Arhiva categoriei: Articole

1spirit

Eseu Omul cu înaltă spiritualitate

Omul spiritual
Noblețea spiritului…Omul spiritual…Sunt noțiuni, dar și simboluri!…Simboluri ale unui nivel de evoluție spirituală, a unui mod de gândire, de viață și de atitudine. Frère Gérard l’Hospitalier (călugărul care a înființat ordinul ospitalier în Ierusalim, 1099) obișnuia să spună călugărilor ospitalieri ai Sf. Augustin, după cum au consemnat cronicarii epocii, că este un om spiritual acela care gândește și trăiește în spiritul Domnului, în credința creștină și după regulile credinței. Este cel care nu are grija bunurilor materiale, îngrijindu-se de sănătatea lui spirituală și mântuirea prin Spiritul Sfânt. Este Principiul care a stat și încă stă la baza doctrinei cavalerilor de Malta (denumiți și cavaleri ospitalieri, sau cavaleri ioaniți).
Iar Saint Bernard de Clairvaux (patronul spiritual al ordinului cavalerilor templieri) spunea, în aceeași perioadă, că „singurii adevărați nobili cavaleri creștini sunt cavalerii membri ai ordinelor religioase” (în epocă, cele mai cunoscute erau Ordinulu cavalerilor Sfântului Mormânt, ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri/din1113, ceva mai târziu Ordinul Sf. Lazăr, ordinul cavalerilor teutoni și eroicele ordine cavalerești iberice: Orden de Calatrava, Orden de Alcantara, Orden de Montesa, Ordinul Militar al lui Hristos/Portugalia, ordinul cavaleresc feminin Orden de las Damas de Tortosa, 1149; ordinal cavaleresc feminin Orden de las Damas de la Banda, 1387, etc.)
Ambii călugări, sanctificați mai târziu, aveau dreptate. În epocă, aceste ordine erau de tip religios, militar și aveau un caracter nobiliar. În ordinele menționate și în altele erau primiți ca membrii luptători de origine nobilă (titlul de cavaler fiind primul titlu nobiliar) de cel puțin patru generații, pregătiți și educați în familie după cutumele nobiliare, bazate pe valorile creștine (vezi și cele 10 legi ale lui Moise, ș.a.).
În rândul clasei nobiliare, spiritualitatea se plia, aproape în totalitate, pe credința creștină și regulile nobiliar-cavalerești. Pregătirea militară a copiilor de nobili, ca viitori comandanți se desfășura după codul valorilor cavalerești și știința militară cea mai avansată a timpului lor. În același timp, învățau latina ca limbă oficială a nobilimii și a bisericii și elemente din cele șapte științe/arte liberale, ceea ce le conferea o înaltă pregătire intelectuală. Cu excepțiile inerente. Astfel, clasa nobiliară era promotoarea culturii și civilizației în societatea medievală. În acest context, noblețea ereditară, noblețea sângelui era întărită de noblețea spiritului, fiind, într-un fel și în majoritatea cazurilor, inseparbile. Descendentul unui nobil devenea, prin educația obligatorie, un om spiritual.
*
În epoca modernă, noțiunea de om spiritual, ca și cea de spiritualitate, au o semnificație mult mai largă, dar esența, cadrul moral și spiritual se păstrează, datorită tradițiilor locale și naționale creștine, a valorilor morale și spirituale consolidate și confirmate de istorie în Europa.
În acest domeniu, sociologia ne prezintă câteva concluzii foarte interesante. Societatea se dezvoltă menținând diferențe de educație și instrucție intelectuală între clase și categorii sociale, ceea ce are drept consecințe diferențe de stare materială. În ciuda multor reglementări internaționale, diferențele de educație și instrucție se adâncesc, numărul celor preocupați de educație și autoeducație devenind tot mai mic. Este cunoscut faptul că educație începe în familie, de la vârste fragede și copilul nu este altceva decât oglinda părinților, cu tradițiile familiei, cu reguli și valori locale promovate de familiile lor, generație după generație. Ceea ce învață în primii ani ai copilăriei, copilul, devenit adult, va aplica în întreaga lui viață, indiferent cât de ridicat va fi nivelul instrucției sale intelectuale și profesionale. Cu excepțiile inerente datorită propriei personalități sau ocaziilor conjuncturale. Istoria ne arată nenumărate exemple de oameni de geniu, cu educație și spiritualitate mediocre, ridicați atât din rândul claselor populare, cât și al aristocrației.
In acest context, sustin sociologii, elitele devin tot mai importante, ca exemple pozitive de educație, gândire și atitudine socială, promotoare de valori naționale. Eșecul tragic multiculturalismului inventat și impus confirmă concluziile sociologice.
Elitele, oamenii cu înaltă spiritualitate sunt tocmai oamenii de înaltă educație și instrucție, la care societatea se raportează, considerându-i exemple sociale/ pozitive. Și foarte mulți oameni caută să imite elitele. Cum recunoaștem oamenii spirituali? Sociologii ne ajută să răspundem la întrebare. Omul cu înaltă spiritualitate, apreciat ca parte din categoria socială a elitelor, are o profundă și sinceră credință creștină, ceea ce-l apropie de înalta sferă divină și-l poartă pe calea cunoașterii subtile a lumii de dincolo de materialul grosier. Situat deasupra stresului cotidian, de serviciu și grija zilei de mâine, caută și se înconjoară de tot ce este armonie și frumos, fiind el însuși un om armonios ce trăiește prin spirit. Este, în general, un creator în domeniul lui de activitate, iubește cartea, arta și cultura, armoniile muzicii clasice. Respectă și promovează valorile creștine, tradițiile iberice, sau franceze, etc., tradițiile locale și cele ale familiei sale, având o proprie istorie veche, transmisă în familia sa de sute de ani. O istorie construită și bazată pe noblețea ereditară, pe noblețea spirituală a marilor familii de creatori (marii artiști, prelați, intelectuali,etc.) de la care lumea a primit marile tezaure medievale, de la construcții geniale, la opere de artă și muzicale divine.
Unde-i găsim pe acești oameni, care consideră ca o normalitate trăsăturile spirituale arătate mai sus, apreciați de către ceilalți ca fiind deosebiți? Îi găsim în lumea discretă a nobilimii și a familiilor marilor intelectuali, a înalților prelați, reuniți în asociații exclusiviste, în ordinele cavalerești dinastice sau nobiliare (Ordinul Lânii de aur, Ordinul Jartierei, Ordinul Sf. Michael, Ordinul cavalerilor de Malta, etc). Pot fi întâlniți în marile biblioteci, la vernisaje, la concertele de operă din toate marile orașe iberice, la marile congrese pe diferite teme…Frumoase realizări, un statut de invidiat… Dar puțini știu câtă muncă depun acești oameni pentru a deveni ceea ce sunt, câte sacrificii au făcut și fac pentru a evolua spiritual și ce responsabilitate au față de societate, așa cum au avut strămoșii lor care au făcut istoria națională și au păstrat, alături de Biserică, valorile și credința creștină împotriva invaziilor maure în peninsulă, secole la rând. Iar discreția lor nu este autoizolare, dimpotrivă, au lumea lor, luminată de credință și armonie, de mari realizări profesionale, de invenții și inovații care au făcut viața tuturor oamenilor mai ușoară. Dar, discreția îi apără împotriva mediocrității, a inculturii, a parvenitismului. Și le ajută să fie, în continuare, elite-leaderi spirituali, intelectuali, creatori. Să fie exemple pentru oamenii de bună credință și jaloane spirituale pentru umanitate pe drumul civilizației.
Barcelona, iunie 2018
Michael R. Villmont

5

Fragmente din Eseul Drapelul templier – Simbolistică și spiritualitate,

Nobilul cavaler medieval……Drapelul de luptă, spada și Biblia-spiritualitatea vechilor ordine cavalerești, cele nobiliare, în care membrii acestora credeau cu toată ființa lor, cu noblețea sângelui și a spiritului. Cu noblețe! Pentru că steagul, drapelul de luptă era parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Elită pe care foarte mulți oameni, în mod simplist încearcă să o imite. Majoritatea oamenilor percep elita epocii ca formată din regii, prinții, marchizii, alți aristocrați. Ei erau, cu adevărat, elita formală, politică, elită strălucitoare, cu valori morale la fel de formale…
………………………..
Încă din anul 1127, călugărul Bernard a sintetizat semnificațile drapelului de luptă și rolul mobilizator al acestuia în menținerea unui moral ridicat al luptătorilor, bazat pe educație, spirit, și valori creștine.
Ca ordin religios, militar și inițiatic, drapelul ordinului cavalerilor templieri avea și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară. Semnificațiile drapelului nu pot fi separate unele de altele nici măcar teoretic, pentru studiu, deoarece exprimă nivelul de dezvoltare al spiritualității membrilor ordinului în acea etapă istorică, spiritualitate ce se manifestă prin gândire, atitudine și acțiune.
Drapelul alb cu cruce roșie (uneori și cu bandă neagră în partea superioară) simboliza ordinul templier, demnitatea, onoarea, credința membrilor săi. Mai concis, simboliza noblețea cavalerească. De fapt, simbolurile esențiale erau pentru fiecare templier, comandantul (marele maestru, comandorul) și drapelul comanderiei, de aceea fiecare comanderia avea două drapele: unul dreptunghiular, care era mereu în preajma comandantului și unul în formă de flamură (flacără) cu două, trei cozi, ca drapel de luptă și acțiune.
……………………
Referitor la culorile drapelului templier, Beauceant , credem că flamura albă, ca și mantia albă, preluată de la călugării cistercieni ai prelatului Bernard de Clairvaux, reprezenta lumina și puritatea credinței creștine, viața și speranța. Cronicarii epocii spuneau că albul exprima iubirea frățească față de credincioși. Negrul reprezenta păcatul, întunericul necredinței, dar și intransigența față de dușmani pe câmpul de luptă.
Alăturarea celor două culori, alb și negru, ar exprima biruința virtuților asupra păcatului, triumful vieții veșnice și nemurirea spiritului. Este și o reprezentare a dualității pământene Binele și Răul, virtutea și păcatul, ziua și noaptea, Soarele și Luna, a coexistenței și succesiunii permanente, ca într-o simetrie a reperelor valorice morale, spirituale, ezoterice. Regăsim în această alăturare elemente ale religiei gnostice elene, dualismul gnostic al perfecțiunii divine și imperfecțiunea pământeană. Gnosticii vedeau plecarea spiritului din viața pământeană în cea veșnică, divină ca o trezire, ca o eliberare. Poate de aceea templierii luptau fără teamă până la moarte. Ei credeau că spiritul fiecăruia dintre templierii care a căzut în luptă, va deveni în sfera divină „paladin”, gardian al templului divin.
…………………
Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.
……………….
Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii ,cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului. Non nobis Domine……….
…………………………………

1a2

Michael Riche-Villmont. Romanul de dragoste, Romanul istoric, romanul polițist.

Libraria https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/
Romanul de dragoste, Romanul istoric, romanul polițist. Cărți pentru toate preferințele (romance, thriller, cavalerism)
Editura „Setthings” a publicat cărțile autorului, în limba română, în format electronic. Editură de mare prestigiu, asigură descărcarea cărților în toate cele trei formate electronice, inclusiv pdf, ceea ce este un mare avantaj pentru cumpărători. Astfel, cărțile pot fi citite pe orice calculator, telefon sau tabletă, fără aplicații speciale. Unele titluri sunt în promotie. Viziteaza editura, chiar acum.

D

Cărți ce au ca subiecte cavalerismul și noblețea

Cărți ce au ca subiecte cavalerismul și noblețea, destinul omului și misterele vieții
* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,
Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri, cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne facilitează pătrunderea în tainele primului ordin cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri. Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al 12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta de Azur.
* Misteriosul templier Hugues, 2015,
Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade, respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală, ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă, dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală, magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante, întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele cavalereşti, 2015. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice complexe, cu mari frământări teritoriale, politice, militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o carte de dragoste romantică, plină de mister şi paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este un roman de dragoste, cu elemente de mister şi paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări, incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii, aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea, familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor

* Miravet, manuscrisul templier, 2016, este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri, despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor. Deşi romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi personajele cărţii într-o formă literară, interesantă şi atractivă. O formă modernă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?

* Spiritul templier, 2016, un Thriller atractiv, despre răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor moderni.
„Spiritul templierului” este o carte emoţionantă, de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care se cunosc în spaţiul virtual, se îndrăgostesc unul de celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întreb area dacă există un destin pentru fiecare om, dacă este o predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti mereu, atunci când te vei gândi la Barcelona, sau la litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.

.

.

jerusalem-650436_960_720

Eseu, Remember Ierusalim, anul 1099 d.Hr.

               Fragment din lucrarea „Cavalerii de Malta, spiritualitate ospitalieră”     

     Dedicat bravilor ospitalieri- călugări, sanitari şi militari-care, timp de secole, s-au  pus în slujba credinţei , al nobleţei spiritului şi în serviciul bolnavilor, sacrificându-şi, de prea multe ori, propria viaţă

15 iulie… Ierusalim – Oraşul Sfânt, oraşul etern, loc de întâlnire al civilizaţiilor umane, al culturilor orientale şi occidentale, locul din  care Lumina Divină a început să lumineze umanitatea, locul în care istoria şi spiritualitatea ne dezvăluie profunzimea esenţei umane. Şi, mai presus de toate, este locul în care omenirea a fost izbăvită de păcatul primordial. Poate aşa se explică sentimentele profunde şi complexe pe care orice vizitator le are la întâlnirea cu Oraşul Sfânt. Indiferent de câte ori vizitează oraşul, fiindcă  majoritatea vizitatorilor sunt oameni ai credinţei, oameni ai spiritului, sau care conştientizează şi preiau profunda spiritualitate a acestor locuri sfinte.

În acest context, am observat ca pe un fapt normal,  trăirea spirituală complexă, exprimată în diversele  forme de manifestare, a persoanelor de o factură aparte, pe care le-am întâlnit în Ierusalim: membrii ai ordinelor cavalereşti. Oameni ai nobleţei sângelui şi spiritului,  membrii ai mai multor ordine cavalereşti cu origini medievale şi existenţă neîntreruptă, care şi-au făcut o datorie de onoare şi demnitate din a fi promotori ai spiritualităţii creştine.

Trăirile lor, ale nobililor, cavaleri ai zilelor noastre, de o spiritualitate evidentă, se datorau atât  influenţei benefice a locurilor istorice sfinte, cât şi motivului prezenţei lor în oraşul binecuvântat. Câţiva din membrii ordinelor cavalereşti s-au întâlnit aici, în Ierusalim, pentru a cinsti eroismul şi sacrificiul cruciaţilor care, la 15 iulie 1099, au cucerit Ierusalimul şi au înfiinţat Regatul Latin al Ierusalimului, Principatul creştin Antiochia, Comitatul de  Edessa şi Comitatul de Tripoli.  Am spus că erau persoane de o factură aparte! Într-adevăr, grupul de cavaleri era format din urmaşi ai nobililor cruciaţi care au luptat pentru cucerirea Ierusalimului, în 1099, precum şi urmaşii cavalerilor care, de-a lungul timpului, au luptat, în cruciade,  ca membrii ai ordinelor cavalereşti, pentru apărarea locurilor sfinte. Nobilii cavaleri, membrii ai multor ordine dinastice, nobiliare, religioase şi cavalereşti, deţinători ai celor mai înalte ordine, medalii şi distincţii nobiliare, au hotărât să retrăiască, sufleteşte şi spiritual, acele momente dramatice din vara anului 1099, să înţeleagă şi mai bine resorturile spirituale care i-au determinat pe vechii cavaleri să suporte privaţiunile inimaginabile din cruciadă şi să facă, mulţi din ei, sacrificiul suprem în numele credinţei şi a valorilor cavalereşti. Dar şi sentimentele şi trăirile unice pe care le-au avut cruciaţii la îndeplinirea misiunii de a elibera Locurile Sfinte. Voiau, poate, să-şi exprime gratitudinea faţă de sacrificiul cruciaţilor  medievali şi mândria de a fi urmaşii celor care au scris file din istoria omenirii.

Activităţile ocazionate de această întâlnire, s-au desfăşurat pe parcursul a trei zile, cuprinzând simpozion istoric, vizite în Ierusalim şi în principalele locuri istorice şi ale credinţei, pe teritoriul Ţării Sfinte, discuţii libere, missa omagială, ş.a. Simpozionul, urmat de discuţii libere între participanţi, s-au desfăşurat în sălile fortului cunoscut sub numele Turnul lui David, locul în care Godefroy de Bouillon[1], împreună cu grupul său de cavaleri, urmat de Raymond de Toulouse, au pătruns primii în cetatea Ierusalimului.

Impresionant era faptul că acei oameni, aflaţi în cele mai importante poziţii sociale, personalităţi profesionale de notorietate în domeniile lor de activitate, prezentau plini de emoţie, aspecte din istoria familiilor lor, fapte de arme ale strămoşilor lor, povesteau modul în care au pierit mulţi din cavalerii vremurilor apuse. Ceea ce prezentau vorbitorii, nu erau date ştiinţifice, referate istorice, ci momente şi întâmplări de viaţă, evenimente reale la care au participat strămoşi ai cavalerilor de astăzi. Erau evenimente istorice, întâmplări de viaţă din timpul primei cruciade, a eliberării Ierusalimului şi timpul regatului. Aceste evenimente, relatate de cei care le ştiu de la strămoşii lor, primite  ca moştenire de familie, sunt adevărata istorie, trăită acum de participanţi, primită moştenire  ca lecţie de viaţă şi model de atitudine. Şi devenită tradiţie cavalerească.

Atmosfera de profundă spiritualitate s-a manifestat şi în referatele şi eseurile, bazate pe rigoarea ştiinţifică, prezentate de câţiva istorici de notorietate, consacraţi ca experţi în cavalerismul medieval. Istoricii, care publicaseră lucrări ştiinţifice sau romane istorice de referinţă despre cruciade, cavalerism şi ordine cavalereşti, au reuşit să creeze contextul istoric în care s-au desfăşurat faptele  de arme, de capă şi spadă, fapte eroice devenite legende şi  întâmplări romantice, pline de mistere şi magie orientală, cu iniţieri ezoterice şi spirite reîncarnate. Fiindcă aceşti cavaleri din zilele noastre cunosc multe, foarte multe întâmplări incredibile despre lumea ezoterică medievală, magia orientală şi mistere medievale care se manifestă şi astăzi, despre spiritele ocrotitoare ale strămoşilor lor, despre paladinii[2] Templului lui Solomon şi secretele învăţaţilor antici. Întâlnirea dintre creştini şi ştiinţele, ezoterismul şi magia orientale s-a produs tocmai datorită cruciadelor creştine.

 

… Prima cruciadă creştină…Anul 1095. Imperiul Bizantin se afla în mare pericol, înconjurat şi atacat de armatele sultanului Selgiuc, o parte din teritoriu fiind deja pierdut. La cererea împăratului Alexie al Bizanţului, Papa Urban II a  chemat lumea creştină la cruciadă împotriva selgiucizilor, convocând şi un Conciliu la Clermont, în regatul Franţei. Prin această acţiune, papa urmărea atât recucerirea teritoriului Ţării Sfinte, cât şi reunificarea lumii creştine, după schisma din … Răspunzând chemării papale, un număr de nobili europeni, în special din Franţa, au organizat o cruciadă[3], care şi-a început marşul spre Ierusalim în ziua de 15 august 1096, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. După un marş lung, ce a durat  trei ani, timp în care cruciaţii au purtat nenumărate bătălii, au trecut prin privaţiuni, boli, neînţelegeri interne, au ajuns la porţile Ierusalimului, în 6 iunie 1099, cu doar un sfert din
numărul iniţial al combatanţilor.

Slăbiţi de boli, înfometaţi, cu moralul slăbit, copleşiţi de căldura toridă a verii, cruciaţii conduşi de  ducele Godefroy de Bouillon, împreună cu fraţii lui Eustace şi Baldouin, contele Gilbert de Provence, contele Raymond  de Toulouse, Ştefan de Blois, Robert de Flandra, Hugo de Vermandois, fratele regelui   Philip al Franţei, Tancred  de Normandia, Bohemud de Taranto şi nepotul său, Robert de Taranto, Hugues de Payens, ş.a., au asediat cetatea Ierusalimului.

Primele zile de asediu au fost dezastroase pentru cruciaţi. Cei 1500 cavaleri şi circa 20000 pedeştri erau lipsiţi de alimente, de apă, fără posibilităţi de aprovizionare, fără materiale din care să-şi construiască turnurile de asalt, scări de asediu şi platforme de atac. Singurul lucru care le-a rămas, era credinţa. Credinţa susţinută de curaj, onoare,  precum şi de voinţa  de a învinge duşmanul ce-i sfida de pe zidurile de apărare. Pe măsură ce zilele treceau, moralul şi  voinţa de a învinge erau înlocuite de îndoială, apoi de sentimentul de abandonare a luptei, de renunţare. Şi totuşi…Au primit din Europa câteva mici cantităţi de alimente, apă au găsit în satele din jur, iar lemnul pentru construirea turnurilor de asalt,  l-au obţinând demolând corăbiile veneţiene care le-au adus alimentele. Această pregătire m inuţioasă le-a redat încrederea în reuşita asediului.

Parcă pentru a spori încrederea cruciaţilor în victorie, unul din călugări i-a chemat, în numele legatului papal  Adhemar de Le  Puy, mort în timpul cruciadei, la un post de trei zile şi  procesiune pe Muntele Măslinilor. După cele trei zile de post, în noaptea de 14 iulie 1099, cruciaţii au declanşat asediul cetăţii Ierusalimului. Şi, minunea s-a înfăptuit. Cu eforturi supraomeneşti, cruciaţii au reuşi să cucerească o porţiune din zidul cetăţii, respectiv Turnul lui David, pe unde au intrat în cetate Godefroy de Bouillon şi ostaşii lui din Lotharingia, urmat îndeaproape de contele Raymond de Toulouse şi ostaşii din Provence.

Apoi, evenimentele au degenerat. A început un masacru îngrozitor, săvârşit de ostaşii care refuzau să mai asculte ordinele comandanţilor. Un act îngrozitor,   regretabil, condamnat de istorie şi greu de uitat. Unul din evenimente întunecate care s-au abătut, de-a lungul vremii, asupra eroicului oraş.

În zilele imediat următoare cuceririi întregului oraş, nobilii comandanţi ai cruciaţilor au hotărât înfiinţarea Regatului Latin al Ierusalimului, primul rege, provizoriu, sub denumirea de Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt, a fost Godefroy de Bouillon, după refuzul contelui Raymond de Toulouse.

Pentru apărarea noului stat creştin, nobilii cruciaţi care au rămas în Ierusalim, au început organizarea unei mici armate şi au înfiinţat mai multe ordine cavalereştişi  religioase : în 1099, Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, tot în 1099, s-a reorganizat Ordinul “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, recunoscut de Papa în 1113; în 1118, Ordinul ostaşilor sărmani ai lui Hristos şi ai Templului din Ierusalim, recunoscut în 1128, Ordinul Sfântul Lazăr, etc.

Înfiinţarea regatului Ierusalimului a avut o importanţă deosebită în geopolitica zonei, dar şi pentru regatele europene, din punct de vedere politic, economic, spiritual şi al dezvoltării ştiinţelor, artelor şi culturii. Prin afluienţa de creştini europeni, cele două culturi, cea arabă şi cea europeană, s-au întâlnit şi s-au influenţat reciproc, dar şi-au păstrat fiecare specificul şi spiritul antagonic.

 

…Privindu-i pe cei câteva zeci  de participanţi la întânire, mai mult decât  interesaţi de faptele şi evenimentele din secolul XI, sobri şi cu înfăţişare distinsă, dar şi curioşi şi emoţionaţi, dornici să se cunoască şi mai bine unii pe alţii, uniţi prin ascendenţii lor şi faptele de arme ale acestora şi, mai ales, prin spiritualitatea comună, puteai înţelege că nobleţea spiritului, nobleţea de sânge nu sunt simple noţiuni, ci o manifestare amplă a valorilor tradiţionale spirituale, morale, comportamentale. Iar strămoşii lor puteau fi mândri de ei, nobili cavaleri ai timpurilor moderne.

Mai târziu, la terminarea simpozionului, unul din participanţi a avut ideea de a vizita toţi, împreună, chiar atunci, fortul, Turnul lui David, să păşească fiecare din ei pe urmele strămoşului său, încercând să retrăiască sentimentele pe care cruciaţii le-au avut atunci când au păşit în curtea fortului, plini de răni şi de sânge, dar cu spada în mână.

La ieşirea din clădire, căldura toridă i-a copleşit pe participanţi, provocându-le un adevărat şoc, după ce au stat întreaga dimineaţă în camere dotate cu aer condiţionat. Le-au trebuit momente bune pentru a reuşi să suporte, cât de cât, căldura şi  razele fierbinţi ale soarelui oriental, la orele amiezii. “Teribilă căldură”, s-a auzit o voce. “De-a dreptul periculoasă, mortală pentru cei neobişnuiţi cu aşa ceva”. “Acum  putem constata noi înşine prin ce calvar au trecut rudele noastre, cavalerii medievali, pe timpul cruciadei”, i-a răspuns o altă voce, urmată de murmure de aprobare. Şi era purul adevăr: la 40 gr. C, abia puteai respira, iar cruciaţii, îmbrăcaţi cu armuri, trebuiau să meargă prin zone deşertice şi să lupte! Sacrificu? Nu, supliciu!

Impresionaţi de astfel de gânduri, participanţii la întâlnire au făcut un tur complet în exteriorul zidului şi în interiorul fortului, conduşi de unul din istoricii fortului, un om dedicat istoriei locului. Doar gândul că păşeşti pe pământul şi pietrele pe care a călcat strămoşul tău, pe căldură toridă, îmbrăcat cu armura încinsă, sub care curgeau sângele rănilor şi transpiraţia, te înfiora. Mulţi dintre cruciaţi au căzut pe aceste pietre, în chiar incinta fortului, răpuşi de arme  sau epuizare, cu un ultim gând că erau, cu adevărat, pe pământul sfânt al Ierusalimului. Cu visul vieţii lor, împlinit!..

Lucruri interesante, fapte şi întâmplări incredibile din timpul asediului Ierusalimului, din iunie şi jumătatea lunii iulie 1099, le-au fost relatate de istoricul fortului, care le-a descris cu detalii inedite despre cucerirea Turnului lui David de către cruciaţii din Lotharingia, conduşi de fraţii Godefroy de Bouillon, Eustace şi Baldouin şi cei din Provence, conduşi de contele Raymond de Touluose şi Gilbert de Provance. Despre faptele de arme ale cavalerului Hugues de Payens, ulterior cofondator al ordinului cavalerilor templului, ale cavalerului Simon de Chamont, devenit cavaler ospitalier al ordinului lui Frére Gérard, precum şi al miilor de alţi cavaleri şi simplii cruciaţi.

Pentru ca imaginea despre cucerirea cetăţii şi a oraşului Ierusalim să fie cât mai completă, la rugămintea cavalerilor moderni, istoricul fortului, J.G., i-a condus pe străzile vechiului oraş,  în câteva locuri semnificative pentru cavalerismul medieval şi spiritul cavaleresc. Astfel, au mers la Biserica Sfântului Mormânt, unde a fost înfiinţat, în 1099, ordinul cavaleresc religios cu acelaşi nume (Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt).

În apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, la câteva sute de metri, se află Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, locul unde a fost reorganizat Ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniţi, recunoscut ca atare de papalitate în 1113) de către călugărul Gérard, stareţul mănăstirii, cel care şi-a riscat viaţa pe timpul asediului oraşului, ajutându-i pe cruciaţi cu pâine şi apă, aruncate peste zidurile de apărare. După asediu, ospitalierii i-au tratat pe răniţii ambelor armate, indiferent de credinţă.

Atât la Biserica Sfântului Mormânt, cât şi la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, participanţii la întâlnirea comemorativă au ţinut câte Te Deum şi un moment de reculegere în memoria cruciaţilor.

Şi, ultima oprire, nobilii cavaleri moderni au făcut-o pe Muntele Templului,  pe dealul Moriah, în faţa moscheii lui Omar, locul unde  fusese construit, în urmă cu trei mii de ani,  renumitul Templu al lui Solomon[4]. Pe locul unde erau, cu secole în urmă, atât Templul lui Solomon, cât şi cel de-al doilea templu, s-a construit o moschee care, după  cucerirea oraşului de către cruciaţi, a devenit cartierul general al ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat în 1118, de nouă foşti cavaleri ai Sfântului Mormânt, conduşi de Hugues de Payens.

Întâlnirea de la Ierusalim este încă o confirmare a faptului că tradiţia, credinţa, vechile valori spirituale, adaptate la spiritualitatea zilelor noastre, rămân criterii şi jaloane esenţiale ale bunei educaţii, ale familiei tradiţionale, rămân reguli ale comunităţii umane demne, consolidate, ale însăşi identităţii culturale şi spirituale locale şi naţionale. Identitate constituită în sute şi mii de ani de istorie, prin sânge, lacrimi şi muncă grea, păstrată ca un adevărat templu…

 

… Templul lui Solomon, sau Templul din Ierusalim… Magnific edificiu, ca arhitectură, realizare şi, mai ales, ca semnificaţie, ridicat în anul 953 î.Hr. de regele Solomon,  pe Muntele Moriah. Templu pe care voia să-l ridice regele David, tatăl lui Solomon, ca să-şi dovedească marea credinţă în Dumnezeu şi pentru a i se ierta marile şi multele păcate. Credea că, dacă va face o Casă a Domnului, mare şi frumoasă, Dumnezeu îi va ierta păcatele, păcate la care,totuşi, nu se gândea să renunţe.

Regele David, un om înţelept şi hotărât, a fost ales de Domnul să fie regele iudeilor şi a reuşit să unifice cele douăprezece triburi, să întărească regatul şi să aducă dezvoltare şi bunăstare supuşilor. Dar a abuzat prea mult de vărsare de sânge şi a dus o viaţă vicioasă, cu nouă sute de soţii şi amante,  fapte pe care şi le-a recunoscut ca fiind mult prea păcătoase. Pentru a fi iertat de Dumnezeu, a vrut să-i înalţe o casă mare, precum credinţa şi pocăinţa sa. “Chivotul Legilor este păstrat în cort, iar noi stăm în palat”, şi-a spus David. “Voi ridica un  Templu pentru Domnul, aşa cum nu s-a mai văzut”. Domnului i-a plăcut gândul lui David şi i s-a arătat în somn, spunându-i unde ar trebui construit templul, pe dealul Moriah, cât de lung, cât de lat şi cât de înalt să fie, precum şi destinaţia celor trei săli principale. Dar, pentru că regele David era prea păcătos pentru o asemenea cinste, Domnul i-a încredinţat sarcina construirii templului lui Solomon, fiul lui David, atunci când acesta va fi rege.

Şi astfel, regele Solomon s-a pregăt să construiască templul. I-a cerul regelui Hiram al Tyrului, să-i trimită cel mai bun maestru şi cei mai buni constructori, iar acesta i l-a trimis pe maestrul Hiram Abiff, arhitect şi constructor cu mare experienţă. Maestrul Hiram Abiff, a modificat câteva din planurile Templului şi şi-a organizat cei aproape trei sute de mii de lucrători, iar când magnifica lucrare a fost terminată, întreaga lume s-a minunat de măreţia casei Domnului, construit din piatră şi  lemn de cedru , cu podele din chiparos, iar ornamentele, toate făcute din aur. Ca dovadă a profundei credinţe în Dumnezeu, regele Solomon a adus în templu Chivotul Legilor şi alte câteva obiecte sfinte, de mare preţ pentru credincioşi. Dar în Templu nu a fost adus nici un chip cioplit.

Templul era de formă dreptunghiulară, construit, cum am spus pe muntele Sion, dealul Moriah. Pentru că dealul era prea mic pentru curtea templului, Hiram a ridicat ziduri în jurul dealului, apoi a nivelat  cu pământ, realizând două curţi, în terase: curtea exterioară destinată credincioşilor şi curtea interioară, destinată preoţilor. O parte din zidul curţii se vede şi astăzi, cunoscut ca Zidul Plângerii, loc sfânt pentru poporul evreu.

Templul avea trei încăperi principale şi anexele. Încăperile principale erau Ulam-vestibului de intrare, situat la răsărit şi  străjuit de două coloane, Jachin şi Boaz,  apoi Heical-Sfânta, şi Debir-Sfânta Sfintelor.  În Sfânta Sfintelor era păstrat Chivotul Legilor, adus din Cortul Sfânt şi păzit cu grijă de preoţi. În Heical erau păstrate Altarul tămâierii, masa punerii înainte şi cele zece candelabre din aur, precum şi alte obiecte sfinte.

Sub Templu, atunci când a consolidat curţile, maestrul Hiram a construit un labirint subteran pe trei nivele, cu încăperi secrete, coridoare şi tuneluri, prin care era adusă apa potabilă, dar şi cale de refugiu în caz de pericol.

Secole la rând, Templul a fost o adevărată casă a Domnului, respectată de credincioşi, unde aceştia aprofundau secretele lumii şi ale universului, ale omului şi ale credinţei în Dumnezeu, un loc de înaltă spiritualitate. In anul 586 î.Hr., magnificul Templu a fost cucerit, prădat şi apoi distrus de babiloneni, conduşi de Nabucodonosor. Dar multe din obiectele sfinte  au fost ascunse de către paznicii preoţi, aşa-zişii paladini şi nu au fost găsite nici până astăzi. Se spune că subteranele secrete ascund o mulţime de secrete, secrete teribile, care ar putea schimba lumea. Unele din aceste secrete ar fi fost descoperite de cavalerii templieri, care le-au găsit în urma săpăturilor pe care le-au făcut în subterane şi, se spune,  de aceea au devenit foarte repede o forţă militară, financiară şi, de ce nu, ezoterică, magică.

Magnifica realizare arhitecturală a lui Solomon, dedicată credinţei în Dumnezeu, Templul, Casă a Domnului, unde marii preoţi şi ceilalţi credincioşi căutau apropierea de Lumină şi Adevărul Divin, loc de  păstrare a  obiectelor sfinte,  a avut încă din epocă o complexă semnificaţie spirituală şi un profund simbolism. În timp, simbolismul templului lui Solomon a devenit tot mai complex, mai plin de sensuri şi mai profund spiritual, căpătând şi valenţe ezoterice, iniţiatice, prin nenumărate legende, mistere, chiar elemente magice promovate de ordine ezoterice. Templul din Ierusalim, primul templu, a devenit el însuşi element esenţial al vieţii spirituale a multor curente ezoterice, iniţiatice, spirituale, în jurul căruia se desfăşoară şi în zilele noastre întreaga lor activitate spirituală. Nici ordinele cavalereşti moderne nu fac excepţie, ordinul templier, de exemplu, preluând în totalitate mistica templului.

*

Ordine cavalereşti înfiinţate în Ierusalim, pentru apărarea regatului şi a pelerinilor:

*Ordinul călugărilor ospitalieri, cunoscut astăzi sub denumirea de Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, în latină:  Supremus Ordo Militaris Hospitalis Sancti Ioannis Hierosolymitani Rhodius et Melitensis,  îşi avea originile cu vreo optzeci de ani înaintea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi. “…Prin anul 1023, comercianţii din Amalfi, cu îngăduinţa Califului Ali  Zahir al Egiptului, au reconstruit un spital, o mănăstirea şi o capelă în Ierusalim, în locul unde fusese Biserica Latina (arsă de unul din califii egipteni), de lângă Mormântul Sfânt. La reconstrucţie au participat mulţi călugari benedictini, care-i şi îngrijeau pe bolnavi. Îmbrăcaţi cu sutana lor neagră, erau uşor de recunoscut de către pelerini, care-i numeau Fraţii ospitalieri…În anul 1042d. Hr.,  Împăratul  bizantin Constantin a dat destul de mulţi bani pentru reconstrucţia Bisericii Sfântului Mormânt, cu acordul califului local. Totodată,  a încuvinţat construcţia unui mare asezământ, în sudul Sfântului Mormânt, unde deja era ridicată o biserică. Acest asezământ cuprindea o biserică, închinată Sfântului Ioan Botezatorul, un spital, han, o mică bibliotecă  şi mănăstirea, grădină şi curţi interioare, totul spre folosul  pelerinilor. Aşezământul a fost gata după vreo şase, şapte ani, ridicat şi cu  ajutorul  comercianţilor din Amalfi, [5] 

În anul 1099 d. Hr., după eliberarea oraşului, călugărul Gérard, stareţul celor două aşezăminte (Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul), a adus îmbunătăţiri celor două aşezăminte,  organizându-le ca spitale, primul pentru  femei şi al doilea pentru bărbaţi, mărind şi numărul călugărilor aferenţi. Totodată, pentru paza pelerinilor şi a drumurilor din Regatul Ierusalimului pe care circulau pelerinii, a organizat un corp militar. În acest mod, începând cu anul 1099, s-a consolidat un ordin aparte de călugări şi cavaleri, denumit, desigur, ordinul ospitalier, ordin militar şi religios.

Activitatea complexă şi benefică a ospitalierilor (călugări şi cavalerilor  benedictini) a fost apreciată de  Papa Pascal al II-lea  care, prin Bula papală denumită„Piae postulatio voluntatis”, a recunoscut, în 1113,   ordinul religios autonom “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, aflat sub autoritatea şi protecţie papală.

Din anul 1099, ordinul cavalerilor  ospitalieri, sau ioaniţi, denumit mai târziu ordinul cavalerilor de Malta, a avut o existenţă neîntreruptă până în zilele noastre, păstrându-şi caracterul nobiliar prin descendenţa nobiliară a  membrilor săi, dedicaţi activităţilor spirituale şi de binefacere. Ordinul este recunoscut de Vatican şi de ONU, ca organizaţie de interes public, având cartierul general în Roma, în Palazzo Malta, iar misiunea sa este rezumată în motto: Tuitio fidei et obsequium pauperum , „Apărarea credinței și asistența pentru cei săraci”.[6]

 *Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim, în latină: Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani, a fost înfiinţat de primul rege al regatului latin al Ierusalimului, la puţin timp după eliberarea oraşului. La cererea celorlalţi comandanţi ai cruciaţilor, ducele Godefroy de Bouillon a acceptat, temporar, să fie primul conducător al noului regat, sub denumirea de  Advocatus Sancti Sepulchri, Apărător al Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt a fost şi este unul din locurile sfinte ale creştinismului, locul unde se manifesta şi  în acele vremuri, esenţa spirituală a credinţei creştine. Pentru a apăra Sfântul Mormânt şi viaţa spirituală liturgică ce se desfăşura aici[7], Godefroy a înfiinţat un detaşament de călugări-cavaleri.

După legenda prezentată de autorul André Damien[8], Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt îşi are originea în vremea lui Isus, primul detaşament de pază a Sfântului Mormânt fiind înfiinţat de Apostolul Iosif. Mai târziu, după anul 326, Împărăteasa Elena a găsit Sfânta Cruce şi a întărit paza Mormântului. Apoi, Regele Carol cel Mare, preocupat de siguranţa Locurilor Sfinte, obţine de la califul selgiucid al Bagdadului, statutul de protectorat pentru Sfântul Mormânt. De aceea, mulţi din actualii cavaleri ai Sfântului Mormânt îi consideră fondatori ai ordinului pe cei trei mari apărători ai credinţei creştine.

În anul 1114, corpul de călugări cavaleri este consacrat ca  un ordin monahal şi militar sub numele de Ordinul Sfântului Mormânt, obţinând recunoașterea papei Pascal II.  Cu timpul, ordinul s-a dezvoltat, având ca principală misiune apărarea locurilor sfinte din regat,  din principatele şi comitatele creştine înfiinţate în secolul 12,  în orientul apropiat, dar şi a multor locuri sfinte din occident. După retragerea creştină din orient, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt şi-a pierdut raţiunea de a exista, astfel că în anul 1489, Papa Inocenţiu VIII  a decis ca ordinul să fie transferat Ordinului ospitalier, pierzându-şi autonomia.

În anul 1868, Sfântul Scaun a reuşit să reînfiinţeze Patriarhia Latină a Ierusalimului, iar pentru protejarea locurilor Sfinte, a recreat  corpul militaro-călugăresc Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani , ordinul cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim, ordin autonom, subordonat papei.  Marele Maestru al ordinului este, din 1949, un cardinal, numit de Papa, ca for suveran al ordinului monahal.

    *Ordinul Sfântul Lazăr, Ierusalim.[9]
Afluxul crescând de pelerini la Ierusalim, spre sfârşitul secolului 11, a generat şi creşterea numărului de bolnavi din rândul lor, care au contractat diverse boli  orientale, printre care şi lepra. Prin anul 1097-1098,  pentru bolnavii de lepră a fost amenajat un aşezământ călugăresc, aceştia fiind singurii care ştiau cum trebuiau îngrijiţi astfel de bolnavi. Din 1099, odată cu înfiinţarea regatului latin al Ierusalimului şi a principatelor creştine în orient, numărul bolnavilor de lepră a crescut foarte mult, printre ei fiind şi cavaleri şi simplii ostaşi. De aceea s-au deschis şi alte aşezăminte specializate în Ţara Sfântă, apoi şi în Europa, pentru bolnavii întorşi în ţările lor de origine.

Aşezămintele călugăreşti destinate bolnavilor de lepră au adoptat regulile ordinului benedictin, reguli religioase stricte, care cereau compasiune, o viaţă monahală austeră, obedienţă şi dedicaţie îngrijirii bolnavilor. Ca patron spiritual, călugării l-au ales pe Sfântul Lazăr, cunoscut ca un om modest, cerşetor, dar făcător de bine. Cruciaţii bolnavi, nobili şi  simplii soldaţi, cu sprijinul călugărilor ospitalieri, au adus un spirit activ, militar, propunându-şi să se organizeze pentru apărarea aşezămintelor cu bolnavii de lepră, astfel că în anul 1119, la aşezământul din Ierusalim s-a constituit Ordinul Sfântul Lazăr, ordin religios, care şi-a dezvoltat, treptat şi latura militară. În următorii treizeci de ani, ordinul s-a extins în tot regatul şi în principatele creştine din orient, apoi în regatele europene. În anul 1142, regele Fulk al Ierusalimului a recunoscut ordinul militar şi religios, luîndu-l sub autoritatea sa şi al Patriarhiei latine. După extinderea ordinului în Europa, papa Alexandru IV , în anul 1255, a acordat mai multe privilegii membrilor acestui ordin, cu atât mai mult, cu cât devenise un ordin militar, la care au aderat tot mai mulţi oameni sănătoşi, călugări şi ostaşi, care aveau ca principale misiuni îngrijirea şi apărarea bolnavilor şi a aşezăminetlor acestora.

După pierderea teritoriilor creştine din orientul apropiat, la sfârşitul secolului 13, la fel ca celelalte orine cavalereşti, şi Ordinul Sfântul Lazăr şi-a mutat cartierul general în Europa. Di cauza unor neînţelegeri interne, ordinul s-a divizat, o parte din conducerea ordinului stabilindu-se în Roma şi o altă parte în regatul Franţei, la Château Royal de Boigny-sur-Bionne. Încercarea papei  Inocenţiu VIII, în anul 1489, de a unifica ordinul Sfântul Lazăr cu Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan, a eşuat, cele două facţiuni existând, o perioadă de timp, separat.

Ramura latină a ordinului s-a unit cu Ordinul Sfântului Maurice, sub autoritatea Casei Regale de Savoya şi şi-a continuat existenţa, până în zilele noastre, sub denumirea de Ordinul Sfinţilor Maurice şi Lazăr, ordin de un mare prestigiu în lume.

Ramura franceză a intrat în declin după anii 1600, din 1830  fiind dizolvată.

Ierusalim, iulie 2016

Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens” şi „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, 2015, Editura „Sf Ierarh Nicolae” şi „Editura Setthings”, Editura „Amazon” pentru ediţiile în limba franceză şi spaniolă.

[2] Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[3] Michaël Riche-Villmont, „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ed.2015, Editura Setthings.

[4]  Michaël Riche-Villmont, „Chemarea templului secret”, ed. 2016, Editura Setthings.

[5] Michaël Riche-Villmont , „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”

[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă

[7] Wikipedia, Enciclopedia Liberă

[8] André Damien, Memento du chevalier de l’Ordre Equestre du Saint Sépulcre de Jérusalem, ed. 2003

[9] Wikipedia, Enciclopedia liberă

 

B4

Recenzie: Cartea și turismul: Pe Costa Dorada, pe Ruta istorică Melissa Isabela de Salou: Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Tortosa

Librărie, cartea este aici:https://www.amazon.com/Fantomele-Tarragona-Romanian-Michael-Riche-Villmont/dp/1547005297

O istorie  de Michael Riche-Villmont

Discuţiile purtate la simpozioanele internaţionale de turism, mi-au confirmat ceea ce ştiam deja: oamenii caută, pentru vacanţă, nu numai locuri, staţiuni, trasee frumoase, ci şi interesante, reprezentative  pentru pasiunile şi  preocupările lor. În ultimii ani, tot mai mulţi turişti fac voiaje de vacanţă tematice, ceea ce le aduce o mult mai mare satisfacţie decât un sejur obişnuit, de relaxare.

Una din zonele cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, cu nenumărate posibilităţi de satisfacere a pasiunilor, inclusiv pasiunea pentru istorie, este provincia Tarragona, cu multele sale perle, printre care şi cele de pe  Costa Dorada şi din  munţii sălbatici.

Foarte mulţi oameni vorbesc despre Costa Dorada, o adevărată salbă de perle turistice, cu peisaje magnifice şi multe posibilităţi de distracţie pentru vacanţe, sau scurte sejururi. Dar, în afară de cei pasionaţi, puţini ştiu că staţiunile şi plaja Costa Dorada ca, de altfel,  întreaga provincie Tarragona, au o bogată istorie, marcată de evenimente care au determinat cursul istoric al Cataloniei şi al întregii Peninsule Iberice.

Rutele istorice din provincia Tarragona se întretaie tocmai datorită acestei istorii bogate în evenimente. Ruta romanică este binecunoscută, deoarece s-au găsit vestigii romane în aproape toate localităţile provinciei, înclusiv staţiunile turistice de pe Costa Dorada (Tarragona, Salou, Reus, Cambrils, Tortosa, etc). Grecii şi romanii au descoperit încă din antichitate importanţa strategică şi economică a provinciei Tarragona, ceea ce explică dezvoltarea  zonei în secolele ce au urmat. Ruta medievală oferă posibilitatea de a cunoaşte şi a vedea locurile unde s-au desfăşurat evenimente istorice importante, ceea ce face ca aceste locuri să fie tot  mai interesante pentru vizitatori.  Printre cele mai interesante locuri sunt  bisericile, catedralele, forturile, castelele şi turnurile de apărare medievale, ridicate, mai ales,  în provincie în perioada războiului de Reconquista şi care, în prezent, au suficiete date de informare puse la dispoziţia turiştilor.

Una din aceste rute, căutată de turişti, este ruta templieră care cuprinde, printre altele şi castelele Monzó,  Lleida, Miravet şi  Tortosa.

Tot mai căutate sunt şi vestigiile medievale din Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Calaffel. Explicaţia este aceea că un punct turistic devine mult mai interesant atunci când afli lucruri neştiute, misterioase din istoria acelui loc. Iar Provincia Tarragona, cu a ei Costa Dorada, are nenumărate stațiuni turistice cu o bogată istorie, cu legende și mistere care se cer cunoscute.

Una din istoriile (devenite legende)  cele mai interesante și mai frumoase, cu tot dramatismul ei, este istoria eroinei Melissa Isabela de Salou și a lui Lopéz, subiect al cunoscutului  roman „Fantomele din Tarragona”. Faptul că se vorbeşte despre apariţiile din zilele noastre, ale eroilor, transformaţi în fantome benefice, face istoria tot mai pasionantă şi destui turişti caută locurile unde se spune că au trăit eroii legendei.

Istoria spune că, pe la mijlocul secolului al 12-lea,  în castelul domeniului Vetéro, situat pe înălţimile deluroase din nordul vechii aşezări Reus, în provincia Tarragona, trăia o familie de hidalgos, Don Rodrigo şi Dona Isolda, împreună cu fiul şi nora lor, Don Eduardo şi  Dona  Silvia. Bucuria vieţii lor era fetiţa Melissa Isabela, fiica lui Don Eduardo şi  Dona  Silvia şi fina contelui de Barcelona, Raman Berenguer IV, conducătorul Catalunyiei. Ca dar de botez, Melissa Isabela a primit domeniul Salou (Salauris).

În plin război de Reconquista, Melissa Isabela, de numai patru ani, a fost răpită de mauri, în împrejurări tragice. Din acel moment, viaţa întregii familii a devenit un coşmar, inclusiv pentru Melissa, care a simţit din plin dramatismul noii ei situaţii: a intrat într-o altă lume decât a ei, cu o altă credinţă, alte valori, alt cămin şi, mai ales, a fost despărţită de părinţi şi de bunici, de locurile atât de dragi ei.

Copilul răpit a fost  dus  în haremul guvernatorului maur din Tortosa, generalul Al Mandur, în Castillo de la Zuda,  unde a încercat să supravieţuiască, trăindu-şi  copilăria alături de ceilalţi copii ai acestuia, în acel ambient atât de străin pentru ea. Şi total necunoscut. Adaptarea la lumea islamică a fost grea, dramatică, iar singura ei legătură cu lumea părinţilor, o lume pierdută, a fost credinţa. Şi, pentru a-şi atenua sentimentele de înstrăinare, rugăciunile le spunea în limba părinţilor ei, catalana. Astfel a reuşit să supravieţuiască, alternând între sentimentele de speranţă că-şi va regăsi libertatea şi cele de depresie, dar niciodată nu a renunţat la credinţă şi la dorinţa de a se reîntoarce la lumea ei, lumea părinţilor şi a  bunicilor ei.

Abia după treisprezece ani, tatăl Melissei, don Eduardo, împreună cu tânărul Lopéz, fiul unei servitoare de la castel, au reuşit să o salveze pe Melissa Isabela din robie.

Ca răzbunare, imediat după eliberarea din robie, Melissa Isabela de Salou a participat la pedepsirea tiranului Al Mandur, apoi la  eliberarea şi la apărarea Castillo de la Zuda, Tortosa, de către armata naşului ei, contele Raman Berenguer IV al Catalunyei. Cunoscând secrete fortăreţei din Tortosa, Melissa a condus armata creştină prin subterane, reuşind cucerirea cetăţii fără pierderi omeneşti. A dovedit un curaj ieşit din comun şi şi-a câştigat statutul de caballeros, luptătoare adevărată.

După regăsirea familiei, din nou, viaţa ei s-a schimbat, începând o perioadă de readaptare la lumea creştină. Şi la condiţiile sociale din provincia Tarragona, aflată în administrarea unui tiran din Tarragona. Locul pe care l-a îndrăgit a fost domeniul Salou, unde bunicul său a ridicat un turn de apărare împotriva piraţilor (turnul, refăcut ulterior, există şi astăzi).

Datorită copilăriei ei tragice, Melissa a urât tirania şi nedreptăţile, fapt care a făcut-o să se implice în apărarea celor nedreptăţiţi şi pedepsirea tiranilor, împreună cu Lopéz, însoţitorul şi protectorul ei. Acţiunile celor doi, Melissa şi Lopéz, i-au transformat în eroi ai populaţiei locale, faptele lor devenind istorii populare. Lupta acestora  pentru apărarea oamenilor sărmani, le-a atras ura autorităţilor, care au hotărât prinderea şi uciderea Melissei Isabela şi a lui Lopéz, lucru ce s-a întâmplat curând, în mijlocul unei păduri.

După dispariţia celor doi eroi, Melissa Isabela şi Lopéz, în provincie au avut loc, de-a lungul secolelor, întâmplări inexplicabile, misterioase, prin care oamenii din Reus, Tarragona, Salou, au fost apăraţi împotriva nedreptăţilor, a tiraniei, a bandelor de tâlhari. Chiar şi regele James I a fost apărat, în Salou, de un atentat pus la cale de duşmanii lui. Cine au fost apărătorii? Două fantome, care apăreau întotdeauna atunci când aveau loc acele  întâmplările misterioase. Iar evenimentele fericite, erau salutate, adesea,  de doi porumbei albi, care participau la bucuria oamenilor. Erau..spiritele Melissei şi Lopéz, eroii fantome din Tarragona.

Eroi reali, eroi imaginari?… Cine poate şti? Important este că istoria lor dramatică, dar frumoasă, plină de speranţă şi optimism, înfrumuseţează viaţa, îmbogăţeşte istoria acestor locuri minunate: Reus, Tarragona, Salou, Tortosa, locuri de pe ruta istorică a provinciei Tarragona, cu bogată cultură şi tradiţii, dar şi cu frumuseţile naturale ale Costa Dorada..

Istoria Melissei Isabela de Salou şi a lui Lopéz, eroi de legendă ai provinciei Tarragona şi nu numai, a cucerit inimile tuturor celor care o cunosc şi a înfrumuseţat istoria bogată a regiunii Tarragona, dezvăluind, în acelaşi timp, o parte din spiritul minunat al locuitorilor iberici. De aceea nu este surprinzător faptul că, de multe ori, turiştilor care vizitează Costa Dorada pe Ruta Templaria: Tarragona, Miravet, Tortosa , Peñíscola , sau Ruta Istorică: Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Tortosa, li se relatează şi istoria legendarilor  Melissa de Salou şi Lopéz. Iar uneori, turiştii norocoşi, sunt salutaţi de doi porumbei albi, printr-un dans, în zbor, al dragostei eterne.

Istoria minunată, interesantă şi emoţionantă  a Melissei Isabela de Salou şi Lopéz, este descrisă  în cartea „Fantomele din Tarragona”, carte publicată în întreaga lume hispanică şi cea francofonă.

B1

RECENZIE: Animalele, personaje în cărţile lui Michael Riche Villmont

Inspirată de loialitatea  animalelor faţă de om, descrisă în cărţile lui Michael Riche-Villmont, m-am gândit să fac o scurtă recenzie pe această temă, o temă de suflet pentru milioane de oameni sensibili, educaţi, cu inima mare. O recenzie tematică, a unora din cărţile lui Michael R. Villmont care, aproape în toate lucrările sale, ne sensibilizează cu descrierea prietenilor necuvântători.

Unii  spun că o casă din care lipsesc copiii şi animăluţe, este o casă aproape pustie fără veselia şi drăgălăşenia  acestor fiinţe nevinovate, ce ne însufleţesc şi înfrumuseţează existenţa. Tocmai în această viaţă tumultoasă, stresantă. Alţii, spun că animăluţele sunt un adevărat medicament împotriva stresului şi  a depresiei. Poate au dreptate şi unii şi alţii. Se mai spune că, în timp ce copiii cresc şi pornesc pe drumul lor, animăluţele rămân veşnic nişte copii ataşaţi şi loiali prietenului lor, Omul. Acest lucru îl cred şi eu. Şi-l crede şi Michael R. Villmont, lucru evident când îi citeşti cărţile. Fiindcă romanele lui sunt însufleţite şi de personajele animale, descrise în ipostaze şi scene impresionante prin sentimentele emoţionante, trăirile intense pe care ni le induc. Şi prin valorile spirituale asupra cărora ne determină să medităm: iubire necondiţionată, loialitate şi recunoştinţă, compasiune. Dar ajunge doar să medităm la acest lucru, fără a lua lângă noi un animăluţ?

Aş mai face o menţiune: animalele personaje ale  cărţilor lui Michaël R. Villmont nu sunt o ficţiune. Autorul,  după cum a mărturisit el însuşi, a descris personajele inspirându-se din viaţa reală şi luând ca modele propriile animăluţe (Brice, Lilá, Boby, Chica, Geky), sau animalele unor prieteni (caii), inclusiv psihologia, comportamentul şi atitudinile acestora, pline de dragoste, veselie, loialitate.

Încep cu romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, o carte despre viaţa şi valorile cavalereşti din evul mediu şi cele de  astăzi, din vremurile noastre, puse în oglindă. Valori care ne sunt                                                                                                           evidenţiate prin personajele principale, oameni şi animale. Tânărul Phillip de Chamont, descenentul unei vechi familii   nobiliare franceze, determinat de o tentativă de  furt a sceptrului ospitalier, din vechiul lor castel,   începe să scrie o carte despre istoria familliei sale.

Tânărul, medic în Nice, ne este descris ca o întruchipare modernă a cavalerului medieval, corect, curajos şi loial. Ca şi cavalerii medievali, este eroul unor acţiuni periculoase, în varianta poliţistă, situaţii în care se evidenţiază acele calităţi şi valori spirituale, transmise din generaţie în generaţie. Mi se pare că una din valorile uitate deseori, ne este adusă în atenţie: familia, unită prin tradiţii şi dragoste, prin respect şi buna educaţie. Putem spune că este o familie normală, sau aşa ar trebui să fie o familie normală. Şi totuşi, lipseşte  un element de înfumuseţare a relaţiilor familiare, care să completeze procesul de transformare şi  consolidare a   casei într-un adevărat cămin. Aşa este, lipseşte animăluţul, eternul copil. Fapt remediat prin adoptarea unui căţeluş, scenă care ne emoţionează.

Astfel, viaţa liniştită, fericită a tânărului Phillip, lângă logodnica şi părinţii săi, este înfrumuseţată de apariţia, în căminul lor a micului Brice, un foxterier cu păr sârmos, vesel, jucăuş, cu o personalitate puternică şi inteligenţă deosebită, specifică rasei lor, şi câinilor, în general. Gesturile, atitudine şi comportamentul micului, orgoliosului şi jucăuşului Brice înfumuseţează nu numai viaţa personajelor, ci şi atmosfera relaxantă a cărţii, prin diversele scenele descrise cu tact şi emoţie. La care cititorul participă din plin.

Phillip de Chamont, profund preocupat de  documentarea sa despre istoria familiei, primeşte ajutor, pe căi misterioase,  extrasenzoriale, care transced timpul şi ajunge să cunoască bine viaţa de zi cu zi a strămoşilor săi, seniori locali şi cavaleri ospitalieri. Descoperă chiar, cu surprindere, că şi micul Brice are percepţii extrasenzoriale, transmiţându-le gândurile sale.

Pe lângă amănunte neştiute din istoria misteriosului ordin al ospitalierilor ioaniţi, Phillip cunoaşte, chiar trăieşte şi, apoi, descrie, scene din bătălii şi din viaţa domestică a strămoşilor săi cavaleri. Într-una din lupte, strămoşul său, Simon, înconjurat de corsari, rănit grav, este salvat de credinciosul şi loialul său…cal, Aris. Este o altă scenă emoţionantă, despre animalul care-i salvează viaţa prietenului său, omul.

Autorul  descrie coincidenţe şi o similitudine surprinzătoare între personajele din evul mediu şi cele din zilele noastre, fapt pentru care nu poţi să nu te întrebi dacă, peste secole, nu sunt aceleaşi suflete, în alte corpuri.

Finalul surprinzător, neaşteptat al romanului îţi aduce momente de reflexie asupra vieţii, determinate şi de… aţi ghicit, micul Brice, exponent al tuturor animăluţelor.

           Acasă luminile erau aprinse, semn că nimeni nu se culcase. Erau aşteptaţi. Din interiorul casei, s-a auzit un lătrat alintat, zglobiu, de nerăbare şi bucurie. Era Brice, sufletul casei, care aşepta ca Yvette să-i deschidă uşa de la intrare, să-şi întâmpine prietenii dragi. Să-i facă şi pe ei, fericiţi.”

Continuarea istoriei familiei de Chamont, o adevărată saga, o găsim în romanul „Medalionul ospitalier”.

 Romanul descrie familia de Chamont, descendenţii primului senior de Chamont, nobilul cavaler Simon, de-a lungul a peste şaptezeci de ani, aproape întreg secolul al XII-lea. Un subiect foarte atractiv, aceştia fiind  participanţi activi la evenimentele vremii în Regatul Ierusalimului. Viaţa strămoşilor cavaleri  este descrisă de tânărul Phillip de Chamont care, pe timpul unui sejur în Ierusalim, împreună cu logodnica sa, găsesc Medalionul ospitalier, prima medalie a renumitului ordin, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ne emoţionează scene din viaţa fiecărei generaţii a familiei de Chamont, pline de neprevăzut, mister şi ezoterism. Cunoaştem modul de viaţă din acea vreme, cu dragoste, bucurie şi durere, cu nenumărate împrejurări dramatice de viaţă şi de maorte.

Moartea naturală a calului Aris produce o schimbare radicală în viaţa pritenului său, Simon, căruia i-a salvat viaţa.  Cuvintele unuia dintre personajele cărţii, pline de înţelepciune, sunt menite să aducă o alinare celor care pierd o fiinţă apropiată, om sau animal.

„…  Sufletul lui Aris va fi, cu siguranţă, în preajma lui Simon şi-l va ocroti întotdeauna, iar amintirea lui se va transforma, în timp, din durere, în dor mistuitor, apoi în regret şi tristeţe. Şi în dor, fiindcă, peste ani, cândva, vor fi împreună, pentru eternitat, pe câmpia Împărăţiei Divine!Toţi, oamenii şi prietenii lor, credincioasele animal!”

Sunt toate, dragostea, naşterea, moartea, momente inerente din cursul implacabil al vieţii, pe care le trecem cu înţelepciune. Ştiu, este uşor de spus, dar acesta este adevărul. Oricât am întârzia, sufletul animăluţelor noastre ne va aştepta şi vom fi împreună o eternitate!

Romanul, citit cu emoţie şi, uneori, cu tristeţe, are un final neaşteptat, emoţionant, animat de… micul Brice.

Michael Riche Villmont nu se dezminte nici în „Fantomele din Tarragona”, roman de aceeaşi factură, de dragoste şi acţiune, în care acţiunea se desfăşoară în două planuri temporale: în trecut şi în prezent. Localizare temporală care, prin descrierea cursivă, în succesiunea logică şi istorică a evenimentelor şi întâmplărilor, apare naturală, într-o manieră simplă şi atractivă.

Tarragona, provincia spaniolă de pe malul mării Mediterane, pe Costa Dorada, are o istorie zbuciumată, ca întreaga Peninsulă Iberică. Stăpânită secole la rând de Imperiul arabilor mauri, este locul unde s-au petrecut întâmplări pline de dramatism, de dragoste şi eroism. O astfel de întâmplare o regăsim descrisă în romanul „Fantomele din Tarragona”, a cărei eroină este copilul Melissa de Gatára y Salou, răpită de mauri. Salvată abia la vârsta adolescenţei, de părinţii ei şi de tânărul Lopéz, participă, împreună cu acesta, la luptele pentru eliberarea unor locuri cu încărcătură istorică deosebită, Almería şi Tortósa. Datorită implicării celor doi tineri în acţiuni de apărare a localnicilor, devin eroii unor legende răspândite în întreaga provincie. Acest lucru atrage ura Principelui oriental, care trimite mercenari să-i ucidă pe cei mai iubiţi eroi populari, lucru care  se şi întâmplă. Grav răniţi, înainte de a trece în altă lume, eroii sunt ajutaţi de cei doi cai ai lor, Mia şi Ébo, care-şi riscă viaţa pentru apărarea pietenilor şi stăpânilor lor.

„… Înţelegându-se din priviri, cei doi cai, Mia şi Ébo, s-au aşezat de o parte şi de alta a stăpânilor lor, aşteptând venirea lupilor, cu un tremurat nervos al corpului. Veniţi în haită, vreo cincispreze lupi  au încercuit prada şi au atacat toţi odată, fără teamă. Mia şi Ébo, nervoşi, incitaţi de lupi, au răspuns atacului acestora cu lovituri mortale date cu picioarele. După care, au prins cu dinţii, sfâşiind fiecare lup care se apropia de stăpânii lor. Doi lupi au sărit pe Ébo, muşcânu-l de crupă, dar Mia i-a sfâşiat. Cu urlete de durere, cei câţiva lupi scăpaţi de loviturile şi muşcăturile cailor,  s-au îndepărtat, şchiopătând şi ei.

…….     Mia, sforăind, s-a apropiat de Ébo şi a scos un nechezat care i-a asurzit pe cei din apropiere. Era strigătul ei de durere şi disperare. Poate şi de dragoste pentru partenerul ei, camaradul de joacă şi de luptă. Sau chemarea la viaţă!…”

Fantomele din Tarragona este o carte în care personajele, oameni şi animale, îl fac pe cititor să treacă prin mari emoţii, dar nu într-un mod simplist, ci unul plin de întrebări. Întrebări despre familie şi dragostea familiară, despre perseverenţă, curaj şi loialitate, despre loialitatea animalelor faţă de prietenii lor oamenii, despre grija oamenilor faţă de animale, la care cititorul este nevoit să-şi afle singur răspunsurile. Majoritatea răspunsurilor deja le ştie, doar că nu şi le-a exprimat, poate,  până acum.

         „ Miravet, misterul manuscrisului”, un roman despre oameni şi spirite, despre vechii cavaleri şi urmaşii lor din zilele noastre, ale căror legături spirituale, misterioase sfidează timpul. Despre modul în care un manuscris, vechi de secole, îţi poate schimba viaţa. De acest lucru s-a convins şi profesorul Ernesto de Colla, de la Universitatea din Barcelona căruia, un vechi manuscris templier, i-a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii. Şi asupra dragostei, fapt ce l-a găsit complet nepregătit. În acest context, cea care-i ghiceşte şi dezvăluie caracterul, este…căţeluşa Lilá. Iubitorul câine aduce cititorilor o întrebare existenţială. Este posibilă reîncarnarea animalelor şi întoarcerea lor la oamenii care le-au iubit şi au rămas îndureraţi de plecarea acestora în altă lume? Unele persoane susţin că animăluţele lor s-au reîntors la ei, în împrejurări inexplicabile,  după o perioadă de timp, sub o altă înfăţişare, dar cu exact aceleaşi ticuri, atitudini şi semne fizice exterioare. Lilá ar fi un astfel de exemplu. Dar cine poate ştii adevărul de dincolo de noi?

Cărțile autorului Michael R. Villmont, fiecare din ele – un adevărat  cămin spiritual pentru cititor, exprimă bucuria de a trăi, sunt pline de viață și veselie și datorită personajelor animale care, prin sentimentele lor față de oameni, descrise cu farmec și dragoste de către autor, înfrumusețează și trăirile cititorului, iubitor sau nu de animale. Și îi  schimbă atitudinea față de acestea, față de sufletele lor nevinovate. Nu animalele sunt rele și agresive, ci unii oameni, pentru că ei, prin comportamentul lor, le accentuează și provoacă aceste instincte primare. Să nu uităm că oamenii bine educați, oamenii buni, iubesc animalele, le respectă și le protejează. Așa cum și animăluțele iubesc oamenii și-i fac mai buni, mai responsabili. Și le îmbunătățesc sănătatea psihică, alungând singurătatea, stresul și depresia De aceea le găsesc, la fel ca și ceilalți oameni,  atât de necesare pentru înfrumusețarea spiritului omenesc. Și-i mulțumesc autorului Michael R.Villmont pentru că menține deschise porțile spre iubire. Iubirea față de oameni și animale.

Madrid, oct.2016

boofantasy-1578656_960_720

…Spiritualitate cavalerească… Fragmente din cartea „Cavalerii templieri-Spiritualitate templieră”

Librărie:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Ziua de 5 ianuarie.  Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau  a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea  comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri.

Missa aniversală  ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de  profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios  din  atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

……………………..

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi  univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om  în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare  colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă  din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă,  misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

……………….

Ordinele cavalereşti,  printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri[2], înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau  cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli  sprirituale.

………………….

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca o consecinţă a  noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu,  Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis [3]. ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de   Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece noile ordine se preocupă de păstrarea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale.

Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti devenind adevărate şcoli spirituale.

………………..

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature,  cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul  tinerilor, invită  numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine……………….

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. …………………………

Acesta este  este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried.  Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

……………

Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni…………

Dacă încă nu am atins acest nivel de dezvoltare spirituală, suntem hotărâţi să ne pregătim pentru înnobilare? ….Vezi în carte eseul complet https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

        Notă: Articol tradus din limba spaniolă

Michaël Riche-Villmont

Barcelona, ianuarie 2017

Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.

 

[1] Wikipedia, Enciclopaedia libre

[2] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvax şi ordinele cavalereşti”, ed.2015

monte-carlo-908566_960_720

Eseu: Nobleţe şi cavalerism în Monaco

de Michael Riche-Villmont

Vorbind de principatul de Monaco, majoritatea  oamenilor care l-au vizitat sau au aflat amănunte despre micul stat de pe Riviera mediteraneană, apreciază splendorile arhitecturale şi urbanistice, peisajele uluitoare, magnificele porturi cu yahturi luxoase, stilul de viaţă exclusivist al rezidenţilor. Într-un cuvânt, admiră ceea ce a reuşit să devină principatul: paradisul luxului şi al bunăstării, al înţelepciunii şi frumosului, unde omul a prelucrat stânca, transformând-o dintr-o piatră uriaşă, într-o bijuterie plină de viaţă.

Însă, marea bogăţie a principatului este spiritualitatea comunităţii,  viaţa spirituală diversificată, complexă şi profundă  pe care micile comunităţi  locale o trăiesc.  Fiindcă locuitorii principatului au o spiritualitate proprie, bazată pe credinţă, pe  proprii tradiţii şi mari valori umane, spiritualitate care susţine şi propulsează dezvoltarea vieţii materiale.

De acest lucru m-am convins atunci când am cunoscut una din laturile spiritualităţii comunităţii principatului, cea a nobleţei şi cavalerismului. Principatul are propriile ordine dinastice:  Ordre de Saint-Charles, ordin cavaleresc dinastic, înfiinţat prin Ordonanţa  din ianuarie 1863, de către Prinţul Charles III de Monaco; Ordre des Grimaldi , infiinţat prin Ordonanţa  1 028, din  18noiembrie 1954; Ordre de la Couronne, înfiinţat prin ordonanţa  din 20 iulie 1960. Importanţa deosebită şi prestigiul  acestor ordine sunt evidenţiate prin aceea că ele se află sub directa conducere a S.A.S.Prince de Monaco.

Mai există câteva ordine şi medalii care se acordă marilor personalităţi din domeniul cultural, cel al crucii roşii, etc.

Ordinele dinastice din Monaco  sunt foarte importante şi scopul înfiinţării lor a fost acela de a încuraja dezvoltarea spirituală specific-locală, de a promova marile virtuţi creştine şi de a recunoaşte şi a recompensa nobleţea spiritului uman, marile personalităţi locale şi străine, cele ale artei, culturii,  ştiinţei, a celor dedicaţi carităţii. Sunt recunoscute meritele personalităţile care, prin munca şi exemplul lor,  aduc mari servicii Principatului şi umanităţii, fiind aceste ordine  ele însele o formă a înaltei spiritualităţi ce se dezvoltă în Principat.

În afară de ordinele cavalereşti proprii, în principat fiinţează şi alte importante ordine cavalereşti, printre care (denumiri uzuale): Ordinul cavalerilor templieri, Ordinul cavalerilor de Malta, Ordinul cavalerilor Sfântului Mărmânt, etc.

Membrii Ordinului cavalerilor templieri ( l’Ordre de Templiers de Jérusalem, OSMTH), Prioratului de Monaco, de exemplu, au o viaţă spirituală impresionantă, prin propriile activităţi specifice cavalereşti, prin deschiderea şi colaborarea internaţională şi participarea la operele de binefacere. Spiritul templier este purtat şi transmis, cu devoţiune, de câţiva oameni devotaţi evoluţiei spirituale.  Foarte interesantă este propria bibliotecă, ce cuprinde lucrări editate în franceză, italiană şi engleză, de istoria, dogma, simbolistica şi spiritualitatea templieră.

Dar, despre cavalerii templieri din Principat, vom prezenta mai multe date într-un alt eseu,  dedicat acestora, fiindcă prezentul eseu este dedicat spiritului de nobleţe al tuturor ordinelor dinastice şi cavalereşti din Principat profundei lor spiritualităţi, purtătoare ale valorilor umane, spirituale, morale.

 

4d1

Spiritualitate templieră

cartea este în librărie, aici:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Spiritualitate  templieră[1]

                                                         de Michaël R.Villmont

În cele două secole de existenţă, ordinul cavalerilor templieri, ca entitate organizatorică, dar şi ca o comunitate militaro-religioasă, şi-a organizat şi desfăşurat o vastă, profundă şi complexă doctrină proprie. Bazată pe credinţa creştină, pe  regulile stricte ale doctrinei cisterciene de sorginte augustină şi pe statutul propriu, cunoscut  drept Carta Latina, întocmit de Saint Bernard de Clairvaux[2], doctrina templieră avea o notă distinctă, specifică  în raport cu  doctrinele celorlalte ordine cavalereşti medievale. Acest lucru se datorează mai multor factori, printre care şi preluarea unor teze din religia chatară ( acceptarea sacrificiului suprem, moartea, ca o cale de elevare spirituală spre paradisul divin), a unor aspecte din ştiinţele ezoterice ale vremii, a unor teme  din religia  Bisericii Gnostice şi a unor elemente de ritual din magia orientală.

Toate aceste elemente constitutive ale doctrinei templiere, armonizate într-o adevărată cultură proprie, s-au transformat în scurt timp de la înfiinţarea ordinului, în anul 1118[3], într-o complexă viaţă spirituală şi militară, cunoscută, ca spiritul templier, respectiv un ansamblu de cunoştinţe, credinţe, ritualuri, sentimente şi trăiri personale şi colective. O asemenea viaţă spirituală, complexă şi profundă, pe baza valorilor spirituale creştine şi militaro-nobiliare (o bună educaţie, loialitate, credinţă, vitejie, curaj, nobleţe, compasiune, apărarea celor în nevoie, etc.)  şi pe principiile obedienţei, castităţii  şi sărăciei, nu putea fi trăită decât în evul mediu şi în cadrul comunităţilor templiere.

După desfiinţarea[4] ordinului templier de către Papa Clement V, în anul 1312, el a continuat să existe, în diverse forme: în Scoţia, ca ordin templier; în Franţa, clandestin, în mănăstiri cistercine, o perioadă de timp şi în cadrul masoneriei începând cu secolul 15; în Spania, în cadrul ordinului de Montesa; în Portugalia, în cadrul ordinului lui Cristos, etc. Nobilii care au continuat tradiţiile templiere,  secole la rând, au preluat şi transmis, din generaţie în generaţie, spiritul templier, cu valorile lui intrisece, adaptate la vremurile în care au trăit, până în zilele noastre.

Astăzi, spiritul templier se regăseşte la urmaşii nobililor medievali, ai familiilor  marilor intelectuali, artişti, compozitori, etc. creatori de Frumos, urmaşi care,  discreţi, în cadrul cluburilor (ordinelor) lor, mai puţin cunoscute public, păstrează tradiţia nobleţei spirituale, a adevăratului spirit cavaleresc,  modern, însă păstrătoare a vechilor valori spirituale ale strămoşilor şi părinţilor lor.

Tocmai despre aceşti cavaleri, membrii ai clubului templier original şi, în acelaşi timp,  ai altor ordine nobiliare, am scris mai multe  eseuri, cu gândul că spiritul nobiliar, caracterizat prin buna educaţie, nobleţea spiritului uman, tradiţiile, obiceiurile şi valorile morale ale comunităţilor locale, vor continua să existe, păstrate cu loialitate de oameni dedicaţi. Cavaleri care, prin credinţa, cultura, valorile, obiceiurile, tradiţiile lor seculare, păstrează identitatea  proprie a comunităţilor vechi, locale,  ca formă de păstrare a identităţii naţionale, într-o lume cu pseudovalori, inventate.

Barcelona, 2016-12-02

[1] Cuvânt de prezentare la cartea „Nobleţe şi  cavalerism-spiritualitate templieră”, ed. 2016

[2] Vezi Michael, Riche-Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed.2015

[3] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[4] Ibidem 1