image-632932_960_720

Ordinele cavalerești medievale-strategie militară

După eliberarea Ierusalimului în anul 1099 de către participanții la prima cruciadă creștină și înființarea Regatului Latin al Ierusalimului, concomitent cu înființarea comitatelor/principate creștine Edessa, Tripoli și Antiochia, nobilii creștini, cu sprijinul Bisericii, au pus bazele unor ordine cavalerești militare și monahale, care să sprijine armata regatului în apărarea teritoriilor nou cucerite de la imperiul turcilor selgiucizi. În anul 1099[1] a fost înființat ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, apoi, în același an 1099, s-a reorganizat ordinul ospitalier al Sfântului Ioan Botezătorul (autorizat de Papa în 1113); în 1118 nouă cavaleri au pus bazele ordinului cavalerilor templieri, urmat mult mai târziu, în 1190 de înființarea ordinului cavalerilor teutoni, de sorginte germanică. Începând cu anul 1147, în Peninsula Iberică au fost înființate mai multe ordine cavalerești, după modelul ordinului cavalerilor templieri, pentru lupta împotriva imperiului maur. În Portugalia, au fost înființate Orden de San Benito de Avis, în 1166;  Ordem Militar de Sant’Iago da Espada,  în anul 1170. Alte ordine au apărut  în Spania[2]: Orden de Santiago, înființat în anul 1170, Orden de Alcantara, înființat în anul 1167, Orden de Calatrava, înființat în anul 1164, etc.

În decursul anilor, aceste ordine cavalerești/nobiliare  au devenit forțe militare care s-au impus în fața Vaticanului și al regilor creștini  din Europa, marcând istoria medievală. Adevărat fenomen social, militaro-religios al apocii medievale și nu numai, ordinele cavalerești[3]/nobiliare  au depășit domeniul militar și scopul  în care au fost înființate, nu numai prin prestigiu militar continental, dar și prin fundamentarea unei adevărate doctrine, filosofii și spiritualități cavalerești, care să le susțină doctrinar, religios, moral și spiritual, atât în rândul membrilor lor, în interiorul ordinelor,  cât și față de protectori (Vaticanul și regatele creștine) și față de dușmanii declarați-imperiul turco-arab al vremii.

Ca instituție nouă socială și militar-religioasă, ordinul cavaleresc[4]/nobiliar trebuia să-și creeze o strategie militară, o doctrină filosofică și o spiritualitate proprie, în dubla  calitatea membrilor săi: cea de militari și cea  monahală. Calități care, până atunci, erau separate, distincte prin scopul existenței lor, dar care, de acum, se întâlneau în aceași persoană, în filosofia de viață, morala și spiritualitatea aceleiași persoane.

Strategia militară, doctrina filozofică și spiritualitatea cavalerească s-au dezvoltat și s-au manifestat în mod natural, logic, printre altele și prin simbolistică, legende, alegorii, fabule, pilde biblice, îmbinate armonios și reunite în ceea ce numim cavalerism, noțiune ce exprimă întreg setul de valori umane/ creștine ideale.

* Strategia militară a ordinelor cavalerești a fost definită prin  însuși scopul înființării lor, acela de apărare a credinței creștine, a Locurilor Sfinte din orient și a pelerinilor pe drumurile lor spre Locurile Sfinte.  Ulterior, în strategia de apărare au intrat   Marea Mediterană și întreaga Europă, amenințată de expansiunea imperiului turc, în special Peninsula Iberică.    Această strategie militară a determinat adoptarea unei structuri ierarhice interioare și a unei structuri administrativ teritoriale corespunzătoare pentru organizarea și desfășurarea acțiunilor de luptă, cu dotarea și tacticile militare ale vremii: 1.comanderii, ca formă organizatorică de bază, cu destinații și misiuni precise : de aprovizionare (ferme agricole, creșterea animalelor, creșterea și dresarea cailor și câinilor de luptă, țesătorii, etc); comanderii navale, comanderii de luptă înființate în teritoriile din linia întâi a bătăliilor,etc; 2.balivate zonale; 3.priorate/corespunzătoare statelor creștine și marilor provincii; 4.cartierul general, în Ierusalim.

Comandanții structurilor organizatorice/ierarhice cavalerești proveneau din rândul nobilimii, oameni educați și pregătiți în mod deosebit pentru a deveni buni luptători, ca o tradiție a clasei nobiliare. De aceea a fost relativ ușor să stabilească un set de reguli și principii militare de bază, pe care să le aplice, inspirate de codul nobiliar, ca tactici de luptă adaptate  specificului fiecărei bătălii.[5]

În procesul de educarea și pregătire a copiilor nobililor pentru a deveni conducători militari, proces ce începea de la vârsta de 6-7 ani, ca paji, apoi scutieri de la 11-12 ani, un rol important l-a avut simbolistica, prin explicarea semnificațiilor militare, religioase, chiar legendare ale obiectelor militare: semnificația sabiei, importanța și semnificația drapelului de luptă, importanța calului de luptă ca cel mai apropiat sprijin, ajutor esențial  al luptătorului, semnificația scutului, etc. Semnificațile au fost  preluate de la luptătorii antici și transmise prin cutumele nobiliare  și ritualurile cavalerești de inițiere și/sau înobilare.

Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont

 

[1] Michael R.Villmont, Ordinele cavalerești/nobiliare. Noțiune și evoluție istorică, 2019, http://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

 

 

[2] Vezi și Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015,   ISBN  978-606-671-769-4

 

[3] [3]Wikipedia, Enciclopedia liberă,  https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry

 

[4] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.

 

 

[5] Jean Mesqui, Châteaux forts et fortifications en France, Flammarion, 1997,