Arhive categorie: Aparitii noi

Cavalerii medievali – educație cavalerească

Autor Michael Riche Villmont,  Copyright©2020

                Ordinele cavalerești medievale (ne referim, aici, la ordinele cavalerești militar-religioase medievale caracteristice epocii-secolele 11-13: ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor teutorni, ordunul cavalerilor Sf.Lazăr) aveau, în componența lor, mai multe categorii de membrii, respectiv o structură organizatorică ce reflecta structura socială a epocii: cavalerii, categoria cea mai importantă, proveniți din rândul nobilimii; sergenții, proveniți din rândul clasei populare și capelanii, reprezentând clerul. Ca descendenți ai familiilor nobiliare, cavalerii-membrii ai ordinelor cavalerești din epoca medievală, au primit  educația și pregătira generală, culturală, spirituală, cavalerească, militară, impusă de standardele nobiliare, conform propriilor tradiții și cutume și dreptului nobiliar și cel canonic ce reglementau întreaga societate.

          Tocmai datorită valorilor moral-spirituale transmise în cadrul familiilor nobiliare, prin educație, din generație în generație, devenind astfel un mod  de viață, nobilimea și boierimea europeană, implicit categoria cavalerilor, s-au menținut în istoria medievală ca o categorie socială de elită.

          Istoria ne arată că secole la rând, de la apariția acestei clase sociale, nobilimea a făcut și a scris istoria, în calitatea ei de clasă conducătoare a societății medievale, puterea și dezvoltarea statelor feudale s-au datorat nobilimii și s-au bazat tocmai pe puterea și valorile spirituale ale acesteia. Iar vârful de lance al  nobilimii, în toate războaiele, a fost categoria cavalerilor, o adevărată castă în perioada de glorie a războaielor crestine.

          Ordinele cavalerești medievale, ele însele instituții sociale militar- nobiliare ale epocii, au participat, sub conducerea propriilor  comandanți, la principalele activități politico-militare, dar   și la viața societății.[1] (Vezi: Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă).

           Se știe că în ordinele cavalerești,  în calitate  de cavaleri, erau primiți doar luptătorii din rândul nobilimii, tocmai datorită educației acestora, a pregătirii lor spiritual-religioase și militare de elită.  

          Structura  comanderiilor operative din teritoriile creștine aflate în război, (Țara Sfantă, Peninsula Iberică, Insulele din Mediterana) era formată din cavalerii demnitari (Comandor, seneșal, portdrapel, trezorier,etc), detașamentele  cavaleriei operative, formate fiecare din câte zece sergenți sau   soldați, comandați de un cavaler și din  detașamente de turcopoli (mercenari), comandați de sergenți și un cavaler comandant- centiron.

        La primirea în ordin,   tinerii descendenți ai familiilor nobiliare, înnobilați sau nu, aveau deja pregătirea militară completă, inclusiv pregătirea tactică și strategică, iar în cadrul ordinului continuau pregătirea spiritual-religioasă, pregătirea morală (ezoterică și exoterică) și cea militară specifică misiunilor de luptă concrete care se desfășurau în zonă.

       Cum se desfășura educația și pregătirea viitorilor cavaleri, copii din familiile nobile, în epoca medievală[2]

       Educația nobiliară/cavalerească medievală era organizată și se desfășura pe baza dreptului  canonic, a dreptului nobiliar, al cutumelor și tradițiilor locale și familiale, urmărind dezvoltarea personalității tuturor membrilor clasei nobiliare în spiritul moralei clasei dominante, al spiritualității creștine, prin însușirea principiilor și valorilor epocii, a cunoștințelor de top în epocă, de cultură generală, de administrare a domeniilor, a cunoștințelor militare și politice.

       Educația copiilor era foarte importantă, esențială pentru viitorul cavaler, a oricărui nobil, în general,   și  se desfășura în familie. De la naștere, copiii erau  preluați spre îngrijire și pregătire de bone, învățători cu cele mai diverse specializări, doctori, preoți, etc., care îi pregăteau, sub supravegherea strictă a părinților, sub aspectul culturii generale, religioase, al științelor generale, artei, culturii, istoriei, geografiei, etc. Din primii ani, copiii trebuiau să fie conștienți că apațineau unei familii nobiliare sus-puse și trebuiau să se pregătească pentru a deveni buni militari, apărători ai familiei și ai proprietăților familiale, loiali și obedienți  seniorului, buni militari,  curajoși și buni creștini.

        Fetele erau educate conform rolului pe care-l aveau femeile în familie și societate: soții loiale, mame capabile, bune administratoare ale domeniilor și feudelor, doamne de societate conform etichetei.

        Încă din antichitate se cunoștea faptul că cea  mai importantă perioadă pentru a înncepe educația copilului, era cea a primelor luni și ani din viață. Copilul va deveni ceea ce vede și aude în familie, va fi marcat de atmosfera familială, de mediul familial, indiferent de pregătire pe care o va primi ulterior și de calitățile înnăscute pe care le avea. Înalta educație a copilului se bazează pe noblețea morală și spirituală a părinților, pe armania din căminul familial, pe lucrurile frumoase de care era înconjurat.

          Baieții conștientizau de mici că vor deveni stapânii  feudelor  familiei, sau loiali luptători comandanți  în slujba seniorilor lor ori ai regelui, cu alte cuvinte, trebuiau să învețe cum să devină buni leaderi. Ilustrativ este exemplul cavalerului  Hugues de Payens[3], fiul unui mic nobil, proprietarul domeniului Payns/Payens, situat în Champagne, în apropiere de orașul Troyes. Seniorul de Payns, tatăl,  a hotărât, conform cutumei, ca primul fiu să moștenească domeniul, iar al doilea fiu, Hugues, să urmeze cariera de luptător, cavaler, în slujba seniorului provinciei, Hugue, conte  de Champagne.

          Hugues și fratele său  au fost educați și pregătiți în familie până la vârsta de șapte ani, acumulând cunoștințe de cultură generală, morală și spiritualitate nobiliară, cutume și tradiții, reguli de viață și comportare nobiliară.

          La vârsta de șapte ani, Hugues a fost primit la curtea seniorului de Champagne, ca paj al acestuia,  unde, alături de ceilalți fii de nobili supuși seniorului, și-a început pregătirea militară. Concomitent, a continuat pregătirea de cultură generală, istorie și geografie, religie și arte.

          La vîrsta de 12 ani a fost primit, tot la curtea seniorului, în categoria scutierilor, ceea ce însemna că a trecut cu succes toate probele ca paj. Investirea ca scutier se făcea printr-un ceremonial militar religios, în cadrul căruia se depunea jurământul de obediență și loialitate.

         Scutierul își desăvârșea pregătirea în preajma seniorului, fiind printre slujitorii luptători cei mai apropiați acestuia și-l însoțea la turniruri, vânători și pe câmpul de luptă. Seniorul avea mai mulți scutieri, care se ocupau de cai și echipamentul de luptă, fiind, în același timp și gărzi de corp.

         La vârsta de 17 ani, Tânărul Hugues de Payens a fost înobilat de contele de Champagne și ridicat la rangul de cavaler, în cadrul unui ceremonial, conform cutumelor nobiliare. El a depus un nou  jurământ de loialitate și obediență și a primit armele sfințite de preotul domeniului. Din acel moment, tânărul cavaler a intrat în slujba seniorului, îndeplinind toate misiunile militare poruncite de stapânul său.

         Cavalerul putea părăsi slujba numai cu aproparea seniorului său, sau la moartea acestuia.

         Din diverse motive, cu aprobarea senirului, tânărul scutier putea părăsi slujba, fără a fi înobilat. În acest caz el  putea fi înobilat, ca descendent al unei familii nobiliare, de rege, de un mare senior sau de maestrul unui ordin cavaleresc, primind și confirmarea rangului nobiliar de cavaler.

        Cavalerul Hugues de Payens a fost trimis de seniorul său în prima cruciadă creștină, între august 1096-august 1099 și cu aprobarea acestuia, a rămas, o mică perioada de timp,  la Ierusalim, după cucerirea orașului. După un an, a fost rechemat de contele de Champagne și s-a înapoiat la Troyes, iar în 1114 a revenit în Ierusalim, definitiv, urmat de seniorul său. Atunci a pregătit înființarea ordinului cavalerilor templului din Ierusalim.

       Copiii care aveau înclinații spre viața canonică, erau pregătiți cu cunoștințe specifice religioase. Astfel s-a întâmplat cu copilul Bernard[4] de Fontaine, fiul contelui     Tescelin le Roux-Fontaine-lès-Dijon și  Alèthe de Montbard care, din cauza constituției sale fizice firave, a fost îndrumat spre viața canonică. Peste ani, Bernard de Fontaine a ajuns abatele mânăstirii cisterciene Clairvaux, conducătorul Ordinului cistercian și creatorul ordinului cavalerilor templieri, recunoscut de papa în 1128. Unchiul lui după mamă, André de Montbard, a fost unul din fondatorii ordinului Templului, alături de Hugues de Payens și alți șapte cavaleri franci.

        Atât fetele, cât și băieții, erau pregătiți în familie și la domeniul seniorului,  de către cei mai buni profesori din diferite domenii ale științelor și artelor. În afară de cunoștințele din domeniul militar, al artelor, științelor, al științelor naturale, religiei creștine, etc., copiii  erau educați și pregătiți, din primii ani de viață, asupra etichetei și protocolului nobiliar, a codului cavaleresc, cu valorile morale și calitățile unui adevărat și desăvârșit cavaler, cu modul de comportare elitist în familie și  în societate. Fetele trebuiau să cunoască bine artele vremii, muzica și dansul, regulile mondene nobiliare, modul de comportare în familie, unde soțul era seniorul familiei și al domeniului, etc.

         În acest mod, copilul învăța încă din familie, din primii ani de viață, să se comporte ca un senior, ca un leader, personalitatea lui fiind cea a unui stăpân al domeniului, membru al unei elite conducătoare a societății, de care depindeau viețile și  destinele celorlalți oameni, inclusiv ale familiei sale. De aceea trebuiau să-și cunoască și să exercie drepturile conform codului nobiliar, dar să-și asume întreaga responsabilitate corespunzătoare drepturilor, suportând consecințele. Motoul ”La Noblesse oblige” era principiu și mod de viață; onoarea, curajul, asumarea răspunderii fiind printre cele mai înalte virtuți nobiliare/cavalerești. Încălcarea acestor principii se sancționa cel mai des, cu confiscarea averii sau cu o moarte rușinoasă. ”… „Noblesse oblige” este în general folosit pentru a sugera că, odată cu bogăția, puterea și prestigiul, apar și responsabilități”.(Wikipedia)

        Având o astfel de educație, se poate spune că acei cavaleri medievali  erau conducători, leaderi înnăscuți. Desigur, cu excepțiile inerente, inevitabile.

             În mod cert, după cum consemnează documentele vremii, în epoca medievală, foarte mulți tineri proveniți din familii modeste, urcau pe scara militară, profesional-artizanală,  a artei și meșteșugurilor, cu talent și prin muncă deosebită. Mulți dintre ei au fost înobilați pentru merite deosebite, primind ranguri, demnități și domenii, conform legii naturale, milenare a meritocrației personale (înobilarea, numirea în funcții, demnități, etc., promovarea socială, respecta strict meritele și calitățile personale, educația și personalitatea. Pentru că, orice încălcare a meritocrației în acele vremuri tulburi, periculoase, putea avea consecințe tragice, de la pierderea unei bătălii și multe vieți omenești, la pierderea domeniilor, a familiei, etc.)

             Iar societatea medievală, datorită structurii, cutumelor  și mentalităților, le recunoștea locul în categoria socială conform descendenței, nivelului lor de educație și a capacității profesional-meșteșugarești, de construcții etc., uneori indiferent de starea materială.       

          Instinctual, fiecare categorie socială își cauta și păstra identitatea după cele trei  criterii ale epocii feudale: descendența familiei, educația și starea materială. Educația cavalerească urmărea formarea, începând cu primii ani din viața copilului, în familie, a nobleței morale și spirituale, care să completeze și să confirme noblețea sângelui, conform normelor și valorilor feudale.

            Iată cât de importante erau, în feudalism,  familia și educația în familie, pentru viitorul copiilor, asigurându-le succesul în viață. În epocă, nobilul cavaler/omul bine educat, făcea  parte din elita socială, artistică, intelecuală, pregătit să știe cum să depășească politicos, discret, profesional, dar și ferm, hotărât, vertical, orice obstacol, orice situație de criză, menținându-și nealterate rangul,  onoarea și prestigiul personal.

  Autor Michael Riche-Villmont, Iunie 2020

  Copyright©2020

 


[1] Vezihttp://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/

[2] Martin de Riquer,  Caballeros andantes españoles. Madrid: Espasa-Calpe S. A., 1967

[3] Michael riche-Villmont, ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015, ISBN-13: 978-1977834720

[4] Vezi Michael R.Villmont, lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, 2015,                                         ISBN 978-606-671-769-4

Eseu: …Nobleţe, cavaleri, cavalerism…

Copyright©2016. Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont

Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei  şi ascult, din nou,  muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit.  Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.  

          Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.

      Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera  din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.

Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural  Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc  inaugurarea oficială a Operei).  Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului   Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.

          Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi  eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de operă.

          Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi  spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.

         Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă  cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi  a mesajele lor, ne-au copleşit  pe noi,  spectatorii,  de la primele acorduri musicale.  Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost  o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.

         Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult  acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii  unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile juridic în zilele noastre.                          

             Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.

        Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]

         De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.

       Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.

       Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.

        Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.

       Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a  candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului  cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau  şi reprezintă  esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.

        Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.

        În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.

         Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler  al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.

        Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism  are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.

         Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel  ca expresia de „nobleţe”.

          Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta  religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu,  obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.

            Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]

            De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice.  Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.

           Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.

          Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în  educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.

        În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri  sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.

         În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti  formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat  în anul 1792,  de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat  în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, ​​în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti  permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod  personal.

          Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner  s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.

         De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.

          Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti  care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.

          Desigur că  şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.

         La ceilalţi oameni, modernişti, oportunişti, mai puţin educaţi, care înfiinţează mereu aşa-zise ordine cavalereşti, cu denumiri preluate de la ordinele originale, nu facem mai multe referiri. Ei sunt o altă lume.

          Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul.  Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu,  aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.

   Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.


                 [1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..

               [2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

               [3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.

[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.

[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902

[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza

[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler

[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015

[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014

[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie

[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.

[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.

[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm

[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.

[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.

RECENZIE: Romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”

Auytor Michael Riche-Villmont, Copyright 2015

Romanul descrie foarte multe lucruri despre practicile oculte ale misteriosului templier Hugues de Payens, fondator al ordinului templier. De aceea romanul lui Michael R.Villmont, „Misteriosul templier Hugues de Payens”, din seria „Cavalerii templieri”, a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: prima parte a vieţii cunoscutului cavaler Hugues de Payens, unul din fondatorii Ordinului cavalerilor templieri. O viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care i-au marcat viaţa cavalerului francez. De fapt, Michael R. Villmont este cunoscut pentru modul în care abordează subiectele istorice în cărţile sale. Fiindcă „Misteriosul templier Hugues” nu este singura carte cu subiect istoric. Autorul se opreşte, în multe din cărţile sale, asupra unor personaje istorice reale şi evenimente atestate istoric, despre care caută şi descrie aspecte mai puţin cunoscute, învăluite în vechi secrete şi mistere, în ezoterism şi magie. Printr-o translatare logică, naturală a subiectelor peste veacuri, personajele şi evenimentele din evul mediu sunt aduse în atenţia cititorului datorită implicării unor eroi din zilele noastre, care încearcă să desluşească acele vechi secrete şi mistere. Autorul îl cheamă pe cititor să participe sentimental, emotiv, la dezlegarea vechilor mistere şi, de fiecare dată, atât derularea acţiunilor, cât şi rezultatele sunt surprinzătoare, neaşteptate, chiar uimitoare.

În descrierea momentelor dramatice, autorul evită scenele violente, negativiste, tocmai pentru a recrea în cărţile sale,   cursivitatea optimistă a vieţii: binele învinge întotdeauna răul. Acest lucru se întâmplă şi în privinţa cărţii de faţă.

Viaţa cavalerului Hugues de Payens, cu iubirile misterele şi aventurile lui, este descrisă de autor în două cărţi, cea de faţă şi în romanul „Chemarea templului secret”. La prima vedere, romanul „Misteriosul templier Hugues de Payens”, cu subtitlul „Drumul spre Templu”, pare a fi un roman istoric, cum sunt multe alte romane de acest gen, tot mai mult căutate de cititorii francezi şi francofoni. Am spus că pare a fi un roman istoric, dacă privim subiectul şi timpul în care se petrece acţiunea. Este vorba de întâmplări din viaţa cavalerului Hugues de Payens, fondatorul cunoscutului şi misteriosului ordin templier, înfiinţat în anul 1118. Poate şi este roman istoric, descriind momente reale din prima cruciadă. Dar, după ce citeşti primele capitole, te opreşti şi-ţi pui câteva întrebări. Întrebări pe care ţi le-ai fi putut pune citind cu atenţie titlul original al romanului apărut, binenţeles, în limba franceză, „L’Amour et Les mystères du Templier Hugues”, titlu mai mult decât inspirat. Şi este bine să-ţi pui astfel de întrebări, la care, poate, găseşti unele răspunsuri şi în carte. Care ar fi fost viaţa cavalerului Hugues de Payens fără iubire şi mister? Fără dragostea sufletului pereche, fără caracterul imprevizibil al vieţii? Fiindcă iubirea şi neprevăzutul, viitorul imprevizibil sunt două daruri Dumnezeieşti, daruri sufleteşti, spirituale fără de care viaţa nu ar mai fi cea pe care o trăim noi, oamenii. Aşadar, care ar fi viaţa noastră, a oamenilor moderni, nu numai a lui Hugues de Payens, fără iubire şi mister? Dacă tu, cititorule, ţi-ai cunoaşte viitorul, clipă de clipă, ai mai trăi cu aceeaşi ardere sentimentală şi spirituală? Ai mai fi la fel de interesat să trăieşti clipele următoare, dacă ai ştii ce-ţi aduce ziua de mâine? Sau ai fi un robot!? Hugues de Payens a fost un om cu o trăire intensă şi misterioasă, care şi-a trăit preţuit fiecare zi din viaţa lui, cu gândul că el însuşi îşi va putea construi viitorul. A avut planuri de viitor mari pentru vremea lui, dar nu şi-a imaginat că ceea ce va realiza el, va avea consecinţe istorice şi va dăinui secole la rând. Va construi un ordin iniţiatic al cărui spirit devine tot mai pregnant, mai interesant şi misterios pe măsură ce trece timpul. Şi, poate, mai preţios pentru spiritualitate.

Hugues de Payens, fiul unui mic nobil din Champagne, îşi urmează drumul vieţii, la fel ca toţi ceilalţi copii de nobili. De mic devine scutier, iar după vârsta de paisprezece ani, este ridicat la rangul de cavaler, conform ritualului nobiliar şi intră în slujba seniorului său, contele Hugue de Troyes. După anii adolescenţei, se îndrăgosteşte de o castelană, care şi-a pierdut soţul într-o bătălie. Cu dragostea lui curată, Hugues o ajută să depăşească depresia cauzată de pierderea prematură a soţului şi, la rândul ei, se îndrăgosteşte de tânărul cavaler. Tocmai când începeau să-şi trăiască plenar iubirea, se declanşează prima cruciadă, iar Hugues, ca orice cavaler responsabil, pleacă în expediţie, spre Ţara Sfântă. Înainte de plecare, ajutat de oamenii lui, salvează întâmplător de la răpire şi moarte o familie de târgoveţi, respectiv părinţii şi cei doi copii, o fată şi un băiat. Este ultima din faptele bune pe care le-a făcut înainte de plecarea la cruciadă.

În ţinuturile orientale, în drum spre Edessa, Hugues salvează de la moarte un grup de arabi, care se vor dovedi a fi adepţii religiei salbahite, o religie misterioasă, cu ritualuri şi credinţe secrete, ezoterice, desprinsă din gnosticism şi ismailism. Adepţii acestei religii erau apropiaţi de creştini, care i-au apărat împotriva persecuţiilor la care erau supuşi de arabi şi turci. Ca semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, salbahiţii îl iniţiază pe Hugues în tainele religiei lor şi-l pregăsesc să devină unul dintre marii iniţiaţi, cu rang înalt în comunitate, rang exprimat simbolic printr-un pumnal cu puteri magice. În baza iniţierii salbahite, Hugues avea dreptul să deţină pumnalul- talisman, încărcat cu puteri misterioase.

Pregătirea ezoterică, misterioasă a cavalerului creştin continuă şi după plecarea acestuia la Ierusalim, unde participă la cucerirea oraşului, în anul 1099. La asediul Ierusalimului, Hugues întâlneşte un tânăr cavaler francez, venit la cruciadă pentru a-l căuta tocmai pe el, Hugues. Care era motivul? Unul misterios, la început, dar pe care Hugues, cu puterile lui ezoterice, îl află şi-l acceptă. Va fi încă un pas pe drumul destinului său, pe care noi, cititorii îl vom afla odată cu Hugues. După cucerirea Ierusalimului, Hugues, protejat de pumnalul magic, se înapoiază în Franţa, împreună cu tânărul cavaler. Acolo, în provincia Champagne, pe Hugues îl aşteptă alte aventuri misterioase şi pericole pe care le depăşeşte cu ajutorul acelor puteri necunoscute.

Pe timpul cruciadei, femeia iubită îl părăseşte pe Hugues, din motive aproape inexplicabile. Pentru el, îndrăgostitul. Tot inexplicabil şi pe neaşteptate, cavalerul îşi găseşte, poate prea curând după despărţire, un suflet pereche şi se căsătoreşte. Sufletul lui pereche este o doamnă la care el nu s-ar fi gândit niciodată. „Încurcate şi neprevăzute sunt căile vieţii”, va constata el.

După iniţierea salbahită, întreaga lui viaţă primeşte o altă semnificaţie, misterioasă, având un scop ascuns. Fără să vrea şi fără să caute aflarea viitorului său, primeşte semne magice tocmai despre viitor, despre ce-i pregăteşte destinul, semne pe care nu le înţelege. Fiindcă este Om. Dar înţelege esenţa acelei perioade din viaţa sa:”Se afla pe drumul spre Templu!” Dar care Templu? Hugues va afla abia peste ani, când va pleca, din nou, la Ierusalim, ca însoţitorul al seniorului său, contele Hugue de Champagne.

Hugues de Payens a fost şi în realitate o personalitate complexă a vremii sale, aspect pe care-l regăsim, explicit şi în roman. Având pregătirea şi cunoştinţele normale, strict necesare oricărui nobil al vremii sale, are o devenire spirituală de excepţie după întâlnirea sa cu ştiinţele şi cultura arabă şi turcă, mai avansate decât cele europene. Dezvoltarea sa spirituală, de cultură generală şi militară, ca şi cea ezoterică, poate fi apreciată şi prin impactul pe care l-a avut personalitatea sa asupra ordinului cavalerilor templieri, ordin militar şi religios. La caracterul militar şi religios al ordinului cavaleresc templier, se adaugă o altă caracteristică, cea iniţiatică, ezoterică, plină de mistere şi secrete orientale, ceea ce a creat nenumărate legende în legătură cu templierii. Peste veacuri, caracterul de organizaţie, de şcoală spirituală şi ezoterică a ordinului iniţiatic templier devin tot mai evidente. Hugues nu poate fi văzut în afara contextului şi al spiritului templier, spirit cu impact până în zilele noastre. Pe de altă parte, devenirea lui spirituală, aşa cum este descrisă în cartea de faţă şi în următoarea, „Chemarea templului secret”, ne face să ne gândim la ceea ce a însemnat şi însemnă, încă, noţiunile de credinţă, religie şi datorie. Cu întreaga lor încărcătură umană şi mistică. Noţiuni care se confundă deseori, în mod superficial, unele cu altele.

Acţiunile romanului „Misteriosul templier Hugues de Payens” sunt descrise în ritm alert, în cuvinte şi expresii de nuanţă arhaică, iar scenele cu încărcătură ezoterică sunt accentuate prin momente de suspans şi mister.

Cartea este uşor de citit, autorul evitând, aşa cum am mai arătat, descrierea scenelor violente sau cele cu impact negativ. Este, dimpotrivă, o carte de dragoste, cu mister, magie şi neprevăzut, aşa cum autorul ne-a obişnuit deja prin celelalte cărţi ale sale, Chemarea Templului secret, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, Medalionul ospitalier, Fantomele din Tarragona.

Romanul este o pagină din istoria Franţei şi a orientului apropiat, misterioasă şi mereu mai interesantă.

Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă

            Ordinele cavalerești  au apărut în perioada feudalismului timpuriu, înființate de monarhi pentru a strânge în jurul lor nobilii luptători, în scopul de a apăra interesele monarhiilor.  Membrii ordinelor cavalerești erau, de regulă, nobili luptători fără proprietăți sau luptători profesioniști liberi, cărora ordinele le asigurau: un scop, acela de a lupta, loiali, împotriva dușmanilor monarhului; o structură organizatorică  ce  le asigura un mediu sigur  în care trăiau și luptau; logistică, arme și, în unele cazuri, participarea la prada de război, împărțirea bunurilor celor învinși în luptă; prestigiul de a aparține unui ordin cavaleresc regal sau imperial.

           Apartenența la ordinele cavalerești putea fi pe o perioadă limitată sau seculală (pe durata vieții, atât timp cât puteau lupta). Acest lucru le asigura, pe lângă o libertate de mișcare și o siguranță materială în caz de inavaliditate sau de retragere  la pensie.

           Ordinele cavalerești cu caracter laic aveau o uniformă distictă, personalizată fiecărui ordin, drapel propriu, deviză cavalerească proprie, garnizoană cu întreaga logistică.

         Un astfel de ordin a fost Sagrada Orden Militar Constantiniana de San Jorge/Sacro militare ordine costantiniano di San Giorgio, înființat de împăratul Constantin cel Mare, în anii 300 d.Hr.

          Notă: ordinul a cunoscut o perioadă de glorie pe timpul imperiului bizantin și, rezistând secolelor, îl regăsim astăzi în Italia și Spania.

          După anul 700d.Hr, când Peninsula Iberică a fost invadată de imperiul almovid al maurilor din Africa de nord, localnicii iberici au înființat ordine militare locale denumite milites. Acestea se organizau, de regulă, la inițiativa unor mănăstiri și cu participarea călugărilor, care se antrenau pentru luptă. Scopul acestor milites era de a apăra credincioșii și mănăstirile împotriva incursiunilor maure.

         Odată cu dezvoltarea micilor state  latine în Peninsula Italică,  mai ales în Sicilia, după anul 1000 d.Hr., s-au înființat  ordinele mănăstirești, aceleași milites, pentru a se apăra împotriva incursiunilor corsarilor turci și arabi. Un astfel de ordin a fost  ordre  milites Sancti Petri[1] creat în 1053.

         Începând cu cruciadele creștine din orientul apropiat,  mai ales  după cucerirea Ierusalimului, au fost înființate ordine cavalerești militar-religioase. Scopul înființării acestor ordine cavalerești (ordinul cavalerilor ospitalieri-1099, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt-1099, ordinul Sfântul Lazăr-1099, ordinul cavalerilor templieri, 1018, ș.a.) a fost acela de a apăra, credința creștină,  Locurile Sfinte din orient,  Regatul Ierusalimului și pelerinii care mergeau la Ierusalim.

         Așadar, ordinele cavalerești medievale, militare și religioase, acționau în cadrul societății, cu un puternic rol social. Ordinele cavalerești medievale, prin structura[2] lor, erau o reprezentare a societății[3], a structurii sociale medievale. Ordinele erau formate din cavaleri (nobili prin descendență, rareori înnobilați chiar de maestrul ordinului), capelani (preot, membru al Bisericii catolice) și sergenți (proveniți din rândul oamenilor simpli și liberi, oameni din popor). Vedem, așadar, că structura socială a societății medievale, nobilimea, clerul și oamenii din popor se regăsea în structura ordinelor cavalerești.

          Poziția  dominantă în societate a nobililor cavaleri se regăsea și în ordin: din rândul lor erau aleși demnitarii comanderiilor și ai ordinelor, aveau uniforma și însemnele disticte de ceilalți, aveau dreptul la servitori, etc.

          Capelanul avea și el un regin privilegiat, dar inferior cavalerului și se subordona comandorului și capelanilor cu rang de demnitar.

          Structura socială pe care o regăsim în ordinele cavalerești medievale nu este întâmplătoare. Membrii familiilor nobiliare aveau o educație superioară, conform rangului, tradițiilor familiare adesea seculare și conform codului nobiliar bazat pe cutume cu rădăcini în aristcrația antică. Educația nobiliară presupunea o vastă cultură generală, la nivelul epocii, limba oficială folosită de nobili și cler era latina. Copiii/băieții  din familiile nobiliare erau pregătiți de la naștere pentru rangul lor în societate. Până la vârsta de șapte ani erau educați în familie de părinți, preotul familiei/ castelului  și profesori particulari, după care erau încredințați seniorului (nobil/stăpân cu rang superior familiei sale), ca scutier-servitor, unde făcea atât pregătire intelectuală și spirituală, cât și pregătire fizică și militară, până la vârdsta de 14 ani. De la această vârstă, tânărul era încredințat aceluiași senior sau altui nobil, aflat pe o treaptă superioară, unde-și continua pregătirea ca scutier. Începând cu vârsta de 16-17 ani, tânărul putea fi primit în rândul nobililor cavaleri, de către  seniorul său, printr-un ritual cavaleresc de înnobilare și înarmare[4], conform codului nobiliar. Ca nobil cavaler (primul rang nobiliar în regatele occidentale), tânărul intra în slujba aceluiași senior, sau a altuia (cu acceptul seniorului care l-a  înnobilat și care își asuma toată răspunderea pentru comportamentul și acțiunile tânărului cavaler).

           În acest mod, tânărul nobil era pregătit în spiritul valorilor morale, spirituale, militare ale epocii, capabil să-și îndeplinească atribuțiile în societate conform rangului său și al familiei sale. Înțelegem astfel motivul pentru care ordinele cavalerești medievale (militare și religioase) primeau doar cavaleri ereditari sau tineri nobili înainte de  înnobilare. În această situație a fost nobilul André   de Montbard, descendent a uneia din cele mai vechi, bogate și cunoscute familii nobiliare franceze, (tatăl său având titlul de conte) unul din fondatorii ordinului cavalerilor templieri. La data înființării ordinului, în 1118, avea vârsta de 17 ani și a fost înnobilat la Ierusalim de regele Baldouin II în același an 1118. Cavalerul  André   de Montbard  era unchiul abatelui Bernard de Clairvaux, care a întocmit statutul și regulile ordinului templier, obținând și recunoașterea papală, iar în perioada 1153-1156 André   de Montbard a fost mare maestru al ordinului.  

         Provenind din familii nobiliare influente în Europa medivală, membrii ordinelor cavalerești au cuntribuit decisiv la obținerea unui prestigiu fără precedent de către acestea, mai ales că se aflau sub patronajul papei și acționau sub autoritatea Vaticanului.

          Rolul social important al ordinelor cavalerești medievale se manifesta atât la nivel statal în regatele creștine, cât și la nivel local și regional.

          1.La nivel statal, rolul important social, militar și chiar economic  a fost unanim recunoscut de toate regatele europene în epocă. Mai mult,  rolul social și militar al ordinelor cavalerești era recunoscut în întreaga lume creștină, din Europa centrală până în Peninsula Iberică și Orientul Apropiat, iar din secolul cincisprezece, odată cu noile  descoperiri geografice făcute de cavalerii Ordinului lui Hristos portughez, s-a amplificat rolul religios și militar al ordinelor cavalerești la nivelul altor continente.

           Rolul social important al ordinelor cavalerești s-a manifestat prin mai multe modalități și pe mai multe paliere.

          * – Ocrotirea și apărarea pelerinilor creștini pe drumurile spre Locurile Sfinte, oameni plecați spre Ierusalim din toate regatele creștine. De asemenea, aveau ca misiune și apărarea Țării Sfinte, a comitatelor creștine din orient și a regatelor din Peninsula Iberică împotriva incursiunilor turcilor, egiptenilor și maurilor. Apărarea armată permanentă a acestor ținuturi  asigura climatul de siguranță a populației în viața de zi cu zi, dar și pentru activitățile economice.

          * – Participarea ordinelor cavalerești militar-religioase la toate cruciadele creștine împotriva expansiunii turco-arabe în orientul apropiat și la eliberarea unor ținuturi din Peninsula Iberică (o parte din armatele participante la cruciada a II-a , între anii 1145-1158, au luptat și în Catalonia și Portugalia, împotriva maurilor).

         Ca forțe militare de elite, ordinele cavalerești au participat la toate marile bătălii din orientul apropiat al secolelor 12-13.

          *- Ordinele cavalerești au desfășurat în mod organizat activități sociale permanente în toate regatele creștine, prin sistemul de comanderii specifice fiecărui ordin.

          Ordinul cavalerilor ospitalieri au organizat, pentru prima dată în istorie, un sistem spitalicesc și de hanuri în scopul acordării de asistență medicală calificată la nivelul epocii, tuturor celor bolnavi, precum și oamenilor săraci. Acest sistem a fost preluat și dezvoltat de statele europene, de-a lungul secolelor, până în perioada modernă, iar ordinul ospitalier de Malta are și în prezent un sistem propriu spitalicesc și de bineface. Cavalerii  ospitalieri au meritul de a aduce în Europa medicina orientală, mult mai evoluată în evul mediu.

          Alături de ordinul cavalerilor ospitalieri, membrii ordinului Sfântul Lazăr din Ierusalim, ospitalier și militar, înființat în anul 1119, cunoscuții călugări sanitari, au îngrijit  bolnavii de lepră în așezăminte specializate, participând, totodată și la cruciade.

          Ordinul cavalerilor templieri, înființat în 1118, pe lângă faptul că a fost una din formațiunile creștine cele mai puternice, a organizat și activități productive și de aprovizionare, precum și un sistem poștal foarte eficient și rapid în Europa și orientul apropiat. Sistemul de hanuri și pensiuni ce deținea  locuri de odihnă și schimb de cai la fiecare zece mile ( distanța medie  parcursă de un cal odihnit) și sistemul financiar cu cecuri la purtător au favorizat semnificativ legăturile dintre regatele europene  și  orientul apropiat.

        * – Ordinele cavalerești medievale, prin membrii lor importanți, oameni cu pregătire generală și militară de elită, au dobândit cunoștițe avansate din domeniul științelor naturale, al medicinei, al matematicii, geometriei și arhitecturii, au cunoscut sitemul cultural, educațional, științific arab. Ei au realizat, alături de comercianții importanți din Veneția și alte state latine din Peninsula, din Provence și Peninsula Iberică, o legătură permanentă și schimburi științifice între Europa și orient, contribuind la implementarea unui sistem de învățământ mai eficient (de exemplu, sistemul universitare existent și în epoca modernă).

          2. La nivel local, ordinele cavalerești medievale militar-religioase și-au implementat un sistem de garnizoane, numite comanderii, cu diverse destinații și specializări.

         2.1  În orientul apropiat 

         Ordinul cavalerilor templieri.

         Templierii au înființat două tipuri de comanderii, cu structură și personal aferent.

          1 Comanderi combatante, formate preponderent din luptători: cavaleri, sergenți și turcopolii/mercenari angajați cu simbrie.

          2 Comanderi de aprovizionare/logistică, care asigurau armament, cai, alimente, apă pentru comanderiile combatante. Ele asigurau legătura cu Europa și organizau sistemiul poștal.

           La aceste  comanderii au fost atașați constructorii de forturi, castele  și biserici (cavaleri și  preoți arhitecți și meseriași-oameni liberi sau frați laici), care aveau ca misiune construcția de forturi de apărare, castele și biserici în Regatul Ierusalimului și comitatele creștine.

           Ordinul ospitalier

            1.Ospitalierii au organizat în întreaga Țara Sfântă (Regatul Ierusalimului și comitatele creștine) comanderii combatante, care-și coordonau acțiunile, de regulă, cu celelate ordine cavalerești din zona de acțiune.Comanderiile ospitaliere aveau în structură și personal de aprovizionare cu mareriale și armament necesare acțiunilor de luptă.

            2. Așezăminte medicale. Cel mai important așezământ medical, cu spital și han era cel de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Ierusalim, unde se afla și cartierul general al ordinului. Așezămintele medicale deserveau toți răniții, indiferent de ce ordin cavaleresc aparțineau, precum și bolnavii din rândul populației și a pelerinilor.

             2.2 În Europa

            1. Ordinul cavalerilor templieri a organizat comanderii productive care asigurau toate materialele și produsele necesare existenței lor și a comanderiilor combatante. În Europa, în secolele 11 și 12,  existau cca 300 comanderi templiere foarte active.

             Astfel, în regatul Franței existau comanderii agricole și de prelucrare a produselor agricole ; comanderii zootehnice, pentru creșterea animalelor și de prelucrare a produselor animale; comanderii specializate în creșterea cailor și dresarea cailor de luptă și a câinilor; comanderii viticole; comanderii pentru producerea textilelor; comanderii specializate în prelucrarea metalelor și fabricarea de arme, etc.

            Fiecare comanderie avea ca misiune și recrutatrea de combatanți și trimiterea lor pe teatrele de război.

            2. Ordinul cavalerilor ospitalieri a organizat același tip de comanderii de producție și aprovizionare în toate regatele europene.

            În același timp, cavalerii ospitalieri au înființat peste o sută de spitale și multe alte așezăminte de îngrijire a bolnavilor, care acordau îngrijire populației locale din zona respectivă.

            3. Ordinul cavalerilor teutoni erau organizați la fel ca templierii, dar zona lor de acțiune s-a extins mai ales în nordul și estul Europei, pentru creștinarea populației locale și, ulterior, pentru organizarea unui stat propriu, pe teritoriile cucerite.

            2.3  Specificul acțiunilor din Peninsula Iberică, aflată în permanent răsboi de reconquista cu invadatorii mauri, a determinat organizarea unor comanderii mixte.

            Atât templirii, cât și ospitalierii, la care s-au adăugat multe ordine cavalerești iberice[5], deosebit de puternice (Orden de Santiago, Orden de Alcántara, Orden de Calatrava, Orden de Montesa, Cofradia de Belchite, Orden de Monreal, Orden de Monte Gaudio, ș.a.)  și-au organizat comanderiile în forturi și castele de apărare situate chiar în zona de război. De aici, din forturi,  acționau combatanții, iar terenurile din jurul forturilor erau lucrate cu ajutorul localnicilor. În comanderiile situate la nord de granița cu maurii, se produceau toate cele necesare existenței comanderiilor combative, începând cu renumitele arme spaniole, textile, alimente. Renumite au fost  comanderiile pentru creșterea cailor. Au rămas în istorie producătorii de arme de Toledo, sau crescătorii de cai de rasă din Andalusia sau Pirinei.

           Rolul social pe plan local al comanderiilor ordinelor cavalerești medievală este incontestabil. Membrii comanderiilor erau parte din comunitatea locală, din rândul locuitorilor fiind selecționați sergenții sau frații laici, lucrători de diferite meserii. În același timp, locuitorii lucrau cu simbrie în fermele comanderiilor, ceea ce contribuia la subzistența populației.

De remarcat că populația locală beneficia și de ajutor medical în așezămintele ospitaliere specializate, singurele existente în epocă.

         Rolului social al cavalerismului medieval, organizat în ordine nobiliare, se datorează și apariția a nenumărate legende cavalerești, cronici sau simple manuscrise despre neînfricații cavaleri ai binelui.

Copyright©2020 autor Michael Riche-Villmont


[1] Wikipedia Enciclopedia Libre

[2] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

[3] Michael Riche-Villmont, Ordinele cavalerești. Noțiune și evoluție istorică, articol publicat pe blogul http://michaelvillmont.eu/

 

[4] Vezi cartea ”Misteriosul  templier Hugues de Payens”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015, în care este descris ritualul de înnobilare a viitorului templier Hugues de Payens.

[5] Michael Riche-Villmont, ”San Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2015

Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului -clarificări istorice

                      

             Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului 

articolul prezintă clarificări și date inedite din istoria ordinului cavalerilor templului, care răspund unora din întrebările esențiale despre ordin        

Fragment din lucrarea „Saint bernard de Clairvaux si ordinele cavaleresti”

Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei sale, datorită personalităţii lui Bernard  de Clairvaux şi a doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor organizaţii înfiinţate în epocă.  Vorbim de organizaţii ce aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi  credinţa creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene, primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă cistercieni.

Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara, Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos, Portugalia,  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du  Templiers).

În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea, având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid turc.  În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa, Antiochia şi Tripoli.[1]

După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele  egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru că  armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar  şi de Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip militia Cristi.

Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a reluat activitatea şi s-a consolidat  Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin călugăresc. Misiunea lui era  ajutorarea şi îngrijirea pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile regatului, fiind recunoscut ca atare în anul  1113, de către Papa Pascal al II-lea[2]. Existenţa şi acţiunile acestui ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,  insuficiente.

Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului  provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au  stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[3].

Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei. Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul 1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul viitorului ordin templier.

Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier. Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai mult cavalerismul şi formele de luptă.

Textul cartei  iniţiale a noului ordin cavaleresc religios, cuprindea doar câteva reguli monahale, religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.

1.O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt.

Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a început prima cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria, considerând-o  adevărata patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

2.Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[4] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[5] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea  pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată în  momentul îndeplinirii efective a ritualului.

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.  

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.  Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, în  prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

3.Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine.

Barcelona, sept 2015

     Autor Michael Riche-Villmont

Copyright©2015 Toate drepturile apartin autorului. Varianta de baza este in limba spaniola


[1]  René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin,‎ 1936, édition 2006 en 3 volumes.

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

[3]Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud,‎ 1843

[4]Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN2-02-o11554-9

[5] Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I,  ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2014.

Lumini și umbre în istoria ordinului Templului din Ierusalim-grave greșeli inexplicabile

                    

  1. Partea introductivă       

         Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/ Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a avut o istorie glorioasă în întreaga lui existență de două secole. Alături de celelalte ordine cavalerești medievale cu caracter militar și religios, înființate după anul 1100,  ordinul Templului și-a îndeplinit în mare parte  misiunea și scopurile pentru care a fost creat: lupta împotriva musulmanilor pentru apărarea credinței creștine, apărarea Țarii Sfinte și a pelerinilor creștini. Spunem că scopul în care ordinele cavalerești au fost înființate după constituirea Regatului Latin al Ierusalimului, în 1099, a fost realizat în parte, deoarece ele au apărut și au acționat din rațiuni politico religioase, poate mai mult politice și militare. Vaticanul și regatele creștine din Europa au fost întotdeauna interesate să controleze Marea Mediterană și ținuturile din jurul acesteia, pentru extindere economică și comercială,  controlând totodată și drumurile spre orientul apropiat și Asia.

          Existența Regatului Ierusalimului și a principatelor creștine din estul Mediteranei servea tocmai acestui scop, care se plia total pe activitatea Vaticanului de răspândire a creștinismului în orient și Asia. Ordinele cavlerești au fost înființate și au acționat sub protecția Vaticanului, ceea ce le-a creat o relativă independență față de regatele europene, le-a adus o serie de privilegii economice, militare, chiar sociale, ținându-le departe de interesele politice divergente ale regatelor. Acest lucru a fost necesar deoarece toate regatele europene, cu excepția regatelor iberice, erau în concurență economică în ceea ce privește Regatul Ierusalimului și întreg orientul, concurență susținută adesea prin mijloace militare.

          Ordinele cavalerești militare religioase – ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, ordinul Sfântul Lazăr, ordinul cavalerilor  teutoni (la începuturile sale)- își aveau cartierul general în Ierusalim, Vaticanul  coordonându-le acțiunile miliare, considerându-le ca fiind  adevărate armate creștine sflate sub autoritatea Papei.

         În acest context, ordinele cavalerești medievale erau în relații de autonomie și colaborare cu Regatul Ierusalimului și cu regii creștini europeni, deși aveau sute de comanderii pe continent.

         Cu toate acestea au existat numeroase tentative ale unora din regatele europene de a folosi sau de a-și subordona, mai mult sau mai puțin, ordinele cavalerești, prin cooptarea lor în diverse acțiuni militare locale sau regionale. Explicația constă în faptul că fiecare regat creștin, mare sau mic, avea interesa economico militare și politice proprii, iar ordinele cavalerești constituiau forțe militare de elită, ce puteau fi folosite fără cheltuieli de război.

          În același timp, ordinele cavalerești, prin conducătorii lor, au încercat să determine adoptarea unor decizii politice sau doar să influențeze decizii  ale regatelor creștine. Mai ales în ceea ce privește acțiuni politice, alianțe politico militare, sprijinirea principatelor creștine din orient, etc. Atitudine și acțiune firească din partea ordinelor cavalerești, care aveau o privire de ansamblu, neutră și calificată asupra situației complexe din Țara Sfântă în acea epocă.

         Ordinul cavalerilor Templului nu a făcut exceptie de la cele expuse mai sus. Forță militară de excepție, cu răspândire teritorială mare, din orientul mijlociu până în regatele creștine din Europa centrală și Peninsula Iberică, având proprietăți și mijloace financiare proprii uriașe, era o puternică organizație multinațională, de temut, dar și de invidiat.

         Pe lângă majoritatea decizilor militare, politice și economice pozitive, benefice pentru statele creștine din orient (Regatul Ierusalimului, Comitatul de Edessa, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatul de Tripoli), ordinul cavalerilor templieri a luat și unele decizii care s-au dovedit, în timp, eronate, cu consecințe grave.

          Partea 2. Lumini și umbre. Greșeli grave inexplicabile în istoria templierilor

         In istoria de două secole a existenței ordinului cavalerilor Templului, au fost momente, acțiuni ce constitue pagini luminoase, de glorie și virtute militară, de apărare și protecție a oamenilor aflați în nevoi.  Dar au fost și greșeli cu impact și rezultate negative asupra ordinului și a unor evenimente  importante din epocă. Chiar dacă au fost excepții în activitatea ordinului,  greșelile unor conducători templieri au avut urmări grave. Greșeli care s-au datorat orgoliului personal al unor conducători, necunoașterea situației militare și politice concrete, încrederea nejustificată, naivă  în  atitudinea unor personalități ale vremii, etc.

          Să nu uităm că tentația de a interfera în acțiuni politice s-a manifestat de-a lungul istoriei din partea tuturor celor aflați în afara sferei de decidenți politici.

          Este dificil să analizăm, fără a judeca, acțiunile, mentalitatea conducătorilor templieri, împrejurările concrete istorice prin prisma mentalităților de astăzi, la secole distanță de epoca întâmplărilor. Epoca medievală și epoca din zilele noastre  sunt două lumi diferite, cu oameni, valori, cultură diferite, grad de civilizație necomparabil, care determină și atitudini diferite.

          Nici ordinul cavalerilor Templului nu a fost ferit de astfel de greșeli.

Spre exemplificare, prezentăm câteva evenimente din istoria templierilor, așa cum s-au desfășurat ele, aprecierea noastră fiind, desigur, subiectivă.

         * Asediul cetății Ascalon[1]/Așkelon, august 1153

         Luna august 1153, în Țara Sfântă. Orașul cetate Ascalon/Așkelon, situat la cca 43 mile (cca. 70km) sud vest de Ierusalim, pe malul Mării Mediterane, era asediat de armata regelui Ierusalimului, Baldouin al III-lea[2]. La asediu participau și ordinele cavalerești (ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazăr, ordinul ospitalier și ordinul cavalerilor templieri). Templierii din comanderiile Ierusalim și Gaza, cca 300 luptători,  (cetatea Gaza a fost donată cavalerilor templieri de către rege în 1150 pentru a fi reconstruită ca avanpost de apărare împotriva trupelor egiptene din Ascalon, care făceau dese incursiuni în regat), erau comandați de marele maestru  Bernard de Tramelay.

       Asaltul cetății începuse în luna iunie, dar puternica apărare egipteană a respins toate acțiunile de cucerire din partea armatei creștine, ceea ce a creat nemulțumire în rândul comandanțilorintenționând chiar  să renunțe la asediu. La mijlocul lunii august[3], în ziua de 16, unul din turnurile de asalt ale templierilor a fost incendiat și a căzut peste zidul de apărare, distrugându-l pe o lungime de câțiva metri. Marele maestru Bernard de Tramelay, fără a cere sprijinul trupelor regale, în mod imprudent a pătruns în cetate prin porțiunea de zid distrusă, urmat de aproape patruzeci de cavaleri și sergenți templieri. Cu tot eroismul lor, au fost copleșiți de sutele de egipteni și uciși. Pierderea comandantului a făcut ca templierii să acționeze tot mai impulsiv, fără o bună coordonare, ceea ce a provocat mari pierderi în rândul lor. Ulterior, templierii au susținut că Bernard de Tramelay a cerut ajutor, dar ostașii armatei regale, demoralizați, au refuzat să-l urmeze în incinta cetății.

         Întâmplarea de la Ascalon, din 1153, s-a repetat, aproape identic, mai târziu, peste 20 de ani, ceea ce denotă că templierii se bazau în luptă, adesea, mai mult pe forță, decât pe strategie. Să nu uităm ca marii maeștri ai ordinelor cavalerești erau comandanți de oști și făceau parte din elita nobiliară a lumii creștine.

         Notă. Noul mare maestru al ordinului temlier a fost ales André de Montbard[4], unul din fondatorii ordinului, alături de Hugues de Payens. El era  unchiul abatelui Bernard de Clairvaux[5], cel care a obținut recunoașterea papală a ordinului Templului (Troyes, 1129). Din nefericire pentru André de Montbard și pentru toți templierii, unul din marii lor susținători, patronul ordinului, abatele Bernard de Clairvaux s-a stins din viață a doua zi, în 20 august 1153, la mănăstirea cisterciană din Clairvaux, comitatul de Champagne.

            * Conflictul politic din Regatul Ierusalimului[6], 1185-1187

            La moartea regelui Ierusalimului Baldouin Leprosul, survenită în primăvara anului 1185, succesiunea la tron a generat o luptă dură între pretendenți, fiicele sale Sibylla și Isabella I, fiecare cu susținătorii ei. Datorită faptului că Baldouin Leprosul l-a numit succesor la tron pe fiul de cinci ani al surorii sale Sibylla, acesta a fost înscăunat sub numele de Baldouin V-lea și se afla sub regența contelui de Tripoli, Raymond al III-lea. La nici un an, în 1186, copilul rege a murit, iar contele de Tripoli a propus-o ca succesoare pe Isabella I de Ierusalim, sora Sibyllei. (Sikylla era  căsătorită cu Guy de Lusignan, un om fără personalitate, influențabil, fără experiență militară).

           Cele două posibile succesoare la tron aveau susținere, fiecare, nu numai din partea nobililor și marilor cavaleri locali, ci și din partea ordinelor cavalerești. Cunoscând intrigile Sibillei și mediocritatea soțului ei, Guy de Lusignan, pe care-i considera incapabili să conducă regatul în contextul ofensivei lui Saladin, marele maestrului ospitalier Roger de Moulins a susținut-o pe Isabella. In contradicție cu acesta, marele maestru templier Gérard de Ridefort[7] i-a susținut pe Sibylla și pe Guy de Lusignan, cerând încoronarea, pe tronul regatului. Unii cronicari au apreciat că susținerea lui Guy de Lusignan pentru încoronare se datora faptului că Sibyla și Guy puteau fi mult mai ușor de controlat de impulsivul Gérard de Ridefort. În privința succesiunii la tronul Ierusalimului, cei doi conducători ai ordinelor cavalerești au intrat în conflict personal deschis, ceea ce a afectat conlucrarea militară a membrilor celor două ordine.

           Imediat după înmormântarea copilului rege, în absența regentului Raymond al III-lea, Sibylla i-a cerut patriarhului Ierusalimului să o încoroneze, fapt ce s-a întâmplat în 1186. Câteva zile mai târziu, era  încoronat și soțul, Guy de Lusignan.

           După încoronare,    Guy de Lusignan l-a susținut deschis pe unul din nobilii locali,  Renaud de Châtillon, care  jefuia frecvent caravanele turcești și egiptene, provocându-l pe Saladin și determinându-l să grăbească pregătirile pentru cucerirea Ierusalimului.

           Dezacordul dintre cele două ordine cavalerești au influențat negativ politica regatului, apărarea acestuia împotriva ofensivei turcești și desfășurarea evenimentelor catastrofale din anul următor, 1187.

        * Bătălia de la Cresson[8] , 1 mai 1187

         În luna martie 1187, Renaud de Châtillon, unul din puternicii nobili ai regatului Ierusalimului, care deținea feudă în estul regatului, la granița cu imperiul musulman, a atacat caravanele turcești, încălcând tratatul existent la acea dată. Ca represalii, Saladin a trimis o armată de cca 6000-7000 de ostași, spre Nazaret, în scop de jaf. La sfârșitul lunii aprilie, detașamentul turcesc a trecut prin Tiberias, oraș de pe teritoriul Comitatului de Tripoli, condus de contele Raymond al III-lea, cu acceptul acestuia. Contele Raymond a trimis imediat mesageri spre Ierusalim prin care înștiința garnizoanele din zonă și regența din Ierusalim despre prezența turcilor în zona.

         Acolo, în zona Nazaret-Tiberias, singurii disponibili pentru intervenție imediată erau marele maetru al ordinului ospitalier, Roger de Moulins, cu un  detașament de circa 60 de cavaleri și sergenți, marele maestru al cavalerilor templieri, Gérard de Ridefort, cu circa optzeci de cavaleri și sergenți din două mici garnizoane și câteva zeci de ostași regali de la Nazaret. Cei doi comandanți abia au reușit să adune 150-200 de luptători

             Cu toată opoziția maestrului ospitalier Roger de Moulins,  maestrul templier Gérard de Ridefort, descris în cronici ca fiind o personalitate colerică, impulsiv și egoist, nu a renunțat la decizia sa de a angaja lupta cu cei 6000 de turci. Roger de Moulins l-a urmat cu ospitalierii săi pentru a nu fi acuzați de lașitate.

             În dimineața de 1 mai 1087, la doar câțiva kilometri de Nazaret spre Tiberias, la fântâna  de la Cresson[9], detașamentul creștin a căzut în cursa întinsă de turci și au fost masacrați. Se spune că au supraviețuit doar câțiva cavaleri, grav răniți, printre care și maestrul templier Gérard de Ridefort. Templierii repetau greșeala gravă făcută la Ascalon, în anul 1153.

             Dezastrul de la Cresson a influențat moralul trupelor creștine din Țara Sfântă, prevestind un alt dezastru politico-militar ce va avea loc două luni mai târziu: pierderea orașului Ierusalim, pentru o lungă perioadă de timp.

          * Bătălia de la Hattin, 4 iulie 1187

              Vizirul Egiptului, Alepului și Damascului, Saladin, a organizat, după anul 1185, cea mai puternică forță militară din  orientul apropiat, realizând unificarea teritoriilor musulmane sub conducerea sa. În acest timp, regatul Ierusalimului era divizat în două tabere: regele Guy de Lusignan și   Sibylla, susținuți de  puternicul  nobil Raynald de Châtillon și de Gerard de Ridefort, marele maestru templier; de cealaltă parte erau contele de Tripoli, Raymond al III-lea și   Roger de Moulins, maestrul cavalerilor ospitalieri, mort  la 1 mai 1187 în lupta de la Cresson, apoi  Ermengard d’Aps, maestrul ad interim al cavalerilor ospitalieri. Conflictele dintre cele două tabere au diminuat substanțial puterea politică și militară a regatului creștin.

            Profitând de această situație și de victoria de la Cresson, desfășurată cu două luni în urmă,  Saladin a început el însuși asediul cetății Tiberias, la sfârșitul lunii mai 1187, având pregătită o armată de peste patruzeci de mii de ostași.

          Regele Guy de Lusignan  a hotărât să adune armatele regatului și cele ale comitatelor creștine din orientul apropiat (Tripoli, Antiohia, Edessa) pentru a-l înfrunta pe Saladin, contrar opoziției ridicate de Raymond al III-lea și maestrul ordinului ospitalier.

          Astfel, a reușit să adune o armată de aproape douăzeci de mii de ostași, cu care a pornit spre Tiberias, cu scopul de a opri înaintarea armatei turco-egiptene.

          Cele două armate au ajuns față în față,  la vreo patru mile de Tiberias, pe valea largă de la Hattin și au ocupat poziții de așteptare. Era în 2 iulie 1187.

          Seara, Consiliul regal a hotărât ca armata creștină să aștepte pe o poziție de apărare, în apropierea unor izvoare de apă, pentru odihna oamenilor și a cailor. La insistențele maestrului templier Gerard de Ridefort ( refăcut după rănile primite în lupta de la Cresson), susținut de  nobilul Raynald de Châtillon, regele  Guy de Lusignan a hotărât pe timpul nopții să atace armata turco-egipteană chiar a doua zi, dimineață.

              Ziua de 3 iulie era, la fel ca zilele precedente, o zi toridă, cu peste 40 de grade, iar valea Hattinului dezolantă, cu iarba uscată, fără nici o sursă de apă pe mile întregi. Atacul declanțat în acea zi, cu o armată obosită, aflată în minoritate, fără rezerve de apă și hrană, era o gravă greșeală, inexplicabilă. Cu atât mai mult cu cât consecințele unei înfrângeri erau dezastroase, la nivel istoric.

            În cursul zilei, pierderile armatei creștine au fost uriașe, iar noaptea, turcii au incendiat iarba uscată. În dimineața de 4 iulie,  dezastrul suferit de armata creștină era vizibil: din douăzeci de mii de ostași, au spraviețuit un număr nesemnificativ de luptători, care au fost făcuți prizonieri, în frunte cu regele Guy, maeștrii ordinelor cavalerești și nobilii regatului.Au reușit să scape doar 200 cavaleri, care s-au refugiat spre Ierusalim.

         Cavalerii din ordinele militare au fost uciși, ostașii creștini fiind luați în robie. Maestrul templier Gerard de Ridefort și-a negociat eliberarea predând unul din forturile templiere de graniță.

         Armata regatului Ierusalimului a fost decimată, lăsând regatul și comitatele creștine fără apărare în fața ofensivei lui Saladin, care s-a îndreptat spre cetatea Ierusalimului. În data de 2 octombrie, cetatea Ierusalimului s-a predat, iar regatul a fost, practic, desființat.

          Regatul Ierusalimului nu se putea opune, singur, expansiunii puternice a imperiului musulman, Papa și regatele europene având, alte preocupări politico-militare decât apărarea teritoriile creștine din orient. Însă dezastrul de la Cresson, urmat de cel de la Hattin, au grăbit evenimentele, cel mai important find pierderea Ierusalimului.

             *

          Desființarea ordinului Templului[10]

          După pierderea cetății-port Acra, în 1291, ultimul bastion creștin din orientul apropiat, ordinele cavalerești, printre care și ordinul Templului, și-au mutat cartirele generale din peninsulă. Ordinul templier și-a stabilit cartierul general în Limasol, în Insula Cipru.

          Situația ordinului templier devenise dificilă. Teritoriile creștine din orientul apropiat, care trebuiat apărate și de ordinele cavalerești, au fost pierdute, fiind ocupate de imperiul turco-egiptean.  În acest context, ordinele cavalerești și-au pierdut scopul pentru care au fost create, chiar rațiunea de a mai exista. Singurul spațiu geografic în care ordinul templier putea acționa conform misiunilor sale, era Peninsul Iberică, unde luptau împotriva arabilor. Dacă ordinul ospitalier avea comanderii spitalicești și activități umanitare în toată Eropa, fiind în continuare sprijinit de papalitate, ordinul templier rămăsese cu comanderiile productive, singura lui activitate fiind cea financiar-economică, deci o instituție bogată. În plus, era o forță militară care speria regalitatea europeană.

            Conștient de realitatea în care se găsea ordinul templier, Papa Clement V, aflat în palatul din Avignon, la discreția regelui Filip IV al Franței, a propus în anul 1305, ca acesta să fuzioneze cu ordinul ospitalier. Nici unul din marii maeștri, Jacques de Molay, maestrul templier și  Fulk de Villaret, maestrul ospitalier, nu au fost de acord.

          În 1306, Papa a chemat la o negociere cei doi maeștri, dar s-a prezentat doar Jacques de Molay, abia în 1307. Cu această ocazie au discutat despre acuzațiile de erezie și practici oculte pe care regele Franței le-a adus templierilor. Ele au fost respinse în totalitate de Jacques de Molay.

          Nu se cunosc motivele pentru care Jacques de Molay a respins propunerea de fuziune cu ordinul ospitalier, acesta nejustificând niciodată poziția sa. Poate că fuziunea ar fi salvat ordinul de la dizolvare, în 1312 (după arestările masive din 1307).

          Jacques de Molay era conștient că ordinul templier nu mai avea niciun viitor militar. În plus, cunoscându-l pe regele Filip IV, ca fire egoistă, răzbunătoare, aflat în criză financiară profundă, nu a luat măsuri pentru a-și salva ordinul. Cu atât mai mult, cu cât Jacques de Molay era rudă cu Filip IV, el botezându-i fiul, Charles, decedat la vârsta de doi ani. Iar cu o zi înainte de arestare, fusese împreună cu regele la înmormântarea cumnatei acestuia, iar din atitudinea distantă a regelui, putea înțelege intențiile acestuia.

         Justificări se pot găsi, dar motivele reale nu au fost niciodată arătate de templieri. Majoritatea istoricilor sunt de acord că ordinul templier a fost acuzat de fapte false, inventate și desființat în condiții tragice din propria vină. În acele condiții dificile a dovedit lipsă de viziune, flexibilitate și diplomație, dar și de acțiune pentru a-și salva oamenii, adoptând o poziție rigidă. Se știe că templierii aveau informații clare despre planurile distructive al regelui Filip și ale Vaticanului.

                  *

           Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a fost și rămâne in istorie ca unul dintre cele mai importante ordine medievale  cavalerești militare și religioase, un exemplu de organizare și acțiune, devenind o adevărată instituție social-militară a epocii. Valorile morale și spirituale ale membrilor ordinului (cavaleri, sergenți, capelani, frați laici), sintetizate în spiritualitatea templieră ( cunoscută ca templarism), sunt parte importantă a istoriei europene creștine, și temă permanentă de studiu istoric, cu multe enigme încă nedescifrate.

         Faptele conducătorilor lor și evenimentele la care au participat și pe care, astăzi, le considerăm greșeli tactice, nu umbrește cu nimic meritele lor istorice.

         Septembrie 2019

         Autor Michael Riche-Villmont

       Copyright©2019 Toate drepturile aparțin autorului Michael Riche-Villmont   


[1] Vezi ”Medalionul ospitalier, ed.2016, pag 161, ș.u.,autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990

[2]William de Tyre. A History of Deeds Done Beyond the Sea. Edited and translated by E. A. Babcock and A. C. Krey. Columbia University Press, 1943.

[3] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[4][4] Vezi ”Chemarea templului secret”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015, ISBN 978-606-671-861-5

[5] Vezi lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015,

ISBN  978-606-671-769-4

[6] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[7]Norman Housley,  Contesting the Crusades, Blackwell, 2006.

[8] Wikipedia, Enciclopedia Libre

[9] Vezi ”Medalionul ospitalier”, pag 257 ș.u., autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990

[10]Wikipedia, Enciclopedia Libre

Eseu : Ordinul cavalerilor Templului – Ritualul de primire/La reception de noi membrii (Castelul San Juan de Tortosa- amintirile unui vechi cavaler templier)

          Împlinirea a 870 de ani de la luptele din toamna anului 1148, care au dus lacucerirea cetății Tortosa,  provincia Tarragona, la 30 decembrie 1148, de către  coaliția creștină a cavalerilor și ostaților participanți la  cea de a doua cruciadă, ne-a prilejuit o nouă ocazie să revenim în splendidul oraș. Cu atât mai mult, cu cât ne întâlneam cu câțiva dintre cei mai avizați istorici ai perioadei medievale și ai fenomenului templier din epocă, care urmau să asiste și la prezentarea  romanului ”Fantomele din Tarragona”, care avea ca subiect tocmai evenimentele din Tortosa acelor ani și luptele de cucerire a cetății.

          Am petrecut câteva zile frumoase, cu întîlniri mai mult decât interesante cu oameni de mare ținută, într-o ambiață amicală accentuată de amabilitatea localnicilor și frumusețea locurilor. Discuții interesante s-au purtat, chiar într-una din sălile castelului San Juan și despre ordinele cavalerești feminine,  despre templierii din Peninsulă și rutele istorice templiere din zonă, ca parte a menținerii și dezvoltării tradițiilor spaniole în contextul european centrifug.

           Și, desigur, am discutat despre instalarea cavalerilor ordinului Templului în cetatea San Juan, după cucerirea orașului de către cruciați. Un subiect interesant, incitant despre înființarea comanderiei și întărirea puterii de apărare a zonei prin primirea de noi membrii.

           Câteva întrebări ne-au captat atenția și am încercat să răspundem acum, la secole distanță de la acele întâmplări: cine a fost primul comandor și ce se poate ști despre personalitatea lui, despre spiritul templier care-l anima pe el și pe ceilalți cavaleri; cum se realiza  reception/primirea cavalerilor în ordin; doctrina și spiritalitatea acelor nobili care renunțau voluntar la viala laică. Răspunsurile, așa cum le-am gândit noi  ca fiind cât mai aproape de realitate, le-am sintetizat în acest eseu, în care izvoarele istorice se completează și armonizează cu ficțiunea istorică, în amintirile unui vechi cavaler templier dedicat misiunii sale în contextul epocii și locului.

          Amintirile unui vechi cavaler templier din Castillo de San Juan de Tortosa

          A șasea zi din luna octombrie a anului 1153, dimineața. În fortăreața San Juan de Tortosa se simțea agitația obișnuită a unei zile de lucru, cel puțin în partea fortului în care erau încartiruiți ostașii aparținând ordinului Templului. Nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena a ieșit,  cu pași energici, pe ușa sălii  mari a cavalerilor, situată la parterul castelului templier și s-a îndreptat, mergând pe holul larg, spre sala capitulară, situată în latura vestică a castelului. S-a oprit la una din ferestrele  și a privit spre curtea mare, unde mai mulți ostași ai comanderiei se instruiau în mânuirea armelor. Erau  sergenții care se antrenau în cetate, singuri, cavalerii fiind ocupați cu alte treburi. Iar turcopolii, cavaleria ușoară, sub instruirea  sergenților comandanți, erau plecați pe câmpul de instrucție, în afara cetății.

         Cavalerul comandor și-a ridicat privirea spre zidurile înalte de apărare, cu crenelurile vegheate de turcopolii din serviciul de zi și gândurile i-au zburat, pentru a câta oară ?.. spre zilele din vara și toamna anului 1148, când asediau aceste ziduri apărate de ostașii mauri. Castelul Zuda și-a luat și atunci tributul de sânge dat de luptători, fiind ei creștini sau mauri.

           Castelul de la  Zuda, (denumit de contele de Barcelona, după cucerirea lui, castelul  San Juan de Tortosa) fusese ridicată pe înălțimea din estul râului Ebru, pe ruinele unei garnizoane romane, de către maurii care au stăpânit  Terre del Ebre, după anii 700. Cetatea, protejată de ziduri înalte  de apărare, s-a transformat într-o puternică fortăreață, după ce Turtusha/Tortosa a devenit capitală a taifa maură, în anul 1035.

           În acel an 1148, un an greu pentru armatele creștine plecate în Țara Sfântă în cea de-a doua cruciadă și înfrânte de două ori de turcii selgiucizi, AS Contele  Ramón Berenguer IV al Barcelonei, SAR García Ramírez de Navarra și SAR  Alfonso VII de Aragon, ajutați de cavalerii Templieri, ospitalierii și de trupe creștine plecate spre cruciații din Țara Sfântă, au cucerit de la mauri Tortosa și ținuturile Ebrului. Ca recompensă pentru ajutorul primit de la cavalerii templieri,  AS contele  Ramón Berenguer a donat mai mult de jumătate din castel și suprafețe mari de teren productiv, ordinului templier, cealaltă parte a castelului fiind donată contelui de  Montcada, seneșalul contelui.

            Cu o lună și jumătate în urmă, în august 1153, el, nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena, din comanderia de  Montblanc, lângă Tarragona, a venit împreună cu un detașament de zece cavaleri și aproape o sută de sergenți și turcopoli, urmați de douăzeci de frați laici, să ia castelul în posesia ordinului. Tot atunci a consemnat, prin scrisoare cu sigiliu, înființarea casei templului și a primei comanderii,  San Juan de Tortosa.

           Grupul de luptă pentru apărarea castelului San Juan a fost organizat cu aproape un an înainte de a lua în posesie castelul și, în mod treptat, a înlocuit vechea garnizoana a contelui de Barcelona. Iar el, comandantul casei templiere, ajunsese să cunoască bine întreaga fortăreață cu aproape toate secretele ei, cu istoria și legendele acesteia. Știa că fortăreața ascundea încă destule taine și în încercarea de a le afla, i-a chemat, drept ghizi, pe caballero hidalgo Doña Melissa Isabela[1] de Gadara y Salou și pe tatăl acesteia, Don Eduardo de Vetéro, care luptaseră în 1148 pentru cucerirea ținuturilor Tortosa și a castelului și cunoșteau bine fortăreața. Doña Melissa Isabela, a fost răpită cu mulți ani în urmă de către mauri și a crescut în haremul guvernatorului musulman al provinciei, astfel încât a ajuns să cunoască aproape toate locurile secrete, tunelurile și încăperile tainice, ieșirile bine ascunse pe sub zidurile puternice de apărare.

        Tot ceea ce a făcut și urma să facă nobilul comandor Juarez Diaz  de Carrena în fortăreața și în ținuturile Tortosei fusese bine studiat și planificat pentru întărirea garnizoanei templiere și apărarea întregii Las Tierras del Ebro împotriva atacurilor maurilor. Planul său a fost aprobat de nobilul mare comandor  Pedro de Rueyra, Maestro de Aragón, Cataluña y Provenza (din anul 1149), un cavaler templier desăvârșit, cu care Don  Juarez Diaz  de Carrena a luptat doi ani în Țara Sfântă.

         Comandorul  Juarez Diaz  de Carrena a hotărât să acționeze pe două planuri, unul fiind cel al lucrărilor de construcții pentru întărirea cetății, iar celălalt se referea la factorul uman, respectiv primirea/recepția în comanderie de noi luptători și intensificarea instruirii militare a tuturor membrilor combatanți ai casei templului Tortosa.

          Marele comandor  Pedro de Rueyra, i-a trimis deja patru cavaleri, unul dintre ei fiind  arhitect, iar ceilalți  trei, maeștrii constructori de forturi și biserici. Cei trei cavaleri constructori au angajat din satele din apropiere aproape cincizeci de tineri muncitori, care vor învăța regulile elementare de construcții, iar mâna de lucru necalificată a fost angajată chiar din oraș.

        În privința creșterii numărului de luptători ai noii comanderii San Juan de Tortosa, situația era mai dificilă. Abia a reușit să aducă de la comanderiile Montblanc,Tarragona și Miravet aproape  o sută de luptători pentru constituirea comanderiei   San Juan de Tortosa, ca detașament permanent de apărare a cetății. Ori, pentru apărarea orașului și a sudului    Las Tierras del Ebro, avea nevoie de cel puțin cinci sute de luptători (cavaleri, sergenți și turcopoli cu simbrie).

        Don Juarez Diaz  de Carrena continua să-i privească, stăpânit de gânduri îngrijorătoare, pe sergenții care se instruiau în curte, exersând mânuirea spadei, securii de luptă sau a suliței. Da, avea nevoie de un detașament puternic de luptători, luptători  bine instruiți, care să fie primiți în comanderia San Juan. Din experința lui de luptă în Țara Sfântă și după regulile ordinului, planificase să selecționeze și să primească în comanderie încă vreo treizeci de cavaleri, o sută de sergenți și să angajeze cu simbrie aproape patru sute de turcopoli. Și asta cât mai repede cu putință. Dar respectând, desigur,  regulile lor, cavalerești.

        Regulile nobilului ordin al Templului din Ierusalim   erau clare:  membrii cu drepturi și obligații specifice, erau nobilii cavaleri, capelanii și sergenții, iar ca ostași angajați cu simbrie, erau turcopolii. Comanderia mai angaja, pentru lucrări și administrare, muncitori constructori, lucrători agricoli,ș.a., care deveneau frați laici, supuși unora din regulile călugărești. 

       Don Juarez Diaz  și-a trimis oameni în toate ținuturile regatului de Aragon pentru a selecționa și aduce luptători, mai ales oameni liberi ce puteau fi primiți în comanderie ca sergenți, dar și mercenari pentru angajarea lor ca turcopoli, iar acest lucru i-a dat speranțe că până la sfârșitul anului va avea cel puțin jumătate din forța militară necesară apărării orașului și cetății. Cavalerii trimiși pentru a selecționa luptători, viitori membrii ai comanderiei (cavaleri și sergenți), au fost instruiți de comandor asupra calităților și condițiilor fizice, morale și spirituale  pe care toți candidații să le îndeplinească. Aceștia trebuiau să aibă discernământ deplin, cu vârsta de peste 18 ani, să fie perfect sanătoși fizic și mental, să fie oameni liberi  și să nu fie angajați sau cu promisiune de angajare în slujba vreunui nobil. Candidații trebuiau, de asemenea, să fie creștini, în una din parohiile catolice, cunoscuți cu o bună morală creștină, să nu fi fost excomunicați și să nu facă parte dintr-un alt ordin  militar creștin.

        Pentru primirea în ordin a candidaților din  categoria cavalerilor,una dintre condiții era ca aceștia să provină din rândul nobilimii, ei sau părinții lor, înnobilați după regulile și cutumele nobiliare.

       În acea zi de octombrie, comandorul de San Juan de Tortosa urma să conducă adunarea capitulară în care se va desfășura   ritualul de primire în ordin prin  confirmare a rangului de cavaler templier și înarmare a trei candidați de origine nobilă.  Și, cu acest gând, s-a îndreptat spre sala capitulară.

         În sala rotundă, după modelul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, cavalerii comanderiei îl așteptau pe comandantul lor, așezați pe scaune din lemn, puse  de-a lungul peretelui. Totul era pregătit (altarul, paramentele, lumănările, ș.a.) pentru începerea ceremoniei de cunoaștere a celor trei  candidați și de primire în ordin. Era  prima ceremonie ritualică, cea cavalerească și religioasă în cadrul căreia cei trei candidați, toți de origine nobilă, dacă vor îndeplini  condițiile cerute de Norma Latina templieră, deveneau cavaleri. Cavaleri ai templului. Candidații ce vor fi acceptați  ca membrii ai comanderiei, urmau să  primească, ulterior, inițierea ezoterică printr-un ritual specific,(preluat, în principal din ocultismul  gnostit și științele  misterioase ale învățaților arabi din lojelor gnostice  din Damasc și Alexandria, după cum comandorul știa foarte bine).  

         Cavalerii comanderiei erau îmbrăcați cu hainele lor obișnuite, lejere, din cânepă, peste care purtau hlamida albă, cu crucea roșie.

          Ritualul cavaleresc a început cu prezentarea, de către  Don Juarez Diaz  de Carrena, a  candidaților la primirea în ordin. Doi dintre ei, Juan Gomez de Montcada și Ramon Diaz de Palamares, erau de origine nobilă, confirmați în rangul de cavaleri de către foștii lor stăpâni,  pe care i-au slujit ca  paji și scutieri, conform dreptului nobiliar și al cutumelor regale. Cel de-al treilea candidat, Carlos Javier de  Vetéro[2], văr cu Doña Melissa Isabela[3] de Gadara y Salou nu fusese încă făcut cavaler, deși era de origine nobilă. De aceea, el trebuia supus unui ritual de înnobilare, înarmare și confirmare în rangul de cavaler al templului.

         Ceremonia de primire ritualică militar-cavalerească se desfășura în cadrul missei religioase, după ritualul cistercian al ordinului călugăresc al  abatelui Bernard de Clairvaux, conte de Champagne. Slujba religioasă a fost ținută de capelanul comanderiei, care, după prima cântare, l-a invocat pe abatele Bernard de Clarvaux, chemat în Împărăția Domnului câteva luni mai devreme, la 20 august 1153, a.D. Su-a rugat, în numele tuturor templierilor, pentru spiritul iluminatului abate, multumindu-i pentru tot ceea ce a făcut în sprijinul nobilului ordin al călugărilor militari, ordinul Templului. (Fiindcă abatele Bernard cistercianul a scris statutul ordinului, și cele 72 de reguli de viață, educație și comportament ale călugărilor militari, denumite Carta Latna,  în anul1127, în baza cărora a prezentat papei cererea de recunoaștere a Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici/Ordinul templului, în 1129, la Troyes).

           Apoi, sub conducerea lui  Don Juarez Diaz  de Carrena, ceremonia ritualică a început cu audierea candidaților. Înainte de audierea lor, comandorul a informat cavalerii ce formau adunarea capitulară asupra intâlnirilor prealabile  cu cei trei candidați, efectuarea verificărilor necesare, faptul că aceștia îndeplinesc condițiile cerute pentru a deveni membrii ai ordinului Templului și că au fost avertizați asupra jurămintelor ce le vor depune, a privațiunilor, a  greutăților vieții de templier.

         Candidații au intrat, separat, în sala capitulară, au îngenunchiat și și-au reînoit  toți cererile de a deveni cavaleri ai templului, arătând și motivele ce-i fac să renunțe la viața laică. Ei au fost de acord să depună jurăminte de obediență, sărăcie și castitate și să suporte pedepsele grele pe care le primesc dacă încalcă jurămintele.

          Pentru ca cei trei candidați să aprofundeze dorința lor de a renunța la viața laică, li s-a acordat un timp de gândire, în afara capitulului. Apoi, când candidații au anunțat că sunt gata să renunțe la viața lor de până atunci pentru a se dedica vieții militare monahale, au fost din nou chemați în sala capitulară, unde  și-au reînoit cererile de a deveni cavaleri ai Templului, cavaleri și călugări, dedicați apărării credinței creștine. 

          În timp ce Don Juarez Diaz  de Carrena le asculta cuvintele spuse din inimă, a simțit cum emoția îl cuprindea, amintindu-și de sentimentele copleșitoare pe care le-a avut și el, cu ani în urmă, când stătea într-o sală capitulară, în fața cavalerilor templului, în genunchi, dorinduși cu toată ființa lui, să fie acceptat în rândul cavalerilor mantiei albe cu cruce roșie, ca slujitor și apărător al sfintei credințe. La fiecare recepție a unor noi cavaleri, avea și el aceleași emoții ca și candidații, de parcă ar fi fost el însuși reprimit odată cu ei. Și era adevărat. Cu fiecare nou cavaler confirmat și înarmat, simțea cum o parte din el, veteran al războaielor sfinte din Ierusalim, era  reconfirmat ca nobil cavaler luptător al Templului, ostaș al lui Hristos. Dar nu era singurul încercat de asemenea sentimente, toți cavalerii din capitul aveau aceleași trăiri, toți se regăseau în acei tineri ce se dedicau, cu sângele,  inima și spiritul, Lui Hristos.  Pentru că nu aveau alt scop în viață decât apărarea credinței, a credincioșilor și a pământului ibericl împotriva invadatorilor. Apărarea cetății Tortosa și a Las Tierras del Ebro.

          Fiecare moment al ritualului religios cavaleresc avea o semnificație deosebită, emoționantă pentru participanți, o simbolistică ce făcea trimitere la inființarea ordinului Templului, elemente de spiritualitate cavalerească, de înobilare și sfințire a armelor, loialitate, curaj, obediență, de  sacrificiul personal, de primire a luminii divine prin  cântări divinatorii,etc.

          După depunerea jurămintelor de sărăcie, obediență și castitate în calitate de cavaleri seculari, ritualul s-a terminat prin ultima rugăciune a capelanului și cântarea de pocăință, iar înainte de ieșirea din capitul, Don Juarez Diaz  de Carrena a anunțat data când se va desfășura ritualul de inițiere ezoterică a celor trei noi cavaleri.

          Respectând obiceiul instituit chiar de abatele Bernard, noii cavaleri ai templului erau primiți cu urale în sala cavalerilor, unde se lua  prânzul comun, agapa, cum o numeau călugării. Felurile de mâncare nu se deosebeau de cele obișnuite, zilnice, doar că se primea câte un pahar de vin în plus și se striga, de mai multe ori, noul nume pe care fiecare dintre noii cavaleri templieri și l-a ales să-l poarte în cadrul ordinului( de regulă, în cadrul ordinului Templului, cavalerii purtau alte nume decât cele de familie, anterioare, cu excepția celor ce proveneau din marile familii nobiliare, adesea înrudiți cu familiile regale).

         În sala cavalerilor unde se lua prânzul festiv (agapa, era o continuare a ceremoniei ritualice de înnobilare și primire în ordin), mesele lungi, simple, grosiere, din lemn de brad cioplit, erau aranjate  sub forma unui pătrat, simbol ezoteric semnificând pământul, latura materială, care le amintea cavalerilor că trupul omului, material, efemer, are nevoie de puțină hrană pentru a trăi. Iar rugăciunea spusă de capelan la începutul mesei, le-a reamintit că spiritul nemuritor este esența omului și parte din spiritul divin.

         Don Juarez Diaz  de Carrena era așezat la masa de pe latura de est a  sălii, alături de capelan, mareșalul comanderiei, seneșal, trezorier și alți doi demnitari, privindu-i cu satisfacție pe cei douăzeci și doi de cavaleri. Era mulțumit că, pentru moment, avea suficienți cavaleri pentru sergenții și turcopolii din comanderie. Dar trebuia să selecționeze mulți alți candidați pe viitor, odată cu pregătirea militară, morală și spirituală a celor din comenderie. Știa că foarte importantă era pregătirea spirituală, ezoterică, așa cum o numeau mulți cunoscători. Fiindcă, omul este spirit, spirit întrupat în corp, venit pe pământ cu o anume misiune. Spiritul trebuie să domine corpul material astfel ca omul să ducă o viață spirituală.

         Sorbind încet din pocalul  cu vin, comandorul a continuat să-i privească, gânditor, pe cavalerii care mâncau liniștiți, relaxați, unii vorbind  veseli cu voce înceată. La prima vedere, toți erau buni luptători, buni creștini, cu spiritul curat. Dar  Don Juarez Diaz  știa cât de diferiți erau prin spirit și cultura personală, prin educație, mai ales cei nou inițiați, față de vechii cavaleri.

         Ritualul ezoteric, secret, a fost creat de cavalerul Hugues de Payens, după modelul ceremoniilor inițiatice gnostice. Filozofia gnostică elenă antică  a stat la baza credinței religios-filozofică a bisericii gnostice orientale (cu cele două variante-varianta bizantină și varianta arabă), credință religioasă pe care cruciații creștini au început să o cunoască după cucerirea Ierusalimului, în 1099.  Gnosticismul[4] susține că esența umană este de origine spirituală, omul nefiind altceva decât un spirit divin închis într-un vehicul vremelnic, corpul material, corp imperfect ce aparține lumii materiale imperfecte. Această uniune dezarmonică ar fi  fost făcută de un Demiurg, un Dumnezeu imperfect. Alături de Demiurg, care este mai apropiat de lumea materială, există, susțin gnosticii, un Dumnezeu bun, îndepărtat, ce nu poate fi cunoscut de om, de unde provine spiritul uman.  Spiritul perfectibil se poate elibera din corpul material imperfect prin gnosticism, adică prin cunoaștere ezoterică proprie a lumii spirituale  divine, care ar putea duce la cunoașterea Dumnezeului bun. Cunoașterea se obține folosind căile și modalitațile subtile, ascunse,  misterioase ale spiritului închis, căi ce se deschid prin inițiere și evoluție spirituală cu diferite niveluri de profunzime, denumite trepte ale evoluției spiritului. Aceste niveluri sunt exprimate prin gradele evoluției spiritului, confirmate prin inițieri succesive. Cei evoluați, ajunși în  cel de-al șaptelea grad, pot cunoaște lumea divină și esența Dumnezeului bun. Astfel, ei  obțin eliberarea spiritului, care călătorește în lumea divină și cunoaște adevărurile universale, ceea ce le dă și puteri spirituale fără limite.

         Odată primiți în ordin prin ceremonia cavalerească religioasă, cunoscută mai bine ca ritualul de inițiere cavalerească, toți noii  cavaleri ai Templului,   trebuiau să treacă și printr-un alt  ritual, la fel de important pentru viața lor de luptători creștini, ritual care le deschidea calea spre dezvoltarea spirituală viitoare. Era ritualul de inițiere ezoterică.

          Marele maestru Hugues de Payens a cunoscut bine ezoterismul gnostic[5], fiind el însuși inițiat și ridicat până la gradul cinci de către mari învățați gnostici, și-a continuat gândul  Don Juarez Diaz. Multe lucruri a aflat Don Juarez Diaz despre maestrul Hugues de Payens și ezoterismul templier, inspirat de misterele gnostice, de la cavalerul viconte André de Montbard, prieten cu maestrul Hugues și cofondator al ordinului alături de acesta. În cursul anilor 1145 și 1146,  Don Juarez Diaz lupta în Țara Sfântă alături de André de Montbard (unchiul abatelui Bernard de Clairvaux) și de seneșalul Templului, Robert IV le Bourguignon, lord baron de Craon, care și-a luat numele de templier Robert de Craon. Remarcat de aceștia datorită vastei sale culturi, spiritul organizatoric și curaj, Don Juarez a avut onoarea să participe la ritualurile ezoterice alături de ei și să fie ridicat într-un rang superior.

          Experiența și cunoștințele sale despre gnosticism și secretele inițiaților, credința sa creștină  profundă, l-au ajutat pe cavalerul Hugues de Payens să le armonizeze și să pună bazele spiritualității și ezoterismului templier, devenit mai târziu un fenomen spiritual cunoscut sub denumirea de templarism. Întâlnirea sa cu abatele cistercian Bernard de Clairvaux, care critica deschis marea diferență dintre faptele și vorbele bisericii, îndepărtarea bisericii creștine de adevăratele percepte augustine, i-au întărit convingerile lui privind dualitatea spirit omului și corpul material, binele și răul, virtutea și viciul, lumina și întunericul, ș.a. 

         Ezoterismul templier spune că omul poate evolua spre sfera divină, spre lumină și armonie, spre adevăr și fericire, apropiindu-se de Dumnezeu, numai prin spirit-templul său interior, aflat în legătură bine ascunsă cu spiritul divin. În contrapondere, latura materială  a omului îl atrage spre superficialitate, orgoliu, bogății, spre vicii și pierderea de sine, îndepărtându-l de scopul și misiunea cu care spiritul s-a întrupat în corpul material, devenind astfel ființă umana pe pământ.

         Pentru ca spiritul omului să se ridice spre spiritul divin, trebuie să descifreze legatua ascunsă care le unește traversând  lumea abstractă, iar acest lucru se face numai prin credină în Dumnezeu, credință profundă care duce la cunoaștere, la cunoașterea esenței umane, a universului divin, a adevărurilor care deschid calea înălțării. Evoluția spirituală se face în etape, de la simplu la compus, de la inferior la superior. Necredința și ignoranța, spunea Hugues, sunt cele mai mari obstacole în calea evoluției spiritului. Așadar, credința adevărată, credința omului în sine și capacitatea sa de cunoaștere, în posibilitate evoluției spiritului uman, în Dumnezeu, în ajutorul,  bunatatea și puterea Lui,  este calea spre lumea divină, unde spiritul trebuie să ajungă după terminarea misiunii pe pământ, devenind nemuritor. Este scopul fiecărui credincios templier și nu numai, a fiecărui membru al ordinelor cavalerești ale vremii. Prin cunoaștere și educație, prin credință, spiritul domină corpul material, devine puternic, neînficat. Neînfricați, fără teamă de a-și pierde viața pe câmpul de luptă, templierii au devenit luptătorii cei mai temuți ai timpului, oameni cu cunoștințe și puteri enorme.

           Și, pentru a ajuta cavalerii templieri să evolueze spiritual, să devină spirite luptătoare puternice, Hugues de Payens a creat ritualul ezoteric/spiritual secret, atât de secret încât doar cei chemați l-au descoperit, fiecare în gradul corespunzător etapei lui de evoluție spirituală.           Iar el,  inițiatul Don Juarez Diaz, a devenit unul dintre acele spirite elevate, puternice, pentru care a venit timpul să aplice pe câmpul de luptă iberic tot ceea ce știa. Și cu toată forța și puterea pe care le dobândise de la spiritul divin.  

           Pe timpul celei de a doua cruciade creștine (1147-1148), Don Juarez Diaz, maestru inițiat în ezoterismul templier,  a laut decizia să se înapoieze în regatul Aragon și să lupte împreună cu ceilalți templieri iberici împotriva maurilor din emiratul Almoravid. Astfel a ajuns să lupte împreună cu templierii comanderiei Montblanc pentru cucerirea orașului și a castelului de la Zuda. Atunci a întânit-o pe una din cele mai curajoase doamne caballero hidalgo, Melissa Isabela de Gadara y Salou[6] care, cunoscând tunelurile secrete ale castelului, i-a condus pe luptătorii creștini în interiorul zidurile. Și, tot împreună cu Doña Melissa Isabela, templierii lui  Don Juarez Diaz au apărat castelul împotriva contraofensivei maure.

         Amintirile despre viața sa și luptele din Țara Sfântă, despre acei cavaleri templieri de legendă, l-au făcut pe Don Juarez Diaz  de Carrena să-și dea seama, din nou, de dificultățile ce trebuiau depășite pentru a-și realiza planurile de dezvoltare și întărire a comanderiei San Juan de Tortosa, să-și pregătească oamenii  pentru  viața grea de templier,  pentru luptă și sacrificiu. Il întărea însă credința fermă că va izbândi în acțiunile sale și faptul că făcea parte dintr-o puternică structură organizatorică, ordinul cavalerilor Templului lui Solomon, materializată aici, în apropierea sa, în provincia Tarragona-Las Tierras del Ebro, prin comanderiile din Castillo de Tarragona, Castillo Montblanc de Barberá de la Conca, Castillo de Miravet, Castillo de la Santa Creu, Castillo monasterio de San Miguel de Escornalbou, Castillo de Catllar, Castillo de Vilafortuny (Guillem de Fortuny), Castillo de Móra, Castillo de Milmanda. Se afla o adevărată rețea de fortificații cu comanderii care se ajutau reciproc, iar acest ajutor le făcea pe fiecare din ele să fie și mai puternice, deși adevărata putere consta în valoarea luptătorilor lor.

          Și luptătorii comanderiei sale, San Juan de Tortosa, erau buni, bine antrenați, s-a gândit Don Juarez Diaz, privndu-și cavalerii din jurul său. Deși puțini ca număr, erau o fortă importantă în Las Tierras del Ebro. Ei duc mai departe tradițiile, ritualurile, credința templieră iberică. Și, poate, peste secole, locuitorii acestor locuri, vizitând fortificațiile,  își vor aminti de tinerii templieri care au renunțat la viața lor normală pentru a apăra, cu prețul vieții, oamenii și  aceste ținuturi frumoase, credința, cultura și valorile lor tradiționale. Iar cetatea Tortosa, Tortosa templierilor, va rămâne mereu cu porțile descise tuturor, ca simbol al demnității, forței și unității spiritului iberic.

        Tortosa, noiembrie 2019

        Autor  Michael Riche-Villmont       

Copyright ©2019 Toate drepturile apartin autorului Michael Riche-Villmont. Varianta de bază în limba spaniolă.


[1] Istoria Melissei Isabela de Salou a fost descrisă în romanul ”Fantomele din Tarragona”.

[2] Vezi romanul istoric „Los fantasmas de Tarragona”, autor Michael de Riche-Villmont, ed.2015, ISBN 978-606-30-0097-3

[3] Istoria Melissei Isabela de Salou a fost descrisă în romanul ”Fantomele din Tarragona”.

[4] Karen King,  What is Gnosticism?, Harvard University Press, 2005

[5] Vezi ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, autor Michael Riche-Villmont, ed 2015, ISBN-13: 978-1977834720

[6] Vezi ”Fantomele din Tarragona”, autor Michael Riche-Villmont, ed 2015, ISBN 978-606-30-0097-3

Eseu:Cavalerii templieri și căsătoria


Cavaleri și castelane, povești de dragoste       

Cavalerii templieri și căsătoria – par a fi două noțiuni ce nu au nimic în comun, acceptate ca atare de mulți pasionați de lumea cavalerismului medieval. Multe persoane susțin faptul ca nobilii cavaleri templieri erau obligați la celibat (célibat, fr.), în baza jurământului de castitate pe care-l depuneau la primirea (reception) în ordin.  Este adevărat că, prin obligațiile ce le reveneau cavalerilor templieri încă de la primirea în ordin, conform regulilor Templului[1] și statutului cunoscute sub denumirea de Carta Latina a abatelui Bernard de Clairvaux, (completate de acesta cu alte regului cuprinse în scrisoarea ”De laude novae militiae”), cavalerii  nobili, odată cu inițierea/de primire în ordin, depuneau jurământ de obediență, sărăcie și castitate, în baza căruia primeau toate drepturile cavalerești templiere, începând cu dreptul de a purta matia albă a curățeniei fizice și spirituale. Depunerea acestor jurăminte era condiția de bază pentru consacrarea în calitate de nobil cavaler al Templului, de a locui și activa în comun alături de ceilalți cavaleri în comanderie. Practic, depunerea jurămintelor conferea depline drepturi și obligații cavalerești seculare, inclusiv cele de a ocupa ranguri și demnități în ordin.

Ordinul cavalerilor Templului avea mai multe categorii de cavaleri: -cavalerii seculari, care-și dedicau întreaga viață ordinului; -cavalerii la termen, primiți în ordin pentru o perioada de timp determinată; -cavalerii pensionari, cu pensie viageră, care locuiau în comanderie alături de ceilalți membrii ai ordinului și ajutau la treburile administrative sau instruirea recruților sergenți și turcopoli; -cavalerii căsătoriți.

Statutul cavalerilor căsătoriți a fost stabilit la pct.52 din Carta Latina, completat cu alte prevederi prevăzute în Reguli referitoare la proprietăți imobiliare, comportamentul membrilor ordinului în comanderii sau în diverse deplasări, etc.

Cavalerii seculari se puteau căsători cu aprobarea ”stăpânului”. În opinia noastră, noțiunea de ”stăpân” ar trebui înțeleasă în sensul de comanant suveran, ceea ce face trimitere la marele maestru. Marele maestru, personal sau prin delegare, avea fons honorum[2] adică dreptul de a consacra, proteja și recunoaște un titlu nobiliar, primit prin delegare din jus honorum al Suveranului Pontif (dreptul suveran de a înobila individual și de a înființa ordine nobiliare/cavalerești).  Astfe, credem că dreptul de a aproba căsătoria unor cavaleri nobili putea aparține și marilor priori ai regatelor creștine medievale sau priorilor regionali, uneori și șefilor unor mari case templiere. 

             Tot marele maestru sau marii priori, credem noi, aveau dreptul să aprobe primirea în ordin a unor cavaleri nobili căsătoriți, care nu depuneau jurământ de castitate.

              Cavalerii căsătoriți purtau mantii de culoare neagră, cu cruce roșie pe umăr și piept și locuiau în afara comanderiilor. Pe timpul campaniilor, ei aveau corturi separate de cavalerii regulari/celibatari, luau  masa separat, dar participau la toate activitățile religioase, administrative și militare ale comanderiei.

            În același timp, cavalerii căsătoriți aveau drepturi restrânse de a accede la ranguri militare și demnități cavalerești, durata angajamentului lor în ordin fiind pe o perioada nederminată.

           Cavalerii căsătoriți aveau și un regim separat al proprietății personale, în special al proprietăților imobiliare (terenuri arabile, păduri, ferme, castele, etc.) La moartea lor, survenită sub drapel, cavalerii căsătoriți ce aveau moștenitori, lăsau prin testament o parte a proprietății în beneficiul ordinului. Dacă decedau înaintea soției, bunurile erau împărțite între soție și ordin.

            Cavalerii căsătoriți trebuiau să-și suporte cheltuielile de înarmare și dotare, inclusiv cei trei sau patru cai, scutieri și servitori și plăteau zeciuiala anuală către ordin.

            Regimul lor se putea schimba oricând, dacă le decedau soțiile și, cu aprobarea ”stăpânului”, depuneau jurământ de castitate, devenind cavaleri regulari/seculari, purtători ai matiei albe.

           De ce unii nobili de sânge, căsătoriți, cu familie, insistau să  facă parte din ordinele cavalerești (ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor Templului, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.)? Aveau aceleași motive care i-au determinat și pe ceilalți nobili să devină cavaleri luptători ai ordinelor militar-religioase: convingerea că au o datorie de onoare să apere credința și pelerinii creștini din Țara Sfântă și Peninsula Ibercă împotriva musulmanilor; prin prestigiul pe care ordinele cavalerești medievale și l-au gâștigat în lupte, apartenența la aceste ordine era ea însăși  o mare onoare în lumea nobiliară; oportunitatea de a participa la lupte împotriva necredincioșilor, datorie de credință a fiecărui nobil apt să poarte arme și, în același timp, era  un act de mândrie personală; posibilitatea de a-și dovedi curajul, vitejia și buna pregătire militară; era o dovadă a profundei credințe creștine și a înaltei spirtualități personale, etc.

          Nobilii membri ai ordinelor cavalerești aveau un mod de viață aparte, cu propriile valori morale, spirituale și militare, un mod de viață dur și modest, conștienți că își puteau pierde viața în orice moment și, cu toate acestea, reușeau să rămână conectați la realitățile sociale ale locului și epocii. Aveau, prin program, timp liber, cu destule posibilități de deconectare și de distractie. Dar aveau și o viață familială. Să nu uită că erau nobili, aparțineau unei categorii sociale de vârf, cu propriile privilegii pe care nici un stăpân nu le putea restrânge arbitrar și exagerat. Cavalerii din comanderiile luptătoare aveau o viață cazonă, primejdioasă, dar erau în mijlocul societății, laice, militare și religioase, cu relații în rândul nobililor laici ai locului.  Cavalerii din comenderiile de pe continentul european, cele de aprovizionare, aveau o viață normală familiară, căsătoriți sau necăsătoriți, cu locuințe   în apropierea sediilor comanderiilor.

          În schimb, mult mai drastic se aplicau regulile în ceea ce-i privea pe sergenți, turcopoli, servitori și frații laici.

         

         *Cavaleri si castelane

           Credința, vitejia, curajul și, de ce nu, dragostea cavalerilor cruciați din Țara Sfîntă,  calități morale și spirituale medievale au fost elogiate și răspândite în lumea creștină de cronicarii vremii și cântăreții/trubadurii ambulanți începând chiar cu secolul XI, odată cu dezvoltarea ordinelor cavalerești. Poezii[3] naive care îmbinau fapte eroice reale cu altele inventate, au fost puse pe muzică de către menestrei și trubaduri, așa cum a fost s-a întâmplat cu  Cântecul lui Roland[4], apărut la mijlocul secolului 11 (despre eroismul cavalerilor regelui franc Carol cel Mare).

            Autorul franc medieval cunoscut sub numele  Chrétien de Troyes[5] (locul unde a copilărit Hugues de Payens) a scris în jurul anilor 1150 romane eroice ca ” Yvain sau Cavalerul leului”, ”Lancelot sau cavalerul trăsurii”, ”Perceval sau Contele Graalului”, ș.a. Denumirea de cavaleri ai Graalului se folosea în epocă pentru cavalerii Templului/templieri.

            Literatura, mici piese de teatru, cântecele menestreilor au inventat și promovat o mulțime de legende romantice de curaj, vitejie și dragoste despre cavaleri și cavalerismul medieval, legende care au ajuns până în zilele noastre. Tema cavalerismului a fascinat lumea secole la rând, fiind abordate în artă  (pictură, sculptură), în arhitectura forturilor și a bisericilor, în muzica clasică.

          Să vedem câteva exemple. 

          ”Cântecul lui Roland” (real, cavalerul de Montabaun), despre care se face referire încă din secolul 11, descrie faptele de vitejie ale cavalerului Ronald, mort în anul 778 d.Hr.  Poemul a stat la baza romanului Don  Quichotte al lui Miguel de Cervantes și l-a inspirat pe compozitorul  german Georg Friedrich Haendel ca erou principal în opera ”Rinaldo”, compusă în 1711.

          Romanul ”Tristan et Iseut”[6] /Tristan și Isolda, cunoscut cu două versiuni, una a autorului Thomas d’Angleterre, tragedie ce are ca subiect legenda adulterină a cavalerului Tristan și a prințesei Isolda din Bretania. Legenda celor doi îndrăgostoți precede și inspiră legenda cavalerilor mesei rotunde, a dragostei dintre cavalerul Lancelot și a prințesei Geniévre.

Tragedia celor doi îndrăgostiți,  cavalerul Tristan și castelana Isolda l-a impresionat pe compozitorul cavalerismului  medieval Richard Wagner, care a scris cunoscuta operă   ”Tristan și Isolda”, în 1865.

Romanul  ”Perceval sau Contele Graalului”, al autorului Chrétien de Troyes, face trimitere directă la cavalerii templieri și lupta lor pentru apărarea Sfântului Graal. Romantismul artelor, literaturii, a mișcării intelectuale din secolul 19 a făcut ca marii creatori din aceste domenii să se întoarcă la valorile medievale, la legendele și eroismul cavaleresc.  Legenda Sfântului Graal a fost printre cele mai cunoscute  teme, inspirând apariția a multor alte istorii legendare legate de cavalerii Sfântului Graal. Așa se explică de ce  romanul ”Perceval sau Contele Graalului” a stat la baza multor altor lucrări literare, a unor opere de artă și opere muzicale.  În anul 1882, Richard Wagner a prezentat opera ”Parsifal”, un splendid elogiu la adresa cavalerismului medieval, opera bazată pe romanul în versuri ( scris in 1200) al poetului  Wolfram von Eschenbach (inspirat și el, la rândul lui de romanul lui Chrétien de Troyes). Poemul lui Wolfram von Eschenbach a stat și  la baza libretului unei alte mari opere a lui Wagner, opera  ”Lohengrin”.

Din aceste mici exemple vedem că  viața cavalerilor creștini, valorile pe care le-au adoptat și apărat, au devenit parte din ceea ce numim spiritul cavaleresc și au influențat viața socială secole la rând, inclusiv sub cele mai frumoase aspecte ale spiritualității:arta, muzica,literatura.

 

Copyright©2019 , Toate drepturile aparţin autorului

Michaël Riche-Villmont

 

 

 

 

 

 

[1] Vezi http://www.templum-aeternum.net/articles/regle/saint-bernard-et-la-regle-du-temple.html

 

[2] https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm

 

[3] Wikipedia, Enciclopedia libre:https://fr.wikipedia.org/wiki/Litt%C3%A9rature_fran%C3%A7aise_du_Moyen_%C3%82ge

[4] Michel Zink : 1.Littérature française du Moyen Âge, PUF, col. « Quadrige », Paris, 2004 (ISBN 2-13-054673-0), 2.Introduction à la littérature française du Moyen Âge, Livre de Poche, 1990 ;

 

[5] Ibidem

[6] 1.Jacques Chocheyras, Philippe Walter, Tristan et Iseut : genèse d’un mythe littéraire, Paris, Honoré Champion, 2019, 266 p., (ISBN 978-2-85203-551-5

  1. Wikipedia, Enciclopedia libera.

 

Simbolistica ordinelor cavalerești medievale.

Autor Michael Riche-Villmont, Copyright 2019

În contextul temei noastre,simbolul este un obiect, un gest, semn, literă, cifră, o mișcare, etc., care  are o anumită semnificație pentru receptorul uman și prin care se transmit idei, sentimente, cunoștințe, reguli cutumiare, atitudini tradiționale,ș.a.

Simbolistica (și nu simbolism, care are altă semnificație) este, deci, un mijloc de descifrare, descoperire și transmitere de noi  idei, cunoștințe, tradiții, etc.

Analizând istoria, spiritualitatea, filosofia ordinelor cavalerești medievale/nobile, observăm o simbolistică deosebit de complexă, fiecare obiect folosit de cavalerii medievali, gest, atitudine, aveau o semnificație bine definită pentru ei, în majoritatea cazurilor ocultă. Simbolistica o regăsim în statutele fiecărui ordin cavaleresc medieval enunțat în partea introductivă, atât de profundă și totuși subtilă, de practică și omni prezentă în viața cotidiană, încât ne sirprinde prin influența ce a avut-o și o are chiar și astăzi, în timpurile moderne.

Să analizăm câteva exemple de simbolistică.

* Apreciem că simbolistica cea mai profundă, cu cel mai profund mesaj, o are Rugăciunea. Pentru cavalerii medievali, Rugăciunea, ca formă de manifestare a credinței,  era nu numai o metodă de mențineren a înaltei spiritualități creștine și a unui bun moral militar, dar și esenta existenței și a vieții cavalerești-monahale, în dubla ei calitate.

         *Codul vestimentar al cavalerilor medievali

Înfățișarea membrilor ordinelor cavalerești și regulile lor igienice stricte au dus la menținerea unei stări de sănătate perfecte pentru acele timpuri, mai ales în zonele climatice dificile  ale orientului apropiat. Ei erau obligați la o deplină curățenie nu numai interioară, ci și la curățenia exterioară  prin purtarea hainelor curate, tuns și bărbierit, îmbăiere zilnică. Nu puteau participa la cele patru slujbe religioase zilnice dacă nu erau spălați și curați. De exemplu, cavalerii templieri aveau o tunsoare scurtă, cu păr mai lung în jurul capului (model preluat de la călugării cistercieni) în forma coroanei de spini a lui Isus.

Mantia a fost preluată din vestimentația monahală, culoarea mantiei având o semnificație aparte pentru fiecare ordin cavalertesc. Pentru cavalerii templieri, tunica și mantia de culoare albă semnifica puritatea morală și spirituală a purtătorului, dar și curățenia exterioară, corporală, de comportament și atitudine.(Sergenții templieri purtau mantie maro, iar cavalerii casătoriți, mantie neagră). Pe matia albă erau cusute două cruci roșii, cu brațele egale, semnificând sângele lui Isus și sângele vărsat în lupte de membrii ordinului

Membrii ordinului ospitalier purtau tunică neagră și mantie roșie (din anul 1278) ambele având cusută  o cruce albă în opt colțiri (amalfitană). Mantia roșie semnifica sângele vărsat de Isus și de cavalerii ospitalieri pentru apărarea credinței, iar cruce albă, semnifica puritatea cavalerilor.  

         Cavalerii teutoni purtau mantie albă a purității și crucea neagră, în semn de doliu pentru cavalerii căzuți în lupte.

           *Înarmarea cavalerilor

           – Sabia/spada are una din cele mai complexe semnificații. Sabia este, în primul rând, simbolul înobilării și al rangului de nobiliar, respectiv cel de cavaler. Cu sabia se face înobilarea de către suveran și cu sabia se apără onoarea de cavaler. Sabia/spada este un simbol al puterii militare/cavalerești,  atât în caz  de apărare, cât și de pedepsire a dușmanului. Această semnificație a fost preluată din cărțile sfinte.

          Sabia, cu simbolul ei de protecție și de pedeapsă prin sabie, o regăsim în multe din organizațiile oculte ezoterice, cum este masoneria. În ritualurile masonice sabia apare ca mijloc de apărare a templului, de inițiere, etc.

          Simbol al rangului nobiliar, sabia este  în același timp și un simbol al respectului, supunerii, loialității față de suveran. De aceea se prezintă onorul suveranului cu sabia înălțată, cu vârful în sus, strălucitoare în lumina soarelui, devenind simbol al razei solare ce luminează, dar și arde, când este nevoie. Această semnificație a sabiei/spadei a fost preluată, imitată în epoca modernă și în republici, ca semn extern de respect față de comandant.

          Unii autori consideră că, în viziunea ezoterismului cavaleresc, sabia ridicată este un  simbol al axis mundi, axa lumii,  care unește cerul cu pământul,sfera inferioară cu sfera divină, drum al sufletului spre cer.  Suntem de acord cu această interpretare, având în vedere că toți cavalerii voiau să moară cu sabia în mână, fapt devenit un adevărat cult cavaleresc. Sabia este unul din obiectele de regalia cele mai spectaculoase ale ritualului ezoteric, ca esență a spiritului cavaleresc.

          * Scutul este o armă defensivă, în formă de triunghi, destinată să apere pieptul, inima luptătorului. Expresie a cifrei trei, Sfânta Treime, care-l apără pe om împotriva răului, amintește cavalerului că așa cum el luptă pentru apărarea credinței creștine, și Sfânta Treime îl apără de dușman, îi apără inima de ispite. Călăreții foloseau pentru apărare și scuturi mai mici rotunde, cu aceeași semnificație: în geometria sacră, cercul semnifică sfera divină, Templu al Domnului, de unde își apără fiii luptători pentru credință.

          * Calul. Alături de spadă și împreună cu aceasta, calul simbolizează rangul nobiliar al luptătorului cavaler. Calul simbolizează dubla calitate a cavalerului, cea socială, morală, spirituală de nobil/cavaler și cea de luptător pentru credința lui, vitejia, neînfricarea și loialitatea. Calul însuși este un animal curajos, rezistent și loial. Însă pentru cavaler, calul este mult mai mult decât un animal:este un spirit venit să completeze puterea și calitățile unui cavaler, este cel mai apropiat camarad al cavalerului, membru al familiei sale. Cavalerul nu era cavaler fără sabie și cal, simboluri ale nobleței, onoarei și loialității. Calul alb este simbol stelar, al binelui și măreției, iar calul negru semnifică puterea distructivă asupra dușmanilor.

            * Drapelul ordinului cavaleresc[1] . …”Steagul, drapelul de luptă era parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Drapelul avea și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară, reprezenta demnitatea, onoarea, credința membrilor ordinului cavaleresc. Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.
Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii ,cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului. Non nobis Domine………”.

               *Deviza ordinului[2]. Deviza ordinului cavaleresc semnifică esența vieții cavalerului. Deviza este Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu. În același timp, deviza însemnă aceea mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii, dar și în viața lui de zi cu zi, în străduința de a învinge viciile capitale. Deviza sintetiza și scopul, misiunea ordinului cavaleresc. Deviza ordinului ospitalier (de Malta) este  ”Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum/ Păstrarea credinței și ajutorarea nevoiașilor”, Deviza cavalerilor templieri :   “Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”, Deviza cavalerilor teutoni: ”Onoare,Credinta,Fratie”.

             * Sigiliul cavalerilor. Cartierele generale ale ordinelor cavașerești au folosit sigilii pentru secretizarea înscrisurilor, sigilarea încăperilor, depozitelor, etc. Sigiliul era un semn heraldic al ordinului și/sau al marelui maestru, fiecare mare maestru putând folosi propriul sigiliu, ca însemn oficial. Însemnul sigiliului era turnat sau tăiat sub forma unei matricii metalice și se aplica folosind ceară topită. Deși s-a încercat, nu s-a reușit, în evul mediu, uniformizarea sigiliilor ordinelor cavalerești, mulți demnitari ai ordinelor folosind propriile lor semne heraldice ca sigilii. Acest lucru a făcut ca simbolistica sigiliilor să fie diversă, însă fiecare sigiliu/semn heraldic avea o semnificație spirituală reprezentând simbolul familiei nobiliare din care provenea deținătorul semnului heraldic.

          În privința cavalerilor templieri, a fost folosit temporar un sigiliu reprezentând doi călăreți pe un cal. Unii autori consideră că însemnul semnifică modul ascet, sărac în care trăiau cavalerii templieri. Nu credem în această semnificație, având în vedere că înainte de anul 1128/29, puținii cavaleri templieri, sub 100 persoane, aveau o relativ bună stare materială, ceea ce le permitea să dețină mai mulți cai, scutieri  si servitori. După 1129, Carta Latină stabilea numărul de cai pe care-l folosea un cavaler: 3-4 cai, din care unul antrenat pentru lupte, ceilalți de transport. O altă semnificație a imaginii celor doi călăreți pe un cal este aceea că în cadrul detașamentele de luptători templieri, în marșurile lor spre câmpul de luptă, fiecare cavaler lua un turcopol pe cal, astfel se asigura o deplasare mai rapidă.

             * Codurile și secretizarea comunicărilor ordinelor cavalerești. În evul mediu, limba oficială a nobilimii europene, a Bisericii și, deci, a ordinelor cavalerești era limba latină. În paralel, se folosea limba țării de origine a cavalerilor (pentru cavalerii ospitalieri erau opt regiuni distincte). În toate înscrisurile oficiale și private se folosea latina. Între comanderiile dintr-un stat se folosea și limba statului respectiv. În toate instituțiile statale, comunicările erau cifrate, cu atât mai mult în cadrul ordinelor cavalerești, comunicările militare, organizatorice, convocările militare, erau cifrate folosind diverse tipuri de cifruri. Se știe că ordinele cavalerești aveau un sistem de informații foarte performant, care folosea mesaje bine secretizate, greu de înțeles persoane străine ordinului. Poate de aceea documentele cavalerești din arhive sunt greu de înțeles și în zilele noastre.Codurile foloseau, în epocă, atât litere, cât și cifre scrise după un anumit algoritm, dar și semne, desene, forme geometrice denumite simboluri, care aveau semnificații precise pentru expeditor și destinatar, mai ales comunicările trimise de spioni.

            Se discută în prezent, sporadic, despre existența unui alfabet templier. Nu s-a găsit nici o bază credibilă științifică, istorică despre un astfel de alfabet. Deși cavalerii templieri erau oameni instruiți, marea majoritate a membrilor ordinului erau analfabeți proveniți din toate statele europene.Ar fi însemnat că orice nou demnitar numit într-un post trebuia alfabetizat. Desigur, speculații s-au făcut și se vor mai face pe această temă.

        

           *Codul geometric și arhitectural. Un aspect pe care-l aducem în atenție se referă la arhitectura și sistemele de construcții cavalerești, bazat exclusiv pe geometria sacră și coduri de simboluri, aspect pe care-l vom descrie în continuarea articolului.

           * Simbolistica, arhitectura medievală și  geometria greacă antică/sacră.

           …” Secretele[3] realizării construcțiilor erau bine păstrate în rândul acestor ateliere şi bresle profesionale, care foloseau simboluri şi ritualuri pentru a-şi proteja tainele meseriei. Rezultă faptul că, beneficiind de dezvoltarea arhitecturii laice, cu atât mai mult stilul gotic s-a dezvoltat în interiorul Ordinului Cistercian, stil care a răspuns exact cerinţelor Cartei Caritatis și Cartei Latine templiere. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că membrii ordinelor cavalereşti au fost nu numai luptători şi călugări, ci şi eminenţi constructori. Ei au ridicat nenumărate forturi de apărare, cetăţi şi castele, în special în ţinuturile orientale, la graniţele regatului Ierusalimului, dar şi în ţările creştine europene. Intermediarul răspândirii secretelor arhitecturii şi ale ştiinţelor construcţiei în interiorul ordinelor cavalereşti, liantul dintre cavaleri şi constructori, a fost ordinul cistercian, deţinătorul secretelor ştiinţelor religioase, spirituale, mistice şi, poate, chiar ezoterice. Această legătură să fie, oare, explicaţia dispariţiei subite a cavalerilor templieri francezi şi a tezaurelor acestora în 1312 (1307), când ordinul lor a fost desfiinţat în regatul Franţei? Ar trebui să schimbăm termenul de dispariţie cu cel de transformare a lor în călugări şi constructori privilegiaţi?”…

           Arhitectura medievală cisterciană a revoluționat arhitectura medievală, bazându-se pe geometria antică greacă Geometria sacră a demonstrat că atât lumea materială, cât și lumea (locicii și) spirituală se bazezează pe matrici geometrice ascunse, nedescifrate, formate din simboluri aritmetice și sisteme complexe matematice. Fiecare număr are o semnificație proprie, o simbolistică și o corespondență în lumea materială, dar și reprezentare axiomatică în lumea spirituală. Așadar, o matrice geometrică din lumea materială are o corespondentă în lumea spirituală și reciproc, matricele spirituale au corespondență în lumea materială. Sistemul axiomatic grec în care au exelat filosoful Platon și Arhimede, dezvoltat de școala pitagoreică, îl regăsim ca element de bază al arhitecurii medievale. Castelele și forturile de apărare, bisericile și catedralele ridicate de toate ordinele cavalerești împreună cu arhitecții Bisericii, ascund secrete de construcție nedescifrate încă, o precizie și rezistență care sfidează epoca.  Cum au fost păstrate și folosite cunoștințele arhitecturale și de construcție ale ordinelor cavalerești, cum au fost ele transmise succesorilor fără a putea fi cunoscute de lumea laică? Singura explicație este că au fost codificate prin simboluri aritmetice și geometrice, prin însemne și texte codificate la rândul lor și prin comunicări verbale ritualice. Fapt ce a fost descoperit pe toate construcțiile medievale ridicate de ordinele cavalerești.

        

        *Ritualul. Denumirea vine de la latinescul ritus, ceremonie sau cult religios şi desemnează, în esenţă, o succesiune de mişcări, gesturi, atitudini, cuvinte, ce se desfăşoară după reguli specifice  momentului de desfăşurare (botez, căsătorie, iniţirea  într-un cult, iniţierea copiilor care devin bărbaţi, etc), scopului  ceremoniei (acceptarea într-o societate iniţiatică, chemarea ploii,etc), celebrarea unor sărbători religioase, laice sau ezoterice, sau comemorarea tradiţională a unor vechi evenimente din viaţa comunităţii.

         Ritualul cavaleresc, bazat pe tradiţie şi simbolismul religios şi militar, cuprinde multe momentele simbolice cu o mare încărcătură emoţională şi spirituală; prin întreaga sa desfăşurare exprimă apartenenţa la o colectivitate istorică, elitisto-nobiliară, cu o tradiţie glorioasă, caracterizată prin înalte valori morale şi spirituale: o foarte bună educaţie morală, civică şi personală, credinţă şi loialitate, cinste şi modestie.

            Ritualul medieval era și este este specific fiecărui ordin cavaleresc. În același timp și ritualul cavaleresc este diferit după momentul de desfășurare și  scopul desfășurării lui, fiecare din mișcările participanților, gesturi, cuvinte au o semnificație aparte foarte bine marcată și foarte bine cunoscută. Fiecare obiect din regalia, inclusiv sabia și fiecare cântare au, la rândul lor semnificația specifică, tot acest ansamblu fiind o ceremonie, un adevărat spectacol simbolistic ce transmite o succesiune de mesaje  cu conținut istoric-tradițional specific ordinului, spiritual, militaro-religios și, prin repetativitate, este un mijloc de transmitere de idei, învățăminte, concepții tradiționale cavalerești.

Prin ritual se transmit valor spirituale, cutume cavalerești, reguli ale fraternității. Așadar, una din  cele mai complexe simbolistici ezoterice, istorice și religioase o regăsim în ritualul cavaleresc. Tradiția cavalerească a fost transmisă, în epoca feudală, prin ritual ca formă practică a statutului, a regulilor și cutumelor nobiliare cavalerești. Fiindă ordine cavalerești/nobiliare[4] au fost înființate de monarhi suverani aflați pe tron (inclusiv Suveranul Pontif) și unele încă mai ființează în epoca modernă ca ordine cavalerești monarhice onorifice, în statele cu regim monarhic. În statele republicane, odată cu desființarea clasei nobiliare, au fost desființate și ordinele cavalerești. Spiritul cavaleresc, noblețea cavalerismului este un curent spiritual tot mai apreciat în toată lumea.

    

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

 

 

 

 

 

 

[1] http://michaelvillmont.eu/blog/2018/12/01/drapelul-templier-simbolistica-si-spiritualitate/

[2] https://michaelvillmont.eu/blog/2016/10/04/semnificatiile-devizei-templiere-non-nobis-domine/

[3] Fragment din ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed.2015, autor Michael R.Villmont. Fragmentul este publicat în http://michaelvillmont.eu/blog/2015/03/05/stilul-cistercian-si-cel-templier-in-arhitectura/

[4] Vezi maim mult în articolul publicat aici: http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

Fragmente din „Eseul Drapelul templier – Simbolistică și spiritualitate”

 

Dimineață frumoasă, însorită, de mai. O  mulțime zgomotoasă, colorată, compusă din luptători medievali și populație civilă, toți veniți din evul mediu, este pe cale să cucerească cetatea. Cetatea  Monzón. Și el se lasă cucerit, chemându-i, parcă, pe cei sosiți la poarta de acces spre curtile largi.

Castelul-cetate Monzón de Campos, situat în provincia Huesca din   Aragón,  își arată, orgolios, zidurile de apărare, sălile cavalerilor, curțile și aleile, într-o profundă, evidentă și cuceritoare    atmosferă medievală. Atmosferă ce  pare a fi  normală, naturală. Pentru că el, castelul Monzón, la fel ca multe alte  castele, forturi  și cetăți spaniole,  este un simbol al evului mediu, al cavalerismului templier medieval. Construcție complexă de apărare templieră, castelul este și în prezent locul de manifestare a spiritului templier, găzduind an de an festivalul internațional templier. Festivalul bine cunoscut în lumea cavalerească, recrează până la detaliu modul de viață medieval prin participarea cavalerilor europeni, membrii ai mai multor ordine, dar, în special, prin miile de participanți de toate vârstele, veniți să cunoască și să recreeze modul de viață medieval. Astfel că, majoritatea celor sosiți, fac parte  efectiv din acest spectacol general. Îmbrăcați cu haine de epocă, participanții străbat zgomotoși  târgurile medievale bine organizate la poalele dealului, participă la spectacole, dansuri și celelalte activități specifice.

Nu este surprinzătoare atenția acordată locului și recunoașterea importanței pe care templierii spanioli, în primul rând, o acordă acestei cetăți cu o istorie glorioasă. Fortul  Monzón de Campos a fost ridicat de catre mauri (pentru apărarea teritoriile cucerite de la aragonezi) pe o înălțime strategică din mijlocul depresiunii Cinca Medio, traversată de râurile Cinca si Sosa. Regiunea a fost recucerită de aragonezi în 1089, iar în anul 1143 fortul a fost donat ordinului cavalerilor templieri, ca recompensă pentru contribuția acestora la apărarea ținuturilor regatului de Aragon. Cavalerii templieri au refăcut și extins zidurile de apărare ale castelului, au ridicat noi corpuri de clădire în stilul lor arhitectural de neconfundat, preluat din stilul cistercian și au reuși, în câțiva ani, să transforme fortul într-o puternică și bogată cetate. Datorită poziției strategice și puterii garnizoanei, castelul cetate Monzón de Campos a devenit, pentru mulți ani, cartierul general al prioratului templier de Aragon.

Marele prestigiu al cavalerilor templieri din cetatea Monzón, cunoscut în Peninsula Iberică, l-a determinat pe Papa Innocent III să-l trimită aici pe Jaime, în vârstă de șase ani, copilul regelui Aragonului, Pedro II,  rămas orfan  în luna mai a anul 1214. Viitorul rege Jaime a fost dat spre pregătire și educare cavalerului  Guillém de Montredó (de Mont-Rodón), mare maestru al templierilor din peninsula Iberică și Provence. Viitorul rege a rămas la Castelul Monzón până în anul 1217, când a fost înscăunat ca rege în cetatea Zaragoza. Datorită pregătirii și educației viitorului rege al Aragonului în spiritul templier, acesta a devenit unul dintre cei mai viteji eroi ai istoriei iberice, fiind numit  Regele Jaime el Conquistador.

În urma emiterii bulei papale în 1308 de arestare a tuturor membrilor ordinului templier,  garnizoana castelului Monzón,alături de templierii din castelul Miravet[i] și cei din alte cetăți, au refuzat să predea drapelul de luptă regelui Jaime II. Ei au continuat rezistența timp de un an, până când au primit permisiunea să se retragă, cu arme și drapele, în mănăstirile cisterciene.

În semn de omagiu, Festivalul cavaleresc internațional din acest an (2018) este dedicat cavalerului templier Guillém de Mont-Rodón. Este un festival cavaleresc deschis la care participă delegați ai mai multor ordine cavalerești, nu numai templieri.

Privesc în jurul meu, în incinta castelului.  Participanții la sărbătoarea cavalerilor arată că  sunt bine integrați în atmosfera medievală, plină de culoare și veselie. La un moment dat,  muzica medievală și strigătele vesele încetează și, în sunetele de trompetă ce interpretează magnific  Grand March din opera Tannhauser, de Richard Wagner, începe parada cavalerilor. Detașamentele de cavaleri, fiecare cu stindardul său, purtat cu mare orgoliu,  conduși de comandori, trec prin fața localnicilor spre curtea mare a castelului. Curte folosistă din totdeauna pentru adunarea luptătorilor și trecerea în revistă de către comandantul castelului, dominată de marele drapel de luptă templier ce  flutură și în prezent pe turnul mare. Drapelul alb cu negru și crucea roșie, ce sfidează înălțimea, falnic, orgolios ca o acvilă ce-și arată măiestria zborului, sfidându-i pe cei care nu se pot desprionde de pământ. Acest drapel care timp de două secole a fluturat  în bătaia vântului pe două continente, purtat de cavalerii ce zburau pe caii lor puternici spre glorie… prin ei, spre gloria Domnului…Non nobis Domine…

Parcă ghicindu-mi gândurile, se aude o voce din apropiere: „ce ar fi fost un templier fără stindardul lui de luptă?” Adevărat! Ce ar fi fost un luptător adevărat fără drapelul unității lui? Fără simbolul rațiunii lui de a exista ca luptător?

 

Dificil de a da un răspuns simplu. Răspunsul poate veni doar dacă înțelegem ce a fost, ce a însemnat stindardul templier pentru acești  cavaleri. Care a fost și, poate încă este, pentru unii din cavalerii de astăzi, simbolistica drapelului templier. O simbolistică foarte complexă, religioasă, militară, spirituală, ezoterică, care are ca o caracteristică principală, venită din antichitatea timpurie, ideea de identitate și identificare unui grup, a unei colectivități, prin care se face diferențierea față de alte colectivități. Identitatea spiritului templier.

Ceremonia cavalerească a detașamentelor aliniate în curtea castelului continuă și, împreună cu întreaga asistență privim cu plăcere magnificul  ritual demonstrativ  pe care cavalerii ni-l prezintă. Înainte de a fi acaparat în totalitate de spectacolul cavaleresc, mi-am promis să revăd istoria drapelului templier, istorie plină de dramatism, dar  și de glorie.

Simbolistica drapelului templier –          Elemente generale

Așadar, drapelul (steagul, baniera) este semnul distinctiv, sub forma unei bucăți de material textil de diferite forme geometrice (pătrat, dreptunghi, triunghi, etc.), sau altceva similar, colorată, cu sau fără însemne, material prins de un suport pentru a putea fi purtat cu ușurință. Rolul drapelului  este acela de a exprima identitatea unui grup, a unei colectivități, a unui stat și a-l diferenția de alte colectivități (dicționarul explicativ). În același timp, prin  importanța spirituală, simbolică, ezoterică, etc pentru colectivitatea respectivă, drapelul unește grupul și-l mobilizează pentru realizarea unor interese specifice, de moment și de durată.

Vorbind despre drapelul de luptă templier, majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că forma, culorile, însemnele nu au fost unitare deoarece  standardizarea era necunoscută în epocă. Se cunosc o multitudine de forme și, mai puțin, de culori ale drapelului templier datorită faptului că în întreaga istorie biseculară, fiecare comandor, baliv, prior, fiecare unitate și subunitate de luptători templieri aveau unul sau două  drapele proprii. Și totuși, sunt câteva elemente comune ale drapelelor templiere. În primul rând, culoarea albă a pânzei drapelului, care reprezintă strădania  cavalerilor spre curățenie spirituală și puritate morală. Un alt element comun al drapelelor templiere în cele două secole de existență, este crucea roșie, simbolizând sângele vărsat de Isus pentru salvarea oamenilor din păcat, precum și sângele vărsat de templieri pentru apărarea credinței creștine.

Ambele însemne esențiale ale drapelului templier au fost preluate de la drapelele cruciaților creștini, apărători ai credinței.

Istoricul templier Brother Ranulf arat că, potrivit istoricului și scriitorului   Ian Heath, drapelul templier în două culori a fost folosit din 1128, fiind utilizat în paralel cu drapelul cruciat de culoare albă cu o cruce roșie. Fiecare comanderie avea, astfel, două feluri de drapele, unul al comandantului, de regulă dreptunghiular și unul de luptă, cu două sau trei cozi (denimit și flacăra, sau steagul înflăcărat-de crucea roșie). Dacă unul din drapele era pierdut sau capturat în luptă, ostașii îl urmau în atac pe cel de-al doilea.

Brother Ranulf scrie, in 2007,  pe  un important site  de istorie englez[1] , că un cronicar englez, călugărul benedictin    Matthew Paris  a menționat în cronicile sale, între      anii 1236 – 1259, despre drapelul templier ca fiind o bucată de pânză albă, uneori cu o cruce roșie, alteori fără cruce.  El mai menționează că   istoricul militar   Chris Gravett, în articolul său        „Military Orders of the Holy Land”, descrie drapelul templier din secolul 12 ca fiind de culoare albă, cu o cruce roșie în centru sau în colțul superior din stânga.

Mai mulți cronicari ai vremii, printre care mai cunoscuți fiind Jacques de Vintry, William de Tyre, menționează drapelul templier sub denumirea  gonfanon bauceant.

Istorici importanți  au explicat sensurile celor două cuvinte ce desemnează drapelul templier: Brother Ranulf, Georges Bordonove,  Alain Demurger , Bernard Marillier , Maillard de Chambure ș.a.

Cuvântul gonfanon[2](cu variantre) desemna în franca medievală,bandiera, steagul, drapelul de luptă al unui grup, detașament, armată, semnul distinctiv al unității militare ce era urmat de ostași.

Cuvântul bauceant (cu variantele sale de dialect) desemna drapelul de luptă „în două culori”. Cronicarul Jacques de Vitry[3] explica semnificația celor două culori de pe drapelul templier: negrul arăta fermitatea, puterea, duritatea intransigența templierilor față de dușmani-fapt arhicunoscut în epocă, iar culoarea albă, arăta curățenia spirituală a templierilor și iubirea frățească față de credincioși. Beauceant  este compus din două cuvinte beau -glorios, frumos,   seant- devenire, stare. De aici, unii cercetători susțin că  beauceant semnifică și calea spre glorie. Așadar, urmând în luptă gonfanon, mergi spre glorie, gloria eternă. In acest caz, noi credem că ar putea fi expresia neînfricării templierilor, lipsa fricii de moarte în luptă.

Templierii își păzeau cu mare atenție și determinare drapelele. În luptă, drapelul era purtat de unul din cavalerii anume desemnați și păzit de zece dintre cei mai viteji sergenți. În campanie[4], drapelul era păstrat în cortul comandantului, sau lângă cortul acestuia, păzit de zece ostași, iar în fortul de încartiruire, era păstrat într-un loc special, antecamera comandantului. Era păstrat în inima fortului comanderiei, amintindu-le mereu templierilor de înălțătoarea lor misiune, de gloria eternă.

*

Drapelul de luptă templier- gonfanon bauceant, cu bogata lui simbolistică, te îndeamnă la reflecție, mai ales dacă ești interesat de ordinele cavalerești și spiritualitatea lor.

Spiritualitatea vechilor ordine cavalerești, cele nobiliare, în care membrii acestora credeau cu toată ființa lor, cu noblețea sângelui și a spiritului. Cu noblețe! Pentru că steagul, drapelul de luptă era  parte a spiritualității cavalerești și, înțelegând simbolistica drapelului, începi să înțelegi o altă lume, gândirea, trăirea, atitudinea, dedicația unor oameni apaținând altor vremuri, ce formau elita religios-militară a epocii. Elită pe care foarte mulți oameni, în mod simplist încearcă să o imite. Majoritatea oamenilor percep  elita epocii ca formată din  regii, prinții, marchizii, alți aristocrați. Ei erau, cu adevărat, elita formală, politică, elită strălucitoare, cu valori morale la fel de formale… Adevărata elită a fost formată din deținătorii dublei noblețe, a nobleței ereditare și a nobleței spirituale, trăitori ai valorilor militare ale epocii, cele intelectuale,   ai artei, ai marilor  virtuți. Elită modestă, recunoscută  după propriile și valoroasele realizări militare, administrativ-statale, intelectuale, chiar artistice, spirituale, morale. Cavaleri ai marilor merite intelectual-spirituale, gata să facă multe  sacrificii pentru crezul lor. Și care chiar au făcut astfel de sacrificii. Elite în rândul cărora recunoaștem, apelând la criteriile vremii, pe membrii ordinelor cavalerești militare și religioase. După cum spunea Saint Bernard de Clairvaux, ideologul spiritual și patronul ordinului cavalerilor templieri și a altor cinci ordine cavalerești ulterioare (prin ordinul cistercian), în  lucrarea sa De laude Novae militiae anunț milites Templi[5] – 1132, arăta că nobilii  membrii ai ordinelor cavalerești militare religioase erau singurii și adevărații nobili cavaleri, purtători ai înaltelor valori spirituale creștine. Dsesigur, cu luminile și umbrele lor, cu realizările, păcatele și greșelile lor, cu orgolii și nesăbuințe. Departe de a fi ideali.       Dar, în esență, exemple de gândire, atitudine și comportare pentru elitele cavalerești și nu numai, de astăzi.

Cavalerii epocii, fiecare din ei purtător de blazon   nobiliar, au cunoscut foarte bine, au onorat și au apărat simbolismul, profundele semnificații ale drapelului, drapel care, el însuși era  un adevărat blazon al ordinului respectiv. Fapt mai greu de înțeles în epoca modernă pentru mulți, în lipsa nobleței, a unei educații spirituale adecvate. De aceea este necesară cunoașterea simbolisticii drapelului templier și, în general, a oricărui drapel, ca parte a simbolisticii și spiritualității cavalerești.

Saint Bernard de Clairvaux, în Carta Latina, statutul templier, a urmărit educarea spirituală, dezvoltarea credinței creștine la  membrii ordinului. Știa că o simbolistică foarte complexă, religioasă, militară, spirituală, așa cum este și cea a drapelului, pentru a fi cunoscută și, mai ales, pentru a fi înțeleasă, presupune a avea un anumit nivel de spiritualitate, o  educație etică, estetică și spirituală care să permită  accesul spre sferele subtile ale inimii și spiritului cavaleresc. Încă din anul 1127, călugărul Bernard a sintetizat semnificațile drapelului de luptă și rolul mobilizator al acestuia în menținerea unui moral ridicat al luptătorilor, bazat pe educație,  spirit, și valori creștine.

Ca ordin religios, militar și inițiatic, drapelul ordinului cavalerilor templieri avea  și are o complexă simbolistică religioasă, militară, spirituală, istorică și ezoterică- unitară. Semnificațiile drapelului nu pot fi separate unele de altele nici măcar teoretic, pentru studiu, deoarece exprimă nivelul de dezvoltare al spiritualității membrilor ordinului în acea etapă istorică, spiritualitate ce se manifestă prin gândire, atitudine și acțiune.

Drapelul alb cu cruce roșie (uneori și cu bandă neagră în partea superioară)  simboliza ordinul templier, demnitatea, onoarea, credința membrilor săi. Mai concis, simboliza noblețea cavalerească. De fapt, simbolurile esențiale  erau pentru fiecare templier,  comandantul (marele maestru, comandorul) și drapelul comanderiei, de aceea fiecare comanderia avea două drapele: unul dreptunghiular, care era mereu în preajma comandantului și unul în formă de flamură (flacără) cu două, trei cozi, ca drapel de luptă și acțiune.

Conform obligațiilor din Carta Latina, luptătorii templieri își urmau și apărau drapelul în luptă, cu prețul vieții. Militari de elită, ei nu s-au predat niciodată, iar dacă unul din drapele era capturat de dușmani, îl urmau pe al doilea. În situația în care nu mai aveau nici un drapel, trebuiau să lupte sub drapelul altor ordine cavalerești sau al oricărui detașament creștin, până la moarte.

Referitor la culorile drapelului templier, Beauceant ,  credem că flamura albă, ca și mantia albă, preluată de la călugării cistercieni ai prelatului Bernard de Clairvaux, reprezenta lumina și puritatea credinței creștine, viața și speranța. Cronicarii epocii spuneau că albul exprima iubirea frățească față de credincioși. Negrul reprezenta păcatul, întunericul necredinței, dar și intransigența față de dușmani pe câmpul de luptă.

Alăturarea celor două culori, alb și negru, ar exprima biruința virtuților asupra păcatului, triumful vieții veșnice și nemurirea spiritului. Este și o reprezentare a dualității pământene Binele și Răul, virtutea și păcatul, ziua și noaptea, Soarele și Luna, a coexistenței și succesiunii permanente, ca  într-o simetrie a reperelor valorice morale, spirituale, ezoterice. Regăsim în această alăturare elemente ale religiei gnostice elene, dualismul gnostic al perfecțiunii divine și imperfecțiunea pământeană. Gnosticii vedeau plecarea spiritului  din viața pământeană în cea veșnică, divină ca o trezire, ca o eliberare. Poate de aceea templierii luptau fără teamă până la moarte.  Ei credeau că spiritul fiecăruia dintre templierii care a căzut în luptă, va deveni în sfera divină „paladin”, gardian al templului divin.[6]

Crucea roșie pe care o regăsim pe toate drapelele templiere, reprezenta sângele pe care templierii îl vărsau pentru apărarea credinței, a valorilor morale și spirituale creștine. Oficial, crucea roșie a fost atribuită  ca simbol heraldic ordinului cavalerilor templieri de papa Eugène al III-lea,. în anul 1147, semn distinctiv ce era purtat pe armură, pe uniforma obișnuită și pe drapele, etc.

Semnificația religioasă a drapelului, de o importanță majoră pentru cavaleri, completează și întărește rolul militar al acestuia. La fel ca bannerul religios, drapelul era sfințit, primea binecuvântarea Bisericii în Numele Domnului, ceea ce-i conferea puteri spirituale uriașe, magice, provenite din sfera divină.[7] Cu atât mai mult cu cât drapelul era purtat pe o lance. Se cunoaște miracolul produs de găsirea și folosirea lancei sfinte ( care l-a rănit pe Isus), în prima cruciadă creștină. Binecuvântarea divină conferea protecție  ostașilor ce luptau sub drapelul sfințit, ceea ce semnifica  un avantaj moral uriaș asupra dușmanului.  În același timp, lancea drapelului este asimilată cu Axis mundi,( Pomul înțelepciunii, Pomul vieții) prin care ocrotirea divină coboară asupra oamenilor ce slujesc sub drapel. Așa se explică faptul că la Reception (primirea ritualică a noilor membrii) se efectua și se efectuează sub drapel, ritual ce ne parvine din perioada creștinismului timpuriu. Este o adevărată inițiere în misterele templiere.

Ezoteric, flamura, steagul este asimilat cu aerul purificator, cu vântul, cu forța furtunii[8],cea care mută pietrele din loc. Sub faldurile steagului luptătorii trec peste orice obstacole, bariere materiale, peste rezistența dușmanului, protejați din sfera divină, spre Glorie, gloria eternă. Dar nu pentru ei, luptătorii templieri, ci în numele credinței, în numele Domnului.  Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam …  Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău[9]  .

Michael Riche-Villmont, mai 2018

Copyright©2018 , Toate drepturile aparţin autorului

Michaël Riche-Villmont

 

 

Bibliografie

*Blogul http://www.basagana-ramon.com/

*Georges Bordonove, La Vie Quotidienne des Templiers, Paris 1975

*Alain Demurger, Les Templiers, Une chevalerie chrétienne au Moyen Age, Seuil, janvier 2005,

*Site-ul https://www.osmcs-international.com/placets_OSMCS/Beauceant.pdf

 

*Site-ul http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon

*Lucrarea „Essai sur la Symbolique Templière” de Bernard Marillier,  Editions Prades

*Maillard de Chambure, Règle et statuts secrets des Templiers

*Matthew Paris, Chronica majora of about 1240 – 1250
*Chris Gravett: Military Orders of the Holy Land

*Helen Nicholson: Templars, Hospitallers and Teutonic Knights, Images of the Military Orders 1128 – 1291
*Brother Ranulf » comentarii postate în 2017 pe site-ul http://www.livinghistory.co.uk/ :

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] http://www.livinghistory.co.uk/

 

[2] http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon, preluat din cartea Essai sur la Symbolique Templière. Editions Prades, de Bernard Marillier

 

 

 

[3] https://www.osmcs-international.com/placets_OSMCS/Beauceant.pdf

 

[4] http://www.templiers.net/symbolique/?page=baucent-et-gonfanon/Soursa: Cartea lui  Bernard Marillier: „Essai sur la Symbolique Templière”. Editions Prades

 

[5] Michael Riche-Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015, ed.Amazon

[6] Michael Riche-Villmont, cartea „Chemarea templului secret”, ed.2016, ed Amazon. și ed.Multimedia.

[7] Bernard Marillier: lucrarea „Essai sur la Symbolique Templière”, Editions Prades

 

[8] Vezi Michael Riche-Villmont, eseul Simbolistica furtunii din lucrarea Cavalerii templieri, simbolistică și spiritualitate, ed.2018, ed. Multimedia.

[9] Vezi „Cavalerii templieri. Semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…” fragment din lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, ed 2016. Ed. Amazon