă  Olandezului cu fiica sa, care se îndrăgoste de acesta. După ce Olandezul plecă pe mare, fiica îndrăgostită se aruncă în mare şi moare. Sufletul ei întâlneşte astfel sufletul Olandezului şi împreună pleacă spre cer, spre eternitate.

Tot astfel, Melissa şi Lopéz, suflete pereche, au intrat, împreună în eternitate. Şi în legendă, ca şi Olandezul  fantomă.

Două povestiri  frumoase, despre înstrăinare şi  salvarea  sufletului prin dragoste, despre speranţă şi victoria binelui,  valori spirituale de ieri şi de astăzi, spuse la malul mării, în Salou.

Aici, în Salou, privind marea calmă, liniştită, mi-am amintit şi de două poeme romantice ale lui Johann Wolfgang von Goethe, „Marea liniştită” şi   „Voiaj fericit”, puse pe muzică atât de Beethoven, pentru orchestră şi cor, cât şi de Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, lucrări muzicale fără text. Armoniile celor două lucrări sunt de-a dreptul magnifice, cu simbolismul lor profund, arătându-ne legătura  dintre sufletul omului şi mare.

Şi, în tim p ce priveam marea, o surpriză fericită: doi porumbei albi zburau împreună deasupra mării, în faţa noastră, jucându-se fericiţi, într-un spectacol frumos pe care ni-l ofereau nouă, călători pe urmele lor, eroi de legendă.

Am simţit aici, la Salou, o stare de bine cum rar mi s-a întâmplat, o stare determinată şi de legenda celor două fantome, Melissa şi Lopéz, pe care o purtam în gând.

Cunoscând legenda Melissei,  o adevărată Ioana D’Arc iberică şi a lui Lopéz, el caballero, am sentimentul că spiritele acestora, materializate în porumbei, veghează asupra oraşului, aducând până în zilele noastre luminile istoriei, cu valorile, cultura şi tradiţiile catalane originale.

Am petrecut câteva zile splendide în această staţiune, urmând ca mai târziu, cu o altă ocazie, să vizităm Port Aventura, renumitul aqua parc de pe Costa Daurada şi alte locuri interesante.

Acum, însă, trebuia să ne continuăm drumul, eu şi Cornelia,  pe urmele Melissei şi a lui Lopéz, în Tortosa. Acolo, în cetatea Tortosa, Melissa şi-a petrecut o importantă etapă a vieţii ei, etapă plină de mistere, multe mistere ale luptei de cucerire a cetăţii de către contele Ramon Berenguer, mistere ale  bogatului tezaur maur, mistere ale căutătorilor de comori din zilele noastre.

Iar dimineaţa, înainte de a pleca spre Tortosa, doi porumbei albi, ne-au salutat cu aripile, în zborul lor etern, spre lumea spiritelor.

 

*

“Fantomele din Tarragona” descrie, într-un stil natural, mai mult decât atractiv,  întâmplări dramatice şi, în acelaşi timp  misterioase, din viaţa unei familii spaniole, în perioada tumultoasă a Reconquista, pliată pe o acţiune poliţistă din zilele noastre.

Un turist francez, pasionat de legenda fantomelor din Tarragona, descoperă şi descrie istoria petrecută cu nouă secole în urmă, a unei fetiţe spaniole, Melissa,  răpită de mauri. Regăsită după mulţi ani, devenită o tânără frumoasă, Melissa  se îndrăgosteşte, dar trece prin alte momente dramatice, participând la  luptele de Reconquista alături de naşul ei, contele de Barcelona Raymond Berenguer şi, în acelaşi timp, apare ca o luptătoare pentru apărarea drepturilor celor săraci şi nedreptăţiţi.

Viaţa acestei fetiţe, Melissa, devenită o frumoasă tânără, este plină de întâmplări paranormale, legături misterioase, inexplicabile între ea şi părinţi. Aventurile ei cavalereşti, cu incredibile consecinţe în zilele noastre, explică de ce legenda şi cartea care o descrie cartea sunt atât de interesante şi atractive.

Cartea este o succesiune de drame, care  ne crează  emoţii greu de controlat. Odată deschisă, nu o mai închizi până la final. Este un roman de dragoste şi de aventuri, o filă din istoria eroică a Cataloniei, cunoscută de tot mai mulţi oameni.  De altfel, acţiunea este structurată pe evenimente istorice şi unele personaje reale, din acea vreme. Locurile descriese în carte sunt obiectivele turistice de excepţie(cetatea Almería, castelul Tortosa, portul Salou,  aşezarea Reus, etc). Dar, înainte de toate, este o carte despre dragoste şi familie, curaj şi onoare,  mari valori morale,  aflate mai presus de  viaţă şi de moarte.

Rămân, totuşi, întrebările: Melissa şi Lopéz au existat în realitate? Romanul se bazează pe fapte reale?  Răspunsul îl putem găsi în spiritul oamenilor acestor ţinuturi.

 

 

Autor     Michael Riche-Villmont

Salou,    iunie 2016