Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului -clarificări istorice

                      

             Înființarea Ordinului Cavalerilor Templului 

articolul prezintă clarificări și date inedite din istoria ordinului cavalerilor templului, care răspund unora din întrebările esențiale despre ordin        

Fragment din lucrarea „Saint bernard de Clairvaux si ordinele cavaleresti”

Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei sale, datorită personalităţii lui Bernard  de Clairvaux şi a doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor organizaţii înfiinţate în epocă.  Vorbim de organizaţii ce aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi  credinţa creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene, primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă cistercieni.

Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara, Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos, Portugalia,  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du  Templiers).

În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea, având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid turc.  În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa, Antiochia şi Tripoli.[1]

După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele  egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru că  armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar  şi de Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip militia Cristi.

Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a reluat activitatea şi s-a consolidat  Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin călugăresc. Misiunea lui era  ajutorarea şi îngrijirea pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile regatului, fiind recunoscut ca atare în anul  1113, de către Papa Pascal al II-lea[2]. Existenţa şi acţiunile acestui ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,  insuficiente.

Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului  provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au  stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[3].

Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei. Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul 1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul viitorului ordin templier.

Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier. Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai mult cavalerismul şi formele de luptă.

Textul cartei  iniţiale a noului ordin cavaleresc religios, cuprindea doar câteva reguli monahale, religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.

1.O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt.

Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a început prima cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria, considerând-o  adevărata patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

2.Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[4] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[5] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea  pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată în  momentul îndeplinirii efective a ritualului.

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.  

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.  Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, în  prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

3.Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine.

Barcelona, sept 2015

     Autor Michael Riche-Villmont

Copyright©2015 Toate drepturile apartin autorului. Varianta de baza este in limba spaniola


[1]  René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin,‎ 1936, édition 2006 en 3 volumes.

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

[3]Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud,‎ 1843

[4]Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN2-02-o11554-9

[5] Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I,  ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2014.