Articol evidențiat

Deviza cavalerilor templieri. Scurtă istorie și semnificaţiile devizei templiere: „Non nobis Domine…”

                                                   Copyright©2015,Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont. Varianta de bază în limba franceză

Fragment din lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, autor Michael De Riche-Villmont.

“Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam!”

Este cunoscuta deviză şi rugăciune  a “Ostaşilor săraci ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”, din Ierusalim, pe scurt, cavalerii templieri. Deviză adoptată la începututile existenţei ordinului templier, în secolul al 12-lea  şi preluată de toate ordinele care se proclamă continuatoarele tradiţiilor templiere.

Dar ce semnifică această expresie, folosită în limba latină şi cum au ajuns templierii medievali să o adopte ca deviză şi crez spiritual?

Fraza  de mai sus nu este o expresie inventată de cavalerii templieri, ci Psalmul 113.9, cu următoarea formulare completă: “ Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău”[1]. De la prima cântare a acestul Psalm şi până la adoptarea lui ca deviză a cavalerilor-călugări creştini, au trecut 2000 mii de ani, iar adoptarea acestei devize nu s-a făcut întâmplător, ci în mod natural, în contextul  unei evoluţii spirituale parcă predestinată pentru temerarii ostaşi ai creştinătăţii.

Mai întâi, să vedem ce este Psalmul. Psalmul este o rugăciune de smerenie, de pocăinţă, sau de  laudă adusă Lui Dumnezeu, spusă în forma în care este scrisă în Cartea Cântărilor- Psaltirea. Cele mai vechi rugăciuni, sau cântări religiose creştine sunt psalmii, preluaţi din cultul iudaic. Psalmii, în număr de 151, sunt grupaţi în 5 secţiuni, aşa cum au fost ei categorisiţi în cartea ebraică Tora, grupare făcută după ceea ce ei exprimă: laudă, pocăinţă, durere, tristeţe. De aceea, Psaltirea a mai fost denumită şi Cartea sufletului.[2]

Psalmii, în limba ebraică, înseamnă Cartea Laudelor, fiindcă acestea laudă Lucrarea Domnului şi grija Lui faţă de toate fiinţele. Autorii Psalimilor au fost marii învăţaţi ai vechilor vremuri, adevăraţi iniţiaţi în ştiinţele spirituale, printre care şi religia: David, Solomon, Etan,Moise, Ezechia, ş.a. Regele David a scris peste 70 de Psalmi, Solomon a scris 18 Psalmi, printre care, se pare că şi Psalmul 113. Marii preoţi evrei nu au făcut altceva decât consemneze şi să grupeze Psalmii, ultimul grup de Psalmi, al 5-lea, fiind denumit PERFECTIUNEA ŞI LAUDA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. Din această secţiune face parte şi Psalmul 113: 9: cu formularea pe care am arătat-o: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău

Aşadar, Psalmul 113.9 arată că Gloria Lui Dumnezeu este atât de mare, încât nu numai oamenii îi cântă slava, ci şi marea, munţii, pământul şi râul Iordan. Şi această mare Glorie trebuie slăvită mereu, spusă şi cântată fiindcă mereu se manifestă Lucrarea Domnului. Pentru evrei, Psalmul are o semnificaţie deosebită, prin el îşi amintesc  mereu că Dumnezeu i-a salvat din Egipt, învăţându-l pe Moise ce să facă pentru a-I  elibera din robie.

Religia creştină a preluat Psaltirea de la evrei şi a introdus Psalmii în toate slujbele religioase, după criterii şi moment bine alese. Psalmul 113, de exemplu,  se cântă în săptămâna  Patimilor, înaintea Paştelui. Dar nu numai. Atât vechii evrei, cât şi preoţii şi călugării creştini cântau acest Psalm ori de câte ori se întâmpla ceva miraculous, neobişnuit sau obţineau un mare succes  în activitatea lor. Îl considerau o laudă adusă Domnului pentru măreţia şi bunătatea Lui în raport cu cererea şi neînsemnătatea omului faţă de Divinitate. În acelaşi timp, creştinii mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Fiul său a preluat păcatele omenirii şi că l-a înviat a treia zi după răstignire.

Mai târziu,  Psalmul a fost  spus şi cântat, ca rugăciune de mulţumire, de către creştini  atunci când au obţinut victoria în luptele pe care le purtau frecvent, atât în regatele  creştine, cât şi împotriva  celor de alte religii. Se considera  că biruinţa putea fi obţinută numai prin voia Domnului şi de aceea Îi aduceau cânturi de slavă. Din diferite surse documentare, aflăm că  Psalmul 113 a fost cântat frecvent de capelanii care însoţeau armatele creştine în prima cruciadă, astfel că rugăciunea, în forma pe care o ştim, “Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo da Gloriam!”  a devenit bine cunoscută şi cântată de ostaşii cruciaţi. Sau, mai bine spus, de atunci a început să fie des utilizată ca formă de mulţumire pentru orice victorie, mare sau mică.

Unul din momentele semnificative ale primei cruciade, în care cruciaţii au mulţumit Domnului rostind Psalmul 113.9, a fost lupta de la Cetatea Antiochia. Fiind în inferioritate numerică, după cucerirea cetăţii, în iunie 1098, armatele cruciate trebuiau să respingă un contraatac al armatei musulmane. Mobilizaţi de ştirea că în biserica cetăţii a fost găsită Lancea Sfântă, cruciaţii i-au învins pe musulmani.  Victoria cruciaţilor a făcut ca Psalmul să fie considerat o rugăciune foarte puternică , ce aducea  biruinţa creştinilor, iar după cucerirea Ierusalimului, în august 1099, a devenit un adevărat motto al noii frăţii cavalereşti, “Ordinul Sfântului Mormânt”. Templierii au adoptat acest motto-ul datorită faptului că cinci din cei nouă fondatori au fost, după unele date, cavaleri ai Sfântului Mormânt. Motto-ul a fost acceptat şi de Sain Bernard de Clairvaux, care considera, în lucrarea sa…. Că singurii adevăraţi cavaleri sunt membrii ordinelor militare religioase. Poate şi de aceea, acest motto-ul  a fost unul dintre cele mai cunoscute, cu semnificaţii şi efecte dintre cele mai profunde.

În perioada feudalismului târziu, după desfiinţarea oficială a ordinului, regăsim motto-ul pe multe construcţii din Anglia şi Scoţia, ceea ce denotă continuitatea existenţei şi manifestării spiritului templier.

Care este semnificaţia acestui motto?  Credem, în primul rând, că prin adoptarea acestui Psalm ca motto, templierii şi-au exprimat Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi închin viaţa mea  şi lupt în numele şi pentru Gloria Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină  şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Pornind de la faptul că Psalmul ar fi fost făcut de Solomon sau de David, după cum susţin mai mulţi cercetători, o altă semnificaţie ar fi aceea de continuitate a operei spirituale a celor doi regi. Căutarea Luminii şi Adevărului  Lui  Dumnezeu.  Regele David a primit mesajul Domnului pentru construirea Templului, iar fiul lui, regele Solomon,  l-a pus în practică, a ridicat magnificul Templu, care îmbină cele două laturi: cea materială şi cea spirituală. Rugăciunea de glorificare a Domnului întăreşte spiritual luptătorului, al templierului, renăscut în Templul lui Solomon ca nobil cavaler al lui Hristos. El, luptătorul,  apără credinţa creştină nu numai pe câmpul de luptă, ci şi spiritual, începând cu propria sa elevare spirituală.

Putem aprecia ca fiind o importantă semnificaţie a Motto-ului preluat din Psalm şi aceea de mobilizare religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii. Starea de spirit a luptătorului a fost şi este cea mai important armă a oricărui ostaş în bătălie, care asigură obţinerea victoriei, iar rugăciunea avea tocmai rolul mobilizator în luptă.

Un aspect interesant este şi modul de exprimare a rugăciunilor. Psalmii şi, în general rugăciunile creştine, erau spuse ca poezii rimate, poezii cu rima albă sau cântări. De fapt, mai mult de o treime din aceste rugăciuni erau cantate, uneori şi acompaniate de instrumente rudimentare, de epocă. Este o mare diferenţă între cântec şi cântare. Cântarea, foarte melodioasă,  conţine  în textul său  pilde sau postulate cu o mare încărcătură de înţelepciune. Însăşi noţiunea de Cântare înseamnă  „luminare” sau „înțelepciune”, ceea ce explică de ce Psalmii au fost numiţi şi Cântări.[3]

Aspectul nu  a scăpat atenţiei marilor compozitori care au compus muzică pentru diferiţi Psalmi. Psalmii, ca lucrare muzicală, au o armonie cu totul deosebită prin marea încărcătură spirituală şi muzicalitatea specifică rugăciunilor religioase.

Psalmul 113.9 este o cântare, la fel ca celelalte rugăciuni din Psaltire, cu o melodică   inconfundabilă.

Recitat, scris sau cântat, motto-ul  templier a fost şi rămâne o expresie plină de semnificaţii, de înţelepciune, care a transces timpului şi vremurilor, poate şi datorită simbolismului său complex. 

   Copyright©2015,Toate drepturile aparțin autorului Michael de Riche-Villmont. Varianta de bază în limba franceză         

[1] Catholic Encyclopedia, Psalms

[2] Lea Mazor, 2011, „Cartea Psalmilor”, Berlin

[3] Oxford Dictionary of the Judaic religion,  Oxford University Press

Articol evidențiat

ÎNFIINŢAREA ORDINULUI CAVALERILOR TEMPLIERI ȘI EDICTUL REGAL TESTAMENTAR TEMPLIER

Clarificări istorice:   ipoteza desfășurării, în epocă, a ritualului de confirmare a înființării ordinului cavaleresc al templului şi a Edictului Regal (edict testamentar şi de confirmare a înfiinţării Ordinului cavaleresc)

 De-a lungul vremii, despre înfiinţarea, existenţa şi desfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici) s-au scris tomuri de lucrări, s-au exprimat nenumărate opinii, ipoteze şi întrebări. Acest lucru s-a datorat nu numai interesului deosebit de  care se bucură ordinul cavalerilor  templieri în rândul istoricilor, dar şi relativ puţinelor documente istorice din epocă, referitoare la  acest ordin cavaleresc.

În zilele noastre putem avea o imagine, destul de conturată, despre acest ordin, pe baza şi a altor dovezi, scrise sau arheologice, adunate de pasionaţii cercetărilor istorice. Dar foarte multe din acţiunile templierilor, din ritualurile lor secrete, religioase şi ezoterice, au rămas necunoscute, sau la stadiul de opinii şi ipoteze. La fel de puţine date atestate sunt  şi  despre înfiinţarea ordinului, despre tezaurul său fabulos, după cum se spune, despre  desfiinţarea ordinului şi dispariţia templierilor din viaţa militară şi religioasă a vremii.

Să ne oprim doar asupra înfiinţării Ordinului Cavalerilor Templieri. Este aproape unanim recunoscut faptul că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, în Ierusalim, de un grup de nouă cavaleri cruciaţi.

Dar am putea răspunde la multele întrebări referitoare la înfiinţarea ordinului? Ca, de exemplu: în care lună a anului a fost confirmată înfiinţarea ordinului templier; s-a desfăşurat un ritual religios, o slujbă religioasă de consacrare a ordinului? După regulile cavalereşti, s-a desfăşurat un ritual de consacrare a membrilor, cavaleri ai ordinului? Ca aspect formal, în ce mod, scris sau verbal, a luat sub autoritatea sa, regele Baldouin II, ordinul templier, de  la înfiinţarea acestuia şi  până la recunoaşterea de către Biserică?

Deşi nu avem date istorice pe baza cărora să răspundem cu o anumită certitudine la aceste întrebări, putem formula o opinie, cu un mare grad de probabilitate. Opinia noastră se bazează atât pe datele istorice generale despre ordinul cavalerilor templieri şi peroanele implicate în înfiinţarea lui, cât şi pe regulile şi cutumele nobiliare din epocă.

Ipoteza pe care o emitem  se referă la împrejurările înfiiţării ordinului şi la  edictul regal de consacrare a acestui ordin. Credem că un asemenea eveniment, cel de anunţare a înfiinţării unui ordin cavaleresc, militar şi religios, s-a făcut printr-o ceremonie, cun un ritual adecvat şi a fost emis un edict regal   pentru recunoaşterea ordinului templier, cel puţin pentru a dovedi Bisericii susţinerea lui în regatul Ierusalimului.

Această opinie am expus-o în lucrarea „Saint Bernard şi ordinele cavalereşti” şi în romanul istoric „Chemarea Templului secret”.

Prezentăm, aici, un extras din lucrare[1].

……Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei sale, datorită personalităţii lui Bernard  de Clairvaux şi a doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor organizaţii înfiinţate în epocă.  Vorbim de organizaţii ce aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi  credinţa creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene, primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă cistercieni.

Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara, Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos, Portugalia,  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du  Templiers).

În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea, având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid turc.  În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa, Antiochia şi Tripoli.[1]

După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele  egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru că  armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar  şi de Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip militia Cristi.

Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a reluat activitatea şi s-a consolidat  Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin călugăresc. Misiunea lui era  ajutorarea şi îngrijirea pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile regatului, fiind recunoscut ca atare în anul  1113, de către Papa Pascal al II-lea[2]. Existenţa şi acţiunile acestui ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,  insuficiente.

Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele ordinului  provenea de la Templul lui Solomon din Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au  stabilit sediul. Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri, dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă[3].

Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei. Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul 1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul viitorului ordin templier.

Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier. Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai mult cavalerismul şi formele de luptă.

Textul cartei  iniţiale a noului ordin cavaleresc religios, cuprindea doar câteva reguli monahale, religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.

1.O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,  credem că anunţul oficial despre înfiinţarea  ordinului cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august 1118, la Biserica Sfântului Mormânt.

Ipoteza pe care o emitem şi în care credem,  este plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului templier. In primul rând, este data la care a început prima cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment deosebit de important pentru regat şi întreaga creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei  ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând, templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria, considerând-o  adevărata patroană a ordinului.

De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă parte,  membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod natural, la Sfântul Mormânt.

2.Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,[4] cereau un înfăptuirea unui anumit ritual[5] pentru ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea  pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată în  momentul îndeplinirii efective a ritualului.

Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc, militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler. Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier, ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin ritual, să le fi  acordat membrilor ordinului, titlul de nobili cavaleri ai regatului  Ierusalimului. Credem că ar fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi din orient.

În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti, regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem convingerea că a făcut acest lucru.

Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.  Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele pentru  înfiinţarea ordinului cavaleresc, în  prezenţa înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la acea dată, 1118,  ordinul templier era văzut în Ierusalim sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al Ierusalimului.

3.Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin diverse arhive creştine.

Barcelona, sept 2015

Autor Michael Riche-Villmont

Copyright©2015 Toate drepturile apartin autorului. Varianta de baza este in limba spaniola

[1]  René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin,‎ 1936, édition 2006 en 3 volumes.

[2] Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

[3]Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud,‎ 1843

[4]Barthélemy Dominique – L’Ordre seigneurial: XIe – XIIe siècle, Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris: Editions du Seuil, 1990, ISBN2-02-o11554-9

[5] Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I,  ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2014.

Ce părere aveţi despre această ipoteză? Este plauzibilă? Aştept cu interes părea dvs. pe  michaelvillmont.eu/blog  ca să dezvoltăm şi alte ipoteze.

Recenzie: Cavaleri și ordine cavalerești – Culegere de Eseuri

          (Istorie, simbolistică și spiritualitate)

Istoria și simbolismul cavaleresc în eseuri…Captivant….

             Este un fapt cunoscut că, în majoritatea țărilor,   a crescut constanstant interesul  pentru cunoașterea valorilor morale și spirituale cavalerești medievale, autentice. Dacă în țările cu vechi tradiții nobiliar-cavalerești din Europa occidentală, deci și în Peninsula Iberică, a crescut preocuparea intelectualității tradiționale pentru redescoperirea  și aprofundarea  valorilor social-morale și spirituale ale cavalerismului medieval, în celelalte țări, spiritualitatea cavalerească se afirmă prin extinderea  transnațională a activității asociaților populare spirituale cu preocupări istorice cavalerești.

          Consolidarea tradiționalismului și creșterea preocupării oamenilor pentru spiritualitate, în general și spiritualitatea cavalerească, în particular, are cauze obiective, social-morale, pe care nu le analizăm aici, dar existența acestui fenomen, salutară în esență, presupune existența unor unor căi de cunoaștere.

Demersul nostru  de a scrie și publica o culegere de eseuri și articole privind aspecte inedite ale spiritualității cavalerești  medievale, are ca scop punerea la dispoziția celor interesați de materiale de studiu, poate alternative și a crea o bază de discuții pe subiect.

Toate eseurile  aduc  clarificări asupra unor elemente necunoscute, sau controversate din istoria, simbolistica și spiritualitatea unor cunoscute ordine cavalerești și personalități istorice medievale, cu relevanță în istoria Peninsulei Iberice, dar și momente din activitatea spirituală cavalerească actuală a cavalerismului spaniol, prezentarea unor sărbători cu totul deosebite, a unor obiective istorice spaniole.

Fiind eseuri, trebuie tratate ca atare, fără a avea condiționalitatea unor lucrări științifice, deși documentarea a fost deosebit de riguroasă.

Cuprins

Partea I. Nobleţe, cavaleri, cavalerism

1.Spiritualitate cavalerească       ………………………5

2. Nobleţe, cavaleri, cavalerism……………………………..13

3. Ordinele cavalerești/nobiliare. Noțiune și

         evoluție  istorică…………………………………………..23

4. Ordinele cavalerești medievale/nobiliare.

Simbolistică, filosofie  și spiritualitate…………………….38

5. Femeile si ordinele cavaleresti, în evul mediu

     (Tortosa, sărbătoarea  Virgen  de la Cinta)………….57

5.1. Recenzie:    Romanul „ Fantomele din Tarragona”-        

         Legenda unei femei cavaler, eroină iberică………73

6.   Ordinele  cavalerești medievale și rolul lor social   în epocă………………………………………………………………….76

7. Ordinele cavaleresti/nobiliare în societatea medievală           Alegerea maestrului și a comandorilor…………………….86

8. Cavalerii medievali-educație cavalerească……………90

Partea II. Cavalerii ordinului templului din Ierusalim..98

1. Înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri

– clarificări istorice………………………………….….103

2.Simbolistica furtunii ……………………………….110

3. Sărbătoarea  Crăciunului la Templierii de Monaco..124

4.Drapelul templier-simbolistica si spiritualitate……….134

5.  Cavalerii templieri și  francmasoneria,                               

                     (Istorie și simbolistică) ……………………….146

6 Cavalerii templieri și casatoria……………………………..162

7.Lumini și umbre în istoria ordinului Templului

      din Ierusalim…………………………………………………….169

8.Ordinul cavalerilor Templului – La reception/

primirea noilor membrii ………………………………………….182

Partea III. Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului

 Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta

1Cavalerii de Malta – de la călugări sanitari,   la              

                                   corp militar de elită…………………..197

2.Remember Ierusalim, anul  1099 d.Hr. ……………………208

3. Cavalerii de Malta. In memoriam Frère Gérard………..225

4. Gânduri despre Educaţie…Nobleţe…………………………232

5. Spiritualitate. Anotimpurile vieţii……………………………240

6.Cavalerismul de astăzi, tradiţie sau modernism?………..253

        Odată cu trecerea timpului,  a intervenit şi adaptarea asociațiilor comunităţilor pseudo cavalereşti (spirituale, iniţiatice, etc.) la  fiecare etapă istorică, lucru firesc, pentru că aceste comunităţi au evoluat în cadrul societăţii. Adaptarea şi modernizarea asociațiilor pseudo  cavalereşti, iniţiatice, spirituale este un proces obiectiv ce se face prin membrii acestei comunităţi, oameni de elită ai societăţii, promotori, în majoritatea cazurilor, ai modernizării societăţii, păstrând, însă tradiţia.

        Se poate constata uşor că toate vechile comunităţi pseudo cavalereşti şi-au adaptat chiar scopul şi misiunile, dar au păstrat regulile de bază ale existenţei lor, ritualurile, doctrina şi spiritualitatea. Tocmai acest fenomen al continuităţii lor spirituale arată necesitatea existenţei acestor asociații și  comunităţi în societatea moderă, fiind un  factor de echilibru în contextul apariţiei unor false valori morale şi a ofensivei falsului multiculturalism. Toate aceste vechi comunităţi pseudo cavalereşti, la fel ca şi celelalte comunităţi  iniţiatice, spirituale, au devenit, pentru membrii lor,  adevărate şcoli de spiritualitate elevată, de educaţia tradiţională, de promovare a credinţei creştine, a vechilor valori umane. Atât ele însele, cât şi membrii acestor comunităţi contribuie la menţinerea în societate a vechilor valori morale, spirituale, familiale, prin aceea că sunt ele însele elite ale întregii societăţi şi exemple educaţionale, comportamentale, de atitudine spirituală tradiţională.

         Rolul educativ al comunităţilor pseudo cavalereşti, promovarea valorilor tradiţionale locale şi naţionale, dezvoltarea şi adaptarea spiritualităţii cavalereşti creştine la evoluţia societăţii este, după cum am constatat, o realitate a zilelor noastre, ceea ce face ca spiritul cavaleresc să fie mereu mai popular şi atractiv. Cu o singură condiţie: să promoveze tradiţionalismul pe baza căruia s-a format această formă de spiritualitate.

Eseu: …Spiritualitate cavalerească…

2017Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului Michael Riche-Villmont

… Ziua de 5 ianuarie. Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri. Missa aniversală ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios din atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

Retrăirea unor astfel de momente impresionante, care te apropie de Spiritul Divin şi te ajută să înţelegi esenţa vieţii, ceea ce este cu adevărat important, bun şi înălţător în viaţă, este o cale spre cunoaşterea de sine. Cunoaşterea profunzimii, frumuseţii şi înţelepciunii propriului spirit, izvorât din Sfântul Spirit, pe care Omul l-a primit încă de la facerea lumii. Amintirea şi retrăirea, repetată, a tuturor evenimentelor care ne-au impresionat spiritual, ne ajută să ne îmbogăţim propria viaţă spirituală, să ne facem prezentul şi viitorul mai frumoase, armonioase, profunde şi utile. Fiindcă esenţa omului este spiritualitatea, pe baza căreia se formează conştiinţa şi atitudinea.

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă, misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

O astfel de colectivitate este şi cea cavalerească, formată din persoane cu preocupări spirituale. Cu origini în evul mediu, ordinele cavalereşti aveau un dublu caracter: militar şi spiritual-religios. De aici rezultă şi misiunile lor. Spre deosebire de ordinele dinastice ( Ordinul Jartierei, cel mai important ordin cavaleresc englez, înfiinţat de Eduard al 3-lea în anul 1340, Ordinul lânii de Aur, înfiinţat în 1429 de Ducele Burgundiei, Filip al 3-lea, Ordinul St Michael, înfiinţat de regele Franţei Louis al 11-lea, în anul 1469, L’ordre de Grimaldi, înfiinţat de Prinţui Rainier al 3-lea, în 1954, etc.) şi alte ordinele nobiliare, formate din nobili recompensaţi de rege pentru loialitate şi servicii deosebite. Ordinele cavalereşti, printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri , înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli sprirituale.

Spre evul mediu târziu, odată cu retragerea totală a ordinelor cavalereşti în Europa, acestea au intrat în declin, primind un caracter onorific ( excepţie face ordinul cavalerilor templieri, desfiinţat în 1312). Este şi perioada când multe ordine cavalereşti îşi pierd caracterul nobiliar, cu excepţia ordinului de Malta. Unele ordine au devenit preponderent religioase, ca ordinul Sfântului Mormânt.

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca mișcare populară, consecinţă a noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu, Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis . ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi, unele din ele, devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece multe din noile ordine populare se preocupă de cunoaşterea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale. Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti (populare) devenind adevărate şcoli spirituale. De fapt, dezvoltarea spirituală a omului nu se poate face în afara comunităţilor locale, naţionale şi a mişcărilor spirituale internaţionale. Studiate cu atenţie, ordinele cavalereşti pot fi un exemplu de păstrare a caracteristicilor şi valorilor naţionale, în contextul agresivităţii mondializării, a tendinţelor uniformizării culturale.

Dezvoltarea spirituală a persoanei nu se poate face nici în afara familiei. Educaţia copilului începe de la naştere, fiecare bună şi respectabilă familie are propriile obiceiuri şi tradiţii, propriile principii de viaţă şi valori morale, izvorâte din credinţa creştină, iar toate acestea duc la buna educaţie a membrilor familiei. Apoi, după ani, când adultul a dovedit societăţii, prin realizările sale familiale, profesionale, spirituale, că este o personalitate proeminentă, demnă de respect, este invitat să adere la comunitatea cavalerescă, devenind un „spirit nobil”. Aceasta este adevărata înnobilare a membrilor ordinelor cavalereşti populare, confirmarea şi consacrarea „nobleţei spirituale” a noului membru al ordinului cavaleresc. În acest fel, nobleţea sângelui şi-a găsit o compensare prin descendenţa dintr-o respectabilă veche familie de intelectuali, de gânditori, de creatori, care transmit c opiilor nobleţea spiritului, ca pe o moştenire nobiliară. Prin aceşti oameni se menţine caracterul elitist al ordinului.

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature, cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul tinerilor, invită numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine.

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. Pe scurt, un spirit nobil se remarcă prin virtuţile sale creştine: credinţă, modestie, compasiune, loialitate şi demnitate, curaj şi responsabilitate, o educaţie rafinată, respect pentru ceilalţi oameni, o personalitate distinsă, puternică, demnă. Desigur, oamenii de mare valoare morală, spirituală şi profesională constitue o colectivitate, o lume exclusivistă, dar exclusivistă este însăşi comunitatea cavalerească, ce cuprinde, tocmai astfel de oameni, exemple pentru cei care bat la porţile templului cavaleresc. Ei sunt creatorii a ceea ce este bun şi frumos în societate, spirite vizionare care privesc şi înţeleg ceea ce este dincolo de lumea materială, cei care prin creaţiile lor de avangardă artistice, literare, muzicale deschid porţile lumii spirituale. Ei ne arată misiunea cavalerismului modern, (dar tradiţional în acelaşi timp) şi armele cavalerului: educaţia, arta şi cultura. Şi, înainte de toate, simbolurile, alegoria şi cuvântul, cuvântul bun şi frumos, cuvântul care alintă, încurajează, mobilizează spiritele adormite, cuvântul care te înalţă spre spiritul divin.

Acesta este este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried. Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Sau ar trebui să fie. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

Vedem, deci, că ordinele cavalereşti tradiţionale din zilele noastre, ca şcoli de educaţie spirituală, morală, civică şi socială, au ele însele o structură spirituală: nivelul de educaţie şi al evoluţiei spirituale determină gradul, funcţia şi demnitatea pe care membrii le au în ordin, determină prestigiul şi autoritatea lor morală în faţa celorlalţi membrii. Spiritualitatea devine factorul, preocuparea, starea de spirit şi modul de viaţă care uneşte membrii comunităţii cavalereşti. Altfel, ordinul, comanderiile îşi pierd tocmai esenţa lor spirituală, pe baza căreia ele fiinţează. Spiritualitatea… Esenţa fiinţei umane, stare de iluminare divină şi cale de înălţare ca fiinţă superioară, raţională, cu profunde sentimente, conştiinţă şi valori, care-ţi dă privilegiul de a fi printre elitele înţelepte cu suflet bun. Spirit dobândit în familie, prin educaţie şi pregătire, ca un mod de viaţă.Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni. Sub multiplele ei forme de manifestare, reuşeşte să unească oamenii prin credinţa lor creştină, sub sceptrul Binelui şi Frumosului, al Compasiunii şi Responsabilităţii. Dar, noi, suntem într-adevăr oameni spirituali? Suntem spirite nobile? Barcelona, ianuarie 2017Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.

RECENZIE „ SAINT BERNARD DE CLAIRVAUX ŞI ORDINELE CAVALEREŞTI”

         La recomandarea unui prieten, pasionat şi el  de istoria cavalerismului medieval, mi-am  procurat lucrarea, în limba romană, „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti”,  autor Michael Riche-Villmont.  Cunoşteam câteva date despre cuntribuţia înaltului prelat Bernard de Fontaine  la organizarea şi dezvoltarea ordinului cavalerilor templieri, mai ales din articolele, multe şi interesante pe care le-am găsit pe Internet, dar şi   în câteva cărţi  publicate în Franţa.     Însă lucrarea menţionată  mi-a dat o altă perspectivă asupra influenţei  învăţatului călugăr asupra cavalerismului medieval.  După ce am început să citesc lucrarea, i-am mulţumit prietenului pentru recomandarea făcută. Iată de ce.

         

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 3.1-Bernhard_von_Clairvaux_Initiale-B.jpg

Dar, înainte de a formula regulile de bază ale vieţii membrilor ordinului cavaleresc, călugărul Bernard de Fontain  a revoluţionat doctrina religioasă şi viaţa monahală prin înfiinţarea Ordinului Cistercian, pe baza regulilor augustine şi benedictine, sintetizate în Carta Caritatis. Pe baza acestor reguli, a întocmit începând cu anul 1127, la solicitarea nepotului său, cavalerul André de Montbart,  Carta Latina, un adevărat statut şi îndreptar al ordinului religios şi militar al Cavalerii Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, din Ierusalim, în latină „Pauperes Commilitones Christi Templique Salomonici”. Statutul a fost completat ulterior de mai mlte ori, în 1132 chiar de către Bernard (devenit stareţ de Clairvaux), prin De laude Novae militiae Templi. Tot el a stabilit cum  trebuia să fie uniforma şi echipamentul militar al templierilor, luând ca model îmbrăcămintea albă a călugărilor cistercieni. În anul 1129, în urma Conciliului de la Troyes, a obţinut recunoaşterea papală pentru ordinul templier, urmat de numeroase privilegii.

        Cartea descrie pe scurt viaţa exemplară a călugărului Bernard de Clairvaux, în contextul  evenimentelor istorice ale secolului al XII-lea şi prezintă  o sinteză a concepţiei a lui Bernard de Clairvaux despre misiunea cavalerismului timpului său, un adevărat îndreptar al organizării şi misiunii corpului cavaleresc militar-creştin. El fundamentează  doctrina ordinului cavaleresc al templierilor,  devenită în timp un adevărat spirit templier, model  viabil pentru multe alte ordine cavalereşti înfiinţate în secolele XII şi XIII.

         Cred, fără a exagera, că lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” este o carte de referinţă în lumea cavalerismului modern. Şi, după câte am aflat,  singura cu acest subiect complex, structurat  unitar, apărută în Europa, în limbile franceză, spaniolă  şi română.

        Când afirm acest lucru am în vedere  câteva aspect care descriu contribuţia Sfântului Bernard la apariţia şi dezvoltarea multora din ordinele cavalereşti ale vremii, ce fiinţează, într-o formă sau alta şi în zilele noastre.

            *  Saint Bernard a întocmit, personal, Carta Latina, statutul ordinului templier, cu toate regulile pe care le cunoaştem astăzi, specifice perioadei medievale: depunerea jurămintelor de sărăcie, obedienţă şi castitate; primirea în ordin  numai a membrilor de origine nobilă; ierarhia internă strictă; a descris scopul şi misiunile templierilor; a prevăzut  organizarea administrativ teritorială ca o adevărată societate multinaţională; organizarea comanderiilor s-a făcut după modelul mănăstirilor cisterciene; îmbrăcămintea templierilor era îmbrăcămintea cisterciană adaptată la cerinţele războiului; a stabilit clar şi concret obligaţiile membrilor ordinului, etc.

           * După moartea  călugărului Bernard,  în 1153, ordinul cistercian a continuat să influenţeze lumea cavalerismului, contribuind direct la înfiinţarea şi a altor ordine cavalereşti, după modelul ordinului templier, ordine care există şi astăzi, fără întrerupere.  Cele mai semnificative ordine care au primit un astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul de Calatrava, din Castilia, Spania;  Ordinul de Alcantara, Leon;  Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de São Bento de Avis), Portugalia; Ordinul lui Cristos, Portugalia  şi altele. Acestea au fost   înfiinţate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

           * M-am bucurat să aflu despre  înfiinţarea, de către ordinul Cistercian, a Mănăstirii Igriş, în vestul ţării, judeţul Timiş. Lăcaşul a fost  ridicat  de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179. Cistercienii au ridicat şi mănăstirea de la  Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă de  abaţia-mamă din Igriş.

           * Din cartea autorului Michael Riche-Villmont am aflat şi despre stilul cistercian în arhitectură şi construcţii. Astfel, de la primele mănăstiri cisterciene, începând cu cea de la Clairvaux, a fost  folosit un nou stil arhitectural, cel gotic, sobru, moderat  dar frumos, care a înlocuit stilul romanic, folosit de vechii arhitecţi şi constructori. Stilul s-a cristalizat pe parcursul n construirii a peste 2000 de biserici şi complexe mănăstireşti. Aceştia erau organizaţi pe grupuri, ateliere de lucru independente şi foloseau secrete şi ritualuri religioase cu influenţe ezoterice. Acele ritualuri şi secrete arhitecturale  au fost  preluate de templieri, pentru construirea forturilor, cetăţilor şi bisericilor proprii.

          * Lucrarea istorică  „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” aduce şi alte aspecte inedite, care sunt în discuţia istoricilor templarismului.

        – Autorul a lansat teoria primei confirmări a  Ordinului Templier, în 15 august 1118, printr-un ritual religios, desfăşurat  în prezenţa regelui Baldouin II şi a Patriarhului latin al Ierusalimului, Gaumount, urmat de un ritual cu tentă ezoterică, unde au participat numai cei nouă cavaleri fondatori.

       În cadrul ritualului cavaleresc religios, Baldouin II a înnobilat atât Ordinul, cât şi pe  cavalerii templieri, cu titlul de nobil de Ierusalim, pentru ridicarea prestigiului acestora în lumea nobiliară.

       – În carte s-a lansat teoria, necontrazisă până acum, despre existenţa  unui Edict regal de confirmare a ordinului templier şi  de înnobilare, cu prevederi testamentare. „Ceea ce eu, Baldouin II, Rege al Locurilor Sfinte fac, nici un alt om nu poate desface”. Ceea ce înseamnă, subiectiv,  că ordinul a fost confirmat pentru vecie.

       – În lucrare se fac menţiuni şi despre cuvintele testament ale Marelui Maestru Jaques de Molay, pe care acesta le-ar fi rostit înainte de a fi ars pe rug. Acesta ar fi făcut referire la edictul regelui Baldouin II, al cărui conţinut l-a întărit cu propriile sale cuvinte.

       – Aflăm din lucrare date inedite despre ordinele cavalereşti iberice, inclusiv despre rolul Ordinului lui Cristos în descoperirile geografice ale noilor teritorii de peste mări, de către cavalerii portughezi.

       Citind cartea, m-am convins că  nu poate fi  cunoscută lumea şi spiritul templier, fără a cunoaşte viaţa Sfântului Bernard de Clairvaux. Şi subscriu, în continuare, la acest lucru.

         Autorul lucrării a descris, în câteva cuvinte adevărata personalitate a Sfântului Bernard: „Saint Bernard de Clairvaux a fost   Cavaler al Bisericii şi Patron al cavalerismului”, afirmaţie pe care o accept fără rezerve.

         Deşi se adresează în special istoricilor, cartea este uşor de citit, autorul folosind un stil apropiat de cel beletristic, tocmai pentru a ne ajuta să înţelegem noi, cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi, datele inedite despre istoria cavalerismului european.

Notă:

              IGRIŞ

Mănăstirea de la Igriş[1] a fost construită de călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne, în anul 1179.

”După doi ani de amânări, zece călugări au fost trimişi la graniţa de est a Sfântului Imperiu Roman, în regatul Ungariei, pentru a căuta un loc adecvat ridicării unei mici mănăstiri cisterciene. Locul găsit se afla undeva spre estul regatului, în ţinuturile valahilor. Atât ţinutul, cât şi locuitorii băştinaşi i-au impresionat pe călugării franci, care au comunicat decizia lor reginei Ungariei, originară din provincia Burgundia. Cu ajutorul reginei Anna de Châtillon, soţia regelui Bella al III-lea al Ungariei, călugării au construit monumentala mănăstire, lucrări care au durat mai mult de un an. După construirea lăcaşului, cei zece călugări au rămas la mănăstire,  ridicată imediat la rangul de abaţie.

 Mănăstirea a fost împroprietărită cu teren agricol şi ceva pădure de şes, organizându-se după toate regulile cisterciene. Se pare că printre călugări şi fraţii laici erau şi localnici vlahi, trecuţi la religia catolică şi primiţi în ordinul cistercian.

Călugării franci rămaşi la  mănăstire, au pregătit  spiritual novicii pe care i-au consacrat, apoi, drept călugări cistercieni. Se spune că numele mănăstirii provine de la cuvintele  eg res, însemnând Poarta către cer. Destul de repede, mănăstirea a devenit o adevărată şcoală spirituală, călugării au amenajat, în abație, o sală cu foarte multe cărţi, manuscrise şi papirusuri, procurându-şi lucrări ale grecilor antici şi ale învăţaţilor vremii.

         Ajungând o abaţie puternică, bine organizată, călugării abaţiei de la Igriş au construit o altă mănăstire în Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă a abaţiei-mamă.[2]

         Atât de importantă a devenit mănăstirea în regatul Ungariei, încât, se spune că, în mănăstirea de la Igris, ar fi fost înmormântaţi Yolanda de Courtenay, soţia regelui Andrei al II-lea şi fiul regelui Bella.

         Din nefericire, această aşezare monahală a fost distrusă de tătari, la şaptezeci de anii de la ridicarea ei.”…

Localitatea este amplastă pe malul stâng al Mureșului, langa orașul Nădlac.


[1] K. Juhász, Die Stifte der Temeswares Diözese   im Mittelalter, Münster 1927

[2]    Andrei Adrian Rusu -Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Presa Universitară Clujeană 2000

Recenzie: Romanul „Miravet – misterul manuscrisului”

                                       autor Michaël Riche-Villmont

           Romanul „Miravet, misterul manuscrisului” mi-a atras atenţia datorită încărcăturii istorice a castelului cu acelaşi nume, Miravet, binecunoscut fort templier din provincia Tarragona. Apoi, după ce am început să citesc romanul, m-a impresionat datorită subiectului deosebit de interesant, despre viaţă şi iubire, despre  destin şi neprevăzut. Şi despre oameni şi spirite.

           Localizarea acţiunii romanului mi s-a părut foarte inspirată. Castelul Miravet, situat în provincia Tarragona, pe o stâncă ce domină malul drept al râului Ebro, a fost ridicat de cavalerii templieri în secolul 12, pe ruinele unui vechi fort maur. Castelul, construit în stilul cistercian al călugărului Saint Bernard de Clairvaux, cuprinde două elemente definitorii ale templierilor: spaţiul spiritual, religios, sobru, ca o adevărată mănăstire, în interior  şi fortul cu zidurile de apărare, care proteja întregul complex de spiritualitate şi de apărare. Castelul Miravet a avut un important rol în dezvoltarea ordinului templier în întreaga zonă a fostului regat al Aragonului, până în 1308, când a fost predat de către apărătorii templieri, regelui James II. În 1317, castelul a fost donat cavalerilor ospitalieri (ioaniţi).

          Martore la nenumărate evenimente cavalereşti, drame, fapte de eroism, zidurile şi subteranele castelului ascund şi multe mistere, care stau la baza legendelor ce au apărut de-a lungul timpului, despre castel şi apărătorii lui.

          Una din legende, despre spiritele a şase templieri martiri, care s-au sacrificat pentru apărarea castelului împotriva armatei lui James II, în 1308, este descrisă în „Miravet- misterul manuscrisului”, roman scurt, alert şi plin de surprize. Legenda spune că în acel an nefast, 1308, când cavalerii  templieri au hotărât să predea castelul regelui, beneficiind de iertarea acestuia, şase cavaleri s-au retras în turn, numit apoi „turnul însângerat”,  unde au continuat lupta până şi-au pierdut viaţa. După moarte, spiritele lor au continuat să apere castelul împotriva oricăror duşmanii, fantomele acestora fiind văzute de nenumăraţi vizitatori.

         Profesorul de istorie  Ernesto de Colla, de la Universitatea din Barcelona, în împrejurări surprinzătoare, intră în posesia unui vechi manuscris templier. Interesul lui faţă de manuscris creşte sub influenţa unui sentiment premonitor, iar cercetările pe care le desfăşoară îl conduc la castelul Miravet, unde întâmplările inexplicabile îi dezvăluie noi mistere despre templieri şi …despre strămoşii lui. Chiar cercetările devin o adevărată aventură, personală şi profesională, care îi schimbă complet cursul vieţii şi-l pun în pericol de moarte.

        Aventurile tânărului profesor, misterele castelului Miravet, întâmplările primejdioase prin care trece personajul principal al romanului, ne poartă pe noi, cititorii, prin timp şi spaţiu, în mijlocul evenimentelor din 1308, apoi trăim alături de el  momente dramatice, stări de incertitudine, trăiri emoţionante atunci când este pe punctul de a-şi întâlni adevărata dragoste. Fiindcă romanul nu este unul strict istoric, el ne descrie o pagină de viaţă, ce poate fi schimbată oricând de fapte, împrejurări neaşteptate, surprinzătoare. Este un roman despre viaţa plină de surprize şi neprevăzut, care ne ridică întrebări, fără răspuns, despre destin, despre ceea ce suntem.

        Iar un alt personaj, plin de culoare, câinele Lilá, ne ridică o altă întrebare, cea despre reîncarnare. Şi despre omenia pe care ar trebui să o devedim zilnic.

        Romanul, scris în stilul inconfundabil al autorului de interacţiune între evenimente dramatice din trecut şi cele din prezent, într-o atmosferă de mister, uneori chiar de magie şi paranormal, m-a cucerit definitiv. Mai ales că evenimentele istorice reale, ficţiunea şi imaginaţia autorului, m-au purtat într-o călătorie virtuală plină de emoţii, temeri şi satisfacţii ale lumii cavalerismului adevărat. Călătorie din care m-am întors marcat de  nostalgie   şi cu dorinţa de a reîntâlni   această lume, ireală  a nobleţei, dragostei, frumosului şi binelui, prin intermediul următoarei cărţi a autorului Michaël Riche-Villmont.

Decembrie 2016

Fantomele din Tarragona-legendă sau realitate?

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film.

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada.

Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor.Romanul care a creat captivanta legendă istorică a provinciei Tarragona și a devenit ruta turistică. O carte (Thriller) de mare succes în toate ţările de limbă spaniolă, carte impresionantă, cu persoane, fapte și evenimente inexplicabile, misterioase, în zilele noastre, iar apariția spiritelor adâncește misterul.

”Fantomele din Tarragona”-Legenda rutei turistice Tarragona, Costa Dorada

Privilegiul unei cărți bune….

De multe ori, subiectul unei cărți bune a devenit temă de film….

Dar de foarte puține ori subiectul unei cărți a stat la baza unei rute turistice, cultural-istorică. Acest lucru s-a întâmplat în privința subiectului romanului ”Fantomele din Tarragona” , istoria eroinei Melissa Isabela de Salou, care a devenit tema rutei turistice din provincia Tarragona/Costa Dorada. Adevărată legendă, istoria acestei fetițe, răpită de mauri, a cucerit inimile tuturor cititorilor. //www.lostesorosdelahistoria.com/tarragona.html

”Fantomele din Tarragona” , publicată în spaniolă, franceză și română, este carte de colecție și subiectul unei rute turistice/istorice în provincia Tarragona, pe Costa Dorada si râul Ebru: Tarragona, Reus, Salou, Tortosa, Miravet, locuri unde au trăit, luptat și iubit Melissa Isabela și López, eroii legendari din aceste ținuturi și ai romanului amintit.

Istoria fantomelor din Castelul Miravet…începutul legendei

Privilegiul unei cărți bune, despre începutul legendei fantomelor templierilor din castelul Miravet, provincia Tarragona-dragoste, noblețe și cavalerism…
Roman din colectia ” ”Misterele templierilor!!”
        „Miravet, misterul manuscrisului” este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri; despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, cei din zilele noastre.
         Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor.. Romanul se bazează pe evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, fără ca ficţiunea să le altereze semnificația. Dimpotrivă, evenimentele şi personajele cărţii sunt descrise într-o formă literară captivantă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite. Rămâne, totuși, un mister: există spirite, există fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?
                        Legenda fantomelor din Castelul Miravet
          Povestea începe la sfârşitul anului 1307, când Papa Clement V emite o bulă papală, Pastoralis Praeminentiae , prin care cere regilor creştini să aresteze pe toţi membrii ordinului cavalerilor templieri, urm\nd ca Biserica să-i cerceteze sub acuzaţia principală de erezie. Măsura a fost luată la presiune regelui Franţei, Filip cel Frumos, care-i arestase în octombrie 1307 pe templierii de pe teritoriul regatului. Acuzaţiile de practici eretice, pe care regele Filip le-a adus templierilor, au constituit motivul formal, adevăratul motiv era acela de a-şi însuşi fabuloasele băgăţii ale ordinului templier.
            Regele Aragonului şi Catalunyei, Jaime II, care beneficiase de sprijinul templierilor în războiul de Reconquista, a ignorat iniţial bula papală, dar s-a conformat după scurt timp, astfel că a ordonat micii sale armate să-i aresteze pe templieri şi să-i pună sub protecţia Bisericii, împreună cu proprietaţile lor.
Printre fortăreţele templiere care au refuzat să se predea, s-a numărat şi comanderia Miravet, ce avea cartierul general în castelul cu acelaşi nume, ridicat pe stânca aflată pe malul râului Ebre (provincia Tarragona). Comandantul templier Raymond Saguàrdia de Mas Deu şi comandantul adjunct Berenguer de Colla Saint-Just, împreună cu cei aproape o sută de cavaleri şi sergenţi, au hotărât să lupte pentru apărarea castelului. Conform regulilor de bază ale ordinului templier, luptătorii, indiferent de rang, demnitate și funcție, aveau interdicția de a se retrage de pe câmpul de luptă sau de a se preda dușmanului. Aveau datoria de onoare de a muri în luptă, regulă respectată întotdeauna de-a lungul întregii existențe medievale a templierilor.
         Așadar, conform tradiției, garnizoana templieră din fortăreața Miravet a luptat împotriva armatei regelui Jaime II de Aragon, apărînd castelul pe întreaga perioadă a asediului, care a durat un an, până în decembrie 1308. Pierderile combatanților au fost minime, asediatorii urmărind, în zadar, ca templierii să cedeze moral și material.
          La sfârșitul lunii decembrie 1308, cavalerii comanderiei au primit un trimis al regelui, care le-a propus să predea castelul. Cavalerii și toate bunurile comanderiilor urmau să fie puși sub protecția Bisericii, liberi, iar sergenții și personalul auxiliar aveau deplina libertate de a pleca spre alte ținuturi. Neoficial, trimisul regelui le-a comunicat că, pe baza recomandării Bisericii, templieri urmau să fie încorporați într-un nou ordin cavaleresc, ce se va constitui în Peninsula Iberică, pentru a continua lupta de Reconquista.
           Condițiile de predare a cetății erau destul de avantajoase pentru templieri, dar cel mai mult a contat faptul că în acest fel se evitau luptele fratricide dintre creștini. În această situație, comandanții au discutat despre predarea castelului Miravet armatei regale. Dar nu toți templierii au agreat hotărârea. Cinci sau șase cavaleri, care nu acceptau să se predea fără luptă, dar nici nu puteau să refuze îndeplinirea ordinelor comandanților lor, pe timpul unui asalt al armatei regale, și-au dat viața apărând zidul castelului.
      Spiritele lor curajoase au rămas în castel, continuînd să apere onoarea templieră și fortăreața, secole la rând; si-au făcut apariția, deseori, în fața celor care au locuit în castel, ca fantome inofensive. Și în zilele noastre, destui vizitatori ai castelului susțin că au văzut fantomele și au sesizat manifestări ale spiritelor celor șase templieri, rămași între lumi, ca să-și îndeplinească misiunea de apărare a castelului lor.
        Legenda templierilor din Miravet, de un dramatism aparte, poate fi considerată o pagină semnificativă a istoriei ordinului templier din Spania și exemplu al curajului și onoarei acestor caballeros hidalgos, nobili prin sânge și spirit.

Dragoste și mister la Barcelona

Librăria e mag:

https://www.emag.ro/dragoste-si-mister-la-barcelona-multimedia-publishing-pdf-mrv-ssmlbp/pd/D131Q2MBM/?fbclid=IwAR2VsTDcXvuDGbsFCGgbOmffCYlivHwwokG-XmFkQsxjeS_8KdAzNYK1hrM

„Dragoste şi mister în Barcelona”!… De ce această propunem această carte?

Pentru că regăsim, în roman, atmosfera romantică a frumoaselor locuri din Barcelona şi Insula Malta, cu misterele şi legendele lor urbane. Romantismul, dramele şi situaţiile teribile prin care trec eroii romanului, se integrează perfect în atmosfera de mister istoric local şi se completează, natural,  cu acţiunile poliţiste determinate de intrigile din lumea marilor afaceri. Barcelona este numită, pe drept cuvânt, orașul misterelor și al legendelor urbane. Iar unele din aceste legende le regăsim în captivantul roman.

Ca oraș al lui A.Gaudi, nu putea lipsi spiritul acestuia, spirit neliniștit, care și-a găsit momente de liniște protejând îndrăgostiții fără speranță.

Legenda fantomelor din Castelul Miravet, Tarragona

Privilegiul unei cărți bune-dragoste, noblețe și cavalerism…
Roman din colectia ” ”Misterele templierilor!!”
„Miravet, misterul manuscrisului” este un roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi despre templieri; despre vechii cavaleri şi legăturile lor spirituale cu cei noi, cei din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte, plină de mistere şi magie, lumea templierilor.. Romanul se bazează pe evenimente reale din istoria ordinului templier, chiar inedite, fără ca ficţiunea să le altereze semnificația. Dimpotrivă, evenimentele şi personajele cărţii sunt descrise într-o formă literară captivantă, cu suspans şi întâmplări neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite.
Rămâne, totuși, un mister: există spirite, există fantome? Se manifestă ele în lumea pământeană?
Legenda fantomelor din Castelul Miravet
Povestea începe la sfârşitul anului 1307, când Papa Clement V emite o bulă papală, Pastoralis Praeminentiae , prin care cere regilor creştini să aresteze pe toţi membrii ordinului cavalerilor templieri, urm\nd ca Biserica să-i cerceteze sub acuzaţia principală de erezie. Măsura a fost luată la presiune regelui Franţei, Filip cel Frumos, care-i arestase în octombrie 1307 pe templierii de pe teritoriul regatului. Acuzaţiile de practici eretice, pe care regele Filip le-a adus templierilor, au constituit motivul formal, adevăratul motiv era acela de a-şi însuşi fabuloasele băgăţii ale ordinului templier.
Regele Aragonului şi Catalunyei, Jaime II, care beneficiase de sprijinul templierilor în războiul de Reconquista, a ignorat iniţial bula papală, dar s-a conformat după scurt timp, astfel că a ordonat micii sale armate să-i aresteze pe templieri şi să-i pună sub protecţia Bisericii, împreună cu proprietaţile lor.
Printre fortăreţele templiere care au refuzat să se predea, s-a numărat şi comanderia Miravet, ce avea cartierul general în castelul cu acelaşi nume, ridicat pe stânca aflată pe malul râului Ebre (provincia Tarragona). Comandantul templier Raymond Saguàrdia de Mas Deu şi comandantul adjunct Berenguer de Colla Saint-Just, împreună cu cei aproape o sută de cavaleri şi sergenţi, au hotărât să lupte pentru apărarea castelului. Conform regulilor de bază ale ordinului templier, luptătorii, indiferent de rang, demnitate și funcție, aveau interdicția de a se retrage de pe câmpul de luptă sau de a se preda dușmanului. Aveau datoria de onoare de a muri în luptă, regulă respectată întotdeauna de-a lungul întregii existențe medievale a templierilor.
Așadar, conform tradiției, garnizoana templieră din fortăreața Miravet a luptat împotriva armatei regelui Jaime II de Aragon, apărînd castelul pe întreaga perioadă a asediului, care a durat un an, până în decembrie 1308. Pierderile combatanților au fost minime, asediatorii urmărind, în zadar, ca templierii să cedeze moral și material.
La sfârșitul lunii decembrie 1308, cavalerii comanderiei au primit un trimis al regelui, care le-a propus să predea castelul. Cavalerii și toate bunurile comanderiilor urmau să fie puși sub protecția Bisericii, liberi, iar sergenții și personalul auxiliar aveau deplina libertate de a pleca spre alte ținuturi. Neoficial, trimisul regelui le-a comunicat că, pe baza recomandării Bisericii, templieri urmau să fie încorporați într-un nou ordin cavaleresc, ce se va constitui în Peninsula Iberică, pentru a continua lupta de Reconquista.
Condițiile de predare a cetății erau destul de avantajoase pentru templieri, dar cel mai mult a contat faptul că în acest fel se evitau luptele fratricide dintre creștini. În această situație, comandanții au discutat despre predarea castelului Miravet armatei regale. Dar nu toți templierii au agreat hotărârea. Cinci sau șase cavaleri, care nu acceptau să se predea fără luptă, dar nici nu puteau să refuze îndeplinirea ordinelor comandanților lor, pe timpul unui asalt al armatei regale, și-au dat viața apărând zidul castelului.
Spiritele lor curajoase au rămas în castel, continuînd să apere onoarea templieră și fortăreața, secole la rând; si-au făcut apariția, deseori, în fața celor care au locuit în castel, ca fantome inofensive. Și în zilele noastre, destui vizitatori ai castelului susțin că au văzut fantomele și au sesizat manifestări ale spiritelor celor șase templieri, rămași între lumi, ca să-și îndeplinească misiunea de apărare a castelului lor.
Legenda templierilor din Miravet, de un dramatism aparte, poate fi considerată o pagină semnificativă a istoriei ordinului templier din Spania și exemplu al curajului și onoarei acestor caballeros hidalgos, nobili prin sânge și spirit.

Recenzie:   Misteriosul templier Hugues de Payens                            (Drumul spre Templu)

Thriller history, cu şi despre cavalerii cruciați, din Seria „Cavalerii templieri”

Romanul lui Michael R.Villmont, „Misteriosul templier Hugues”, din seria „Cavalerii templieri”,  a atras atenţia încă de la apariţie, în 2014. Nu numai prin stilul lui specific, ci şi prin subiectul mai mult decât interesant: viaţa cunoscutului cavaler Hugues de Payens și  practicile oculte orientale ale misteriosului fondator al Ordinului cavalerilor templieri.  O  viaţă misterioasă, plină de neprevăzut, cu trăirile lui spirituale şi vaste cunoştinţe ezoterice, cu întâmplări aproape magice care   i-au marcat viaţa cavalerului francez. De fapt, Michael R. Villmont este cunoscut pentru modul în care abordează subiectele istorice în cărţile sale. Fiindcă „Misteriosul templier Hugues” nu este singura carte cu subiect istoric. Autorul se opreşte, în multe din cărţile sale,  asupra unor personaje istorice reale şi  evenimente atestate istoric, despre care caută şi descrie aspecte mai puţin cunoscute, învăluite în vechi secrete şi mistere, în ezoterism şi magie. Printr-o translatare logică, naturală a subiectelor peste veacuri, personajele şi evenimentele din evul mediu sunt aduse în atenţia cititorului datorită implicării unor eroi din zilele noastre, care încearcă să desluşească acele  vechi secrete şi mistere. Autorul îl cheamă pe cititor să participe sentimental, emotiv, la dezlegarea vechilor mistere şi, de fiecare dată, atât derularea acţiunilor, cât şi rezultatele sunt surprinzătoare, neaşteptate, chiar uimitoare.

În descrierea momentelor dramatice, autorul evită scenele violente, negativiste, tocmai pentru a recrea în cărţile sale,   cursivitatea optimistă a vieţii: binele învinge întotdeauna răul. Acest lucru se întâmplă şi în privinţa cărţii de faţă.

Viaţa cavalerului Hugues de Payens, cu iubirile misterele şi aventurile lui, este descrisă de autor în două cărţi, cea de faţă şi în romanul „Chemarea templului secret”. La prima vedere, romanul „Misteriosul templier Hugues”, cu subtitlul „Drumul spre Templu”, pare a fi un roman istoric, cum sunt multe alte romane de acest gen, tot mai mult căutate de cititorii francezi şi francofoni.  Am spus că pare a fi un roman istoric, dacă privim subiectul şi timpul în care se petrece acţiunea.

Este vorba de întâmplări din viaţa cavalerului Hugues de Payens, fondatorul cunoscutului şi misteriosului ordin templier, înfiinţat în anul 1118. Poate şi este roman istoric, descriind momente reale din prima cruciadă. Dar, după ce citeşti primele capitole, te opreşti şi-ţi pui câteva întrebări. Întrebări pe care ţi le-ai fi putut pune citind cu atenţie titlul original al romanului apărut, binenţeles,  în limba franceză, „L’Amour et Les mystères du  Templier Hugues”, titlu mai mult decât inspirat. Şi este bine să-ţi pui astfel de întrebări, la care, poate, găseşti unele răspunsuri şi în carte. Care ar fi fost viaţa  cavalerului Hugues de Payens fără iubire şi mister? Fără dragostea sufletului pereche, fără caracterul imprevizibil al vieţii? Fiindcă iubirea şi neprevăzutul, viitorul imprevizibil sunt două daruri Dumnezeieşti, daruri sufleteşti, spirituale fără de care viaţa nu ar mai fi cea pe care o trăim noi, oamenii. Aşadar, care ar fi viaţa noastră, a oamenilor moderni, nu numai a lui Hugues de Payens, fără iubire şi mister?  Eu mi le-am pus aceste întrebări şi ţi le pun şi ţie, cel care vei citi cartea. Dacă ţi-ai cunoaşte viitorul, clipă de clipă, ai mai trăi cu aceeaşi ardere sentimentală şi spirituală? Ai mai  fi la fel de interesat să trăieşti clipele următoare, dacă ai ştii ce-ţi aduce ziua de mâine? Sau ai fi un robot!?

Hugues de Payens a fost un om cu o trăire intensă şi misterioasă, care şi-a trăit preţuit fiecare zi din viaţa lui, cu gândul că el însuşi îşi va putea construi viitorul. A avut planuri de viitor mari pentru vremea lui, dar nu  şi-a imaginat că ceea ce va realiza el, va avea consecinţe istorice şi va dăinui secole la rând. Va construi un ordin iniţiatic al cărui spirit devine tot mai pregnant, mai interesant şi misterios pe măsură ce trece timpul. Şi, poate, mai preţios pentru spiritualitate.

Hugues de Payens, fiul unui mic nobil din Champagne, îşi  urmează drumul vieţii, la fel ca toţi ceilalţi copii de nobili. De mic devine scutier, iar după vârsta de paisprezece ani, este ridicat la rangul de cavaler, conform ritualului nobiliar şi intră  în slujba  seniorului său, contele Hugue de Troyes. După anii adolescenţei, se îndrăgosteşte  de o castelană, care şi-a pierdut soţul într-o bătălie. Cu dragostea lui curată, Hugues o ajută să depăşească depresia cauzată de pierderea prematură a  soţului şi, la rândul ei, se îndrăgosteşte de tânărul cavaler. Tocmai când începeau să-şi trăiască plenar iubirea, se declanşează prima cruciadă, iar Hugues, ca orice cavaler responsabil, pleacă în expediţie, spre Ţara Sfântă. Înainte de plecare, ajutat de oamenii lui, salvează întâmplător de la răpire şi moarte o familie de târgoveţi, respectiv părinţii şi cei doi copii, o fată şi un băiat. Este ultima  din faptele bune pe care le-a făcut înainte de plecarea la cruciadă.

În ţinuturile orientale, în drum spre  Edessa, Hugues salvează de la moarte un grup de arabi, care se vor dovedi a fi adepţii religiei  salbahite, o religie misterioasă, cu ritualuri şi credinţe secrete, ezoterice, desprinsă din gnosticism şi ismailism. Adepţii acestei religii erau apropiaţi de creştini, care i-au apărat împotriva persecuţiilor la care erau supuşi de arabi şi turci. Ca semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, salbahiţii îl iniţiază pe Hugues în tainele religiei lor şi-l pregăsesc să devină unul dintre marii iniţiaţi, cu rang înalt în comunitate, rang  exprimat simbolic printr-un pumnal cu puteri magice. În baza iniţierii salbahite, Hugues avea dreptul să deţină pumnalul- talisman, încărcat cu puteri misterioase.

Pregătirea ezoterică, misterioasă a cavalerului creştin continuă şi după plecarea acestuia la Ierusalim, unde participă la cucerirea oraşului, în anul 1099. La asediul Ierusalimului, Hugues întâlneşte un tânăr cavaler francez, venit la cruciadă pentru a-l căuta tocmai  pe el, Hugues. Care era motivul? Unul misterios, la început, dar pe care Hugues, cu puterile lui ezoterice, îl află şi-l acceptă. Va fi încă un pas pe drumul destinului său, pe care noi, cititorii îl vom afla odată cu Hugues. După cucerirea Ierusalimului, Hugues, protejat de pumnalul magic, se înapoiază în Franţa, împreună cu tânărul cavaler. Acolo, în provincia Champagne, pe Hugues îl aşteptă alte aventuri misterioase şi pericole pe care le depăşeşte cu ajutorul acelor puteri necunoscute.

Pe timpul cruciadei, femeia iubită îl părăseşte pe Hugues, din motive aproape inexplicabile. Pentru el, îndrăgostitul. Tot inexplicabil şi  pe neaşteptate, cavalerul îşi găseşte, poate prea curând după despărţire, un suflet pereche şi se căsătoreşte. Sufletul lui pereche este o doamnă la care el nu s-ar fi gândit niciodată. „Încurcate şi neprevăzute sunt căile vieţii”, va  constata el.

După iniţierea salbahită, întreaga lui viaţă primeşte o altă semnificaţie, misterioasă, având un scop ascuns. Fără să vrea şi fără să caute aflarea viitorului său, primeşte semne magice tocmai despre viitor, despre ce-i pregăteşte destinul, semne pe care nu le înţelege. Fiindcă este Om. Dar înţelege esenţa acelei perioade din viaţa sa:”Se afla pe drumul spre Templu!” Dar care Templu?  Hugues va  afla abia peste ani, când va pleca, din nou, la Ierusalim, ca însoţitorul al seniorului său, contele Hugue de Champagne.

Hugues de Payens a fost şi în realitate o personalitate complexă a vremii sale, aspect pe care-l regăsim, explicit  şi în roman. Având pregătirea şi cunoştinţele normale, strict necesare  oricărui nobil al vremii sale, are o devenire spirituală de excepţie după întâlnirea sa cu ştiinţele şi cultura arabă şi turcă, mai avansate, în epocă,  decât cele europene. Dezvoltarea sa spirituală, de cultură generală şi militară, ca şi  cea ezoterică, poate fi apreciată şi prin impactul pe care l-a avut personalitatea sa asupra ordinului cavalerilor templieri, ordin militar şi religios. La caracterul militar şi religios al ordinului cavaleresc templier, se adaugă o altă caracteristică, cea iniţiatică, ezoterică, plină de mistere şi secrete orientale, ceea ce a creat nenumărate legende în legătură cu templierii. Peste veacuri, caracterul de organizaţie, de şcoală spirituală şi ezoterică  a ordinului iniţiatic templier devin tot mai evidente. Hugues nu poate fi văzut în afara contextului şi al spiritului templier, spirit cu  impact până în zilele noastre. Pe de altă parte, devenirea lui spirituală, aşa cum este descrisă în cartea de faţă şi în următoarea, „Chemarea templului secret”, ne face să ne gândim la ceea ce a însemnat şi însemnă, încă, noţiunile de credinţă, religie şi datorie. Cu întreaga lor încărcătură umană şi  mistică. Noţiuni care se confundă deseori, în mod superficial, unele cu altele.

 

Acţiunile romanului „Misteriosul templier Hugues” sunt descrise în ritm alert, în cuvinte şi expresii de nuanţă arhaică, iar scenele cu încărcătură ezoterică sunt accentuate  prin momente de suspans şi mister.

Cartea este uşor de citit, autorul evitând, aşa cum am mai arătat, descrierea scenelor violente sau cele cu impact negativ. Este, dimpotrivă, o carte de dragoste, cu mister, magie şi neprevăzut, aşa cum autorul ne-a obişnuit deja prin celelalte cărţi ale sale, Chemarea Templului secret, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, Medalionul ospitalier, Spiritul templierului, Fantomele din Tarragona, ș.a.

         Romanul este o pagină din istoria Franţei şi a Orientului apropiat, misterioasă şi mereu mai interesantă.

Copyright 2018