B4

Recenzie: Cartea și turismul: Pe Costa Dorada, pe Ruta istorică Melissa Isabela de Salou: Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Tortosa

Librărie, cartea este aici:https://www.amazon.com/Fantomele-Tarragona-Romanian-Michael-Riche-Villmont/dp/1547005297

O istorie  de Michael Riche-Villmont

Discuţiile purtate la simpozioanele internaţionale de turism, mi-au confirmat ceea ce ştiam deja: oamenii caută, pentru vacanţă, nu numai locuri, staţiuni, trasee frumoase, ci şi interesante, reprezentative  pentru pasiunile şi  preocupările lor. În ultimii ani, tot mai mulţi turişti fac voiaje de vacanţă tematice, ceea ce le aduce o mult mai mare satisfacţie decât un sejur obişnuit, de relaxare.

Una din zonele cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, cu nenumărate posibilităţi de satisfacere a pasiunilor, inclusiv pasiunea pentru istorie, este provincia Tarragona, cu multele sale perle, printre care şi cele de pe  Costa Dorada şi din  munţii sălbatici.

Foarte mulţi oameni vorbesc despre Costa Dorada, o adevărată salbă de perle turistice, cu peisaje magnifice şi multe posibilităţi de distracţie pentru vacanţe, sau scurte sejururi. Dar, în afară de cei pasionaţi, puţini ştiu că staţiunile şi plaja Costa Dorada ca, de altfel,  întreaga provincie Tarragona, au o bogată istorie, marcată de evenimente care au determinat cursul istoric al Cataloniei şi al întregii Peninsule Iberice.

Rutele istorice din provincia Tarragona se întretaie tocmai datorită acestei istorii bogate în evenimente. Ruta romanică este binecunoscută, deoarece s-au găsit vestigii romane în aproape toate localităţile provinciei, înclusiv staţiunile turistice de pe Costa Dorada (Tarragona, Salou, Reus, Cambrils, Tortosa, etc). Grecii şi romanii au descoperit încă din antichitate importanţa strategică şi economică a provinciei Tarragona, ceea ce explică dezvoltarea  zonei în secolele ce au urmat. Ruta medievală oferă posibilitatea de a cunoaşte şi a vedea locurile unde s-au desfăşurat evenimente istorice importante, ceea ce face ca aceste locuri să fie tot  mai interesante pentru vizitatori.  Printre cele mai interesante locuri sunt  bisericile, catedralele, forturile, castelele şi turnurile de apărare medievale, ridicate, mai ales,  în provincie în perioada războiului de Reconquista şi care, în prezent, au suficiete date de informare puse la dispoziţia turiştilor.

Una din aceste rute, căutată de turişti, este ruta templieră care cuprinde, printre altele şi castelele Monzó,  Lleida, Miravet şi  Tortosa.

Tot mai căutate sunt şi vestigiile medievale din Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Calaffel. Explicaţia este aceea că un punct turistic devine mult mai interesant atunci când afli lucruri neştiute, misterioase din istoria acelui loc. Iar Provincia Tarragona, cu a ei Costa Dorada, are nenumărate stațiuni turistice cu o bogată istorie, cu legende și mistere care se cer cunoscute.

Una din istoriile (devenite legende)  cele mai interesante și mai frumoase, cu tot dramatismul ei, este istoria eroinei Melissa Isabela de Salou și a lui Lopéz, subiect al cunoscutului  roman „Fantomele din Tarragona”. Faptul că se vorbeşte despre apariţiile din zilele noastre, ale eroilor, transformaţi în fantome benefice, face istoria tot mai pasionantă şi destui turişti caută locurile unde se spune că au trăit eroii legendei.

Istoria spune că, pe la mijlocul secolului al 12-lea,  în castelul domeniului Vetéro, situat pe înălţimile deluroase din nordul vechii aşezări Reus, în provincia Tarragona, trăia o familie de hidalgos, Don Rodrigo şi Dona Isolda, împreună cu fiul şi nora lor, Don Eduardo şi  Dona  Silvia. Bucuria vieţii lor era fetiţa Melissa Isabela, fiica lui Don Eduardo şi  Dona  Silvia şi fina contelui de Barcelona, Raman Berenguer IV, conducătorul Catalunyiei. Ca dar de botez, Melissa Isabela a primit domeniul Salou (Salauris).

În plin război de Reconquista, Melissa Isabela, de numai patru ani, a fost răpită de mauri, în împrejurări tragice. Din acel moment, viaţa întregii familii a devenit un coşmar, inclusiv pentru Melissa, care a simţit din plin dramatismul noii ei situaţii: a intrat într-o altă lume decât a ei, cu o altă credinţă, alte valori, alt cămin şi, mai ales, a fost despărţită de părinţi şi de bunici, de locurile atât de dragi ei.

Copilul răpit a fost  dus  în haremul guvernatorului maur din Tortosa, generalul Al Mandur, în Castillo de la Zuda,  unde a încercat să supravieţuiască, trăindu-şi  copilăria alături de ceilalţi copii ai acestuia, în acel ambient atât de străin pentru ea. Şi total necunoscut. Adaptarea la lumea islamică a fost grea, dramatică, iar singura ei legătură cu lumea părinţilor, o lume pierdută, a fost credinţa. Şi, pentru a-şi atenua sentimentele de înstrăinare, rugăciunile le spunea în limba părinţilor ei, catalana. Astfel a reuşit să supravieţuiască, alternând între sentimentele de speranţă că-şi va regăsi libertatea şi cele de depresie, dar niciodată nu a renunţat la credinţă şi la dorinţa de a se reîntoarce la lumea ei, lumea părinţilor şi a  bunicilor ei.

Abia după treisprezece ani, tatăl Melissei, don Eduardo, împreună cu tânărul Lopéz, fiul unei servitoare de la castel, au reuşit să o salveze pe Melissa Isabela din robie.

Ca răzbunare, imediat după eliberarea din robie, Melissa Isabela de Salou a participat la pedepsirea tiranului Al Mandur, apoi la  eliberarea şi la apărarea Castillo de la Zuda, Tortosa, de către armata naşului ei, contele Raman Berenguer IV al Catalunyei. Cunoscând secrete fortăreţei din Tortosa, Melissa a condus armata creştină prin subterane, reuşind cucerirea cetăţii fără pierderi omeneşti. A dovedit un curaj ieşit din comun şi şi-a câştigat statutul de caballeros, luptătoare adevărată.

După regăsirea familiei, din nou, viaţa ei s-a schimbat, începând o perioadă de readaptare la lumea creştină. Şi la condiţiile sociale din provincia Tarragona, aflată în administrarea unui tiran din Tarragona. Locul pe care l-a îndrăgit a fost domeniul Salou, unde bunicul său a ridicat un turn de apărare împotriva piraţilor (turnul, refăcut ulterior, există şi astăzi).

Datorită copilăriei ei tragice, Melissa a urât tirania şi nedreptăţile, fapt care a făcut-o să se implice în apărarea celor nedreptăţiţi şi pedepsirea tiranilor, împreună cu Lopéz, însoţitorul şi protectorul ei. Acţiunile celor doi, Melissa şi Lopéz, i-au transformat în eroi ai populaţiei locale, faptele lor devenind istorii populare. Lupta acestora  pentru apărarea oamenilor sărmani, le-a atras ura autorităţilor, care au hotărât prinderea şi uciderea Melissei Isabela şi a lui Lopéz, lucru ce s-a întâmplat curând, în mijlocul unei păduri.

După dispariţia celor doi eroi, Melissa Isabela şi Lopéz, în provincie au avut loc, de-a lungul secolelor, întâmplări inexplicabile, misterioase, prin care oamenii din Reus, Tarragona, Salou, au fost apăraţi împotriva nedreptăţilor, a tiraniei, a bandelor de tâlhari. Chiar şi regele James I a fost apărat, în Salou, de un atentat pus la cale de duşmanii lui. Cine au fost apărătorii? Două fantome, care apăreau întotdeauna atunci când aveau loc acele  întâmplările misterioase. Iar evenimentele fericite, erau salutate, adesea,  de doi porumbei albi, care participau la bucuria oamenilor. Erau..spiritele Melissei şi Lopéz, eroii fantome din Tarragona.

Eroi reali, eroi imaginari?… Cine poate şti? Important este că istoria lor dramatică, dar frumoasă, plină de speranţă şi optimism, înfrumuseţează viaţa, îmbogăţeşte istoria acestor locuri minunate: Reus, Tarragona, Salou, Tortosa, locuri de pe ruta istorică a provinciei Tarragona, cu bogată cultură şi tradiţii, dar şi cu frumuseţile naturale ale Costa Dorada..

Istoria Melissei Isabela de Salou şi a lui Lopéz, eroi de legendă ai provinciei Tarragona şi nu numai, a cucerit inimile tuturor celor care o cunosc şi a înfrumuseţat istoria bogată a regiunii Tarragona, dezvăluind, în acelaşi timp, o parte din spiritul minunat al locuitorilor iberici. De aceea nu este surprinzător faptul că, de multe ori, turiştilor care vizitează Costa Dorada pe Ruta Templaria: Tarragona, Miravet, Tortosa , Peñíscola , sau Ruta Istorică: Tarragona, Reus, Salou, Cambrils, Tortosa, li se relatează şi istoria legendarilor  Melissa de Salou şi Lopéz. Iar uneori, turiştii norocoşi, sunt salutaţi de doi porumbei albi, printr-un dans, în zbor, al dragostei eterne.

Istoria minunată, interesantă şi emoţionantă  a Melissei Isabela de Salou şi Lopéz, este descrisă  în cartea „Fantomele din Tarragona”, carte publicată în întreaga lume hispanică şi cea francofonă.

B1

RECENZIE: Animalele, personaje în cărţile lui Michael Riche Villmont

Inspirată de loialitatea  animalelor faţă de om, descrisă în cărţile lui Michael Riche-Villmont, m-am gândit să fac o scurtă recenzie pe această temă, o temă de suflet pentru milioane de oameni sensibili, educaţi, cu inima mare. O recenzie tematică, a unora din cărţile lui Michael R. Villmont care, aproape în toate lucrările sale, ne sensibilizează cu descrierea prietenilor necuvântători.

Unii  spun că o casă din care lipsesc copiii şi animăluţe, este o casă aproape pustie fără veselia şi drăgălăşenia  acestor fiinţe nevinovate, ce ne însufleţesc şi înfrumuseţează existenţa. Tocmai în această viaţă tumultoasă, stresantă. Alţii, spun că animăluţele sunt un adevărat medicament împotriva stresului şi  a depresiei. Poate au dreptate şi unii şi alţii. Se mai spune că, în timp ce copiii cresc şi pornesc pe drumul lor, animăluţele rămân veşnic nişte copii ataşaţi şi loiali prietenului lor, Omul. Acest lucru îl cred şi eu. Şi-l crede şi Michael R. Villmont, lucru evident când îi citeşti cărţile. Fiindcă romanele lui sunt însufleţite şi de personajele animale, descrise în ipostaze şi scene impresionante prin sentimentele emoţionante, trăirile intense pe care ni le induc. Şi prin valorile spirituale asupra cărora ne determină să medităm: iubire necondiţionată, loialitate şi recunoştinţă, compasiune. Dar ajunge doar să medităm la acest lucru, fără a lua lângă noi un animăluţ?

Aş mai face o menţiune: animalele personaje ale  cărţilor lui Michaël R. Villmont nu sunt o ficţiune. Autorul,  după cum a mărturisit el însuşi, a descris personajele inspirându-se din viaţa reală şi luând ca modele propriile animăluţe (Brice, Lilá, Boby, Chica, Geky), sau animalele unor prieteni (caii), inclusiv psihologia, comportamentul şi atitudinile acestora, pline de dragoste, veselie, loialitate.

Încep cu romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, o carte despre viaţa şi valorile cavalereşti din evul mediu şi cele de  astăzi, din vremurile noastre, puse în oglindă. Valori care ne sunt                                                                                                           evidenţiate prin personajele principale, oameni şi animale. Tânărul Phillip de Chamont, descenentul unei vechi familii   nobiliare franceze, determinat de o tentativă de  furt a sceptrului ospitalier, din vechiul lor castel,   începe să scrie o carte despre istoria familliei sale.

Tânărul, medic în Nice, ne este descris ca o întruchipare modernă a cavalerului medieval, corect, curajos şi loial. Ca şi cavalerii medievali, este eroul unor acţiuni periculoase, în varianta poliţistă, situaţii în care se evidenţiază acele calităţi şi valori spirituale, transmise din generaţie în generaţie. Mi se pare că una din valorile uitate deseori, ne este adusă în atenţie: familia, unită prin tradiţii şi dragoste, prin respect şi buna educaţie. Putem spune că este o familie normală, sau aşa ar trebui să fie o familie normală. Şi totuşi, lipseşte  un element de înfumuseţare a relaţiilor familiare, care să completeze procesul de transformare şi  consolidare a   casei într-un adevărat cămin. Aşa este, lipseşte animăluţul, eternul copil. Fapt remediat prin adoptarea unui căţeluş, scenă care ne emoţionează.

Astfel, viaţa liniştită, fericită a tânărului Phillip, lângă logodnica şi părinţii săi, este înfrumuseţată de apariţia, în căminul lor a micului Brice, un foxterier cu păr sârmos, vesel, jucăuş, cu o personalitate puternică şi inteligenţă deosebită, specifică rasei lor, şi câinilor, în general. Gesturile, atitudine şi comportamentul micului, orgoliosului şi jucăuşului Brice înfumuseţează nu numai viaţa personajelor, ci şi atmosfera relaxantă a cărţii, prin diversele scenele descrise cu tact şi emoţie. La care cititorul participă din plin.

Phillip de Chamont, profund preocupat de  documentarea sa despre istoria familiei, primeşte ajutor, pe căi misterioase,  extrasenzoriale, care transced timpul şi ajunge să cunoască bine viaţa de zi cu zi a strămoşilor săi, seniori locali şi cavaleri ospitalieri. Descoperă chiar, cu surprindere, că şi micul Brice are percepţii extrasenzoriale, transmiţându-le gândurile sale.

Pe lângă amănunte neştiute din istoria misteriosului ordin al ospitalierilor ioaniţi, Phillip cunoaşte, chiar trăieşte şi, apoi, descrie, scene din bătălii şi din viaţa domestică a strămoşilor săi cavaleri. Într-una din lupte, strămoşul său, Simon, înconjurat de corsari, rănit grav, este salvat de credinciosul şi loialul său…cal, Aris. Este o altă scenă emoţionantă, despre animalul care-i salvează viaţa prietenului său, omul.

Autorul  descrie coincidenţe şi o similitudine surprinzătoare între personajele din evul mediu şi cele din zilele noastre, fapt pentru care nu poţi să nu te întrebi dacă, peste secole, nu sunt aceleaşi suflete, în alte corpuri.

Finalul surprinzător, neaşteptat al romanului îţi aduce momente de reflexie asupra vieţii, determinate şi de… aţi ghicit, micul Brice, exponent al tuturor animăluţelor.

           Acasă luminile erau aprinse, semn că nimeni nu se culcase. Erau aşteptaţi. Din interiorul casei, s-a auzit un lătrat alintat, zglobiu, de nerăbare şi bucurie. Era Brice, sufletul casei, care aşepta ca Yvette să-i deschidă uşa de la intrare, să-şi întâmpine prietenii dragi. Să-i facă şi pe ei, fericiţi.”

Continuarea istoriei familiei de Chamont, o adevărată saga, o găsim în romanul „Medalionul ospitalier”.

 Romanul descrie familia de Chamont, descendenţii primului senior de Chamont, nobilul cavaler Simon, de-a lungul a peste şaptezeci de ani, aproape întreg secolul al XII-lea. Un subiect foarte atractiv, aceştia fiind  participanţi activi la evenimentele vremii în Regatul Ierusalimului. Viaţa strămoşilor cavaleri  este descrisă de tânărul Phillip de Chamont care, pe timpul unui sejur în Ierusalim, împreună cu logodnica sa, găsesc Medalionul ospitalier, prima medalie a renumitului ordin, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ne emoţionează scene din viaţa fiecărei generaţii a familiei de Chamont, pline de neprevăzut, mister şi ezoterism. Cunoaştem modul de viaţă din acea vreme, cu dragoste, bucurie şi durere, cu nenumărate împrejurări dramatice de viaţă şi de maorte.

Moartea naturală a calului Aris produce o schimbare radicală în viaţa pritenului său, Simon, căruia i-a salvat viaţa.  Cuvintele unuia dintre personajele cărţii, pline de înţelepciune, sunt menite să aducă o alinare celor care pierd o fiinţă apropiată, om sau animal.

„…  Sufletul lui Aris va fi, cu siguranţă, în preajma lui Simon şi-l va ocroti întotdeauna, iar amintirea lui se va transforma, în timp, din durere, în dor mistuitor, apoi în regret şi tristeţe. Şi în dor, fiindcă, peste ani, cândva, vor fi împreună, pentru eternitat, pe câmpia Împărăţiei Divine!Toţi, oamenii şi prietenii lor, credincioasele animal!”

Sunt toate, dragostea, naşterea, moartea, momente inerente din cursul implacabil al vieţii, pe care le trecem cu înţelepciune. Ştiu, este uşor de spus, dar acesta este adevărul. Oricât am întârzia, sufletul animăluţelor noastre ne va aştepta şi vom fi împreună o eternitate!

Romanul, citit cu emoţie şi, uneori, cu tristeţe, are un final neaşteptat, emoţionant, animat de… micul Brice.

Michael Riche Villmont nu se dezminte nici în „Fantomele din Tarragona”, roman de aceeaşi factură, de dragoste şi acţiune, în care acţiunea se desfăşoară în două planuri temporale: în trecut şi în prezent. Localizare temporală care, prin descrierea cursivă, în succesiunea logică şi istorică a evenimentelor şi întâmplărilor, apare naturală, într-o manieră simplă şi atractivă.

Tarragona, provincia spaniolă de pe malul mării Mediterane, pe Costa Dorada, are o istorie zbuciumată, ca întreaga Peninsulă Iberică. Stăpânită secole la rând de Imperiul arabilor mauri, este locul unde s-au petrecut întâmplări pline de dramatism, de dragoste şi eroism. O astfel de întâmplare o regăsim descrisă în romanul „Fantomele din Tarragona”, a cărei eroină este copilul Melissa de Gatára y Salou, răpită de mauri. Salvată abia la vârsta adolescenţei, de părinţii ei şi de tânărul Lopéz, participă, împreună cu acesta, la luptele pentru eliberarea unor locuri cu încărcătură istorică deosebită, Almería şi Tortósa. Datorită implicării celor doi tineri în acţiuni de apărare a localnicilor, devin eroii unor legende răspândite în întreaga provincie. Acest lucru atrage ura Principelui oriental, care trimite mercenari să-i ucidă pe cei mai iubiţi eroi populari, lucru care  se şi întâmplă. Grav răniţi, înainte de a trece în altă lume, eroii sunt ajutaţi de cei doi cai ai lor, Mia şi Ébo, care-şi riscă viaţa pentru apărarea pietenilor şi stăpânilor lor.

„… Înţelegându-se din priviri, cei doi cai, Mia şi Ébo, s-au aşezat de o parte şi de alta a stăpânilor lor, aşteptând venirea lupilor, cu un tremurat nervos al corpului. Veniţi în haită, vreo cincispreze lupi  au încercuit prada şi au atacat toţi odată, fără teamă. Mia şi Ébo, nervoşi, incitaţi de lupi, au răspuns atacului acestora cu lovituri mortale date cu picioarele. După care, au prins cu dinţii, sfâşiind fiecare lup care se apropia de stăpânii lor. Doi lupi au sărit pe Ébo, muşcânu-l de crupă, dar Mia i-a sfâşiat. Cu urlete de durere, cei câţiva lupi scăpaţi de loviturile şi muşcăturile cailor,  s-au îndepărtat, şchiopătând şi ei.

…….     Mia, sforăind, s-a apropiat de Ébo şi a scos un nechezat care i-a asurzit pe cei din apropiere. Era strigătul ei de durere şi disperare. Poate şi de dragoste pentru partenerul ei, camaradul de joacă şi de luptă. Sau chemarea la viaţă!…”

Fantomele din Tarragona este o carte în care personajele, oameni şi animale, îl fac pe cititor să treacă prin mari emoţii, dar nu într-un mod simplist, ci unul plin de întrebări. Întrebări despre familie şi dragostea familiară, despre perseverenţă, curaj şi loialitate, despre loialitatea animalelor faţă de prietenii lor oamenii, despre grija oamenilor faţă de animale, la care cititorul este nevoit să-şi afle singur răspunsurile. Majoritatea răspunsurilor deja le ştie, doar că nu şi le-a exprimat, poate,  până acum.

         „ Miravet, misterul manuscrisului”, un roman despre oameni şi spirite, despre vechii cavaleri şi urmaşii lor din zilele noastre, ale căror legături spirituale, misterioase sfidează timpul. Despre modul în care un manuscris, vechi de secole, îţi poate schimba viaţa. De acest lucru s-a convins şi profesorul Ernesto de Colla, de la Universitatea din Barcelona căruia, un vechi manuscris templier, i-a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii. Şi asupra dragostei, fapt ce l-a găsit complet nepregătit. În acest context, cea care-i ghiceşte şi dezvăluie caracterul, este…căţeluşa Lilá. Iubitorul câine aduce cititorilor o întrebare existenţială. Este posibilă reîncarnarea animalelor şi întoarcerea lor la oamenii care le-au iubit şi au rămas îndureraţi de plecarea acestora în altă lume? Unele persoane susţin că animăluţele lor s-au reîntors la ei, în împrejurări inexplicabile,  după o perioadă de timp, sub o altă înfăţişare, dar cu exact aceleaşi ticuri, atitudini şi semne fizice exterioare. Lilá ar fi un astfel de exemplu. Dar cine poate ştii adevărul de dincolo de noi?

Cărțile autorului Michael R. Villmont, fiecare din ele – un adevărat  cămin spiritual pentru cititor, exprimă bucuria de a trăi, sunt pline de viață și veselie și datorită personajelor animale care, prin sentimentele lor față de oameni, descrise cu farmec și dragoste de către autor, înfrumusețează și trăirile cititorului, iubitor sau nu de animale. Și îi  schimbă atitudinea față de acestea, față de sufletele lor nevinovate. Nu animalele sunt rele și agresive, ci unii oameni, pentru că ei, prin comportamentul lor, le accentuează și provoacă aceste instincte primare. Să nu uităm că oamenii bine educați, oamenii buni, iubesc animalele, le respectă și le protejează. Așa cum și animăluțele iubesc oamenii și-i fac mai buni, mai responsabili. Și le îmbunătățesc sănătatea psihică, alungând singurătatea, stresul și depresia De aceea le găsesc, la fel ca și ceilalți oameni,  atât de necesare pentru înfrumusețarea spiritului omenesc. Și-i mulțumesc autorului Michael R.Villmont pentru că menține deschise porțile spre iubire. Iubirea față de oameni și animale.

Madrid, oct.2016

boofantasy-1578656_960_720

…Spiritualitate cavalerească… Fragmente din cartea „Cavalerii templieri-Spiritualitate templieră”

Librărie:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Ziua de 5 ianuarie.  Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau  a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea  comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri.

Missa aniversală  ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de  profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios  din  atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

……………………..

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi  univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om  în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare  colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă  din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă,  misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

……………….

Ordinele cavalereşti,  printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri[2], înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau  cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli  sprirituale.

………………….

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca o consecinţă a  noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu,  Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis [3]. ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de   Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece noile ordine se preocupă de păstrarea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale.

Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti devenind adevărate şcoli spirituale.

………………..

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature,  cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul  tinerilor, invită  numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine……………….

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. …………………………

Acesta este  este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried.  Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

……………

Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni…………

Dacă încă nu am atins acest nivel de dezvoltare spirituală, suntem hotărâţi să ne pregătim pentru înnobilare? ….Vezi în carte eseul complet https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

        Notă: Articol tradus din limba spaniolă

Michaël Riche-Villmont

Barcelona, ianuarie 2017

Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.

 

[1] Wikipedia, Enciclopaedia libre

[2] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[3] Vezi Michael Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvax şi ordinele cavalereşti”, ed.2015

monte-carlo-908566_960_720

Eseu: Nobleţe şi cavalerism în Monaco

de Michael Riche-Villmont

Vorbind de principatul de Monaco, majoritatea  oamenilor care l-au vizitat sau au aflat amănunte despre micul stat de pe Riviera mediteraneană, apreciază splendorile arhitecturale şi urbanistice, peisajele uluitoare, magnificele porturi cu yahturi luxoase, stilul de viaţă exclusivist al rezidenţilor. Într-un cuvânt, admiră ceea ce a reuşit să devină principatul: paradisul luxului şi al bunăstării, al înţelepciunii şi frumosului, unde omul a prelucrat stânca, transformând-o dintr-o piatră uriaşă, într-o bijuterie plină de viaţă.

Însă, marea bogăţie a principatului este spiritualitatea comunităţii,  viaţa spirituală diversificată, complexă şi profundă  pe care micile comunităţi  locale o trăiesc.  Fiindcă locuitorii principatului au o spiritualitate proprie, bazată pe credinţă, pe  proprii tradiţii şi mari valori umane, spiritualitate care susţine şi propulsează dezvoltarea vieţii materiale.

De acest lucru m-am convins atunci când am cunoscut una din laturile spiritualităţii comunităţii principatului, cea a nobleţei şi cavalerismului. Principatul are propriile ordine dinastice:  Ordre de Saint-Charles, ordin cavaleresc dinastic, înfiinţat prin Ordonanţa  din ianuarie 1863, de către Prinţul Charles III de Monaco; Ordre des Grimaldi , infiinţat prin Ordonanţa  1 028, din  18noiembrie 1954; Ordre de la Couronne, înfiinţat prin ordonanţa  din 20 iulie 1960. Importanţa deosebită şi prestigiul  acestor ordine sunt evidenţiate prin aceea că ele se află sub directa conducere a S.A.S.Prince de Monaco.

Mai există câteva ordine şi medalii care se acordă marilor personalităţi din domeniul cultural, cel al crucii roşii, etc.

Ordinele dinastice din Monaco  sunt foarte importante şi scopul înfiinţării lor a fost acela de a încuraja dezvoltarea spirituală specific-locală, de a promova marile virtuţi creştine şi de a recunoaşte şi a recompensa nobleţea spiritului uman, marile personalităţi locale şi străine, cele ale artei, culturii,  ştiinţei, a celor dedicaţi carităţii. Sunt recunoscute meritele personalităţile care, prin munca şi exemplul lor,  aduc mari servicii Principatului şi umanităţii, fiind aceste ordine  ele însele o formă a înaltei spiritualităţi ce se dezvoltă în Principat.

În afară de ordinele cavalereşti proprii, în principat fiinţează şi alte importante ordine cavalereşti, printre care (denumiri uzuale): Ordinul cavalerilor templieri, Ordinul cavalerilor de Malta, Ordinul cavalerilor Sfântului Mărmânt, etc.

Membrii Ordinului cavalerilor templieri ( l’Ordre de Templiers de Jérusalem, OSMTH), Prioratului de Monaco, de exemplu, au o viaţă spirituală impresionantă, prin propriile activităţi specifice cavalereşti, prin deschiderea şi colaborarea internaţională şi participarea la operele de binefacere. Spiritul templier este purtat şi transmis, cu devoţiune, de câţiva oameni devotaţi evoluţiei spirituale.  Foarte interesantă este propria bibliotecă, ce cuprinde lucrări editate în franceză, italiană şi engleză, de istoria, dogma, simbolistica şi spiritualitatea templieră.

Dar, despre cavalerii templieri din Principat, vom prezenta mai multe date într-un alt eseu,  dedicat acestora, fiindcă prezentul eseu este dedicat spiritului de nobleţe al tuturor ordinelor dinastice şi cavalereşti din Principat profundei lor spiritualităţi, purtătoare ale valorilor umane, spirituale, morale.

 

salou1

În Salou, pe urmele Melissei, legendara eroină din Romanul „Fantomele din Tarragona”

O istorie de Michael Riche-Villmont

Librărie: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

 

A doua etapă a drumului nostru pe urmele eroilor Melissa şi Lopéz, personaje ale romanului „Fantomele din Tarragona”, ne-a purtat, din Reus, spre Salou.  Un drum scurt, de numai zece kilometri, dar plin de istorie.  Mergând pe şosea, am   admirat, din maşină,  locurile pe unde treceam, cu gândul că, înaintea noastră cu aproape nouă secole, drumul răsuna de zgomotele făcute de mersul cailor contelui de Barcelona, Raymond Berenguer, al seniorului Don Eduardo de Vetéro şi al suitei acestora. Pe acest  drum au mers, dinspre domeniul Vetéro  spre Salou şi înapoi, Melissa de Salou şi  Lopéz, eroii de legendă ai acestor ţinuturi.

Salou, vechea aşezare Salauris, cum era cunoscută în antichitate, are o istorie agitată, la fel ca întreaga provincie Tarragona. Poate tocmai istoria locurilor, care completează frumuseţea naturală a zonei de coastă, a atras, în zilele noastre,  mulţimea de turişti şi a dus la dezvoltarea oraşului. Astăzi, Salou este o staţiune bine cunoscută, oferind turiştilor multiple posibilităţi de recreere, de la cultură, la activităţi sportive, acvatice şi de navigaţie.

Am intrat în oraş pe Carrer de la Ciutat de Reus, o stradă frumoasă, cu palmieri ce despărţeu sensurile de mers şi mărginită de grădini şi case bine întreţinute. Ne place acest oraş ce îmbină armonios stilul vechilor  case, înconjurate de grădini, cu modernismul  blocurilor de locuit şi arhitectura hotelurilor, fiecare personalizat pentru a-şi transmite mesajul turiştilor.

De la intrare, oraşul ne-a impresionat, din nou, cu înfăţişarea lui specific catalană, cu arealul aerisit, plin de verdeaţă şi cu liniştea zonei destinată turismului.

 Oare cum arăta Salou la mijlocul secolului 12, când Melissa şi Lopéz locuiau aici?” şi-a exprimat gândul, cu voce tare,  Cornelia.  Era un mic sat pescăresc, atacat deseori de piraţii mauri, i-am răspuns eu. „Viaţa localnicilor  depindea mult de Tarragona şi de Reus, de unde-şi procurau cele necesare traiului. Locul aparţinea episcopului de Tarragona, fiind parte din întinsa proprietate episcopală.     Iar acum, este un adevărat oraş, apreciat de sutele de mii de turişti, care l-au vizitat.

Fără să ne dăm seama, am ajuns în  faţa hotelului, la care făcusem rezervare. Era acelaşi hotel,  unde au stat doctorul Phillip de Chamont şi prietenii lui, personaje ale aceluiaşi roman,  şi unde a început acţiunea thrillerului. Mai bine zis, a început dezlegarea misterelor vieţii Meliseei de Salou şi a lui Lopéz. Hotel frumos, elegant, el însuşi cu o mare valoare arhitecturală.

Înainte de a intra în mica grădină cu  flori a hotelului, ne-am oprit, eu şi Cornelia, cu privirile spre înaltul cerului senin. Căutam,  abia stăpânindu-ne nerăbdarea, cei doi porumbei, aşa cum obişnuiau să apară fantomele din Tarragona, Melissa şi Lopéz. Porumbeii au  fost văzuţi de nenumărate ori, în apropierea plajei, unde zburau într-un adevărat ritual al dragostei, încântând privirile turiştilor. Iar când era nevoie de ajutorul lor, îşi schimbau înfăţişarea şi săreau în ajutorul celor aflaţi în primejdie. Aşa cum au făcut şi cu secole în urmă, când au apărat pescarii de atacurile piraţilor, sau când l-au apărat pe regele James I,  în 1229, înainte de plecarea armatei lui  în expediţia de cucerire a insulei Mallorca. Aşa cum fac şi în zilele noastre, când salvează pescarii prinşi de furtună în largul mării, după cum se spune prin aceste locuri.

Credeam că-i vedem şi noi acum, aici, dar pe cer erau doar pescăruşi. Dezamăgitor.  Ne-au aşteptat la intrarea în oraş, în urmă cu câteva minute, ne-au  urat bun venit şi au plecat în lumea lor. Spiritele celor doi eroi de legendă vor veni din nou, cu siguranţă, atunci când cred ele că este bine să apară în faţa oamenilor.

Eram convins de acest lucru, pentru că ştiau, desigur, că am venit în aceste locuri, în căutarea spiritelor lor. A fantomelor Melissa şi Lopéz.

Voiam să revedem locurile unde cei doi au trăit, au luptat, au iubit şi, în acelaşi timp, să încercăm să ne imaginăm şi să retrăim atmosfera acelei perioade îndepărtate, făcând abstracţie, pe cât podsibil, de lumea de astăzi.

Şi acest lucru l-am şi făcut, începând din acea seară, după instalarea în hotel.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost   Torre Vieja (Turnul vechi). Primul turn de apărare a fost construit de  Seniorul de Vetéro, bunicul Melissei, prin anii 1130, pentru a apăra aşezarea împotriva piraţilor mauri. Patru secole mai târziu, prin anii 1530, Episcopia de Tarragona a ridicat un nou turn de apărare, cel pe care-l priveam, pentru a face faţă atacurilor piraţilor. Aici, lângă turn, ne-am gândit la viaţa pescarilor, nevoiţi să înfrunte natura şi oamenii, pentru a supravieţui şi la ajutorul pe care l-au primit de la eroina-caballero Melissa.

Am încercat să-mi imaginez cum arăta turnul construit de bunicul Melissei, cu zid de apărare şi, desigur, cu mica lui capelă, ca semn al credinţei catalanilor, al spiritualităţii lor.  Poate şi ca mulţumire pentru reîntoarcerea Melissei la familia ei. Privindu-l mi se părea că, de undeva din interiorul turnului, se auzea cântecul medieval  O virgo splendens, cântat de pelerinii care mergeau să se închine la mănăstirea Montserrat. Un cântec de o frumuseţe aparte, plin de tristeţe, dar şi de speranţă, dedicat Sfintei Fecioare.  Era un cântec al locului. Şi am trăit, atunci, un moment de mare respect pentru istoria eroică a acestor locuri, istorie la care a participat şi Melissa de Salou, alături de naşul ei, contele de Barcelona.

De la turn, am plecat la monumentul dedicat regelui James I, un mare rege, care a eliberat insula Mallorca, îmbarcându-şi pe corăbii, o parte din armată, tocmai aici, în portul Salou. Moment în care, fantomele  Melissa şi Lopez  i-au salvat viaţa. Şi ne-am bucurat că localnicii au simţul istoriei locurilor lor, cinstesc eroii şi faptele lor, aşa cum cinstesc faptele regelui prin acest memorial, ridicat în 1965, opera lui Lluis Saumells Panadés şi prin organizarea  festivalului anual Festa del Rei Jaume I El Conqueridor,  în ziua de  7 septembrie.

Poate, nu peste mult timp, va fi organizat un festival dedicat credinţei, dragostei şi loialităţii, eroilor luptei de Reconquista, Melissa şi Lopez, cunoscuţi în întreaga lume hispanică. Festival pentru toţi îndrăgostiţii din peninsulă şi nu numai.

A doua zi, am  vizitat biserica Santa Maria del Mar, un splendid loc de închinăciune şi reculegere, cu o mare încărcătură spirituală. Iniţial a fost o capelă mică, până în secolul 18, când s-a ridicat biserica, sfinţită în toamna anului 1776. Biserica simplă, frumoasă, cu doar câteva picturi murale, avea o atmosferă profundă de linişte, accentuată de cântecul vechi catalan, Mariam matrem, ce se auzea în surdină. L-am simţit ca pe unul din  locurile de păstrare a credinţei, obiceiurilor şi tradiţiilor catalane, loc al permanenţei şi continuităţii spiritului vechilor locuitori.

Plimbarea pe Paseo Jaume I ne-a dat posibilitatea să constatăm modul în care vechiul se îmbină cu modernul, păstrând însă, vizibil, tradiţia, respectându-i şi destinaţia ca staţiune turistică.  Minunatele plaje ale  oraşului: Llevant, cu fuente luminosa, Playa Ponent, Capellanes şi Larga, Playa de Salou, cu umbrelele multicolore, păreau că abia aşteptau turiştii, oferindu-le toate condiţiile de odihnă şi relaxare.

Nu puteam ocoli unul din punctele principale ale trecutului oraşului, portul, acum Club Náutico, ce oferă o imagine de neuitat. La digul ce înainta în mare, o mulţime de bărci de diferite dimensiuni, forme şi modele stau, abia   aşteptând să iese în larg, să plutească spre destinaţii mai îndepărtate sau mai apropiate, dar toate pline de promisiuni, tentaţii, mister şi necunoscut. Fiecare din bărci şi yachturi  poartă spiritul marinăresc, plin de curaj, de tentaţii ale aventurii, necunoscutului şi de stăpânire a forţelor mării. Cu ochii la yachturile din larg, m-am gândit la ceea ce a simţit Richard Wagner când a compus opera  Olandezul zburător,  în 1843,  despre legenda corabiei fantomă.

Ca simbol al puterii dragostei curate şi loiale, subiectul operei  Olandezul zburător are asemănări cu romanul  Fantomele din Tarragona.  Olandezul, căpitanul corabiei fantomă, jură că va face ceea ce nu a făcut nimeni până atunci, va ocoli, cu corabia sa, Capul Bunei Speranţe, orice ar fi. Printr-o înţelegere făcută cu diavolul,   acesta îi promite ajutorul său, în schimb,  Olandezul  este blestemat să navigheze fără oprire, cu escală la fiecare şapte ani. El va fi salvat de blestem prin dragoste,  dacă va întâlni o femeie care să-l iubească  profund. Pe timpul unei furtuni cumplite, corabia fantomă a Olandezului ajunge într-un port, unde întâlneşte o  corabie norvegiană. Căpitanul norvegian îi face cunoştinţă  Olandezului cu fiica sa, care se îndrăgoste de acesta. După ce Olandezul plecă pe mare, fiica îndrăgostită se aruncă în mare şi moare. Sufletul ei întâlneşte astfel sufletul Olandezului şi împreună pleacă spre cer, spre eternitate.

Tot astfel, Melissa şi Lopéz, suflete pereche, au intrat, împreună în eternitate. Şi în legendă, ca şi Olandezul  fantomă.

Două povestiri  frumoase, despre înstrăinare şi  salvarea  sufletului prin dragoste, despre speranţă şi victoria binelui,  valori spirituale de ieri şi de astăzi, spuse la malul mării, în Salou.

Aici, în Salou, privind marea calmă, liniştită, mi-am amintit şi de două poeme romantice ale lui Johann Wolfgang von Goethe, „Marea liniştită” şi   „Voiaj fericit”, puse pe muzică atât de Beethoven, pentru orchestră şi cor, cât şi de Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, lucrări muzicale fără text. Armoniile celor două lucrări sunt de-a dreptul magnifice, cu simbolismul lor profund, arătându-ne legătura  dintre sufletul omului şi mare.

Şi, în tim p ce priveam marea, o surpriză fericită: doi porumbei albi zburau împreună deasupra mării, în faţa noastră, jucându-se fericiţi, într-un spectacol frumos pe care ni-l ofereau nouă, călători pe urmele lor, eroi de legendă.

Am simţit aici, la Salou, o stare de bine cum rar mi s-a întâmplat, o stare determinată şi de legenda celor două fantome, Melissa şi Lopéz, pe care o purtam în gând.

Cunoscând legenda Melissei,  o adevărată Ioana D’Arc iberică şi a lui Lopéz, el caballero, am sentimentul că spiritele acestora, materializate în porumbei, veghează asupra oraşului, aducând până în zilele noastre luminile istoriei, cu valorile, cultura şi tradiţiile catalane originale.

Am petrecut câteva zile splendide în această staţiune, urmând ca mai târziu, cu o altă ocazie, să vizităm Port Aventura, renumitul aqua parc de pe Costa Daurada şi alte locuri interesante.

Acum, însă, trebuia să ne continuăm drumul, eu şi Cornelia,  pe urmele Melissei şi a lui Lopéz, în Tortosa. Acolo, în cetatea Tortosa, Melissa şi-a petrecut o importantă etapă a vieţii ei, etapă plină de mistere, multe mistere ale luptei de cucerire a cetăţii de către contele Ramon Berenguer, mistere ale  bogatului tezaur maur, mistere ale căutătorilor de comori din zilele noastre.

Iar dimineaţa, înainte de a pleca spre Tortosa, doi porumbei albi, ne-au salutat cu aripile, în zborul lor etern, spre lumea spiritelor.

 

*

“Fantomele din Tarragona” descrie, într-un stil natural, mai mult decât atractiv,  întâmplări dramatice şi, în acelaşi timp  misterioase, din viaţa unei familii spaniole, în perioada tumultoasă a Reconquista, pliată pe o acţiune poliţistă din zilele noastre.

Un turist francez, pasionat de legenda fantomelor din Tarragona, descoperă şi descrie istoria petrecută cu nouă secole în urmă, a unei fetiţe spaniole, Melissa,  răpită de mauri. Regăsită după mulţi ani, devenită o tânără frumoasă, Melissa  se îndrăgosteşte, dar trece prin alte momente dramatice, participând la  luptele de Reconquista alături de naşul ei, contele de Barcelona Raymond Berenguer şi, în acelaşi timp, apare ca o luptătoare pentru apărarea drepturilor celor săraci şi nedreptăţiţi.

Viaţa acestei fetiţe, Melissa, devenită o frumoasă tânără, este plină de întâmplări paranormale, legături misterioase, inexplicabile între ea şi părinţi. Aventurile ei cavalereşti, cu incredibile consecinţe în zilele noastre, explică de ce legenda şi cartea care o descrie cartea sunt atât de interesante şi atractive.

Cartea este o succesiune de drame, care  ne crează  emoţii greu de controlat. Odată deschisă, nu o mai închizi până la final. Este un roman de dragoste şi de aventuri, o filă din istoria eroică a Cataloniei, cunoscută de tot mai mulţi oameni.  De altfel, acţiunea este structurată pe evenimente istorice şi unele personaje reale, din acea vreme. Locurile descriese în carte sunt obiectivele turistice de excepţie(cetatea Almería, castelul Tortosa, portul Salou,  aşezarea Reus, etc). Dar, înainte de toate, este o carte despre dragoste şi familie, curaj şi onoare,  mari valori morale,  aflate mai presus de  viaţă şi de moarte.

Rămân, totuşi, întrebările: Melissa şi Lopéz au existat în realitate? Romanul se bazează pe fapte reale?  Răspunsul îl putem găsi în spiritul oamenilor acestor ţinuturi.

 

 

Autor     Michael Riche-Villmont

Salou,    iunie 2016

 

salou-14183859_618483214999977_9161541052473626458_n

Salou, Costa Dorada, pe urmele legendei

Librărie: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

Datorită unei frumoase, dar  dramatice legende, descrisă în romanul “Fantomele din Tarragona”, am descoperit acest oraş deosebit, frumos, cu localnici veseli, amabili şi dedicaţi tradiţiilor. L-am descoperit şi m-am îndrăgostit de el, aşa cum am descoperit şi m-am îndrăgostit de legenta fantomelor din Tarragona, Melissa de Salou şi Lopéz. Doi eroi ai dragostei, ai libertăţii şi ai spiritului catalan.

Salou, este oraşul de pe Costa Dorada cu o dezvoltare uimitoare, în care istoria îşi pune pregnant amprenta asupra prezentului, iar vechea aşezare, cu case tradiţionale, se îmbină armonios cu arhitectura modernă a clădirilor destinate turismului. În acelaşi timp, modernismul arhitectural se integrează organic în mediul original, respectând natura şi oamenii, aşa cum se întâmplă în cazul cunoscutului Port Aventura cu aqualandul tematic şi al portului  Club Náutico.

Respectarea şi cinstirea istoriei locului, o caracteristică a spiritului spaniol, se manifestă în Salou prin spiritualitatea tot mai evident vechilor construcţii, printre care  biserica Santa Maria del Mar, sfinţită  în anul 1776; Torre Vieja (Turnul vechi), turul de apărare cu o istorie de secole.  Primul turn de apărare a fost construit de  Seniorul de Vetéro, bunicul Melissei, prin anii 1130, pentru a apăra aşezarea împotriva piraţilor mauri. Patru secole mai târziu, prin anii 1530, Episcopia de Tarragona a ridicat un nou turn de apărare, cel pe care-l priveam, pentru a face faţă atacurilor piraţilor. Impresionant este mausoleul dedicat regelui Jaime I, care a plecat dina ceste locuri, în anul 1229, în expediţia de cucerire a insulei Mallorca. Numele regelui este purtat şi de Paseo Jaimes I, o splendidă promenată, pe care ajungi şla plajele atât de căutate de turişti: Llevant, cu fuente luminosa, Playa Ponent, Capellanes şi Larga, Playa de Salou, cu umbrelele multicolore, ce abia îşi aşteaptă oaspeţii, oferindu-le toate condiţiile de odihnă şi relaxare  de-a lungul întregului an.

Salou este oraşul în care tradiţiile şi obiceiurile sunt promovate cu respect, festivalurile dedicate anumitor evenimente istorice, sărbători şi profesii fiind ocazii de etalare a ceea ce este mai frumos în comunitatea veche catalană.

Cunoscând legenda Melissei,  o adevărată Ioana D’Arc iberică şi a lui Lopéz, el caballero, am sentimentul că spiritele acestora, materializate în porumbei, veghează asupra oraşului, aducând până în zilele noastre luminile istoriei, cu valorile, cultura şi tradiţiile catalane originale.

*

“Fantomele din Tarragona” descrie, într-un stil natural, mai mult decât atractiv,  întâmplări dramatice şi, în acelaşi timp  misterioase, din viaţa unei familii spaniole, în perioada tumultoasă a Reconquista, pliată pe o acţiune poliţistă din zilele noastre.

Un turist francez, pasionat de legenda fantomelor din Tarragona, descoperă şi descrie istoria petrecută cu nouă secole în urmă, a unei fetiţe spaniole, Melissa,  răpită de mauri. Regăsită după mulţi ani, devenită o tânără frumoasă, Melissa  se îndrăgosteşte, dar trece prin alte momente dramatice, participând la  luptele de Reconquista alături de naşul ei, contele de Barcelona Raymond Berenguer şi, în acelaşi timp, apare ca o luptătoare pentru apărarea drepturilor celor săraci şi nedreptăţiţi.

Viaţa acestei fetiţe, Melissa, devenită o frumoasă tânără, este plină de întâmplări paranormale, legături misterioase, inexplicabile între ea şi părinţi. Aventurile ei cavalereşti, cu incredibile consecinţe în zilele noastre, explică de ce legenda şi cartea care o descrie cartea sunt atât de interesante şi atractive.

Cartea este o succesiune de drame, care  ne crează  emoţii greu de controlat. Odată deschisă, nu o mai închizi până la final. Este un roman de dragoste şi de aventuri, o filă din istoria eroică a Cataloniei, cunoscută de tot mai mulţi oameni.  De altfel, acţiunea este structurată pe evenimente istorice şi unele personaje reale, din acea vreme. Locurile descriese în carte sunt obiectivele turistice de excepţie(cetatea Almería, castelul Tortosa, portul Salou,  aşezarea Reus, etc). Dar, înainte de toate, este o carte despre dragoste şi familie, curaj şi onoare,  mari valori morale,  aflate mai presus de  viaţă şi de moarte.

Rămân, totuşi, întrebările: Melissa şi Lopéz au existat în realitate? Romanul se bazează pe fapte reale?  Răspunsul îl putem găsi în spiritul oamenilor acestor ţinuturi.

 

 

4d1

Spiritualitate templieră

cartea este în librărie, aici:https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Spiritualitate  templieră[1]

                                                         de Michaël R.Villmont

În cele două secole de existenţă, ordinul cavalerilor templieri, ca entitate organizatorică, dar şi ca o comunitate militaro-religioasă, şi-a organizat şi desfăşurat o vastă, profundă şi complexă doctrină proprie. Bazată pe credinţa creştină, pe  regulile stricte ale doctrinei cisterciene de sorginte augustină şi pe statutul propriu, cunoscut  drept Carta Latina, întocmit de Saint Bernard de Clairvaux[2], doctrina templieră avea o notă distinctă, specifică  în raport cu  doctrinele celorlalte ordine cavalereşti medievale. Acest lucru se datorează mai multor factori, printre care şi preluarea unor teze din religia chatară ( acceptarea sacrificiului suprem, moartea, ca o cale de elevare spirituală spre paradisul divin), a unor aspecte din ştiinţele ezoterice ale vremii, a unor teme  din religia  Bisericii Gnostice şi a unor elemente de ritual din magia orientală.

Toate aceste elemente constitutive ale doctrinei templiere, armonizate într-o adevărată cultură proprie, s-au transformat în scurt timp de la înfiinţarea ordinului, în anul 1118[3], într-o complexă viaţă spirituală şi militară, cunoscută, ca spiritul templier, respectiv un ansamblu de cunoştinţe, credinţe, ritualuri, sentimente şi trăiri personale şi colective. O asemenea viaţă spirituală, complexă şi profundă, pe baza valorilor spirituale creştine şi militaro-nobiliare (o bună educaţie, loialitate, credinţă, vitejie, curaj, nobleţe, compasiune, apărarea celor în nevoie, etc.)  şi pe principiile obedienţei, castităţii  şi sărăciei, nu putea fi trăită decât în evul mediu şi în cadrul comunităţilor templiere.

După desfiinţarea[4] ordinului templier de către Papa Clement V, în anul 1312, el a continuat să existe, în diverse forme: în Scoţia, ca ordin templier; în Franţa, clandestin, în mănăstiri cistercine, o perioadă de timp şi în cadrul masoneriei începând cu secolul 15; în Spania, în cadrul ordinului de Montesa; în Portugalia, în cadrul ordinului lui Cristos, etc. Nobilii care au continuat tradiţiile templiere,  secole la rând, au preluat şi transmis, din generaţie în generaţie, spiritul templier, cu valorile lui intrisece, adaptate la vremurile în care au trăit, până în zilele noastre.

Astăzi, spiritul templier se regăseşte la urmaşii nobililor medievali, ai familiilor  marilor intelectuali, artişti, compozitori, etc. creatori de Frumos, urmaşi care,  discreţi, în cadrul cluburilor (ordinelor) lor, mai puţin cunoscute public, păstrează tradiţia nobleţei spirituale, a adevăratului spirit cavaleresc,  modern, însă păstrătoare a vechilor valori spirituale ale strămoşilor şi părinţilor lor.

Tocmai despre aceşti cavaleri, membrii ai clubului templier original şi, în acelaşi timp,  ai altor ordine nobiliare, am scris mai multe  eseuri, cu gândul că spiritul nobiliar, caracterizat prin buna educaţie, nobleţea spiritului uman, tradiţiile, obiceiurile şi valorile morale ale comunităţilor locale, vor continua să existe, păstrate cu loialitate de oameni dedicaţi. Cavaleri care, prin credinţa, cultura, valorile, obiceiurile, tradiţiile lor seculare, păstrează identitatea  proprie a comunităţilor vechi, locale,  ca formă de păstrare a identităţii naţionale, într-o lume cu pseudovalori, inventate.

Barcelona, 2016-12-02

[1] Cuvânt de prezentare la cartea „Nobleţe şi  cavalerism-spiritualitate templieră”, ed. 2016

[2] Vezi Michael, Riche-Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed.2015

[3] Michael Riche-Villmont, Chemarea templului secret, ed.2015

[4] Ibidem 1

4c11

Eseu: SIMBOLISTICA FURTUNII-Fragment din cartea „Spiritualitate templieră”

Cartea „Spiritualitatea templieră”https://www.setthings.com/ro/e-books/noblete-si-cavalerism-spiritualitate-templiera/

Sau  „Simbolistica furtunii”https://www.setthings.com/ro/e-books/eseu-simbolistica-furtunii-spiritualitate-templiera/

… Barcelona, o zi senină de august, fără nici un semn pe cer, care să prevestească furtuna ce fusese anunţată de serviciile meteorologice.  Doar briza mării se simţea ceva mai tare. Oricum, hotărâsem să nu ieşim în oraş în acea zi. Prânzul l-am luat la reşedinţa noastră, dintr-un motiv    întemeiat: voiam ca prietenii noştrii, veniţi în vizită, să beneficieze de minunatele preparate culinare ale talentatului bucătar Alvarez, expert în gastronomia barceloneză. Ne-am bucurat, eu şi soţia, că amicii noştri, Alberto Garcia de Garentta, din Madrid, Pierre de St.Etienne, din Paris şi Laurent de Gérvémond din Nice, împreună cu soţiile, ne-au onorat invitaţia de a ne vizita câteva zile aici, în Barcelona. …… În această perioadă de început de august, vizita lor era cum nu se poate mai binevenită, fiindcă urma să participăm la festivalul cavaleresc medieval de la Miravet[2], care avea loc la renumitul castel templier de lângă Tarragona.

Ne cunoşteam toţi de mult timp, am participat  deseori,  împreună,  la cele mai cunoscute festivaluri medievale, eu, ca istoric pasionat de ordinele cavalereşti, ei, ca descendenţi ai unor vechi familii, purtători ai tradiţiilor cavalereşti. Ultimul festival la care am participat, la începutul lunii aprilie, a fost cel din Biot, un sat medieval de lângă Nice. Acest festival era,  de fapt, o reconstituire a acelor vremuri, la care participau mii de pasionaţi de istorie.

…………………….

 

După vreo jumătate de oră, de departe, dinspre est, au început să se adune nori, din ce în ce mai negri, grei, de furtună, iar vântul, ce abia adia până atunci, a început şi el să-şi facă simţită prezenţa tot mai tare.

– Se apropie furtuna, a remarcat Garcia Alberto Este  un spectacol interesant.

–  Da, i-am răspuns, din când în când natura vrea să ne arate puterea, cerând mai mult respect din partea noastră, a oamenilor.

…………………….

– Priviţi, a continuat el, ce spectacol.

Era, într-adevăr, un adevărat spectacol. Norii negrii au cuprins tot cerul spre est, învolburându-se, iar fulgerele au început să brăzdeze uriaşa formaţiune întunecată. S-au auzit primele tunete, iar câinii, speriaţi, s-au repezit spre căsuţa lor. Dar nu era întrg spectacolul. Dinspre sud-vest, soarele îşi trimitea razele, luminând apa mării, învolburată deja, sub norii joşi, luminaţi şi ei de razele reflectate de valuri. Lumina reflectată părea a fi formată din sute de aurore boreale, o combinaţie de culoare de la roşu, galben, până la albastru. Apoi, pe măsură ce norii se apropiau de noi, a început ploaia torenţială deasupra mării, o perdea gri închis de apă, ce juca în bătaia vântului, tot mai puternic.

Apoi,  în mişcarea lor haotică, chiar înainte de a ajunge deasupra oraşului, primii nori păreau a fi opriţi de o forţă nevăzută, căreia încercau să-i opună rezistenţă în drumul lor spre vest, peste munte şi oraş. Fulgerele erau mai furioase, brăzdau apa  şi norii, căutând şi ele să învingă forţa care le-a oprit înaintarea. Tunetele, amplificate de apă şi ţărm, erau înfricoşătoare. După câteva minute, încet, norii păreau că renunţă la înaintarea lor spre oraş şi se supun acelei forţe nevăzute, care-i îndruma spre sud, de-a lungul ţărmului, urmaţi de fulgere şi tunete,  în timp ce, cei din urmă, îşi menţineau stăpânirea asupra mării.

Priveam toţi patru uimiţi acel spectacol oferit de furtună, spectacol de lumină, sunet şi mişcare.

– Fantastic, a şoptit Pierre, parizianul, cu ochii aţintiţi spre norii învolburaţi. Înţeleg de ce aveau marinarii atâtea superstiţii despre furtună.

– Nu numai marinarii, i-a răspuns Laurent. Omenirea, de la neştiutorul om primordial şi până astăzi, au creat nenumărate poveşti şi legende despre furtună, i-au atribuit o simbolistică profundă, pe care au integrat-o în credinţele lor. Simbolistica furtunii  o regăsim în spiritualitatea umană în întreaga istorie a umanităţii.

– Ai dreptate, Excelenţă! a fost de acord  Pierre. Furtuna, ca fenomen natural, face parte din mediul nostru, din viaţa noastră. Trebuie să o înţelegem, atât ca fenomen natural, cât şi spiritual, să o acceptăm adaptându-ne manifestărilor ei.

Alberto Garcia a băut din paharul cu brandy, l-a privit pe Pierre şi, cu franceza lui impecabilă, l-a completat:

– De acord cu tine, Pierre. Cred însă că simbolismul acestui fenomen natural este ceva mai complex. Furtuna are profunde semnificaţii mitice, spirituale, religioase, pastorale şi, pot spune, chiar artistice, acestea  fiind, în acelaşi timp şi un mod de exprimare  a simbolismului furtunii. Trebuie să avem în vedere că toate aceste semnificaţii ale fenomenului furtună, simbolismul acestui fenomen natural violent, înfricoşător pentru omul primordial, apoi pentru cel primitiv, sunt o consecinţă a faptului  că el, fenomenul natural cu manifestări complexe, a fost de  neînţeles şi inexplicabil pentru oameni, a generat teamă, până în epoca noastră modernă. Eterna şi omniprezenta teamă faţă de necunoscut, rareori învinsă de curiozitatea omenească fără limite. Şi, în încercarea de a găsi o explicaţie pentru violentul şi necunoscutul fenomen natural, omul a apelat la intuiţia şi experienţa lui de viaţă, ca forme de cunoaştere, de înţelegere a ceea ce se întâmpla în jurul lui. Iar explicaţiile pe care şi le-a dat lui însuşi, au fost, desigur, fantastice, mitice, apoi mistice şi religioase, folosind simbolurile, legendele.

– Interesant, nu mi-am putut reţine remarca.

 

………………………..

Dar cum se explică această luptă continuă între virtute şi viciu? Răspunsul l-a dat Isus………..

Aşa a apărut mitul lui Faust,…………………………..

– Excelenţă, a intervenit Pierre de St.Etienne, tema faustiană este, dacă vrei, tema de reflecţie a fiecăruia dintre cavalerii noştri templieri. Este tema furtunii noastre interioare şi  ar fi de mare actualitate, chiar necesară să o dezvoltăm la conferinţele noastre. Pe mine, unul, m-a captivat ceea ce ne spui.

– De acord cu tine, Pierre,………………………

………………………………………

Vă propun, acum, o analiză a textelor biblice pe baza cărora vom găsi legătura dintre furtună şi ordinul templier, corelaţiile spirituale, alegorice ce se pot face între furtună şi cavalerii templieri.

……………………………….

 

Dar, cel mai ilustrativ exemplu de construcţie a unui lăcaş de cult, care respecta forma bărcii lui Noe, a fost Templul lui Solomon, în Ierusalim, ridicat tot la porunca Domnului, după planurile comunicate de El. Templul avea dublă destinaţie, de păstrare a Chivotului şi de înălţare a rugilor către Dumnezeu. Ruinele Templului se văd şi acum în Ierusalim, unul din zidurile exterioare fiind Zidul Plângerii.

………………………….

 

– Ca o curiozitate, am intervenit eu, din nou, dacă ar fi să credem legendele, numele oraşului nostru, Barcelona, ar avea originea într-o…furtună. O legendă spune că Hercules a plecat, împreună cu Jason şi argonauţii, într-o călătorie pe Mediterana, în căutarea lânii de aur.

…………………..

 

Barcelona, 2016

Autor Michael Riche-Villmont

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Dragoste şi mister la Barcelona”, 2015

[2] „ Vezi Michaël Riche-Villmont , Miravet, manuscrisul templier”, 2016

21

Eseu: Cavalerii de Malta. Gânduri despre Educaţie… Nobleţe…

Librăria unde găseşti cărţile cu şi despre cavalerism şi nobleţe:https://www.setthings.com/ro/e-books/cavalerii-de-malta-spiritualitate-si-noblete-ospitaliera-eseuri/

                                  de  Michael Riche Villmont

Avionul a atins altitudinea de croazieră şi mi-am întins fotoliul, căutând o poziţie relaxantă pentru citit. Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia mea, Cornelia, pregătindu-şi şi revistele cu subiecte turistice. De fapt, toţi ocupanţii fotoliilor din salonul cursei Barcelona-Paris făceau acelaşi lucru, fiecare căutând ceva agreabil de făcut pentru cele două ore ale zborului. Mergeam la Paris, pentru o săptămână, urmând să participăm la două activităţi caritabile, organizate de ospitalierii  din marele oraş.

Am ales două cărţi, pe care le-am pus pe măsuţă şi, dintre  revistele pe care le-am luat cu mine, ultimul număr al revistei Journal Hospitalier şi am început să citesc articolele, deosebit de interesante pentru mine. Mai ales unul din articole, cu referire la educaţia noilor membrii ai ordinului, după anul 1798, când Arhipelagul Malta a fost cucerită de Napoleon Bonaparte şi Odinul a fost obligat să părăsească insula. O perioadă grea pentru ospitalieri, nevoiţi să accepte protecţia Ţarului Rusiei, când se punea problema supravieţuirii şi a continuităţii. Şi totuşi, în acele condiţii dificile, membrii ordinului nu au făcut rabat de la  reguli, principii şi ritualurile specifice, de la valorile spirituale cavalereşti şi educaţia nobiliară. Nu au  renunţat la nobleţea lor cavalerească, de militari şi nici la nobleţea ospitalieră, de apărare a credinţei creştine şi de ajutare a bolnavilor.

Când am terminat de citit articolul, am lăsat revista şi am privit-o pe Cornelia, care mi-a zâmbit, arătându-mi că se simte foarte bine. I-am răspuns cu un zâmbet, apoi  am închis ochii, lăsându-mi gândurile să zboare. Spre alte vremuri, spre cavalerii ospitalieri şi viaţa lor dură, riguroasă, dar atractivă pentru acele timpuri, când curajul, hotărârea, loialitatea şi sacrificiul, compasiunea erau trăsături de caracter care făceau, deseori, diferenţa dintre situaţiile de viaţă şi de moarte. Vremuri de înaltă spiritualitate, de glorie ospitalieră, de nobleţe… Dar şi de adevărată modestie, cel puţin în privinţa nobililor din ordinele cavalereşti.

M-am gândit la dedicaţia şi loialitatea cavalerilor în Regatul Ierusalimului, apoi, în timpul retragerii la Acra, în insula Rhodos, în Cipru şi în Malta. Membrii ordinului cavaleresc  nu s-au retras pentru odihnă şi refacere, ci pentru a continua lupta de apărare a creştinătăţii. Au luptat adesea răniţi, bolnavi, singuri, fără ajutorul regilor ale căror regate le apărau. Istorie neştiută, sau uitată. Şi totuşi, şi-au păstrat nobleţea gândurilor, a conştiinţei şi a faptelor, nobleţea spiritului cavaleresc. Sau, am putea spune un spirit al nobleţei? Parcă ar fi mai aproape de adevăr.

Nobleţe…o noţine care te duce cu gândul la acei vechi nobili, la educaţia, atitudinea, comportamentul  lor, la o stare de spirit, o caracteristică îndepărtată, pierdută de-a lungul vremii, inaplicabilă epocii moderne.  Te gândeşti ca la o noţiune incompatibilă cu epoca modernă, care şi-a găsit alte repere morale. Noi repere şi principii, unele artificiale,  greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. Cred că noi, oamenii,  în epoca modernă, suntem în căutarea, cu ipocrizie, a unor noi valori morale, dar am făcut doar primul pas, adoptând numai reperele, neconfirmate de spiritualitatea umană. Fiindcă, pentru a deveni  valori, noile repere comportamentale trec prin filtrul gândirii, al convingerilor spirituale şi morale formate de-a lungul timpului. Şi intră în contradicţie cu valorile morale, spirituale, consolidate secole la rând: credinţa, cinstea şi loialitatea, buna educaţie, sagrada familia, compasiunea, altruismul, modestia, etc.

Şi totuşi, ce înţelegem prin  nobleţe? Conform dicţionarului [1]lingvistic, prin nobleţe se înţelege „Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. „

Aşadar, dicţionarul  notează că nobleţea este o caracteristică a celor care deţin un titlu nobiliar, caracteristică ce presupune un înalt standard de educaţie, având la bază valori morale, spirituale, de atitudine şi comportament, cum ar fi: politeţe, distincţie, eleganţă, înalt prestigiu datorită rangului, compasiune pentru cei defavorizaţi, spiritul de binefacere, etc.

Familiile nobiliare, cu excepţiile inerente, au considerat ca o obligaţie izvorâtă din titlu şi poziţia socială, educarea copiilor lor în spiritul înaltelor valori ale timpului, valori cuprinse într-un adevărat cod de comportare nobiliar. Ştiu bine acest lucru.   Codul onoarei nobiliare este un cod al spiritualităţii elevate şi a existat secole la rând ; într-o formă sau alta, adaptat la actualitatea vremurilor,  codul este învăţat şi aplicat  şi în zilele noastre de familiile aristocrate, tradiţionaliste. Se ştie că, până la începutul erei industriale, copiii familiilor nobiliare aveau profesori personali, fiind pregătiţi pentru statutul lor social pe care-l dobândeau prin moştenire. Atât preluarea prin moştenire a titlului nobiliar de câtre tineri, cât şi înnobilarea celor din familii modeste, dar merituoşi, se efectua printr-un  ritual[2] specific, nobiliar şi religios. Printre calităţile care i se cereau unui nobil, erau: o bună cultură generală, cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii, o bună pregătire militară pentru cei cu rangul de cavaler, o bună educaţie, credinţa creştină,  curaj, hotărâre,  loialitate, curtoazie, respectarea  şi apărarea femeilor, copiilor şi familiei, a celor nevoiaşi, protecţia celor neînarmaţi, respectarea legilor locului, ale  feudei şi ale statului, etc.

Secole la rând, respectarea codului nobiliar era, desigur, o cerinţă, dar de multe era încălcat, ceea ce atrăgea aplicarea unor pedepse drastice, chiar pedeapsa cu moartea. Pedeapsa se putea aplica de oricare alt nobil care constata încălcarea codului prin fapte reprobabile.

Membrii ordinelor cavalereşti jurau să respecte regulile stricte ale ordinului de care aparţineau, ceea ce a făcut ca ei să devină exemple de nobleţe şi cavalerism.

În ultimile secole, regulile codului nobiliar au suferit modificări şi adaptări la timpurile moderne, dar principiile şi valorile spirituale şi cele morale ale educaţiei, conduitei şi atitudinii aristocrate au rămas aceleaşi, fiind copiate, unele din ele, de familiile burgheze şi de marea  intelectualitate. Noţiunea de nobleţe a dobândit un conţinut elevat, distins, ca ideal de educaţie şi comportament faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, titlul nobiliar consemna şi constata, practic,  o înaltă educaţie care era pusă în evidenţă prin atitudinea celui în cauză, faţă de membrii societăţii.

Deschid ochii privesc pe hublou cerul senin al după amiezii şi mă gândesc la amicii, la cunoştinţele noastre din Paris, din Barcelona şi din multe alte locuri. Oameni de diferite profesii, cu grade diferite de  pregătire şi cu educaţie tradiţională, primită la şcolile consacrate. Oameni buni, pe care te poţi baza şi, înainte de toate, oameni educaţi, amabili şi binevoitori. Mă reîntorc, apoi, cu gândul la educaţie, la nobleţe…

Virtuţile unui spirit nobil, (dobândite printr-o aleasă educaţie), ale nobleţei în  gândire, atitudine şi comportament,   nu sunt apanajul doar al celor cu sânge nobil, ci pot aparţine tuturor  oamenilor, fără titlu de nobleţe, dar  educaţi în spiritul acestor înalte valori morale. Poţi avea o nobleţe spirituală autentică,  o gândire plină de nobleţe, o atitudine, un comportament distins, plin de curtoazie, fără a proveni dintr-o familie nobiliară, fiindcă  înaltele valori morale, spirituale, atitudinea, comportamentul formate prin educaţia în spiritul disticţiei, eleganţei, politeţii, compasiunii, modestiei, constituie o adevărată nobleţe. Este tocmai nobleţea spiritului.

Educaţia poate fi apreciată ca mijlocul prin care un om dobândeşte nobleţea, dacă privim  nobleţea ca un ideal al gândirii şi atitudinii umane. Educaţia şi  autoeducaţia, care încep de la naşterea copilului, în familie, continuată şi completată în şcoală (cu formele şi  gradele de şcolarizare,  învăţământ şi instruire şcolară), în anturaj şi mediul social al tânărului, în mediul profesional, cultural, artistic.

Educaţia, pregătirea omului pentru a face faţă cu hotărâre  şi distincţie încercărilor vieţii, se desfăşoară toată viaţa, în şi pentru familie şi viaţa socială, societatea în care omul  îşi găseşte locul ce i se cuvine şi se integrează ca membru al categoriei sociale pentru care este educat şi pregătit. Psiho-sociologic vorbind, comunitatea umană, societatea, este structurată, ca o consecinţă istorică, în categorii sociale după ocupaţie, nivelul de pregătire profesională, starea materială, etc. Ne dăm seama cu uşurinţă că educaţia şi pregătirea intelectuală determină poziţia socială a persoanei, în ultimă instanţă, modul şi nivelul vieţii cotidiene în care aceasta se integrează.

Lipsa de educaţie a copilului, devenit tânăr, apoi adult, duce la integrarea acestuia într-un  mediu marginal, în care vor creşte, mai târziu  şi copiii acestuia.

Înţelegem astfel că  educaţia, buna educaţie,  este esenţială pentru formarea caracterului, a personalităţii viitorului adult şi integrarea lui într-un mediu social elevat. Buna educaţie  este misiunea,  rolul familiei, părinţii fiind cei care deschid drumul în viaţă al copilului, îl sprijină, îl îndrumă pentru dezvoltarea personalităţii acestuia, conform principiilor şi valorilor morale pe care ei înşişi şi le-au însuşit.

Este adevărat că şi autoeducaţia are un mare rol în dezvoltarea personalităţii umane. Autoeducaţia, care-l ajută pe om, încă din copilărie, să înveţe, să-şi depăşească permanent condiţia şi să devină o personalitate, plină de nobleţe.

Atingerea unui înalt nivel de gândire şi comportament duce la ccea ce se numeşte nobleţe a spiritului, cum am mai spus,  un sumum de mari valori umane, pe care le-am enumerat anterior. Un om de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, este un om cu spirit nobil, beneficiar  şi, la rândul lui, creator de bine şi frumos pentru el şi pentru societate. Elitele intelectuale, artistice, profesionale, sunt, de regulă,  şi spirite nobile, ele oferă, dezinteresate, ajutor, bunăvoinţă, protecţie semenilor lor aflaţi în nevoi. Un suflet nobil, cu cât este mai mare, cu atât se manifestă mai modest şi înţelegător cu ceilalţi.

Nu am făcut niciodată diferenţă între oameni, doar că remarc rolul decisiv şi hotărâtor al educaţiei, pentru dezvoltarea intelectuală, spirituală a fiecăruia. Dar ea, diferenţa, există şi se manifestă; este diferenţa între profesii, nivel de pregătire intelectuală şi profesională, nivelul de educaţie, etc.  Depinde de fiecare din noi dacă acestă diferenţă dintre oameni este mai mare, sau mai mică şi să nu ducă la discriminare şi prejudecăţi.

Îmi arunc ochii pe măsuţa de lângă fotoliu, unde am pus cele două cărţi. Una din ele este romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ce are ca subiect istoria membrilor unei vechi  familii franceze, din  Provence, de lângă Marseille şi care fac parte din ordinul ospitalier, de la înfiinţarea acestuia, până în zilele noastre. Generaţie după generaţie, membrii familiei de Chamont şi-au transmis unii altora virtuţile ospitaliere şi nobleţea cavalerească, nobleţea spiritului  lor. Ei  au trecut prin situaţii primejdioase, pline de mister, de întâmplări paranormale, ajutaţi tocmai de educaţia pe care au primit-o, prin curaj, hotărâre şi loialitate. Iar  misterele vechi, de la începuturile existenţei ordinului  ospitalier, sunt dezlegate în zilele noastre.  Tradiţiile şi vechile obiceiuri locale arată tocmai importanţa familiei tradiţionale, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea spiritului de nobleţe. Deci şi cărţile pot avea o nobleţe a lor, atunci când mesajul educativ este elocvant şi formativ. Da, voi reţine această expresie, nobleţea cărţii, pe care o voi folosi ca moto al meu şi al cărţilor mele.

Cea de-a doua carte pe care am luat-o cu mine este „Fantomele din Tarragona”. Un roman istoric despre viaţa, dramele şi bucuriile nobilei Melissa de Gadara i Salou, o adevărată Ioana D’Arc iberică, participantă la războiul de Reconquista, după ce fusese răpită de mauri. O carte despre credinţă, educaţie, loialitate şi speranţă, despre familie şi tradiţiile catalane.  Şi, desigur, despre spiritualitate şi educaţie, o carte cu personalitate, care-şi arată nobleţea de la primele pagini.

Două cărţi, despre două locuri diferite, Tarragona şi Marseille, despre oameni diferiţi, dar cu un numitor comun: rolul educaţiei în spiritul valorilor, virtuţilor morale, al tradiţiilor şi continuităţii lor, al nobleţei spirituale specifice oamenilor acestor locuri  şi nu numai.

Nobleţea…prin educaţie, autoeducaţie… Noţiuni mult mai complexe, mai cuprinzătoare decât par la prima vedere. Desemnează  o stare de spirit, un mod de gândire, un mod de viaţă. Semnifică un ideal al omului civilizat.

Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce. Prin staţia avionului, pasagerii sunt anunţaţi că trebuie să se pregătească de aterizare. Tresar şi-mi privesc ceasul. Ce repede a trecut timpul! Purtat de gândurile mele, am făcut o lungă,  frumoasă şi interesantă călătorie spirituală, pentru  regăsirea şi definirea unui ideal  al spiritului uman, nobleţea. Şi simt o bucurie, bucuria că sunt aici, în avion, împreună cu Cornelia, bucuria că am primit prietenia unor oameni deosebiţi, purtători ai nobleţei ospitaliere.

„Am călătorit bine”, a spus Cornelia, zâmbind. „Ştii, aş vrea să revăd, înainte de  întoarcerea la Barcelona, Insula Malta. Fortul, catedrala, palatul marelui maestru. Şi să simt atmosfera, atmosfera medievală din La Valetta.  Nobleţea oraşului. Ce spui?” m-a întrebat arătându-mi  splendidele fotografii din revista de turism, pe care o citise. Ce puteam spune?

Ceva mai târziu, acolo, pe aeroport,  poarta Parisului,  de unde încep toate călătoriile spre lumea largă, remarc din nou deplina libertate a spiritului, libertatea de a călători oriunde, dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul autocunoaşterii, spre porţile divinului.

       Barcelona, august 2016

[1] Dex 98

[2] Vezi Michael Riche-Villmont, Misteriosul templier Hugues de Payens, 2016, ed. Set things,

4a1

Cavalerii de Malta, Spiritualitate – Anotimpurile vieţii…

Aici găseşti cărţile autorului, inclusiv cele gratuite:

https://www.setthings.com/ro/ebook-author/michael-riche-villmont/

Autor Michael Riche-Villmont

…Barcelona, într-o frumoasă după amiază de iunie. Mă îndrept, cu maşina, spre   Palau de la Música Catalana, situat în cartierul gotic, vechiul şi misteriosul cartier;  misterios datorită nenumăratelor legende urbane, unele romantice, altele pline de tragism, înfricoşătoare.

Privesc prin geamul maşinii clădirile, strada  şi trotuarul plin de turişti. Veseli, curioşi, căutând din priviri clădirile ridicate de genialii arhitecţi catalani.  Ajungem  pe Av. de Litoral, în stânga se vede marea, iar în dreapta se întinde Parc de la Nova Icària. Privesc, pe rând, albastrul inconfundabil al mării, cu zecile de bărci şi iahturi ce pleacă sau intră în Portul olimpic şi verdele plantelor din parc; marea şi uscatul, iar departe, spre est, cerul şi pământul. Privesc ceasul şi constat că până la ora începerii simpozionului, este încă destul timp pentru o oprire. Şoferul opreşte în parcare, cobor din maşină şi mă aşez pe o bancă liberă, dornic să admir, încă odată, marea. Şi orizontul, poartă spre necunoscut. Privesc şi oamenii ce se plimbau pe Passeing, gândindu-mă că, acum, la mijlocul lunii iunie,  vara este abia la început.   Spre bucuria lor, turişti şi localnici, deopotrivă.

Iunie, luna care mă duce cu gândul la vacanţă, la timp liber, la locuri exotice, cu distracţie şi relaxare, unde întâlneşti mereu persoane interesante. Într-un cuvânt, iunie este luna când începe vacanţa de vară, aşteptată aproape un an întreg. Aici, în Barcelona, la fel ca în  toate oraşele turistice, atmosfera de vacanţă s-a instalat de mult, spiritul estival regăsindu-se peste tot, în natură şi, mai ales, la oameni. Invazia turistică, binevenită dar, uneori, obositoare şi stresantă, a început încă de la sfârşitul lunii mai, accentuând  sentimentul de oraş cosmopolit pe care metropola îl degaja.

Însă luna iunie are o simbolistică, o  spiritualitate aparte, care, la rândul lor, scot în evidenţă valorile şi modul de viaţă specifice, trăirea tradiţională a vechilor şi adevăraţilor barcelonezi. Este specificul  vechilor familii catalane, care ştiu cum să-şi conserve şi să-şi arate cu mândrie spiritualitatea proprie, orgoliul permanenţei şi profunzimea credinţei, frumuseţea tradiţiilor şi puterea vechilor lor obiceiuri, devenite valori ale spiritualităţii universale, ca parte a bogatei spiritualităţi iberice.

Luna iunie are profunde  semnificaţii spirituale nu numai pentru vechii catalani, ci şi pentru toţi creştinii, printre care şi membrii ordinelor cavalereşti, în special nobilii membrii ai Ordinului cavalerilor ioaniţi, de Rhodos şi de Malta.

Acum, în 21 iunie, oamenii marchează, după vechile tradiţii precreştine, solstiţiul de vară, începutul verii astrale, când ziua are durata maximă şi lumina soarelui devine atotstăpânitoare, în timp ce  lumina spirituală măreşte optimismul şi buna dispoziţie a naturii şi a oamenilor.

În antichitate, solstiţiul era asociat cu pământul şi feminitatea, cu roadele pământului, ale naturii, vechii locuitori ai ţinuturile Galice sărbătorind zeiţa Eponia, zeiţă a fertilităţii. Şi, închinându-se zeului Soare, oamenii aprindeau focuri în aşezările lor şi la intersecţii de drumuri, pentru a le lumina atât locurile unde trăiau, cât şi drumurile şi călătoriile.

Solstiţiul de vară este considerat ca un moment propice pentru manifestările magice, ezoterice şi vrăjitoreşti, accentuând puterile farmecelor. De aceea este celebrat, prin manifestări dintre cele mai diferite, de vechile şi noile curente spirituale, de ezoterişti, de vraci şi vrăjitori.

Importanţa acestui eveniment astral, solstiţiul de vară,  este reliefată în zilele noastre şi prin declararea zilei de 21 iunie ca Zi mondială a Soarelui, în semn de recunoştină pentru cel căruia i se datorează viaţa.

Simbolistica solstiţiului de vară a fost fundamental îmbogăţită prin preluarea, de către  credinţa creştină, a unora din tradiţiile precreştine,  asociind începutul anotimpului vara cu sărbătoare naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în 24 iunie, unul din cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii. Pentru cavalerii Ioaniţi, sărbătoarea are un simbolism cu totul aparte: Sfântul Ioan Botezătorul este patronul ordinului cavaleresc al cavalaerilor Ioaniţi, numele sfântului pe care aceştia îl poartă, exprimând întreaga lor gratitudine şi devoţiune.

Mă gândesc la faptul că solstiţiul de vară, ca eveniment calendaristic anual şi cu atât mai mult spiritual, simbolistic şi ezoteric, nu este izolat, ci face parte din cele patru diviziuni ale anului, stabilite, conform dicţionarului Dex, „în funcţie de caracterele specifice de climă şi lumină”. Deci, în funcţie de soare, de luminozitatea şi de puterea cu care acesta încălzeşte pământul, aflat în mişcarea lui circulară în jurul astrului-lumină, ceea ce face ca întreaga natură să-şi regleze şi desfăşoare ciclul de viaţă potrivit acestor patru diviziuni ale  anului: primăvara – germinarea seminţei şi trezirea la viaţă a  plantelor; vara – dezvoltarea roadelor; toamna – maturizarea şi culegerea roadelor naturii; iarna – moartea plantelor şi alchimia întregii naturii, pregătirea pentru reluarea ciclului vieţii.

Nimic nu este la întâmplare, totul se desfăşoară după legile neschimbate ale naturii, încă  de la facerea lumii, într-o interacţiune permanentă şi deplină a tuturor elementelor cerului şi ale pământului, creaţii ale Domnului. Marea Creaţie a Domnului, aşa cum ne arată „Geneza”, constă în facerea universului, a cerului şi pământului, a vieţii şi a legilor universale.

Gândundu-mă la „Geneza”, îmi amintesc de Haydn şi muzica lui. Ştiu că,  pentru înţelegerea Creaţiei,  nimic nu poate fi e mai interesant, mai frumos, decât să asculţi Oratoriul „Creaţia”, al lui Joseph Haydn care, prin acordurile sale muzicale, cu adevărat divine, prin mijloace simfonice, ne poartă cu gândul la haosul cosmic, apoi, la crearea Cerului şi a pământului, a uscatului, cu munţi şi câmpii, a apelor mărilor şi a râurilor, la crearea naturii şi a vieţii, iar în final, la crearea omului.Toate creaţiile sunt supuse legilor universului, legi în baza cărora viaţa este generic  eternă şi  neîntreruptă, dar individual, ciclică, reînnoită periodic în alţi şi alţi purtători ai vieţii.

Ciclicitatea vieţii pe pământ, cercul vieţii, sunt marcate prin trecerea timpului, ca etape ale naşterii, dezvoltării, maturizării şi morţii individuale a tot ceea ce poartă viaţă. Pentru natură, cercul vieţii este împărţit în etape (sezoane-anotimpuri) anuale, pentru oameni şi animale, cercul vieţii este divizat în etape delimitat de stări biologice, adevărate anotimpuri şi ele. Aceste etape ale omului sunt  sinonime cu cele ale plantelor, ale vegetaţiei, ale naturii, omul fiind, la apariţia sa pe pământ, parte integrantă a naturii. Ca şi în această etapă a evoluţiei omenirii, de altfel, doar că acum omul ar vrea, în egocentrismul său,  să devină stăpânul naturii, să controleze mediul şi fenomenele naturale, viitorul planetei, fără a se întreba dacă îi este permis acest lucru. Înalta spiritualitate reliefează adevărul, acela că omul nu este Creatorul, ci este el însuşi creat, operă a marelui Creator. Raţiuniea, gândirea, sufletul şi spiritul i-au fost date pentru a cunoaşte binele şi frumosul, pentru a evolua şi a se autodepăşi, în armonie şi mediu prietenos, nu pentru autodistrugere. Iar pentru acest lucru, omul  trebuie să înceapă cu autocunoaşterea, cu  descifrarea misterelor propriei sale vieţi.

Similitudinea dintre ciclul vieţii umane şi ciclul vieţii naturii a fost remarcată şi reflectată prin diverse manifestări spirituale, artistic rudimentare, muzical iniţiatice, şamane, mistice, încă din perioada homo sapiens, a primelor grupări sociale de tipul familial, apoi al gintelor şi cele tribale. Fiindcă omul, prin structura lui mentală, spirituale, sentimentală, a fost şi este atras de misterele vieţii, a propriei lui vieţi şi a căutat mijloace şi metode a pătrunde aceste mistere, chiar şi parţial. Sau, cel puţin, crede că descifrează misterele vieţii, aliniind totul după propria lui capacitate de înţelegere şi propria viziune, transformate, ulterior, în adevărate ştiinţe de cercetare: psihologia, filozofia, sociologia, etc.

Dar, cel mai simplu şi, în acelaşi timp, mai profund mod pentru om de a-şi exprima viziunea asupra vieţii,  este arta. Arta, considerând şi muzica tot o formă artistic de exprimare.

Gândindu-mă doar la perioada renaşterii, a barocului, perioada clasică, romantică, profunzimea reprezentărilor etapelor vieţii naturii şi a omului, complexitatea acestora, frumuseţea reprezentărilor ne uimesc. Ne uimesc şi ne explică înalta spiritualtate umană, profunzimea şi marea importanţă a valorilor morale, spirituale, tradiţiile pe care omul şi-a clădit viaţa personală şi cea socială de-a lungul timpului, ani şi  secole la rând.

Acceptând, ca un fenomen inexorabil,  trecerea implacabilă a timpului şi, în acelaşi timp, a propriei sale vieţi, trecere remarcată prin diviziunile timpului şi prin momentele importante de  viaţă, prin etapele vieţii văzute ca adevărate anotimpuri,  omul  a simţit nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele, imortalizându-le, alături de cele mai importante momente sau întregi etape de viaţă. Şi, cei mai talentaţi oameni, şi-au exprimat sentimentele prin geniale opere de artă, lucrări muzicale, edificii (cele antice, de exemplu). Au pus suflet în aceste opere, arătându-ne că dacă partea materială care susţine  viaţa, vehiculul terestru, corpul, moare şi se transformă prin procese alchimice, partea spirituală, sufletul, este nemuritor.

Tocmai aceste două fenomene, contradictorii la prima vederea, moartea corpului şi nemurirea sufletului, arată complexitatea misterioasă, de neînţeles pentru om, a vieţii, a continutăţii, a permanenţei acesteia, dincolo de noi, de percepţia, de înţelegerea, de universul nostru personal, individual. Şi este valabil în întreaga natură, pentru tot ceea ce poartă sau este viaţă. Permanenţa şi continuitatea vieţii florei sunt conservate în sămânţă, iar pentru om, în copii şi nepoţi, în procreere.

Poate la aceste adevăruri s-au gândit şi marii artişi, compozitori, într-un cuvânt, creatori ai spiritualităţii umane, atunci când şi-au imortalizat gândurile în picturi sau prin divine compoziţii muzicale.

 

Cu gândul la muzică, privesc marea. Şi am impresia că zgomotul valurilor şi strigătul pescăruşilor se pierd, iar în minte îmi răsună acordurile Simfoniilor londoneze ale lui Franz Joseph Haydn,  simfonii pe care le-a compus privind apele Thamisei. Malul Tamisei a fost locul unde şi-a găsit inspiraţia,  privind apele zilnic, de dimineaţa până seara. Poate de aceea   sentimentele, gândurile şi le-a pus pe note muzicale în piese pe care le-a numit[1] Dimineaţa (Simfonia 6), Amiaza( 7), Seara (8). Gânduri profunde, despre viaţă şi misterele ei, despre nostalgia trecerii anilor.

Aceleaşi gânduri şi le-a pus pe acorduri muzicale în Oratoriul Anotimpurile, lucrare în care descrie cele patru anotimpuri ale naturii în consonanţă cu reflecţiile şi trăirile lirice despre  vieaţa liniştită de la ţară. Fiecare anotimp este descris de Haydn, folosind mijloace muzicale, prin ceea ce este specific. Primăvara, prin glasul păsărilor, vara, prin zgomotele unei furtuni, toamna, prin culesul roadelor, sau cântece pastorale, ca expresie a bucuriei de a trăi aproape de natură. Viaţa simplă şi curată din mediul rural este descrisă şi prin atitudinea şi bucuria vieţii exprimată de ariile personajelor principale ale oratoriului: Luca, tânărul ţăran, îndrăgostit şi fericit, Hanna, frumoasa ţărancă şi tatăl ei,  bătrânul Simon, om cu o filosofie simplă, practică, în armonie cu natura.  De aceea, „Anotimpurile” lui Haynd este  o lucrare monumentală, pe care aş asculta-o la nesfârşit, cu bucurie şi cu gândurile lăsate să zboare spre acele vremuri idilice.

La fel cum aş asculta la nesfârşit şi „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi[2], lucrare de o armonie , complexitate şi profunzime filozofică, spirituală,  aparte. Fiecare anotimp este  descris de Vivaldi atât de expresiv, încât ascultătorul îl recunoaşte fără să-l mai fi ascultat vreodată. De la dansul florilor şi cântecul păsărilor, primăvara, la nostalgia iernii, pe care o simţi atunci când auzi sunetul vântului rece, fiecare anotimp trece prin întreaga fiinţă a ascultătorului. Simţi vibraţile fiecărui anotimp dincolo de armoniile muzicale, ca o magie care te copleşeşte şi în care descopri însăşi viaţa, viaţa ta: primăvara este copilăria ta, cu bucuria renaşterii naturii şi descoperirea frumuseţii acesteia, de care devi conştient odată cu trecerea timpului, a zilelor, a săptîmânilor, apoi, a anilor. Primăvara este  începutul vieţii tale când descoperi, cu surprindere, ce înseamnă fiecare lucru care-ţi va marca viaţa.

Magia verii lui Vivaldi  este magia tinereţii, a focului dragostei, a pregătirii pentru  părăsirea cuibului părintesc. Este vârsta sentimentelor tumultoase, furtunoase, greu de stăpânit, a zborului spre noi ideauri, a viselor îndrăzneţe. Vise pe care, dacă nu le-ai împlinit, le vei realiza în toamnă, toamna maturităţii tale, când culegi roadele coapte la focul nerăbdării tinereşti, roadele bunei educaţii, a pregătirii profesionale. Toamna-maturitate este anotimpul recunoaşterii personalităţii tale, a consacrării ca om, ca membru al comunităţii, ca pater familias. Apoi, pe nesimţite, se instalează senectutea, iarna corpului fizic cu experienţa unei vieţi întregi, cu înţelepciunea care te ajută să-ţi pregăteşti trecerea într-o altă lume.

Vivaldi, în Anotimpurile sale, ne ajută să înţelegem trecerea de la o etapă a vieţii la alta, trecere lină prin moartea simbolică a etapei de viaţă precedente, ce ne lasă doar experienţa şi înţelepciunea acceptării inevitabilului transfer ce survine odată cu trecerea anilor. O etapă de viaţă, un anotimp al vieţii moare şi renaşte următorul, pe nesimţite, ca printr-o magie care ne farmecă şi ne distrage atenţia de la drumul propriei vieţi. Şi ne trezim în iarna melancolică a vieţii noastre, neştiind când au trecut anii, anii noştri, pe care, tot simbolic, îi putem retrăi prin copii şi prin nepoţi.

Nimeni nu a descris, la fel  ca Vivaldi, fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp, percepute şi filtrate  prin sufletul omului, care, speriat de fenomenele naturale, încearcă să le înţeleagă şi să se adapteze acestora, pentru a supravieţui. La fel ca plantele, păsările şi animalele, al căror exemplu îl urmează. Şi tot ca ele se bucură de lumina şi căldura soarelui ce răsare din nou după înspăimântătoarea furtună. Sentimentele de teamă şi bucurie, de tristeţe şi melancolie sunt atât de bine reflectate de Vivaldi, încât ai impresia că natura rezonează cu omul, preluându-i şi accentuându-i simţămintele, sentimentele. Este tocmai armonia dintre natură şi om, care stă la baza supravieţuirii specilor. Este armonia pe care Vivaldi ne-o dăruieşte, izvorâtă din sufletul lui.

Daruri nepreţuite, alături de darurile pe care ni le-au făcut mulţi alţi compozitori de geniu, printre care şi Beethoven, Ludwig van Beethoven, omul trist, neadaptat vremurilor sale, care şi-a luat energiile creatoare de la natura-mamă.

Misterul renaşterii sale permanente, în şi din natură, ni l-a descris în compoziţile sale despre armonia dintre om şi mama-natură, în Simfonia a 6 Pastorala, Sonata Primăverii pentru vioară şi pian, Sonata  28 Pastorala, Sonata  53 Aurora, şi multe alte lucrări sau părţi din renumitele lui lucrări muzicale.

Astfel, Beethoven vede şi descrie natura ca o expresie a trăirilor şi sentimentelor sale, pe care ea i le schimbă în bine. El descrie elementele, scenele şi fenomenele naturii aşa cum le simte, imaginile le filtrează prin suflet şi, apoi, pune în note muzicale sentimentele, nu imaginile unei naturi nude. Se apropie de natură cu tristeţe, cu dezamăgirea vieţii sale, preia optimismul şi frumosul naturii şi descrie scene idilice, romantice de-a dreptul, în care se regăseşte propria transformare, propria lui stare de spirit marcată de bucurie. Astfel se explică şi denumirea părţilor simfoniei şi ale scenelor descrise: Bucuria sosirii la ţară, Petrecere veselă ţărănească, Furtuna, etc. Simfonia Pastorală este o poezie lirică, ce ne duce spre pictarea scenei, cu totul altfel decât la Haydn, care ne poartă, în Anotimpurile, de la pictură la poezie.

Beethoven era preocupat de viaţa şi destinul omului, analizate  prin prisma propriei sale vieţi, viaţă pe care o considera ca o parte a naturii, a universului înconjurător, a societăţii, însă relativ independentă, liberă să-şi realizeze idealurile, chiar dacă mediul social îi era neprielnic, ostil. Binele şi bucuria, unitatea oamenilor  şi pacea pe pământ,   erau văzute ca valorile  indispensabile vieţii omului, în fiecare anotimp al său, de la copilărie, până la senectute. Acest lucru ni-l arată Beethoven în  Simfonia a 9-a Corala, numită şi Oda bucuriei. Începând cu haosul universal,  Beethoven ne conduce spre o stare meditativă, de reflecţie asupra vieţii, cu dezamăgirile, neliniştile şi tristeţea ei, cu întrebări asupra destinului şi puterea omului de a-şi schimba viaţa. Este momentul în care Beethoven însuşi triumfă asupra tristeţii şi dezamăgirii prin imnul închinat bucuriei. Imn universal al bucuriei libertăţii umane, pe care trebuie să-l învăţăm toţi oamenii, fiindcă este dedicat atât libertăţii, cât şi responsabilităţii fiecăruia din noi.

 

Am privit din nou turiştii care se plimbau, liniştiţi, veseli, pe promenadă. Se vedea bucuria vacanţei  pe feţele lor şi era bine acest lucru. Erau acolo copii, părinţi, bunici, ca exemple ai generaţilor prezente şi viitoate, anotimpuri ale vieţii. Şi eu m-am simţit bine, chiar bucuros,  gândindu-mă la simpozionul ospitalier, care se desfăşura în acea seară. Da, am ales un subiect frumos pentru expunerea mea. Voi  conferenţia pe tema  „Anotimpurile vieţii…”, aşa cum le-am simţit şi gândit, influenţat de spiritualitatea ospitalieră  aici, în Barcelona, pe malul mării, în ziua solstiţiului de vară.

M-am grăbit să plec spre Palau de la Música Catalana, să-mi întâlnesc amicii, să intru în atmosfera distinsă a spiritualităţii ospitaliere, a nobleţei cavalereşti, a celor care răspândesc spiritul umanitar al lui Frère Gérard L’Hoslitalier.

 

*

 

Spiritualitatea şi nobleţea ospitalieră, care caracterizează întreaga mişcare cavalerească din jurul Ordinului cavalerilor de Malta, au fost transmise de-a lungul secolelor, ca valori tradiţionale cavalereşti, generaţiilor de cavaleri, asigurând  continuitatea spiritului cavaleresc. Spirit trasmis de-a lungul anotimpurilor vieţii, marcând momentele importante din cercul existenţei Ordinului Ioanit, de la înfiinţarea acestuia, în 1113 A.D.(Recunoaşterea) şi până în zilele noastre.

Lanţul unităţii şi transmiterii acestor valori ospitaliere, din generaţie în generaţie, l-am descris în două din cărţile mele, dedicate cavalerilor ospitalieri: „ Sceptrul cavalerilor ospitalieri” şi Medalionul ospitalier” şi care se constituie ca adevărate cronici ale anilor de început al existenţei ordinului.

Înainte de a face câteva aprecieri asupra subiectului primei cărţi, m-am întrebat în ce categorie să o încadrez. Vei vedea de ce încep cu asta. M-am gândit că ar putea fi o carte istorică, deoarece se referă la evenimente din secolul al XII-lea, la prima cruciadă creştină, la apariţia Regatului Ierusalimului, înfiinţarea ordinului ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit, mai târziu, ordinul de Malta. Ar putea fi, la fel de bine,  o carte de acţiune şi mister, pentru că viaţa cavalerilor vremii se caracteriza prin acţiuni militare, cavalereşti, misterioase, cu viziuni şi vise premonitorii. Sau ar putea fi o carte poliţistă, pentru că o mare parte din subiect îl constituie o acţiune poliţistă desfăşurată în zilele noastre. Acţiune determinată de vechiul sceptru, simbol al cavalersimului. Şi, ca dilema să fie şi mai mare, evenimentele istorice, acţiunile cavalereşti şi cele poliţiste sunt descrise sub…sceptrul dragostei şi al nobleţei. A iubirii care uneşte personajele principale şi familiile lor, pe soţi, pe copii şi pe urmaşi, prin şi peste timp. Ar putea fi, deci, o carte de dragoste, având ca eroi cavalerii vechi şi noi, care participă la evenimente istorice prin acţiunile lor cavalereşti şi poliţiste, desfăşurate în veacuri diferite, şi legate unele de altele prin aceleaşi valori spirituale, prin legături de familie şi dragoste filială. Fiind o adevărată saga a familiei de Chamont, din Provence.

Am folosit, în scrierea cărţilor, căile spirituale, sentimentele şi emoţiile, pentru a facilita călătoria în timp şi spaţiu şi a participa la evenimentele descrise ca şi cum am fi noi personaje ale cărţii. La toate acestea se adaugă şi multe date reale, atestate istoric, asupra perioadelor descrise, asupra personajelor şi a evenimentelor istorice pe care le percepem ca aparţinând parcă  zilei de ieri, nu veacurilor trecute.

Romanul „Sceptrul  cavalerilor ospitalieri” este o saga a unei vechi  familii franceze, care  participă la principalele evenimente ale acelui secol al doisprezecelea. Spun asta deoarece istoria familiei continuă şi ea este descrisă şi  în următorul roman, „Medalionul ospitalier”. Familia de Chamont este o ficţiune, dar ar fi putut exista în realitate. Şi, cu certitudine, au fost şi sunt multe, multe astfel de familii care se aseamănă celei descrise în carte.

Cele două planuri temporale ale acţiunilor, trecutul şi prezentul, în succesiunea lor  naturală, ne aduc în atenţie modalităţile prin care familia îşi asigură continuitatea în timp. Şi anume, prin valorile spirituale  pe care le promovează bunicii şi părinţii şi-şi educă descendenţii, prin realizările lor aduse în folosul comunităţii, pe care generaţiile, una după alta, le consolidează şi le amplifică, consolidând renumele, prestigiul şi valoarea fiecăruia dintre descendenţi. Este mesajul pe care-l aduc din  mijlocul şi în numele vechilor familii, exemplificând cu cele provensale.

Aş putea spune că, prin descrierea modului de viaţă al generaţilor familiei de Chamont, încerc să pun în oglindă două mentalităţi, două seturi de valori, cele medievale şi cele moderne, chiar două civilizaţii, lăsând cititorii să aleagă, de la aceste civilizaţii depărtate în timp, valorile pe care le apreciază. Avem toţi şi latitudinea de a le păstra, de a le asimila, de a le transmite mai departe, copiilor şi nepoţilor noştri, trecând prin Anotimpurile vieţii.

Barcelona, iunie 2016

 

Copyright©2016 Toate drepturile rezervate autorulzui Michael Riche-Villmont. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale

[1] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/

[2] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-5-muzica-din-epoca-barocului/